despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

viața Șoselei Viilor

… nimeni nu iubește Șoseaua Viilor: nu găsiți poze cu ea; nu s-a dus nimeni să fotografieze nici tramvaiele ce-o străbăteau, nici încrucișările cu calea ferată, nici nenumăratele fabrici și făbricuțe – parcă nici n-ar exista. Ia, deci, să ne punem oleacă ambiția și să vedem cîte povești frumoase-s pe aici.

Întîi de toate, sigur, povestea viilor! Căci de la vii își trage numele. Citim în istoriile orașului cum Bucureștiul era numai o grădină uriașă, bogată: plină cu livezi și cu vii. Acestea din urmă se-ntindeau din inima orașului pînă la hotare; iar un hotar de demult era însăși șoseaua asta.

Sigur: cele mai bune locuri de vie erau ale popilor, pînă pe dealurile Filaretului; dar după ce treceai de „viia sf. Mitropolii”, te afundai în viile oamenilor. Găsim pe hărțile mijlocului de secol XIX și numele acestora: Iancu Hagiioniță, dl. Gligore, Pitaru Stere, dl. Mustacov, Liflerache Tamare, dl. Macedonschi, Pitaru Moscu, Tudorache Predescu, Scarlat Pascali, dl. Paronescu, Andrei Zarafu, Popa Ion – chiar era popă -, Ivan Dulgheru, comisarul Anastase Moscu, Marin Măcelaru, Ivancu Covaciu, Marin Marinescu, Diamandi Anghelovici și Postelnicul Ioniță. Aveau vii și dumnealor polcovniceasca Catinca Alexanca, nineaca Nuța precum și coana Voineasa…

Oleacă mai la margine – spre Ferentarii de azi – se aflau, bunînțeles, și cramele făr’de care nu se putea. Pencu Tabacu și Ivancu Covaciu, dintre proprietarii de vie, țineau crame; le mai găsim și pe cele ale lui Oprea Brutaru, Sufragiu și Anghel Cîrciumaru. Dacă vi s-o părea așa, mai ciudat, că nu-s mai aproape de oraș, s-o lega și de faptul că multă vreme, numai Mitropolia putea să-și vîndă nestingherită vinul oriunde; particularii ba erau siliți să plătească ca să poată vinde, ba să vîndă mai întîi vinul popilor și de-abia dup-aceea pe al lor. Mereu au fost șmecheri, slujitorii Domnului: bine le-a făcut bunul Cuza cînd le-a mai jughinit bunăstarea…

Ce veselie trebuie să fi fost pe-aicea, acuma-n toamnă! Bătrînul Giurescu – deși n-a prins el vremile viilor de pe-aici – le înfățișează tare frumos viața:

La vremea culesului, toate aceste vii bucureștene erau pline de lume. Stăpînii respectivi se mutau la crame pentru o săptămînă, două; veneau rude, prieteni, cunoscuți; petrecerile cu lăutari, cu pastramă friptă pe grătar și cu must dulce sau înăsprit sfîrîind în ulcioarele de pămînt, se țineau lanț. Seara, după ce isprăveau treaba, culegătorii, mustuitorii care „mustuiau” poama în ciubere și crămașii care strîngeau teascurile sau pur și simplu călcau strugurii în picioare se strîngeau laolaltă și începeau  – cei mai tineri – jocul în sunetul cobzei și al viorii, sau cei bătrîni – vorbele, taclalele.

Cine-a pierdut ceva vreme urmărind, pe hartă, cursul șoselei noastre, vede că ea se lăsa-n stînga din Calea Rahovei – pe-atunci, drumul Craiovei – cam prin locul unde-i răspîntia cu strada Sabinelor. Încă nu se tăiase monumentalul bulevard al Reginei Maria, pe pămînturile lui Dumitru Marinescu-Bragadiru; și încă nu se construise nici fabrica de bere. Șoseaua se termina la bariera Bărbătescului, spre drumul Giurgiului; ca și azi.

Cum s-o fi trecut de la satul cu vii la orașul cu fabrici? Progresul bătea la ușă; nu aștepta. Se uniseră Principatele, se pregătea Independența, viața se mișca altfel.

Drumul de fier a fost și-aici primul care-a schimbat lucrurile. La 1869 se deschidea Gara Filaret – și lucrurile se rostogolesc, fără a mai putea fi oprite.

La 1871 se-nființează, mai jos, Uzina de Gaz; un an mai departe, Fabrica de timbre. În ’79, cea de chibrituri… toate astea într-un deceniu!

Numaidecît se realizează și legătura feroviară între Filaret și Gara Tîrgoviștei – pe unde-i azi „Trafic Greu” și-n 1881, se deschide fabrica de încălțăminte a lui Leon și Mîndrea. În ’89 se ridică fabrica de ulei Mohr. Peste doi ani Franck pornește fabrica de cafea și de cicoare. Antrepozitele de sus, de la Uranus, se-ntind pe cîmpul Giagoga pe la 1894 și după un an Bragadiru deschide fabrica de bere. N-am deslușit vremea la care s-ar fi deschis fabrica de conserve Flora – asta e!

