despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (I)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

… banal subiect! Ce-am putea zice despre benzinăriile bucureștene? Cum arătau, pe unde erau, cîte din cele vechi mai sînt și azi?

Cu un pic de migală, poate găsim cîteva răspunsuri; și acolo unde nu reușim, măcar încercăm să punem întrebările cum trebuie.

Istoria răspîndirii lor e legată, desigur, de activitatea societății „Distribuția”, despre care nu greșim cînd spunem că aproape avea monopolul desfacerii produselor petroliere către populație. Spre sfîrșitul perioadei interbelice, societatea – fără a-și schimba nici o clipă titulatura – intră în conștiința publică mai degrabă sub numele de succes „OSIN”, care ne-a dat multă bătaie de cap: de la ce venea? Deslușirea a venit cînd am aflat mai multe despre inginerul Constantin Osiceanu; denumirea „OSIN” sub care se comercializau celebrele uleiuri pentru automobile, dar și alte produse legendare, precum „Petrosin”… lui i-o datorăm.

În fine; după Naționalizare, lucrurile se schimbă și odată cu ele și numele; intră apoi în conștiința publicului noua denumire „PECO” (de la Petrol-Comerț); o folosim și astăzi cînd ne gîndim la orice benzinărie. Ciudat și un pic dezamăgitor e că numele „OSIN” nu pare să fi străbătut vremurile, ieșind relativ iute din conștiința oamenilor. Asta e: „PECO” a prins.

Să ne întrebăm acum și cum arătau vechile benzinării din Capitală. Fără să greșim, credem că nu erau vreun monument arhitectural. Imaginea benzinăriei din Piața Victoriei e mai degrabă o excepție; arăta dichisit pentru a nu spurca vizual noua clădire a Președinției.

 

Restul stațiilor de alimentare însemnau, de cele mai multe ori, o pompă-două la marginea trotuarului și o chițimie pentru angajatul care deservea. Imagini interbelice emblematice nu-s; putem zice că… dacă ar fi fost ceva de fotografiat, s-ar fi fotografiat, nu?

Zicem asta fiindcă, de pildă, celebra benzinărie ploieșteană a fost documentată nu o dată: avea și de ce!

De asemenea, cîteva din stațiile „Distribuției” din zona apropiată Bucureștiului prezintă valoroase elemente arhitecturale; sînt – alături de cea din Piața Victoriei – opera arhitectului Grigore M. Hirsch:

  

O staţiune identică cu cea de la Sinaia a funcţionat la intrarea în Tâncăbeşti dinspre Bucureşti, pe stânga, la baza rampei, vizavi de staţia de radio, înainte de a traversa coada lacului Snagov.

E drept că în pagina aceasta publicitară pare a fi și o benzinărie cu copertină, încadrată de coloanele care ascundeau accesul la toaletele subterane (dacă-i dai copertina jos, rămîne un chioșc). E de-aici, din București? Poate; nu știm dacă modelul cu coloane a fost întîlnit și-n restul țării.

Aproape de adevăr – dac-am vrea să ne facem o idee despre benzinăria interbelică bucureșteană tipică – am zice c-ar fi schița următoare.

E bine cunoscută simbioza benzinăriilor interbelice cu toaletele publice subterane cu coloane… care arătau cu siguranță mai bine decît stațiile de alimentare. Una fără cealaltă? Nu știu ce să zic!

Ce-o fi fost mai întîi? Cum s-a ajuns aici? A fost o decizie edilitară care a condiționat construirea lor de cea a toaletelor? Pînă la urmă, dacă tot săpai să montezi rezervoarele de combustibil era mai lesnicios să faci, cu același drum, și amenajarea toaletelor subterane.

Nu știm cînd anume – precis – au fost construite benzinăriile astea cu toalete; fără să greșim prea tare, să zicem că în anii ’30. Nu știm nici cîte anume; dar ceva ne face să credem că nu mai mult de o duzină.

Pesemne că toaletele erau ale Uzinelor Comunale.

N-avem cum să-ncheiem partea… teoretică fără a ne lămuri cum se construia o stațiune de alimentare.

Și-acum… să purcedem la drum, luînd urma benzinăriilor! Iată resursele la îndemînă – adresele benzinăriilor „OSIN” din perioada anilor 1930-40. Remarcăm și menționarea pompelor aflate și în marile garaje ale Capitalei.

