scris de C. D. Mocanu
Precuvântare
Povestea istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu George B. (G.B.) este despre oameni, locuri, fapte, întâmplări din anii ʼ60-ʼ70. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi … am rămas prieteni.
Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, nu departe, pe strada Laboratorului, tăvălugul demolărilor ne-a risipit prin locuri străine sufletului nostru rămas acolo în Vitan, ne-am văzut de şcoală şi de viaţă. El a plecat la Focşani. Când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am întâlnit la bătrâneţe… pe internet. Căutam amândoi o mahala, azi dispărută, a cărei ţărână am luat-o pe tălpi atât amar de ani şi după care tânjim. Pentru asta „sufletul odihnă nu poate afla”.
◦◦◦○○◦◦◦
Fără alte comentarii voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în mesajele noastre felul în care copiii şi adolescenţii Vitanului trăiau sărbătorile de iarnă.
3 ianuarie 2025, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Am avut un Crăciun neobişnuit. A plouat toată ziua. A început în Ajun şi a ţinut-o, fără întrerupere, până pe 26 dec. spre prânz. Nu-mi amintesc să fi trăit înainte aşa ceva. Au mai fost zile de Crăciun fără zăpadă, dar nu cu ploaie. Mi-e dor de iarnă, mi-e dor de zăpadă, mi-e dor de ger!
La mine la Ţărănoaia colindătorii marchează sărbătorile de iarnă într-un mod foarte original, fără nicio legătură cu tradiţiile româneşti. Şi nu de ieri-de azi. Sunt eu aici din 1998 şi ceremonialul este neschimbat. Începând cu 15 noiembrie, în fiecare zi la ora 14:00 un puşti, care acum este un tânăr adult, pocneşte din bici timp de circa o jumătate de oră. L-au întrebat şi alţi „proveniţi” ca mine de ce o face. N-a răspuns niciodată. Ridică din umeri şi îşi vede mai departe de „blestemul” care-l apasă. Altfel, nu dă semne că ar avea „ţigla” spartă.
Am vrut să aflu de la câţiva copii din vecini, cam de clasa a patra, care colind este însoţit de bici şi ce semnifică pocniturile acestuia. Habar n-au! Nu le-a explicat nimeni, nici preotul, nici profesorii, nici familia. Tristă realitate!
Totuşi se merge cu Pluguşorul… în ziua de 30 decembrie (!!!), de dimineaţă până seara. Se adună o ceată de 20-30 de aşa-zişi colindători înzestraţi cu două-trei tălăngi răguşite, cu bice, dar şi cu tot felul de bombardele. Hoarda bântuie apoi prin sat speriind câinii şi pe cei care nu cunosc acest „obicei strămoşesc”. Ăsta spectacol, mai ales că după puţin timp aproape toţi sunt beţi! Atunci opresc maşinile în trafic pentru că musai vor ei să le colinde şoferilor. M-au oprit şi pe mine în iarna anului 1999. Am coborât din maşină cu telefonul într-o mână şi cu o bucată respectabilă de cablu de 20 kV în cealaltă. În faţa lor am sunat la Poliţie. Nu se aşteptau să am telefon mobil. Voinicii s-au împrăştiat ca potârnichile. Le-am stricat afacerea. De atunci nu a mai îndrăznit nimeni să mă oprească, deşi obiceiul este practicat cu frenezie în fiecare an.
Se merge şi cu Sorcova… în dimineaţa zilei de 31 decembrie (!!!). Pe 1 ianuarie este linişte, nu umblă niciun colindător, nu tu Pluguşor, nu tu Sorcovă. Satul execută programul de somn!”
4 ianuarie 2025, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Din păcate s-au pierdut formele inițiale ale colindatului tradițional cu deosebire în mediul urban. Cred că mai există foarte puține locuri din țară unde se mai păstrează tradițiile de Crăciun si de Anul Nou. Aproape tot ce fac acum “colindătorii” nu mai are legătură cu esența colindatului strămoșesc. Straiele, cântecele, instrumentele, perioadele de colindat, toate nu mai au aproape nicio legătură cu tradiția românească, se constituie într-o imagine de kitsch, foarte zgomotoasă practic fiind o formă “artistică” de cerșetorie.