Ca să nu mai zici că la sfîrșit de secol XIX se construiește și primul mic cvartal de locuințe-tip din București, pe care-l găsim azi pe străduța Învoirii, cea care pleacă și se-ntoarece-n șoseaua Viilor, peste drum de rău-famatul hotel. Locuințele erau pentru folosul fabricii de Ulei.

Fantastic.

Legile de încurajare a fabricilor mari aduc și înlesniri legate de transportul pe drumul de fier, așa că partea asta de oraș se dezvoltă, industria se-ntărește; iar viile pier: mai vine și filoxera peste ele, pe sfîrșit de secol…

Șoseaua-n sine ajunge o parte importantă a inelului de circulație ce-nconjura Capitala. Tramvaiele încep să vie tot mai sus-încoace: întîi la Chirigiu, dinspre Rahova, apoi la Bellu, urcînd pe Cuțitul de argint. Secolul XX începe cu construirea splendidelor clădiri unde urma să se mute Seminarul Central sus, la intersecția Viilor cu Regina Maria – unde funcționează acum Academia Tehnică Militară; cu amenajarea Parcului Carol pentru a sărbători cele patru decenii de domnie a regelui Carol și pentru fala Expoziției generale; apare, prin străduința lui Ștefan Hepiteș, stația meteo de la Filaret și se construiește sanatoriul de tuberculoși de pe șoseaua Viilor…

Pîn-acuma fuse simplu: dezvoltarea marii industrii de-aici e, cît de cît documentată și bătută-n cuie; găsim destul de lesne înfățișată frumoasa istorie plină de mîndrie a creșterii Capitalei. Dar Viilor nu-nsemnează doar mari fabrici, ci puzderie de făbricuțe, ateliere, antrepozite; și pe toate astea e aproape imposibil dibuit prin terfeloage.

Așa c-o s-o luăm la pas, mai degrabă geografic decît istoric. Și-ncepem de-aici, de unde-ncepe ea – Șoseaua:

  

În spate avem Piața Coșbuc; privim în dreapta ce se vede din Academia Tehnică Militară – fostul Seminar Central – iar în stînga o clădire de-a Poliției; pe locul ei s-ar fi aflat azilul „Providența” al societății pentru ajutorul comercianților scăpătați. Ambele clădiri țin de bulevardul Coșbuc – așa se numește încă partea asta a bulevardului Maria. Precum știm, șoseaua Viilor începea de dincolo de actuala piață. Planul maiorului Pântea de după primul Război ne arată chiar înc-o stradă deschisă, direct înspre Antrepozite, purtînd numele industriașului Bragadiu.

Pesemne că era un nod rutier ce dubla destul de sîcîitor intersecția de la doi pași, de la Chirigiu. Adăugînd și diferențele de nivel, părea o încurcătură să ții legătura asta directă cu restul orașului, așa că undeva prin anii ’30 șoseaua Viilor s-a scurtat, precum o avem și azi. Căutînd mai îndeaproape, vedem că șoselei Viilor îi lipsesc numerele 2, dar și 1, 3 și 5. Numărul 4 e după Poliție, unde-ncep niște curți înfundate cu case întortocheate…

… iar pe mîna cealaltă a șoselei, numărul 7 e deja după intersecția cu Odoarei și Năsăud. Ajungînd la intersecția asta, vedem pe dreapta o clădire-mbrăcată-n materiale moderne, sub care nu mulți știm că încă dăinuie ditai istoria.

 

Aici – la numărul 14 – a ființat reprezentața depozitelor Carol Andrenyi – o firmă importantă de felurite feluri de materiale pentru construcții. Comuniștii i-au păstrat specificul pînă-n anii de după Revoluție. După clădire, se intră-ntr-o curte uriașă ce se-ntinde pînă-n actuala șosea a Progresului – adică Trafic Greu. Se văd aici încă depozite cu acces feroviar, unde azi funcționează service-uri auto, dar și marea firmă de comerț de piese auto „Unix”.

Ce să fie mai departe? Sigur, fabrica de ciocolată. Noi încă am rămas să-i zicem Excelent, deși acuma-i botezată „Kandia”. Dar aici a fost altceva la-nceput: fabrica Franck, cea care se ocupa de cafea și de cicoare. După Naționalizare, s-a numit chiar „Cicoarea” o vreme; mai apoi și „Fabrica de produse zaharoase”. În 1949 găseam și-o reclamă la nechezoalele sale:

Dulce-dulce a fost treaba și vizavi! Fiindcă peste drum de Franck, la numărul 15, era – în anii ’30 – celebra fabrică de ciocolată Anghelescu.

Prin anii ’50, a ajuns și-o școală profesională de ucenici aici – o scurtă vreme. După Naționalizare putem zice că fabricile astea două, de cafea și ciocolată, au funcționat împreună, în aceeași întreprindere. Pînă chiar după Revoluție, „Excelentul” se-ntindea de ambele părți ale șoselei Viilor.