Nu prea știm, însă, despre cele care aparțineau altor companii. De pildă, Societatea Creditul Minier opera o rețea mai redusă, cunoscută sub numele „CREMIN”; iată și două dovezi fotografice ale stațiilor – la Aviatorilor și pe bulevard, peste drum de Scala; absolut banale – doar firma de ele…

O mărturie interesantă despre zona celei de-a doua e următoarea: pare că se văd și două coloane decorative?

Mai puține în București, benzinăriile ce țineau de societatea petrolieră „UNIREA”; cea mai cunoscută dar și cea mai mare dintre ele este cea de la Băneasa, de după podul C. F. R. – de pe deal! E, de altfel, cam singura benzinărie interbelică care și are o aparență monumentală!

Cu siguranță trebuie să fi fost și alte benzinării particulare, mai mici – dar nu multe.

Numărul benzinăriilor părea mai mare înainte de începerea Războiului – dar, dacă ne gîndim mai bine, acesta venise cu raționalizări, rechiziții, lipsuri și destule greutăți; pesemne că și distribuirea produselor petroliere fusese afectată. Eforturile societății „Distribuția” se îndreptau, după cum știm, spre comercializarea petrolului destinat consumului casnic. Stațiile care desfăceau petrol lampant (adică „gaz”), motorină tip M pentru încălzit, petrosin, neofalină – binecunoscutele găzării – sînt și mai puțin documentate decît benzinăriile; desigur că ne propunem să ne ocupăm și de îndreptarea acestei nedreptăți.

Putem să stabilim fără îndoială și care sînt cele mai vechi șase benzinării în funcțiune astăzi:

  • la Podul Băneasa
  • la Podul Cotroceni
  • pe Kogălniceanu colț cu Vasile Pârvan
  • pe Splai, la Pompieri, între Elie Radu și Saligny
  • pe Dorobanți colț cu Tudor Ștefan
  • pe Tunari colț cu Eminescu.

Dintre toate mai găsim (vizibile dar degradate) coloanele toaletelor publice subterane doar pe Splai și Tunari.

 

Benzinăria de la „Drept” are și acum toaleta subterană, dar e dezafectată; dacă erau și coloane, înseamnă că s-au pierdut de mult. Cea de la Cotroceni poate chiar n-a avut. Cea de pe Dorobanți… nu știm; dar știm că peste drum – în marele părculeț – erau toalete publice „pe pămînt”.

Cea de la Băneasa, care oricum nu ținuse de societatea „Distribuția” a fost, desigur, modernizată succesiv.

Să remarcăm și faptul că – cel puțin la toalete – sînt două modele. Diferențele nu-s mari… dar sînt. Parcă primele sînt mai frumoase, nu? Oricum, erau ani în care ne reușeau bine – peste tot prin oraș – adaosurile arhitectonice mărunte.

 

Lăsăm acum toaletele subterane, încercînd doar să ne dăm seama dacă s-au construit și fără benzinării. Ne putem gîndi la cea de la Piața Galați (Gemeni), dar zău dacă mai știm dacă avea sau nu coloane, și la cea din scuarul bulevardului Republicii (Carol) de dinaintea intersecției cu Traian.

Va urma!

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Matty: una pe zi

Potoliţi-vă!

scris de C. D. Mocanu

Constat cu îngrijorare cum în on-line îşi face loc cu insistenţă o manevră prostească, o şmecherie ieftină, de doi bani sau împuţită cum i se spunea în mahalaua Vitanului, care abuzează de buna credinţă a tuturor (administratori, autori, cititori, comentatori…).

Neşte băeţi zmecheri, dăştepţi în cap, găzduiţi cu generozitate pe blogurile unor oameni de toată isprava, postează la adăpostul pseudonimelor (curajoşi dumnealor!) articole, nimic de zis, interesante şi apoi tot ei, folosind alte nume de împrumut, le comentează în registru laudativ: Excepţional articol! Felicitări!. Poate că este chiar aşa, dar alţii ar trebui să constate, să aprecieze şi să-i răsplătească. Altfel este doar autosatisfacere intelectuală în văzul lumii, nedemnă şi descalificantă.

Din păcate, mediul on-line nu este reglementat de reguli administrative scrise, decât în mică măsură. Asta le permite să-şi facă de cap călcând în picioare principiile morale pe care, cel puţin teoretic, le-au agonisit prin educaţie.