Acest subiect mi-a trezit amintiri deosebite legate de copilăria noastră în perioada sărbătorilor de iarnă. Le așteptam cu mare nerăbdare, era ca o magie, ardeam de nerăbdare să merg cu traista la colindat (pe ulicioara noastră) în seara de Ajun. Primeam nuci, covrigi, cozonac. Apoi dimineața de Crăciun când mă trezeam și mă duceam sub brad să văd ce mi-a adus Moșul. Toata perioada cuprinsă între Ajunul Crăciunului și Anul Nou era plină de frenezie, de bucurie chiar dacă eram destul de săraci.
Și aici a plouat foarte mult de Crăciun, de fapt în luna decembrie am avut o singură zi cu soare restul zilelor au fost ploioase, cețoase si foarte înnorate. Acum a nins și avem decor de iarnă.”
14 ianuarie 2025, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Aoleu George, ce subiect am deschis fără să-mi dau seama! Amintirea, spunea Jean Paul Sartre, e singurul paradis din care nu putem fi alungaţi. Hai în paradis George, în paradisul amintirilor!
Perioada sărbătorilor de iarnă era magică şi fascinantă. Ne cuprindea ca o vrajă. Eram săraci, dar bucuroşi şi fericiţi. Ne mulţumeam cu puţin şi asta ne făcea atât de bogaţi! Darurile alea modeste erau o bucăţică din sufletul părinţilor noştri. Pentru că noi le primeam cu dragoste, căpătau o valoare uriaşă. Ai noştri gospodăreau banii puţini de care dispuneau cu înţelepciune. Construiau o casă, o mobilau, o dotau, ne ofereau tot ce era necesar pentru a evolua frumos. Şi au reuşit!
Îmi amintesc două din darurile primite de la Moş Crăciun. La noi în casă şi în numeroasa mea familie nu se vorbea de Moş Gerilă. Pe la trei-patru ani am primit o roabă mică din lemn şi un set de unelte de grădină: lopată, cazma şi greblă din tablă smălţuită. Apoi pe la 12-13 ani, când nu mai ţinea vrăjeala, Moşul mi-a agresat puşculiţa şi am căpătat primul meu ceas de mână. Era un Pobeda de mărime potrivită pentru un copil. L-am purtat până când în anul doi de liceu am primit cadou un Doxa de la o soră a bunicului Anghel Anghimoft, soţia fostului comisar de poliţie Marin Badea, spaima hoţilor de pe Calea Griviţei. Înainte de a mă însura l-am înlocuit cu un Slava foarte modern şi făţos de zici că-i elveţian. Îl am şi acum, dar nu-l mai folosesc.
Am colindat pentru prima dată în Ajunul Crăciunului pe la patru-cinci ani. Mama nu credea că o voi face şi nu mi-a pregătit traista. M-au corupt ăia mai mari: fraţii Omăt (Paul şi Nicu), fraţii Constantin (Gigi şi Nelu), Titi Ochiosu, Florian …. A fost nevoită să improvizeze o traistă dintr-o faţă de pernă! Anul următor m-am bucurat de una tare mândră. Colindam numai pe lângă casă: pe Gălbinaşi, pe Anotimpului, pe Fusului şi pe Vitan de la Gălbinaşi până la Crivăţului. Toţi ne primeau cu bucurie. Căpătam covrigi, mere, pere, nuci, prăjituri de casă. La părintele Bărbuleanu ne întâmpina preoteasa şi ne dădea dintr-un coş câte doi colăcei calzi. Îi mâncam imediat. Pe Fusului la numărul 4, vizavi de Pepi, primeam bani şi prăjituri de casă. Nea Mielu, abţiguit în avans, onora prestaţia noastră cu câte o bancnotă de 5 lei pentru fiecare iar tanti Lili, nevasta lui, ne omenea cu nişte prăjituri fantastice.