Încă mai miroase a dulce și a arome pe-aici și azi, așa că – de poftă – poți să te-oprești la magazinul fabricii. Și, pînă-ți desfaci ciocolata, apuci și să te uiți în tihnă-n lungul șoselei:

Este una din puținele artere bucureștene cu salcîmi pe margine. Sînt bătrîni și-ți oferă o imagine frumoasă, în lumina toamnei. Salcîmii se-ntind, unul după altul, pînă la intersecția cu actuala prelungire a străzii ce poartă numele bunului doctor Constantin Istrati; mai departe, șoseaua are alt aspect… dar să nu anticipăm!

Una din ciudățeniile șoselei ăsteia a fost imposibilitatea de-a o străbate cu transportul public, de la un capăt la altul; nu c-ar fi așa de lungă, patru-cinci stații, dar orișicît…

La-nceput, ajungeai cu tramvaiele la Chirigiu ori la Pieptănari; în anii ’30, cu creșterea părții de sud dinspre Rahova și Ferentari, s-a introdus autobuzul 33 pe axa Spătaru Preda – Fabrica de Chibrituri. Rezumatul memoriului justificativ al Planul director de sistematizare al Municipiului Bucureşti din 1935 socotea șoselele Viilor și Panduri prea aproape de „aglomerația centrală” pentru a face parte dintr-un al treilea inel de circulație al Capitalei:

… după Război, cătinel, a apucat să circule și cîte-un autobuz de-a lungul șoselei, dar nu direct de la un cap la altul. 32 o străbătea între Pieptănari și Fabrica de Chibrituri și 33 între Fabrica de Chibrituri și Chirigiu. Dar dinspre Ferentari nu mai exista legătura directă pe Spătaru Preda – și cu siguranță și azi am avea nevoie de ea.

De-abia în 1963 s-au băgat tramvaiele, întregind inelul de transport înspre Panduri și mai jos – „prin devierea tramvaiului 20 pe șoseaua Viilor s-a creat o legătură între cartierele din sudul și nordul orașului”.

Din păcate, din anul 1988 linia de tramvai de pe-aici, pe unde ne aflăm acum, a fost dezafectată, mutîndu-se pe noua arteră Trafic Greu. Așa că Șoseaua Viilor a rămas cu tramvai doar între Pieptănari și Constantin Istrati; șinele nefolosite nu mai știu cînd au fost scoase și nici nu-mi mai aduc aminte precis cînd s-a aruncat și piatra cubică ce era așternută pe carosabil.

Dar să mai facem niște pași! Rămăsesem pe partea stîngă – pe dreapta încă se-ntinde fabrica de dulciuri – la numărul 15; să mai zicem și că la 1906 funcționase fabrica de vopsele Munzer. Nu prea-s sigure referințele la numere poștale din ghidurile, anuarele și cărțile de telefon – am dat peste multe neconcordanțe – așa că nimeni nu poate ști dacă Munzer fusese aici-anume; în orice caz, a fost sigur prin preajmă. Apoi vedem, la numărul 17, o intrare străjuită, cîndva, de o poartă.

Dacă te-ai fi băgat pe-aici în anii industriei de stat, ai fi dat peste secția de mase plastice a întreprinderii de discuri Electrecord. Azi, pe zid șade scris GEAMURII… și GAMURIII.

Doi pași mai încolo, spre numărul 19, mai găsim o curte lungă pe post de fundătură; s-ar putea să fie fosta intrare Podgoria – dar nu-s sigur:

A – și să nu uităm c-am lăsat în urmă intrarea Viilor…

… care se-nfundă înspre parcelarea din spatele Monetăriei Statului, un loc minunat de făcut o plimbare pe vremea asta; dar cu voia dumneavoastră o să lăsăm asta pe altcîndva. Deocamdată-i de ajuns, mai ales că-ncepe să miroasă prea ademenitor, fiindcă ne apropiem de restaurantul turcesc Clasis… care-i bun.

O luăm la pas mai departe… Rămînem pe mîna stîngă a șoselei. Remarcăm la numărul 33 o intrare-ntr-o curte, străjuită de-o poartă ruginită.

Aici își mutase Paul Budich făbricuța pe la 1910-și-ceva, după ce-o ridicase pe sfîrșit de secol XIX undeva pe Calea Plevnei. O găsim în terfeloage mai vechi și la numărul 41, dar se poate să fie din cauza vreunei schimbări a numerotării – naiba știe. Tot la numărul 33 s-au mai aflat și făbricuțele de produse metalice Wefa și de mătase Femina; ceea ce nu-nseamnă că n-ar fi avut loc, cu toatele…

Ce-i clar însă, e că fabrica se dezvoltă în perioada interbelică, sub conducerea fiului lui Budich – tot Paul îl chema – care locuia la doi pași, pe Fabrica de Chibrituri. Cîte nu se făceau aici: alambicuri, filtre, aparate, instrumente sanitare – orice din aramă. După Război, fabrica se numește Progresul, și dup-aia devine Uzina Mecanică de Utilaj Chimic; ulterior, U.M.U.C. se dezoltă și – prin anii ’70 – își mută producția mai în afara orașului.