Vin acum şi zic acelora:

Frăţiilor Voastre,

Dacă Vouă v-am greşit şi rău înaintea Voastră am făcut, să mă iertaţi!

Dacă nu, potoliţi-Vă!

Despre respectul dintre Profesor și Elev

scris de Mini-Economicus

Am „capitalizat” cele două categorii în discuție, nu pentru că îmi plac primii, școala fiindu-mi un calvar de neuitat, ci pentru a arata, atât cât pot, în ce hal a degenerat relația respectivă…

Din ciclul „povești de clacă”, îmi istorisea taica-meu născut în 1922 că nu avea curaj să treacă pe același trotuar cu profesorul, nicidecum să se suie în același vagon de tramvai!

În plus, dacă vreun elev avea ceva de discutat, extra-curicular, atunci venea obligatoriu cu un pas în spate în stânga, înapoia profului!!

Despre Profesori numai de bine, gradul 1 didactic, în 1938, cca 11.000 Lei, cf. Enciclopediei României: nu vă închipuiți că „era o cârcă de bani”… o sarma cu aromă de Gica Petrescu costa cca. 15 Lei…

Exista însă un respect asumat; nu intrai în cârciumă daca vedeai profu’!

Atât mai mult cu cât erai obligatoriu în uniformă și cu matricolă….

Sar peste perioada comunistă… și ajungem azi… unde futem de-a dreptul cadrele didactice!!

O fi bine, o fi rău !?

Case căzute 597 – Str. Barierei 38 și 39

Tristă vedere din rondul străzilor Barierei, Fluviului, Afluentului și Elizeu. Tare tristă.

 

mai multe despre Case căzute

Matty: una pe zi

cîinii mușcă și primarii latră

S-a-ntîmplat iar. O femeie a fost omorîtă de javre. Aici în București – căci nu contează că-i la periferie sau la Unirea, tot București se cheamă.

Javre: cîini, adică. În Capitală – și azi – cîinii sînt ăia care-i omoară pe oameni; nu invers.

Și mai ucigașă decît mușcătura javrei e fuga fiecărui primar din București: „trebuia să facă ăl’lalt, eu l-am spus – l-am spus, doamna, l-am pîrît”.

Fiecare dintre primarii Bucureștiului, de la mic la mare, e vinovat.

Ăla „mare” – fiindcă din vina lui cîinii se înmulțesc și omoară oameni.

Și ăia „mici” – fiindcă de-abia acuma dau vina pe ăla mare.

Cu toți au fost în stare doar să „facă” lucruri simple, care eventual le aduc și niște bănuți în buget. Să mai scoată de la om cîte cinci lei pe ora de parcare – ăsta li-i nivelul.

Dar nimeni, nici unul, nici măcar odată, nu s-a apucat să rezolve nici una din problemele care îi afectează pe Oameni.

Oamenii știu; de-aia oamenilor li-i scîrbă de toți.

Matty: una pe zi

Semne bune 135: str. Gheorghe Pop de Băseşti 59

scris de Ando

De data asta, aspectul bun nu se referă strict la renovarea propriu-zisă a clădirii (destul de reuşită, în opinia mea) ci la faptul că, în sfârşit, după patru ani şi ceva de la terminarea lucrărilor, clădirea a revenit, cum se spune, la viaţă.

 

Am trecut de nenumărate ori pe lângă ea, admirând în special acea falnică salcie din curte, care împodobeşte toată acea curbă a străzii. Probabil, mult timp înainte, a găzduit o instituţie medicală pentru că, în faţă era parcat deseori un autobuz din acelea dotate cu aparatură pentru radiografii pulmonare.

Revin. Clădirea este situată chiar unde strada Horei „înţeapă” str. Gheorghe Pop de Băseşti.

Suntem, aşadar, la cca. 100 m de la bd. Ferdinand şi chiar dacă, mai nou, aplicaţiile de pe mobil aduc destule maşini şi pe aici, zona e, totuşi, ferită de vuietul bulevardului. De aici şi mirarea mea: de ce, ani de zile, noua clădire a stat nefolosită? (avea şi paznic!) Abia anul trecut, a apărut afişul „de vânzare”.

Nu ştiu dacă s-a vândut sau este închiriată, dar din toamnă, am văzut că funcţionează o grădiniţă, deci clădirea a căpătat, măcar temporar, o utilitate.

„Semne bune” – toate articolele

Matty: una pe zi