Ajungeam acasă îngheţat-lemn, dar fericit. Focul ardea molcom în sobă, mama băga câteva mere la cuptor şi în bucătărie mirosea de te lua ameţeala. Erau merele alea Creţeşti şi Domneşti, deosebit de gustoase, pe care gospodarii mahalalei le aveau prin grădină. Jonathan-ul nu ajunsese la noi. Era pe la Bariera Vergului!
Cu Steaua am fost de două-trei ori. Eram deja mărişor. Făceam echipă cu Nelu Meleacă (Neluţă), cu Costel Bulgaru şi cu Doru. Meleacă avea o stea frumoasă şi trainică, confecţionată din lemn şi placaj de către un meseriaş priceput. O păstra de la un an la altul în podul grajdului. La început de sezon o împodobea cu hărtie creponată şi cu beteală. Rama rotundă (luată de la un ciur) din care porneau razele stelei era găurită din loc în loc. O icoană cu scena naşterii pruncului Isus acoperea partea din faţă. În interior exista un suport pentru lanternă. O aprindea când începeam să cântăm. Arăta foarte bine cu lumina aia difuză răspândită prin găurile din ramă spre colţurile stelei. Colindam pe Crivăţului şi pe străzile laterale (Sebeşana, Bistricioara, Lugojana, Jocului). Neluţă şi Bulgaru, cu toate neamurile lor, erau cunoscuţi pe acolo. Băieţii aveau încredere în mine şi m-au desemnat casier. Când terminam reprezentaţia mergeam la mine şi pe masa din bucătărie întorceam buzunarele pe dos. După ce împărţeam frăţeşte agoniseala, tata ne punea dinainte şorici, cârnaţi prăjiţi, salată de varză acră şi câte un păhărel cu vin binecuvântat (Chardonnay) odrăslit la Panciu. Făceam astfel încălzirea pentru crăpelniţa de a doua zi.
Această fotografie face parte din colecţia Filialei Alexandru Odobescu a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi este însoţită de explicaţia „Băieţii din Vitan cu steaua de Crăciun, 1928”(!!):
În seara zilei de 31 ianuarie, Ajunul Anului Nou, mergeam cu Pluguşorul. Păstram formaţia şi schimbam repertoriul, instrumentele şi publicul plătitor. Biciul era al meu, dar îl mânuia Meleacă. Mi-l împletise, la comanda bunicului, nea Cristache, tatăl lui Gavrilă Păstârnac, vecinul nostru de pe Anotimpului, cel cu frumuseţea aia de Ford – Taunus. Toţi eram dotaţi cu clopoţei. Neluţă împrumuta zurgălăii cailor lui nea Minică, bunică-su. Eu moşteneam din familie un clopoţel din bronz de-i mai zice acioaie. Se atârna la gâtul mânjilor. Are un sunet foarte plăcut, nici prea strident, nici prea grav. L-am păstrat şi va fi preluat la momentul potrivit de nepotul meu. Colindam în zona străzilor Niţă Elinescu, Ştirului, Troscotului, Vântului, Eşarfei, acolo unde locuia tot neamul lui Anghel Anghimoft. N-am avut niciodată probleme cu colindătorii locului, cum n-au avut nici ei atunci când colindau pe Vitan.
Urma noaptea dintre ani, Revelionul, evenimentul aşteptat de toată suflarea. Pentru mine acea noapte era magică, noaptea în care nimeni nu doarme. Vitanul arăta fabulos. Întunericul aprindea luminile în toate casele. Toate aveau ferestre luminate. Aşa ceva nu vedeai oricând. Acoperişurile glazurate cu un strat gros de zăpadă, coşurile fumegând, copacii cu crengile ninse, oceanul alb care acoperea tot locul şi liniştea, o linişte binecuvântată. Ici-colo glasuri de copii, zvon de zurgălăi, pocnete de bici, lătratul vreunui câine şi scârţâitul zăpezii sub paşii colindătorilor. Pe la ora 22:00 încetau şi astea. Mahalaua petrecea.