Nu ți-ar spune nimic nici clădirea asta de la numărul 47; e la un pas de intersecția cu Fabrica de Chibrituri, la stația de autobuz a lui 173. Înainte de Război găseam un atelier de fierărie și o făbricuță numită Sarotub, care se ocupa de staniol – folosit la tuburile pentru pasta de dinți, ambalaje de creme și ciocolată… După Război mai aflăm aici Cooperativa Dealul Spirei, cu o secție de produse chimice.

Dacă sîntem la intersecție, să privim un pic în jos, spre Filaret… Pe strada Fabrica de Chibrituri – știm deja – am avut, firește, fabrica de chibrituri; lîngă ea, fabrica de timbre și mai apoi Monetăria Statului. Dar găsim și alte fabricuțe interbelice; la numărul 7 – cam pe unde s-a mutat azi Primăria Sectorului 5, în fosta tipografie – a ființat cîndva și fabrica bomboneriei Dobriceanu; la numărul 3 și la 21, cîte-o țesătorie; dar și la numărul 13 (ce-i drept, după Război) o unitate a Uzinelor Textile 7 Noiembrie; la numărul 40, fabrica de curele Titanica. La numărul 24 au funcționat fabrica de electrotehnice Elnor, cea de vopsele Gălățeanu, și Uzinele Metalurgice București (care se ocupau, mai mult… cu articole de menaj) și Imprimtex, ce-avea de-a face cu mașinile de tipărit.

E vremea să ne-ntoarcem pe Viilor – pe jos, căci autobuzul 232 nu mai circulă de ani buni pe-aici – și să vedem ce se petrecea și pe partea dreaptă; după ce trecem de fabrica de dulciuri, ce găsim?

Ditai locul gol, o pîrloagă uriașă care se-ntinde pînă-n linia tramvaiului de pe Trafic Greu: aici s-a demolat fabrica de ulei Muntenia. Fabrica ridicată de Mohr la 1899 a prins o viață lungă, pînă-n 2006-2007. Ne-au rămas doar cîteva imagini cu o clădire istorică de pe colțul cu Spătaru Preda, făcute de Ștefan Zemun (pasiunea lui pentru istoria industriei bucureștene o găsiți pe forumuri). Sînt vreo două-trei surse de unde putem fi îndreptățiți să credem că în această zonă – la numărul 26 sau 28, azi neidentificat – ar fi funcționat pînă spre mijloc de ani ’30 și fabrica de ciocolată și bomboane Capșa (pe-atunci, desigur, fabrica de ulei nu ajungea pîn-aici!) Mă-ntreb: să fi fost în clădirea din poza asta? N-o să știm niciodată.

 

E aproape sigur că pe-aici pe undeva trebuie să fi fost fabrica de încălțăminte a lui Leon și Mândrea. S-a deschis la 1881. Făcea cisme – furniza și pentru armată, desigur – dar nu prea-mi dau seama cînd și cum s-a-nchis. O fabrică de curele doar a lui Mândrea e menționată prin anii ’20. Dibuim dintr-un „who’s who” de la 1904 și unde ședea… managementul.

 

În 1925, cînd se petrece o explozie la fabrica de ciocolată, ni se confirmă că funcționa în fosta clădire „Mândrea”.

Se mai vede, prin gard, și o clădire de o frumusețe mare, ce se găsește în paragină. În ea erau la un moment dat birouri și, pe sfîrșit, chiar un mic punct de desfacere al fabricii de ulei care se extinsese și aici. Clădirea e în plan să fie demolată.

O vedere aeriană de-acum 15 ani ne înfățișează întreaga arie dispărută; într-adevăr era o fabrică impresionantă. La construirea șoselei Progresului (inițial din beton, asfaltată la sfîrșit de ani ’90) s-au tăiat părțile din spate ale curților întreprinderilor care dădeau în șină; deci fabrica de ulei era și mai mare.

Vedeți – cu verde – și cioturile de cale ferată care mai traversau șoseaua Progresului (pe care ne-ncăpățînăm s-o numim Trafic Greu) intrînd – primul – la fabrica de ulei și – al doilea – spre depozitele de materiale de construcții ce se construiseră în spatele vechiului magazin al lui Andrenyi. Șinele au rezistat pînă prin 2005-2006 – mai mult pentru ca elevii de la școlile de șoferi să-nvețe să oprească la crucea Sfîntului Andrei, căci garnituri de marfă nu prea mai intrau pe aici. Pe o hartă din anii ’20 se vede splendid numărul uriaș de linii de tren care se ramificau în zona aceasta industrială:

… cum să nu prospere, deci, întreaga zonă? Desigur, nu toate clădirile ce ne-au rămas azi, pe-aici, în zona adiacentă a căii ferate au fost doar fabrici; destule erau depozite, antrepozite și – mai apoi – „baze de aprovizonare și desfacere”; căci așa se numeau…

Fabrica de ulei – ne-ntoarcem la ea! – nu ține și n-a ținut niciodată de Viilor, ci de strada Spătaru Preda, aici era și intrarea principală. S-a întins în ani, ajungînd să umple tot locul ăsta. A mai rămas din ea o clădire și poarta frumoasă, pe care se mai văd inițialele de la Ulei Muntenia.

Tot de la Ștefan Zemun mai avem și-o idee despre cum arăta înc-un pic din fabrica de ulei…

Fie vorba-ntre noi, uleiul făcut aici n-a fost socotit nici prea-prea, nici foarte-foarte: noi așa l-am prins: unii chiar la rație. Și n-am uitat nici vremurile cînd vara – pînă să iasă noua recoltă – nu se găsea neam ulei în comerț. Margarina era, desigur, oribilă, iar halvaua… îngrozitor de uleioasă; dar cum putea să miroasă pe-aici, seara, cînd se lăsa-n jos izul greu de la procesarea semințelor de floarea-soarelui…

Ceva mai încolo – tot pe Spătaru Preda -, s-a mai ocupat de ulei și fabrica Zimmer, înainte Merkur; se zice că fabricile s-ar fi unit. Partea asta de stradă e numai industrie. Mai găsim – vizavi – fostele autobaze ale Transcomului, unde azi se fac ITP-uri și se repară fel de fel de mașini: căci în afară de asta, mici depozite și ateliere de termopane, nu prea merge nimica pe-aici; mai încoace ghicim clădirile ce se-ntind mult în înterior ale Țesătoriilor Reunite (nu știu ce se mai țese-n ele).

Prospecțiunile pentru filmul „Puterea și adevărul” ne-nfățișează Fabrica de Ulei și Țesătoriile în 1971:

Țesătoriile Reunite nu-s de ieri-de-alaltăieri; sunt înființate la 1933. Și – naiba știe cum – și cică Industria Iutei ar fi ținut, pe-atunci, tot de Spătarul Preda, deși o știm prea bine înspre strada Veseliei, ocupînd aici un teren despre care tot se-aude că e vrut de Dedeman. Dacă aruncăm o privire-n lungul șoselei Progresului, în peisaj de toamnă, ghicim cocoașele triste ale clădirilor unde-și tîrîie zilele fabrica de iută:

 

… deci unde-am rămas? A, trebuia să ne-ntoarcem la intersecția șoselei Viilor cu Fabrica de Chibrituri și Spătaru Preda, da. Trecem de ea și pe dreapta găsim „școala de chelneri” și hotelul cu reputație îndoielnică. Școala s-a deschis aici prin anii ’50 (specializa ucenici bucătari, cofetari și ospătari), dar clădirea hotelului e cu siguranță mai nouă. Agerpres are imagini datate 1952 și 1953 cu vechiul restaurant numit „Viilor”.

Vizavi putem intra în cea mai veche parcelare de locuințe-tip din București, cea de pe strada Învoirii. În zare se-apropie blocurile cele noi ce apar pe locul fabricii Flora.

 

… zilele astea se asfaltează străduța asta; or fi și terminat. După ea, vine – la numărul 55 – fabrica de conserve Flora. Mai vedem doar niște rămășițe rămase la stradă; în rest, partea ce se-ntindea mult în spate și dădea-n Fabrica de Chibrituri s-a ras, acum patru-cinci ani, pentru a face loc la blocuri.

  

Flora este o fabrică veche-veche, deși nu-s sigur de momentul la care s-a pus pe picioare. S-a ocupat de conserve – și Bragadiru făcea conserve, să nu uităm – și în anii avîntului popular a devenit celebră pentru că producea Pepsi. Îmi aduc aminte de vagoanele staționate prin ’87 în Gara Progresu, pline cu băutura dulce pe care n-o mai găseam nici la cofetărie, nici la restaurant, nici la aprozar (fiind produs de o fabrică de conserve de legume-fructe, se desfăcea și la aprozar). Mă-ntreb dacă vagoanele ajungeau acolo direct din fabrică – dacă linia de tren ce o deservea o mai fi fost funcțională?

În spate, loc mult gol – fuseseră, desigur și troacele și remizele ceferiste ce însoțeau Gara Filaret – și peisajul e marcat și de scheletul aflat peste drum:

… scheletul fabricii de tricotaje Tînăra Gardă – după Revoluție Trimond – care apare prin anii ’50, dar nu-s sigur pe nucleul cărei entități de producție anume – încă mai funcționa o fabrică de încălțăminte militară atunci.

Imediat – țin de numărul 44 -, niște clădiri destul de modeste rămase-n picioare:

… dar nu le-aș trece deloc cu vederea. Înainte de Război funcționau (în ele și-n altele dispărute cu siguranță odată cu extinderea Tinerei Garde) țesătoria Progresul, fabrica de textile Fuiorul, cea de încălțăminte Nova și cea de curele de transmisiuni Astra. Dar și Prima Fabrică Română pentru Coptul Orezului.

După Război, fabrica de orez – rizeria – se va numi Rodnica. Cea de încălțăminte devenea Cooperativa Înainte (mai apoi, secția cauciuc a Cooperativei Încălțăminte Manuală). Roza Luxemburg era fabrica de perdele ce funcționa aici în anii ’50; tot pe-atunci, a mai funcționat și Comitetul de Administrare a Imobilelor Naționalizate și fabrica de frînghii Răsăritul.