Tihna se spulbera la miezul nopţii. Câţiva dintre vecinii noştri salutau zgomotos evenimentul. Din grădina lui nea Minică sfâşiau văzduhul două bubuituri. Una foarte puternică provocată de Meleacă cu ajutorul carbidului şi una mai timidă declanşată de Petrică Oprişan care folosea un amestec savant de substanţe. Părinţii lui lucrau la Uzinele Chimice Dudeşti, fosta Pulberărie a Armatei, vizavi de Policolor şi îi procurau ingredientele. Cele două lovituri de tun erau însoţite de câteva pocnituri anemice produse de unii dintre copiii mahalalei cu gămălii de la beţele de chibrit.
Noi, tata şi cu mine, conduceam anul vechi pe ultimul său drum şi îl întâmpinam pe cel nou cu puşca în mână, cu puşca de vânătoare pe care tata o deţinea, ca vânător, cu acte în regulă. Când începea discursul oficial (Gheorghiu Dej şi din 1965 Nicolae Ceauşescu) care dura fix zece minute, ieşeam în curte. Pregăteam armamentul şi aşteptam numărătoarea inversă. Semnalul îl dădea mama care marca ultima secundă stingând lumina din sufragerie. Cu două focuri tata omagia anul care plecase şi cu alte două eu îl salutam pe cel ce tocmai începea. După două-trei minute entuziasmul zgomotos al mahalalei se stingea şi toată lumea revenea la petrecere. Nici vorbă de canonada dementă pe care gibonii lăsaţi de izbelişte o dezlănţuie azi.
Îndată ce se făcea linişte, cei care ne ridicaserăm mărişori ne adunam la Intrarea Anotimpului, între curtea Cucoanei (Aurelia Matache – Vitan 197A) şi cea a lui nea Gheorghiţă Dogaru (Gheorghiţă M. – Vitan 197). Primul lucru pe care îl făceam era să spargem cu bulgări de zăpadă becul atârnat pe stâlpul din colţul străzii, lângă gardul familiei Matache. Pocnetul aceluia marca începutul agapei noastre. Cu mintea pe care o aveam atunci atât se putea! La un moment dat, după Sf. Ioan, ne-a vizitat sectoristul, chipurile verifica puşca de vânătoare şi muniţia pentru siguranţa cărora tata era responsabil. Mai degrabă verifica stocul de vin, de cârnaţi, de jumări, de murături… ! Când am apărut în peisaj brusc şi-a amintit ceva. M-a abordat frontal:
– Ia spune bă, de ce spargeţi voi becul ăla de la Matache?
Luat prin surprindere, am fost sincer:
– Habar n-am! Nu se va mai întâmpla!
Şi nu s-a mai întâmplat. La ceas de taină mi-am informat prietenii despre păţania cu căpitanul Duţu. Am hotărât că e mai înţelept să-l dăm dracu de bec. În schimb am stabilit că singurul care putea reclama isprava era Christian Matache, zis Cristel, feciorul Cucoanei, un adult cam nevolnic, mic de statură, agitat și bâlbâit. Clipea des. Avea o mișcare nervoasă a capului ca și cum s-ar fi ferit de o muscă sâcâitoare. Cu dumnealui împărţeam noi mai multe chestiuni litigioase. Le rezolvam aproape zilnic cu metodele şi mijloacele noastre. Încă una nu mai conta! Bietul Cristel, trăia un calvar.
Fiecare venea la serată cu un pahar în buzunar, că nu înfruntam zăpada şi frigul doar pentru a face schimb de vorbe. Paharnicii, cei care cinsteau întrunirea cu vinul adus de acasă, erau Nicu Dogaru şi cu mine. În ajun tata punea deoparte, ca „să fie pentru băieţi”, trei litri din vinul de Panciu înnobilat de neamurile noastre cu munca, cu priceperea lor. Nicu venea cu o carafă din vinul pe care nea Gheorghiţă îl făcea singur în fiecare toamnă. La nevoie o putea umple imediat direct de la canea. Vinul lui era sec şi după gustul meu, cam tare. De fiecare dată îi sfătuiam pe ceilalţi să nu le amestece. Să aleagă unul şi să bea numai din acela. Oricum nu se dădea pe pâlnia de argint a gâtului mai mult de un pahar-două de fiecare. O singură dată Doru nu m-a ascultat, i-a fost sete, picioarele nu i s-au mai supus şi…
„Privind uliţa de-alungul
Îngropată în tăcere,
Strigă cum odinioară,
A strigat şi Galileu:
Văd pământul că seʼnvârte,
Dar … seʼnvârteʼn jurul meu!”