Prospecțiunile pentru filmul „Puterea și adevărul” ne arată atmosfera din 1971:

Și dăm de o intersecție mare, cu o arteră tăiată în ultimii ani ceaușiști – prelungirea Constantin Istrati dintre Gara Filaret și Șoseaua Progresului.

Cum ne uităm la poză, calea ferată ce ducea la Gara Filaret trecea în stînga, prin curtea flancată cu gard de beton. Pe unde e azi șoseaua cu linia de tramvai se continuau curțile industriale. Iar racordul cu calea ferată azi dezafectată care-i paralelă cu Trafic Greu era – firește – mai larg decît cotul făcut azi de șoselele noi; racordul cotea cam imediat după ce traversa șoseaua Viilor: pe cea mai veche vedere aeriană de calitate pe care-am găsit-o am desenat cam pe unde treceau șinele:

Trenurile de călători s-au oprit în 1960, dar linia ferată a continuat să fie folosită pentru traficul de mărfuri. Cin’ să mai știe cum era? Se lăsa bariera des? Era vreo crîșmă „la șină”? Cînd a trecut ultimul mărfar pe-aici? Toate astea ni-s necunoscute; ce păcat!

Știm doar că din cauza neatenției și grabei se petreceau destule nenorociri la barieră; presa interbelică relatează cel puțin despre o duzină de accidente.

Noi ne aducem aminte că, pe locul șoselei largi, ființase Prima Fabrica Română Mecanică de Butoae; numită de comuniști IPROFIL Butoiul (IPROFIL venea de la Intreprinderea de Produse Finite din Lemn)

Încă ședem la răspîntia cu strada Constantin Istrati. Vedem și-un tramvai care cotește larg, luînd-o spre Filaret:

 

Traseul tradițional al tramvaielor care se coborau dinspre Bellu-n oraș fusese pe Șerban Vodă și apoi – ocolind parcul Carol – pe strada Cuțitul de argint, ieșind la Gara Filaret; odată cu construirea acestei străpungeri moderne dintre Filaret și Trafic Greu, tramvaiele au fost mutate pe-aici. Pare doar cu foarte puțin mai lung, dar cu siguranță asta se compensează prin faptul că se circulă mai iute, pe-o stradă largă, fără șerpuieli.

Și intrăm pe cealaltă șosea a Viilor. Pe cît a fost partea pe care-am bătut-o pîn-acum de umbroasă, pe-atît e asta bearcă, cu pomi anemici, cu trotuare-nguste.

… și pe cît a fost dincolo mare industrie, pe-atît începe dincoace să fie locuire și mic comerț. Totuși, proximitatea căii ferate s-a simțit și-aici mult! Pe stînga – azi,  de pe-aici, luăm autocarul ca să mergem la Istanbul – s-a aflat fabrica de carton asfaltat Filaret și pe lîngă ea depozitele Societății Generale a Țărilor Dunărene; dar asta a fost odată ca niciodată. Pe dreapta o să căscăm ochii mai atent!

Sîntem la numărul 56; vedem cam ce se petrece azi; dar știm ce se petrecea odinioară? Înainte de Război era o fabrică a Societății Române pentru Industria Bumbacului (cea de pe Splaiul Abatorului). Încă vreo doi pași și dăm să intrăm pe strada Înclinată.

… prin anii dintre Războiae, ai fi aflat, pe stînga, Fabrica de arcuri Velomecan și țesătoria Gold; dincolo – pe dreapta -, fabrica de bumbac Safico, cele de confecții Lanital și Tritex, filatura Astra și țesătoriile Nisantex și Muradian, precum și fabrica de calapoade de lemn Raftopol.

Oleac’ mai departe, la numărul 8, a funcționat fabrica Ode; făcea mozaic, dale, tuburi de beton, articole din faianță; înainte de ea au ființat și antrepozitele Uniunii Comerciale. Lucrurile s-au mai simplificat după Naționalizare, cînd Raftopol a devenit Răsăritul Roșu, iar Ode fabrica de ciment Granit; tot atunci se înființează și fabrica de încălțăminte Carmen.

Prospecțiunile pentru filmul „Puterea și adevărul” din 1971 ne arată locurile mai bine:

Strada asta duce direct în calea ferată, așadar nu-i de mirare de că, mai încolo, pe unde ne chinuim azi să trecem înspre Ferentari, erau depozite și antrepozite similare celor de sus, din Uranus. Erau antrepozitele Băncii Muntenia, depozitele de hîrtie Danube, de articole metalice Blok; fabricile Philips și Standard – Electromagnetica de azi – țineau și făceau aici și ele una-alta; mai găseam o fabrică de-a Industriei de Pile Titan; dar și puzderia obișnuită de ateliere care se ocupau de confecții și tricotaje – doar ca să iasă numărătoarea cum trebuie, le scriem: Anghelescu, Astra, Bucur, Fuiorul, Glortext, Oberstein, Schwartz și Tricotext…

Găsim și o fabrică Tubal, mai departe, tot pe Înclinată.