L-am dus acasă cu sania însoţită de un alai vesel.
Ani buni, până la moartea bunicului, în familia noastră sărbătorile se desfăşurau după reguli respectate de toată suflarea. Crăciunul şi Revelionul le petrecea fiecare la el acasă sau unde îi dorea sufletul. Dar pe 1 ianuarie, de ziua Sfântului Ierarh Vasile, mici şi mari se adunau în casa lui Anghimoft, la numărul 10 al străzii Abatorul Nou, devenită Soldat Dumitru Z. Nicolae şi apoi Eşarfei. Erau scutiţi doar cei bolnavi, plecaţi din Bucureşti sau aflaţi la serviciu. Nu era de şagă! Se adunau cel puţin optsprezece adulţi şi şaisprezece copii la care se mai adăugau obligatoriu câţiva oaspeţi neanunţaţi.
Tata, a treia generaţie de vânători dintr-o familie de răzeşi de pe Valea Şuşiţei, marca în stil caracteristic evenimentul. Îşi lua pe umăr puşca (ZB-Cehoslovacia, calibrul 16/70), două (doar două) cartuşe în buzunar, la ora 13:00 intram pe poartă şi slobozea două focuri de armă care stârneau câinii mahalalei. Dădea astfel de de ştire celor adunaţi că petrecerea poate începe.
Spre seară venea Nicu Chiriac cu acordeonul. Lăutarul locuia la două case mai încolo, copilărise cu fraţii Anghimoft şi erau prieteni la toartă. Veselie, glume, poveşti, muzică lăutărească şi de petrecere, câte o horă afară, în curte, mâncare pregătită cu mare meşteşug, suficient vin bun, alb, rece şi gratis… timpul trecea repede. Atunci îi sorcoveam pe cei de faţă. Niciodată n-am colindat cu Sorcova în altă parte, doar în familie şi numai cu acea ocazie.
26 ianuarie 2025, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Am citit e-mail-ul tău în care prezinți aproape ca o oglindă imaginea copilăriei noastre în perioada sărbătorilor de iarnă. Trebuie să recunosc încă o dată că ai o memorie extraordinară… Amintirile mele legate de sărbătorile de iarnă sunt mai sărace, disparate și nu prea reușesc să le înșirui în timp. Multe din întâmplările pe care le istorisești așa frumos nu mi le mai amintesc chiar dacă sunt descrise cu lux de amănunte. Am retrăit din plin acele vremuri.”
E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!”
“Totuşi se merge cu Pluguşorul… în ziua de 30 decembrie (!!!), de dimineaţă până seara. Se adună o ceată de 20-30 de aşa-zişi colindători înzestraţi cu două-trei tălăngi răguşite, cu bice, dar şi cu tot felul de bombardele. Hoarda bântuie apoi prin sat speriind câinii şi pe cei care nu cunosc acest „obicei strămoşesc”. Ăsta spectacol, mai ales că după puţin timp aproape toţi sunt beţi! Atunci opresc maşinile în trafic pentru că musai vor ei să le colinde şoferilor.”
Trist dar exact cu aceeaşi situaţie m-am întâlnit chiar în finalul lui 2024, la Măneciu Ungureni (Prahova) unde eram invitat la nişte prieteni pentru sărbătorile de iarnă. Tot aşa, o gaşcă de plăvani se punea în calea maşinilor de pe drumul naţional, blocând ambele sensuri 🙁
Dane, însă, răspunsul tău din 14 ianuarie este fabulos! L-am citit de vreo câteva ori, am închis ochii şi m-am delectat cu imaginile descrise de tine. Bine zis: paradisul amintirilor!
Superb !!