Agerpres are o imagine din 1939 a unei fabrici Philips: o fi fost pe-aici sau, mai degrabă, în zona Baicului – șoseaua Electronicii de mai tîrziu?

Azi, între Înclinată și Trafic Greu e un maidan uriaș, un maidan sinistru!

 

Dosurile de făbricuțe ce se văd sînt cele de la intrarea-n Înclinată; în urmă cu ceva ani s-au mai demolat niște hale aflate-n continuarea lor, care ocupau acest triunghi – tot pe harta din 2002-2003 se vede mai bine cît se-ntindeau; multă vreme s-a tot vorbit că se va ridica aici vreun mare magazin – ba Billa, ba altceva; dar nici azi nu știm ce, cînd și… dacă. Pe-aici nu te miri cînd mai găsești – la margine de stradă – cîte-o cișmea publică cu robinet; apa este bună de băut.

Cu asta cam ieșim din zona industrială veche a șoselei Viilor. E multă tristețe, multă decădere, mult prea mult trecut uitat aici; de-asta, poate, am și trecut cu atîta drag și migală pe-aici, cu piciorul și cu ochii-n anuare, hărți, cărțulii și orice-alte izvoade. Lipsesc cu desăvîrșire imagini fotografice; nu știm cum arătau fabricile vechi, nu știm cum arătau trenurile care străbăteau ramificațiile feroviare-ntinse, habar n-avem cum o fi plecat ultimul tren cu pasageri din Gara Filaret; dar știm că nu mergea mult mai iute decît pe sfîrșit de secol XIX – poate cu un sfert de ceas mai puțin să fi făcut pîn-la Giurgiu…

Părăsim locurile aruncînd o ultimă privire de sus; iată întreaga industrie rămasă-n picioare acum 15 ani. Fabrica de Ulei nu fusese demolată; se mai ghiceau șine; chiar și Circul-foamei de la intersecția cu Rahova încă zăcea trist și periculos; pe hartă am trecut – în recapitulare – cam tot ce-a fost important pe-aici, pe unde ne-am plimbat.

Poveștile șoselei Viilor își pierd aerul industrial. Pe măsură ce ne depărtăm de părțile Filaretului, totul arată altfel.

… Viilor are doar aparența aceea de șosea de țară pe care-o găsim pe orice altă arteră mărginașă bucureșteană. E drept că ne mai sare-n ochi o clădire cam bălțată și nefolosită de ani buni:

Aci, la numerele 85-87, s-a aflat o fabrică de cerneluri. Înainte de Război se chema Unio-Chimica; după – Ilie Pintilie. S-ar fi dezvoltat, inițial, dintr-o fabrică de ulei, numită Vultur. Clădirea dinspre stradă a tot fost renovată succesiv la sfîrșitul anilor ’90 – fără să atragă prea mulți mușterii.

Casele joase și modeste fac majoritatea construcțiilor de pe-acest segment. Mai departe, șoseaua e-nchisă-ntr-un rînd de blocuri, dintr-acelea care nu ieșeau cu nimic în evidență nici în anii ’60.  Au bucătăriile „pe coloană” și cred că, cel puțin inițial, centrale termice dintr-acelea cu fochist. Cu siguranță au luat locul altor case modeste, cel mult cu prăvălii și ateliere; firește că poze n-avem.

  

Dar avem altceva: o socoteală destul de bună. Între Războaie ființau pe șoseaua Viilor mai bine de două duzini de crîșme, băcănii, cismării, croitorii și frizerii – și majoritatea se aflau între șina Filaretului și Pieptănari. Băcani precum Ana Dumitrescu, Costică Arvunescu, Costică Puțureanu și Iancu Fosteris țineau și birturi ori crîșme; dar mai aveam și vreo trei băcani care n-amestecau nici vinul, nici afacerile. Și-atuncea, mă tem, cîrciumile erau tot cele mai multe – față de cele deja pomenite, mai dădeam de vreo șase-șapte. Vreo doi croitori, vreo doi cismari și vreo doi bărbieri își cîștigau existența în partea asta de lume. Cinematograf n-am găsit.

Nu lipseau fierari, dulgheri; era chiar și-o mica moară – dispar cu vremurile; afacerea interbelică Sobarul se transformă – cum se cuvine – în cooperativă; și micul producător de încălțăminte Sonneklar devine unitate de producție a Cooperativei Lupta pentru Pace.

Ce mai avem? Firește: spitalul! Ridicat în loc liniștit și curat, cu aer bun; nu era singurul spital bucureștean care se bucura de așa lărgămînt. S-a extins în timp; înainte de Război construia aici Antrepriza de Construcții Ursescu și după aia… Întreprinderea Nr. 1. Ca mai toate spitalele vechi ale Capitalei, e de explorat – curtea-i doldora de lucruri interesante și ascunse… și mai ales decăzute.

   

Nevoia spitalului nu putea fi pusă la îndoială. Ftizia omora oameni și se răspîndea cu ușurință, ajutată de sărăcie și condițiile grele în care se trăia în mare parte din țară. Doar aici, dintre locuitorii de pe Șoseaua Viilor, se stinseseră 13 suflete în 1918 și 10 un an mai tîrziu; e drept și că lipsurile din timpul Primului Război au fost cumplite. Pe măsură ce viața devenea un pic mai bună, numărul deceselor se micșora: la 1921 se înregistrau doar patru – și șapte la 1923. Bun-înțeles, în cifrele astea nu intrau cei ce mureau în spital: statistica lor e separată, în jur de 60-80 pe an; cei mai mulți morți de tuberculoză însă se înregistrau în pavilionul separat – Zerlendi – cel de peste drum de Adesgo.

Încet, urma să se trăiască cîte-un pic, cîte-un pic mai bine. La 1933 Uzinele Comunale București construiau sub șosea un canal colector magistral care urma să scoată apele murdare-n jos, spre părțile Abatorului; alimentarea cu apă și canalizarea în zona adiacentă se ramifică tot mai tare.

Sînt și anii-n care se construiește cu cap și frumos pe-aici.

Avem o mică parcelare între strada Echinocțiului și Spital, pe-un alt covrig de stradă și – mai ales – avem întreaga felie nouă de cartier dintre Viilor și Pieptănari: un mic orășel ceferist, o gradină de cartier, nu altceva; cu părculeț, cu o școală mare, cu două aripi deschise, separate pentru băieți și fete, că așa erau vremurile; acuma, din păcate – deși rămîne un cartier liniștit, drăguț și plăcut – fiecare și-a modernizat casa după plac și s-a pierdut ceva-ul ăla al lui care te-mbie să-l savurezi.

Numai biserică n-are; de fapt – mare minune! – nu găsești neam de biserică ortodoxă pe Viilor. Avem biserică reformată construită, cică, tot prin ’33; avem geamie: mutată prin anii ’60 din Parcul Carol îndărătul blocurilor de la Pieptănari (n-or fi găsit altundeva?) Mai au și adventiștii una mai înspre Cuțitul de argint, pe unde se-ntind străduțe cuminți cu nume de mitropoliți și înainte-ar fi fost un cartier puchinos, zis al Orbeților. Da’ la ce-ar fi trebuit biserică, cînd șoseaua duce-n ditai cimitirul? Care-i aici de pe vremea cînd viile încă stăpîneau locul!

Iaca și șoseaua-i gata. Acu-ajungem la Pieptănari, unde piața – căreia tot mai mulți am început să-i spunem Eroii Revoluției, după cimitirul de vizavi – a fost bordată cu încă vreo trei blocuri și-un complex alimentar cochet pentru începutul anilor ’60…

 

E lume; aglomerație, sunt patiserii, ai de unde-ți lua cîte ceva bun; pe colț e fostul liceu Autobuzul și ce-a rămas din vechea găzărie care se-ntinsese-n anii ’90 ca ditai benzinăria.

… e metrou, trec tramvaie și trec autobuze. Numai trolee nu mai trec, că nu mai e nevoie de ele; le mai vedem doar din pozele lui Hans Oerlemans. Odată ce-a fost deschisă „Magistrala”, troleele au început să urce dealul de la Adesgo pînă-nspre Șura Mare (mai apoi au început să meargă și pe la Timpuri Noi, spre nou-construitul Berceni; doar mai tîrziu s-a tăiat și bulevardul numit al Pionierilor și troleele au pornit a urca direct de la Șincai, spre Văcărești) – la mijlocul anilor ’80 însă s-a zis cu troleele… E forfotă-n stații – pe-aici trece tramvaiul ce dă roată orașului, urmaș de nădejde al legendarului 26, cel născut odată cu pornirea tramvaielor pe Viilor.

Și-n imaginile de mai jos arătăm cum se intră din Viilor în cartierul ceferist. Stradal, a fost construit un rînd de bloculețe – cu prăvălii – care duc spre părculețul din fața școlii. E ciudat că bloculețul de pe partea stîngă este nou, construit laolaltă cu cel șaizecist; mă-ntreb ce s-o fi ales de cel’lalt – a căzut, a pățit ceva, n-a mai apucat să se ridice? Comuniștii au îndesit c-o mînă de blocuri de patru etaje aleile tăiate cu generozitate înainte de Război; este foarte multă mizerie și degradare în dosurile blocurilor astea, din păcate.

   

Nu știu ce-ar mai fi de spus. Asta a fost Șoseaua Viilor, așa cum am deslușit-o eu: o șosea de vreo patru-cinci stații pe care-o iei la pas în nici juma’ de ceas, că n-are mai mult de doi kilometri; o aflăm în sectorul 5 și de-a lungul vremii a ținut ba de raionul Nicolae Bălcescu, ba de sectorul III de-albastru; și… gata.

Materialul „viața Șoselei Viilor” a fost produs în Octombrie 2017 și publicat în serial, în șase episoade. Un al șaptelea episod a fost publicat ulterior, ca un soi de „making of”. S-au folosit surse din anuare statistice, anuare generale, ghiduri stradale, ghiduri turistice, cărți de telefon, hărți, discuții directe și forumuri. Actualizări au intervenit pe alocuri. Pentru întrebări, completări și comentarii citiți: