despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de C. D. Mocanu
Pe strada Troscotului, la intersecţia cu strada Pelinului, locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer-macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, ca cea din fotografii, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.
 
Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.
Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, însuraţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.
Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.
Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator, la Antrefrig sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate înspăimântă imaginaţia.
Milițienii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea „cheia” spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit. Aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „bodârlău”, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de „școlarizare” în „facultățile” patriei.
Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagu Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.
***
La vremea aceea, Abatorul, care oficial se numea Întreprinderea Regională de Industrializare a Cărnii – I.R.I.C., era deservit de o cale ferată. Aceasta se desprindea din centura C.F.R. a Bucureștiului la Cățelu și urma malul drept al Dâmboviței până la podul de la Timpuri Noi (Lemetru). De existența acesteia beneficiau și alte unități economice aflate pe traseu:
• Întreprinderea de Prefabricate și Agregate pentru Construcții – Stația de sortare agregate și de betoane Vitan, lângă podul Vitan–Bârzești, pe locul târgului Autovit.
• Intreprinderea de Montaje București – I.M.B., Șantierul București, Depozitul central de materiale, splaiul Unirii nr. 200.
• Cooperativa Chimica – Secția Topitorie Grăsimi, splaiul Unirii nr. 180.
• Fabrica de produse Chimice Organice de Sinteză – SIN, splaiul Unirii nr. 170A.
• Uzina Mecanică de Utilaj Chimic – U.M.U.C., Secția cazangerie, splaiul Unirii nr. 170.
• Întreprinderile pentru Industria Bumbacului – I.I.B., în limbaj comun Industria Bumbacului – I.B., splaiul Unirii nr. 160.
Animalele vii aduse pentru sacrificare, ca și carnea (în special de porc) trimisă la export în vagoane frigorifice, erau transportate pe calea ferată. Garniturile nu aveau acces la o rampă în interior și atunci toate operațiunile se desfășurau greoi, pe splai și numai noaptea. Altfel ar fi blocat podul rutier din fața Abatorului, în prelungirea străzii Foișorului.
***
În noaptea cu pricina „formația de muzicuțe” avea ca sarcină oficială și legală să încarce câteva vagoane frigorifice cu carcasă de porc pentru export. Neoficial și dincolo de lege plănuiseră „să-l scape” pe unul dintre ei, gestionar la „Desfacere”, de plusuri, adică de o cantitate impresionantă de carne, adunată din „jonglerii” cu scăzămintele și cu calitățile, dar și din furt cât se poate de cinstit. „Tamjă” mare!
***
„Formația de muzicuțe” nu este o figură de stil. Cu o singură excepție, toți cântau destul de bine la muzicuță. Învățaseră la școala din Vitan unde un profesor inimos de muzică îi iniția pe cei cu aptitudini în tainele instrumentului care se bucura de mare popularitate prin mahalalele orașului. Aveau muzicuțe Hohner cu schimbător, frumos gravate. Le păstrau ca pe bijuterii în cutiuțe elegante, căptușite cu catifea albastă. Cântau deseori împreună, mai ales dacă luau și ceva la bord. Dădeau adevărate concerte. Se aduna lumea ca la urs.
***
Manevra era simplă. Duba intra în Abator la rampa de la depozitul frigorific unde încărcătorii o umpleau, sub supravegherea gestionarului, cu jumătăți de porc. Ieșeau apoi în stradă și transferau carnea în vagon. Făceau asta de mai multe ori până ce acopereau cantitatea stabilită. Portarul, cu vigilența amorțită de „săniuță” și de „pinca” pe care o primea, înregistra ce-i spuneau băieții. Ultimul transport era al lor cu gestionar cu tot. Și acțiunea s-a desfășurat fără poticneli.
Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.
A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pătimaș, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie”: Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.
Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.
Din documentele aflate la dosar şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel spre care se îndreptau bănuielile a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.
***
O „spovedanie” târzie și nesperată le-a confirmat suspiciunile. Ei nu au mai apucat să o afle. Cel care a „sifonat” din prostie temerara acțiune a fost Sandu Fluerici.
***
Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile „lotului Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.
Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre, cu o cabină imensă, făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare. Cu ea aproviziona fabrica de mezeluri Avântul, dar făcea și distribuție de produse în rețeaua comercială.
 
Avea acces la carne și la mezeluri. Mai bine nici nu se putea. Erau din belșug:
▪ Salam: Italian, De vară, Vânătoresc, Caraiman, Torpedo, Krakauer;
▪ Şuncă de Praga și Muşchi Ţigănesc;
▪ Costiţă și Kaizer;
▪ Parizer, Polonezi și Cremwurşti;
▪ Cârnați Debreţin și Trandafiri.
Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom, dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea.
Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori.
După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.
Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. Pe atunci era bun, foarte bun, iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.
Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce aceasta făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, omul l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „stoc”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit: procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.
Ca urmare, şoferul–negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti. Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!
Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.
Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.
Post scriptum:
– Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
– Simțind că a sosit momentul să se împace cu viața, consoarta lui nea Sandu Macaragiu’ s-a „spovedit” unor apropiați, fiind convinsă că spusele dumisale vor ajunge unde trebuie. Și au ajuns la mine ca o viză de conformitate dată peste timp.
scris de C. D. Mocanu
Pe strada Troscotului la intersecţia cu strada Pelinului locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer – macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.
Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.
Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, căsătoriţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.
Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.
Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate depăşesc orice închipuire.
Caralii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea cheia spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit.
Miliţienii aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „concediu” în penitenciarele patriei, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de recluziune.
Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagul Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.
Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.
A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pasional, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie” Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.
Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.
Din documentele dosarului şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel pe care îl bănuiau a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.
Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile lotului „Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.
Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare, cu care aproviziona fabrica de mezeluri Avântul. Avea acces la produse finite dar şi la carne. Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea. Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori. După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.
Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. La vremea aceea era bun, foarte bun iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.
Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Acesta, neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „gestiune”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.
După aceea, şoferul – negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti.
Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!
Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.
Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.
Post scriptum: Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
scris de C. D. Mocanu
Precuvântare
Povestea istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu George B. (G.B.) este despre oameni, locuri, fapte, întâmplări din anii ʼ60-ʼ70. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi … am rămas prieteni.
Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, nu departe, pe strada Laboratorului, tăvălugul demolărilor ne-a risipit prin locuri străine sufletului nostru rămas acolo în Vitan, ne-am văzut de şcoală şi de viaţă. El a plecat la Focşani. Când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am întâlnit la bătrâneţe… pe internet. Căutam amândoi o mahala, azi dispărută, a cărei ţărână am luat-o pe tălpi atât amar de ani şi după care tânjim. Pentru asta „sufletul odihnă nu poate afla”.
◦◦◦○○◦◦◦
Fără alte comentarii voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în mesajele noastre felul în care copiii şi adolescenţii Vitanului trăiau sărbătorile de iarnă.
3 ianuarie 2025, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Am avut un Crăciun neobişnuit. A plouat toată ziua. A început în Ajun şi a ţinut-o, fără întrerupere, până pe 26 dec. spre prânz. Nu-mi amintesc să fi trăit înainte aşa ceva. Au mai fost zile de Crăciun fără zăpadă, dar nu cu ploaie. Mi-e dor de iarnă, mi-e dor de zăpadă, mi-e dor de ger!
La mine la Ţărănoaia colindătorii marchează sărbătorile de iarnă într-un mod foarte original, fără nicio legătură cu tradiţiile româneşti. Şi nu de ieri-de azi. Sunt eu aici din 1998 şi ceremonialul este neschimbat. Începând cu 15 noiembrie, în fiecare zi la ora 14:00 un puşti, care acum este un tânăr adult, pocneşte din bici timp de circa o jumătate de oră. L-au întrebat şi alţi „proveniţi” ca mine de ce o face. N-a răspuns niciodată. Ridică din umeri şi îşi vede mai departe de „blestemul” care-l apasă. Altfel, nu dă semne că ar avea „ţigla” spartă.
Am vrut să aflu de la câţiva copii din vecini, cam de clasa a patra, care colind este însoţit de bici şi ce semnifică pocniturile acestuia. Habar n-au! Nu le-a explicat nimeni, nici preotul, nici profesorii, nici familia. Tristă realitate!
Totuşi se merge cu Pluguşorul… în ziua de 30 decembrie (!!!), de dimineaţă până seara. Se adună o ceată de 20-30 de aşa-zişi colindători înzestraţi cu două-trei tălăngi răguşite, cu bice, dar şi cu tot felul de bombardele. Hoarda bântuie apoi prin sat speriind câinii şi pe cei care nu cunosc acest „obicei strămoşesc”. Ăsta spectacol, mai ales că după puţin timp aproape toţi sunt beţi! Atunci opresc maşinile în trafic pentru că musai vor ei să le colinde şoferilor. M-au oprit şi pe mine în iarna anului 1999. Am coborât din maşină cu telefonul într-o mână şi cu o bucată respectabilă de cablu de 20 kV în cealaltă. În faţa lor am sunat la Poliţie. Nu se aşteptau să am telefon mobil. Voinicii s-au împrăştiat ca potârnichile. Le-am stricat afacerea. De atunci nu a mai îndrăznit nimeni să mă oprească, deşi obiceiul este practicat cu frenezie în fiecare an.
Se merge şi cu Sorcova… în dimineaţa zilei de 31 decembrie (!!!). Pe 1 ianuarie este linişte, nu umblă niciun colindător, nu tu Pluguşor, nu tu Sorcovă. Satul execută programul de somn!”
4 ianuarie 2025, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Din păcate s-au pierdut formele inițiale ale colindatului tradițional cu deosebire în mediul urban. Cred că mai există foarte puține locuri din țară unde se mai păstrează tradițiile de Crăciun si de Anul Nou. Aproape tot ce fac acum “colindătorii” nu mai are legătură cu esența colindatului strămoșesc. Straiele, cântecele, instrumentele, perioadele de colindat, toate nu mai au aproape nicio legătură cu tradiția românească, se constituie într-o imagine de kitsch, foarte zgomotoasă practic fiind o formă “artistică” de cerșetorie.
Acest subiect mi-a trezit amintiri deosebite legate de copilăria noastră în perioada sărbătorilor de iarnă. Le așteptam cu mare nerăbdare, era ca o magie, ardeam de nerăbdare să merg cu traista la colindat (pe ulicioara noastră) în seara de Ajun. Primeam nuci, covrigi, cozonac. Apoi dimineața de Crăciun când mă trezeam și mă duceam sub brad să văd ce mi-a adus Moșul. Toata perioada cuprinsă între Ajunul Crăciunului și Anul Nou era plină de frenezie, de bucurie chiar dacă eram destul de săraci.
Și aici a plouat foarte mult de Crăciun, de fapt în luna decembrie am avut o singură zi cu soare restul zilelor au fost ploioase, cețoase si foarte înnorate. Acum a nins și avem decor de iarnă.”
14 ianuarie 2025, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Aoleu George, ce subiect am deschis fără să-mi dau seama! Amintirea, spunea Jean Paul Sartre, e singurul paradis din care nu putem fi alungaţi. Hai în paradis George, în paradisul amintirilor!
Perioada sărbătorilor de iarnă era magică şi fascinantă. Ne cuprindea ca o vrajă. Eram săraci, dar bucuroşi şi fericiţi. Ne mulţumeam cu puţin şi asta ne făcea atât de bogaţi! Darurile alea modeste erau o bucăţică din sufletul părinţilor noştri. Pentru că noi le primeam cu dragoste, căpătau o valoare uriaşă. Ai noştri gospodăreau banii puţini de care dispuneau cu înţelepciune. Construiau o casă, o mobilau, o dotau, ne ofereau tot ce era necesar pentru a evolua frumos. Şi au reuşit!
Îmi amintesc două din darurile primite de la Moş Crăciun. La noi în casă şi în numeroasa mea familie nu se vorbea de Moş Gerilă. Pe la trei-patru ani am primit o roabă mică din lemn şi un set de unelte de grădină: lopată, cazma şi greblă din tablă smălţuită. Apoi pe la 12-13 ani, când nu mai ţinea vrăjeala, Moşul mi-a agresat puşculiţa şi am căpătat primul meu ceas de mână. Era un Pobeda de mărime potrivită pentru un copil. L-am purtat până când în anul doi de liceu am primit cadou un Doxa de la o soră a bunicului Anghel Anghimoft, soţia fostului comisar de poliţie Marin Badea, spaima hoţilor de pe Calea Griviţei. Înainte de a mă însura l-am înlocuit cu un Slava foarte modern şi făţos de zici că-i elveţian. Îl am şi acum, dar nu-l mai folosesc.
Am colindat pentru prima dată în Ajunul Crăciunului pe la patru-cinci ani. Mama nu credea că o voi face şi nu mi-a pregătit traista. M-au corupt ăia mai mari: fraţii Omăt (Paul şi Nicu), fraţii Constantin (Gigi şi Nelu), Titi Ochiosu, Florian …. A fost nevoită să improvizeze o traistă dintr-o faţă de pernă! Anul următor m-am bucurat de una tare mândră. Colindam numai pe lângă casă: pe Gălbinaşi, pe Anotimpului, pe Fusului şi pe Vitan de la Gălbinaşi până la Crivăţului. Toţi ne primeau cu bucurie. Căpătam covrigi, mere, pere, nuci, prăjituri de casă. La părintele Bărbuleanu ne întâmpina preoteasa şi ne dădea dintr-un coş câte doi colăcei calzi. Îi mâncam imediat. Pe Fusului la numărul 4, vizavi de Pepi, primeam bani şi prăjituri de casă. Nea Mielu, abţiguit în avans, onora prestaţia noastră cu câte o bancnotă de 5 lei pentru fiecare iar tanti Lili, nevasta lui, ne omenea cu nişte prăjituri fantastice.
Ajungeam acasă îngheţat-lemn, dar fericit. Focul ardea molcom în sobă, mama băga câteva mere la cuptor şi în bucătărie mirosea de te lua ameţeala. Erau merele alea Creţeşti şi Domneşti, deosebit de gustoase, pe care gospodarii mahalalei le aveau prin grădină. Jonathan-ul nu ajunsese la noi. Era pe la Bariera Vergului!
Cu Steaua am fost de două-trei ori. Eram deja mărişor. Făceam echipă cu Nelu Meleacă (Neluţă), cu Costel Bulgaru şi cu Doru. Meleacă avea o stea frumoasă şi trainică, confecţionată din lemn şi placaj de către un meseriaş priceput. O păstra de la un an la altul în podul grajdului. La început de sezon o împodobea cu hărtie creponată şi cu beteală. Rama rotundă (luată de la un ciur) din care porneau razele stelei era găurită din loc în loc. O icoană cu scena naşterii pruncului Isus acoperea partea din faţă. În interior exista un suport pentru lanternă. O aprindea când începeam să cântăm. Arăta foarte bine cu lumina aia difuză răspândită prin găurile din ramă spre colţurile stelei. Colindam pe Crivăţului şi pe străzile laterale (Sebeşana, Bistricioara, Lugojana, Jocului). Neluţă şi Bulgaru, cu toate neamurile lor, erau cunoscuţi pe acolo. Băieţii aveau încredere în mine şi m-au desemnat casier. Când terminam reprezentaţia mergeam la mine şi pe masa din bucătărie întorceam buzunarele pe dos. După ce împărţeam frăţeşte agoniseala, tata ne punea dinainte şorici, cârnaţi prăjiţi, salată de varză acră şi câte un păhărel cu vin binecuvântat (Chardonnay) odrăslit la Panciu. Făceam astfel încălzirea pentru crăpelniţa de a doua zi.
 
Această fotografie face parte din colecţia Filialei Alexandru Odobescu a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi este însoţită de explicaţia „Băieţii din Vitan cu steaua de Crăciun, 1928”(!!):
În seara zilei de 31 ianuarie, Ajunul Anului Nou, mergeam cu Pluguşorul. Păstram formaţia şi schimbam repertoriul, instrumentele şi publicul plătitor. Biciul era al meu, dar îl mânuia Meleacă. Mi-l împletise, la comanda bunicului, nea Cristache, tatăl lui Gavrilă Păstârnac, vecinul nostru de pe Anotimpului, cel cu frumuseţea aia de Ford – Taunus. Toţi eram dotaţi cu clopoţei. Neluţă împrumuta zurgălăii cailor lui nea Minică, bunică-su. Eu moşteneam din familie un clopoţel din bronz de-i mai zice acioaie. Se atârna la gâtul mânjilor. Are un sunet foarte plăcut, nici prea strident, nici prea grav. L-am păstrat şi va fi preluat la momentul potrivit de nepotul meu. Colindam în zona străzilor Niţă Elinescu, Ştirului, Troscotului, Vântului, Eşarfei, acolo unde locuia tot neamul lui Anghel Anghimoft. N-am avut niciodată probleme cu colindătorii locului, cum n-au avut nici ei atunci când colindau pe Vitan.
Urma noaptea dintre ani, Revelionul, evenimentul aşteptat de toată suflarea. Pentru mine acea noapte era magică, noaptea în care nimeni nu doarme. Vitanul arăta fabulos. Întunericul aprindea luminile în toate casele. Toate aveau ferestre luminate. Aşa ceva nu vedeai oricând. Acoperişurile glazurate cu un strat gros de zăpadă, coşurile fumegând, copacii cu crengile ninse, oceanul alb care acoperea tot locul şi liniştea, o linişte binecuvântată. Ici-colo glasuri de copii, zvon de zurgălăi, pocnete de bici, lătratul vreunui câine şi scârţâitul zăpezii sub paşii colindătorilor. Pe la ora 22:00 încetau şi astea. Mahalaua petrecea.
Tihna se spulbera la miezul nopţii. Câţiva dintre vecinii noştri salutau zgomotos evenimentul. Din grădina lui nea Minică sfâşiau văzduhul două bubuituri. Una foarte puternică provocată de Meleacă cu ajutorul carbidului şi una mai timidă declanşată de Petrică Oprişan care folosea un amestec savant de substanţe. Părinţii lui lucrau la Uzinele Chimice Dudeşti, fosta Pulberărie a Armatei, vizavi de Policolor şi îi procurau ingredientele. Cele două lovituri de tun erau însoţite de câteva pocnituri anemice produse de unii dintre copiii mahalalei cu gămălii de la beţele de chibrit.
Noi, tata şi cu mine, conduceam anul vechi pe ultimul său drum şi îl întâmpinam pe cel nou cu puşca în mână, cu puşca de vânătoare pe care tata o deţinea, ca vânător, cu acte în regulă. Când începea discursul oficial (Gheorghiu Dej şi din 1965 Nicolae Ceauşescu) care dura fix zece minute, ieşeam în curte. Pregăteam armamentul şi aşteptam numărătoarea inversă. Semnalul îl dădea mama care marca ultima secundă stingând lumina din sufragerie. Cu două focuri tata omagia anul care plecase şi cu alte două eu îl salutam pe cel ce tocmai începea. După două-trei minute entuziasmul zgomotos al mahalalei se stingea şi toată lumea revenea la petrecere. Nici vorbă de canonada dementă pe care gibonii lăsaţi de izbelişte o dezlănţuie azi.
Îndată ce se făcea linişte, cei care ne ridicaserăm mărişori ne adunam la Intrarea Anotimpului, între curtea Cucoanei (Aurelia Matache – Vitan 197A) şi cea a lui nea Gheorghiţă Dogaru (Gheorghiţă M. – Vitan 197). Primul lucru pe care îl făceam era să spargem cu bulgări de zăpadă becul atârnat pe stâlpul din colţul străzii, lângă gardul familiei Matache. Pocnetul aceluia marca începutul agapei noastre. Cu mintea pe care o aveam atunci atât se putea! La un moment dat, după Sf. Ioan, ne-a vizitat sectoristul, chipurile verifica puşca de vânătoare şi muniţia pentru siguranţa cărora tata era responsabil. Mai degrabă verifica stocul de vin, de cârnaţi, de jumări, de murături… ! Când am apărut în peisaj brusc şi-a amintit ceva. M-a abordat frontal:
– Ia spune bă, de ce spargeţi voi becul ăla de la Matache?
Luat prin surprindere, am fost sincer:
– Habar n-am! Nu se va mai întâmpla!
Şi nu s-a mai întâmplat. La ceas de taină mi-am informat prietenii despre păţania cu căpitanul Duţu. Am hotărât că e mai înţelept să-l dăm dracu de bec. În schimb am stabilit că singurul care putea reclama isprava era Christian Matache, zis Cristel, feciorul Cucoanei, un adult cam nevolnic, mic de statură, agitat și bâlbâit. Clipea des. Avea o mișcare nervoasă a capului ca și cum s-ar fi ferit de o muscă sâcâitoare. Cu dumnealui împărţeam noi mai multe chestiuni litigioase. Le rezolvam aproape zilnic cu metodele şi mijloacele noastre. Încă una nu mai conta! Bietul Cristel, trăia un calvar.
Fiecare venea la serată cu un pahar în buzunar, că nu înfruntam zăpada şi frigul doar pentru a face schimb de vorbe. Paharnicii, cei care cinsteau întrunirea cu vinul adus de acasă, erau Nicu Dogaru şi cu mine. În ajun tata punea deoparte, ca „să fie pentru băieţi”, trei litri din vinul de Panciu înnobilat de neamurile noastre cu munca, cu priceperea lor. Nicu venea cu o carafă din vinul pe care nea Gheorghiţă îl făcea singur în fiecare toamnă. La nevoie o putea umple imediat direct de la canea. Vinul lui era sec şi după gustul meu, cam tare. De fiecare dată îi sfătuiam pe ceilalţi să nu le amestece. Să aleagă unul şi să bea numai din acela. Oricum nu se dădea pe pâlnia de argint a gâtului mai mult de un pahar-două de fiecare. O singură dată Doru nu m-a ascultat, i-a fost sete, picioarele nu i s-au mai supus şi…
„Privind uliţa de-alungul
Îngropată în tăcere,
Strigă cum odinioară,
A strigat şi Galileu:
Văd pământul că seʼnvârte,
Dar … seʼnvârteʼn jurul meu!”
L-am dus acasă cu sania însoţită de un alai vesel.
Ani buni, până la moartea bunicului, în familia noastră sărbătorile se desfăşurau după reguli respectate de toată suflarea. Crăciunul şi Revelionul le petrecea fiecare la el acasă sau unde îi dorea sufletul. Dar pe 1 ianuarie, de ziua Sfântului Ierarh Vasile, mici şi mari se adunau în casa lui Anghimoft, la numărul 10 al străzii Abatorul Nou, devenită Soldat Dumitru Z. Nicolae şi apoi Eşarfei. Erau scutiţi doar cei bolnavi, plecaţi din Bucureşti sau aflaţi la serviciu. Nu era de şagă! Se adunau cel puţin optsprezece adulţi şi şaisprezece copii la care se mai adăugau obligatoriu câţiva oaspeţi neanunţaţi.
Tata, a treia generaţie de vânători dintr-o familie de răzeşi de pe Valea Şuşiţei, marca în stil caracteristic evenimentul. Îşi lua pe umăr puşca (ZB-Cehoslovacia, calibrul 16/70), două (doar două) cartuşe în buzunar, la ora 13:00 intram pe poartă şi slobozea două focuri de armă care stârneau câinii mahalalei. Dădea astfel de de ştire celor adunaţi că petrecerea poate începe.
Spre seară venea Nicu Chiriac cu acordeonul. Lăutarul locuia la două case mai încolo, copilărise cu fraţii Anghimoft şi erau prieteni la toartă. Veselie, glume, poveşti, muzică lăutărească şi de petrecere, câte o horă afară, în curte, mâncare pregătită cu mare meşteşug, suficient vin bun, alb, rece şi gratis… timpul trecea repede. Atunci îi sorcoveam pe cei de faţă. Niciodată n-am colindat cu Sorcova în altă parte, doar în familie şi numai cu acea ocazie.
26 ianuarie 2025, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Am citit e-mail-ul tău în care prezinți aproape ca o oglindă imaginea copilăriei noastre în perioada sărbătorilor de iarnă. Trebuie să recunosc încă o dată că ai o memorie extraordinară… Amintirile mele legate de sărbătorile de iarnă sunt mai sărace, disparate și nu prea reușesc să le înșirui în timp. Multe din întâmplările pe care le istorisești așa frumos nu mi le mai amintesc chiar dacă sunt descrise cu lux de amănunte. Am retrăit din plin acele vremuri.”
E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!”
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.
Nu de cai morţi! Nuuu…! De ghiuden! Sau de ghiudem! Ambele versiuni sunt acceptate şi denumesc un cârnat picant, crud-uscat, chiar foarte uscat, preparat din carne de vită, de oaie şi de porc în diverse combinaţii din care nu lipsesc amestecurile savante şi secrete de condimente. După ce cărnurile tocate au fost îndesate în maţe de vacă „bine grijite”, capetele fiecărui cârnat se leagă dimpreună, nu prea strâns, ceva mai lărguţ şi se presează căpătând astfel forma unei potcoave.
Eu folosesc varianta „Ghiuden” pe care am preluat-o de mic de la măcelarii şi mezelarii din familia mea. Specialiştii spun că denumirea asta a fost împrumutată de noi din limba turcă. Am constatat însă că cei doi termeni cu care s-ar înrudi nu au nici în clin-nici în mânecă cu ceva ce s-ar putea mânca. Le dau totuşi crezare deoarece, pe lângă originea cuvintelor, ei studiază şi evoluţia formei şi a înţelesului lor.
Ghiudenul nu este neaoş românesc. I-am adăugat probabil, ca şi în alte cazuri, ceva specific nouă. Sorgintea acestuia şi-o dispută turcii, armenii şi tătarii. Unii afirmă că ar fi un produs balcanic. Cred că dacă e bun, nici nu mai contează! Să fie primit!
În perioada interbelică şi încă puţin după aceea, ghiudenul era un „mezelic de ţuică, lângă o telemea şi o măslină, cu niscai «icre moiu»”, nelipsit din cârciumile de mahala. Potcoavele atârnau la loc de cinste ispitindu-i pe pofticioşii cu gâtul pâlnie de argint.
Nu exista carmangerie în care, alături de alte bunătăţi, să nu se găsească ghiuden. Îl preparau micii negustori specializaţi şi măcelarii pricepuţi. Marile fabrici de mezeluri ale vremii nu se înghesuiau să-l producă. Nu era foarte profitabil: costuri mai mari, ciclu lung de fabricaţie, pierderi mari în greutate prin procesul de maturare-uscare, preţ adaptat puterii de cumpărare a mahalagiilor – principalii consumatori, vânzare greoaie, profit mic.
 
Cum ce e bun şi lui Dumnezeu îi place, ghiudenul a pătruns timid şi în viaţa celor cu gusturi mai rafinate. În 1937, pe masa de Crăciun pusă la cale de un „negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor” care avea ca invitaţi industriaşi cunoscuţi, mari comercianţi, ofiţeri, ambasadori, printre „bucatele uşoare şi reci înainte de cele grele şi calde” se afla „neapărat” şi sărăcăciosul ghiuden:
„Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu mastică de Chios, începeau să umple masa. Ouă umplute, cu o pastă pe bază de ficat de pasăre al cărei secret s-a pierdut, unele poate cu anşoa, decorate cu frunzuliţe de pătrunjel sau murături, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, caşcavaluri, Camembert. Totul aşezat pe platouri mari de alpaca argintată! Măsline marinate, nu din cele negre. Se aduceau sticlele de ţuică, neapărat de Văleni şi Piteşti”.
Când era în zaua lui, tata-mare, Anghel Tănăsescu-Anghimoft, măcelar cu carnet de lucrător, membru cu acte în regulă al breslei, prepara o cantitate însemnată de ghiuden şi o făcea ca nimeni altul. I se dusese vestea. Îl cunoşteau toţi cârciumarii Foişorului, Dudeştiului, Vitanului şi Laboratorului. Erau clienţii lui şi cumpărau toată cantitatea de „potcoave” disponibilă.
După Naţionalizare a început să se strângă şurubul. A rămas fără piaţă de desfacere, dar s-a adaptat şi se mulţumea cu puţin. Vindea cantităţi mici, cu fereală, numai celor cunoscuţi, în rest îşi îndestula numeroasa familie.
L-am urmărit de multe ori lucrând. Mi-au rămas în memorie imagini despre ingrediente, despre ce şi cum săvârşea, dar n-am reţinut secrete (cantităţi, combinaţii, proporţii…). Eram prea mic, nu ştiam să întreb şi nici nu mă interesa… decât produsul final. Unchiul meu Lică, fratele mamei, unul dintre cei trei băieţi ai lui Anghimoft, mezelar la „Fraţii Rochus”, şi-a dorit să pătrundă tainele ghiudenului şi a ucenicit pe lângă taică-su.
Era un om dificil, răutăcios, din cale afară de zgârcit, de ahtiat după bani. Îi încolţise în minte să-şi concureze propriul tată şi să-i sufle „afacerea”, oricum muribundă. Bunicul, uns cu toate alifiile, ştia ce are la uşă şi ca un adevărat maestru, nu l-a învăţat chiar tot. Făcea şi Lică ghiuden, nu era rău, dar îi lipsea ceva, acel ceva care nu-i fusese dezvăluit.
Nu mi-a trecut niciodată prin cap să-l prepar eu însumi. Doar din curiozitate am căutat totuşi reţete care să se potrivească cât de cât cu ceea ce deja ştiam. Una singură s-a aşezat mulţumitor peste exigenţele mele. Toate celelalte, inclusiv cea tratată din goana calului de Radu Anton Roman, sunt departe. Rezultatul lor poate fi orice, numai ghiudenul pe care eu îl ştiu, nu.
Este o reţetă coborâtă tocmai din târgul Botoşanilor unde o comunitate veche de armeni prepara, se spune, cel mai bun ghiuden. Poate că era chiar aşa! A ajuns până la noi într-o monografie a oraşului scrisă în 1932 de botoşăneanul Tiberiu Crudu.
Autorul începe tranşant:
”Ghedem bun de Botoşani nu mai există în comerţ. Tot ce se fabrică acum (în 1932) e contrafacere, nu mai corespunde la ceia ce a fost în trecut”.
Şi apoi continuă dezvăluind reţeta:
”Adevăratul ghedem se face dintr-un amestec de carne de oaie, vacă şi de porc. Carnea de oaie predomină, apoi cea de vacă şi la urmă cea de porc, din care nu se pune multă, pentru că-i dulce. Şi pentru carnea de oaie se caută anume batalii, căci miroasă mai puţin. Carnea de vacă nu trebuie să fie de vită îngrăşată cu borhot că nu-i bună, ci de vită crescută pe câmp şi tânără. Carnea de porc şi ea nu trebuie să fie grasă. După ce se aleg cărnurile se toacă împreună se pune piper, zamă de usturoi, chimion şi se frământă până se face o alifie. După frământare aluatul cărnos se lasă o noapte ca să-şi ieie tot sarea şi mirosul. A doua zi se umplu în fundacuri (n.r. – burdufuri) mai mari sau mai mici se dau cu sucitorul pentru a se lăţi şi se anină la svântat subt ştreaşine la umbră nu la soare. Svântatul ţine o săptămână. Dimineaţa fundacurile se dau cu sucitorul ziua stau la vânt, sara pe pun la teasc. După svântare fundacurile se pun la fum rece în pod unde ele tot fermentează puţin şi cresc. Se coboară din când în când şi se dau cu sucitorul. Uneori trec şi trei-patru luni până sunt gata. Un ghedem în adevărat bun, trebuie să fie lucios la tăiere şi cuţitul cu care tai să n-arunce miros greu când îl pui la nas. Carnea trebuie să aibă culoarea roşcată, gust plăcut de mirodenii multe”.
Prepararea ghiudenului era o activitate sezonieră. Anghel Anghimoft se apuca de treabă toamna târziu, când pişca frigul şi soarele nu mai avea putere.
Materia primă, carnea de vacă, de oaie şi de porc şi-o alegea singur după criterii doar de el ştiute. La câtă carne îi trecea prin mână, îşi permitea. Habar n-am ce pondere avea fiecare din cele trei în amestecul final şi nici ce bucăţi folosea. Carnea era singura componentă pe care o cântărea. Se slujea de o balanţă cu un singur talger, ingenioasă aplicaţie practică a pârghiei. Pe toate celelalte le cântărea din ochi şi le corecta efectul prin degustări repetate. Cât despre carnea de batal, ce să zic? Batalul este un berbec castrat pentru ca astfel calitatea cărnii să se îmbunătăţească şi să i se atenueze mirosul specific. Nu prea cred în povestea asta. Carnea de oaie pregătită cu meşteşug nu are nici gust, nici miros supărător.
Până spre sfârşitul anilor ʼ60, împreună cu Nicu Metz, prietenul lui din copilărie, angrosist de carne, a avut vreo 50 de oi pe care le ţinea la un cioban din Baloteşti. Sunt convins că nu-şi mutila berbecii pentru atâta lucru. Tăia toamna câteva, păstra ce păstra pentru „potcoave” şi restul mergea la pastramă, o altă specialitate a casei. Prezenţa cărnii de oaie în compoziţie era discretă, cât să o înnobileze cu delicate insinuări gustative şi nu-i deranja decât pe cei foarte sensibili.
Nu toca mai mult de 10-12 kg. o dată. Ar fi fost dificil de omogenizat amestecul. Avea o maşină de tocat profesională, asemănătoare cu cea obişnuită, de bucătărie, dar mai mare, acţionată manual, cu bine cunoscuta manivelă, printr-un angrenaj multiplicator care înlesnea efortul. Folosea o sită cu găuri mărunte şi făcea o tocătură mai fină decât tocătura pentru cârnaţi.
Urmau condimentele. Alese şi combinate cu meşteşug, mlădiau gustul şi aroma ghiudenului. În lipsa lor ar fi rămas un „cârnaţ” oarecare. Între sare şi ardei iute se înşirau mai multe. Nu le ştiu. Ceva bănuieli am eu, dar e mai sănătos să nu-mi dau cu părerea.
Erau păstrate în borcane bine închise şi le măcina, cu o râşniţă dichisită, doar înainte de a fi folosite. Ardeiul iute venea din grădinile fraţilor Balaurea. Avea acolo o brazdă al cărei rod îi era destinat în totalitate. Uscarea acestuia însemna o altă pricepere pe care o profesa bunica, Ecaterina Tănăsescu (Caterina). Anghimoft adăuga mirodeniile din ochi şi din vârful degetelor în funcţie de cantitatea şi calitatea cărnii.
Frământa apoi tocătura până îl treceau năduşelile. Când aprecia că este suficient o punea să zacă la răcoare. A doua zi gusta amestecul, adăuga una sau alta (uneori chiar carne), iar frământa până îl treceau apele şi iar punea la rece. Pentru a se declara mulţumit repeta procedura de trei-patru ori.
După asta nu mai rămânea mare lucru de făcut. Umplea maţele, ceva mai îndesat, împărţea în bucăţi potrivite, lega capetele unul de celălalt, lăsa totul la svântat o zi-două şi încă două-trei zile la presat între nişte scânduri geluite peste care aşeza calupuri de piatră cubică păstrate înadins la loc sigur, timp în care întorcea repetat fiecare bucată de pe o parte pe alta. Înşirate frumos pe stinghii anume pregătite, aninate la streaşină, „potcoavele” rămâneau în grija gerului şi a vântului care desăvârşeau lucrarea.
Când primii ghiocei se iţeau din zăpadă, ghiudenul era numai bun să se însoţească prin cârciumile mahalalei cu o ţuică aurită în butoi de dud.
Anghel Tănăsescu-Anghimoft a ţinut-o aşa, când mai bine-când mai rău, până prin 1962-1963. Nici măcar pentru ai lui nu s-a mai încumetat să facă „potcoave”. Carnea de care avea nevoie se procura din ce în ce mai greu şi în comerţ se găsea un ghiuden bun, produs de ultimii mezelari adevăraţi care îşi găsiseră refugiul la GOSTAT.
Încet-încet a dispărut şi acesta. În anii ʼ70 se mai găsea încă, dar cu mare dificultate. Ultima achiziţie pe care mi-o amintesc perfect a fost în primăvara anului 1975. Eram în armată, la Caracal şi am primit o învoire de trei zile. Răstimpul petrecut acasă a fost suficient pentru ca nişte băieţi destoinici din Vitan care ştiau ce şi cum în chestia mezelurilor să mă facă fericitul posesor a trei „potcoave”. Împreună cu o ţuică de Câmpulung-Argeş, bună rău, le-am adus cu mine în unitate.
Şi într-o seară mai liniştită, în magazia de materiale a Bateriei TR, printre ţinte piept, instrumente muzicale, cremă de ghete, proiectile dezactivate, regulamente militare şi alte harţapele, cei care s-au nimerit acolo şi-au mai ostoit dorurile şi oftaturile cu un mezelic şi-o ţuică. A fost ultimul ghiuden bun mâncat de mine. De atunci îi duc dorul.
După 1989 a ajuns la mine zvonul cum că Fabrica de preperate din carne Popeşti Leordeni a început să producă ghiuden. Nu-l văzusem în comerţ, dar iniţiativa mi se părea lăudabilă. Cunoşteam câţiva oameni acolo şi un telefon a fost suficient pentru a verifica rumoarea ce se crease în târg. Am aflat astfel că la „Preparate carne” se făcea ghiuden, dar exista un dar; numai în preajma marilor sărbători (Crăciun, Anul Nou, Paşti…), în cantitate mică, doar pentru nevoile de reprezentare şi de protocol. Grozav! Am avut parte de el şi nu m-a entuziasmat. Era mai bun decât nimic!
Au venit apoi încercările economiei de piaţă şi ale capitalismului sălbatic. Fabrica a luat-o încet şi sigur la vale, eu am fost purtat spre alte responsabilităţi. Cui îi mai păsa de o comoară culinară interbelică?
Azi ghiudenul se află într-o nemeritată uitare. Cei mai tineri nici nu au auzit de el sau dacă au auzit, nu ştiu mai minic despre povestea lui. Oferta este foarte subţire, în general dubioasă. Am încercat de câteva ori şi de fiecare dată am fost dezamăgit.
Un produs bulgăresc îndoielnic, care prin descriere s-ar vrea ghiuden, este promovat drept „Salam potcoavă vită”!!
În lista de bucate pregătite pentru un „Praznic Împărătesc de Învierea Domnului”, la capitolul „Antreuri din Cana Galileii”, o locantă bucureşteană de fiţe şi de multe ifose a introdus alături de mezelicuri pretenţioase, sofisticate, gen: „Batog de chefal pescuit în Iordan la vărsarea în Marea Moartă” (ce iordane!) sau „Galantină levantină de curcan cu fistic” şi modestul, barbarul, ghiuden: „Babic armenesc şi ghiudem tătăresc”. La Nunta din Cana Galileii Isus a transformat apa în cel mai bun vin săvârşind astfel începutul minunilor Sale. Oare nuntaşii au băut din acest vin şi au mâncat „ghiudem tătăresc”? Doamne iartă şi fereşte!
Cât despre „babicul armenesc”, aici lucrurile sunt mai complicate. Babicul, cu accent pe prima silabă, chiar este românesc. L-au făcut vestiţii grădinari sârbi din preajma Buzăului. Alături de Cârnaţii de Pleşcoi este mândria culinară a zonei.
Prin mahalalele Bucureştiului nu avea trecere. Cunoscătorii îl considerau o rudă mai de departe a ghiudenului şi îi găseau trei „bube”: nu conţine carne de oaie, nu e picant şi nu are forma potcoavei.
De câţiva ani a început să-şi facă loc pe piaţă cu mai multă hotărâre. S-au înmulţit „întreprinzătorii” care prepară babic, fiecare în legea lui, după reţete una mai năstruşnică decât alta.
Încercând să facă ordine şi să împiedice utilizarea abuzivă a denumirii şi falsificarea reţetei, câţiva producători buzoieni s-au asociat (condiţie obligatorie impusă de UE) în strădania de a depune la Comisia Europeană documentaţia pentru înregistrarea Babicului de Buzău ca produs cu denumire şi origine geografică protejate. Doar că în buna tradiţie românească se ciondănesc între ei uitând pentru ce s-au asociat. Şi timpul trece! Cârnaţii de Pleşcoi au obţinut acest statut.
Revenind la chestiune:
Constatarea cu care botoşăneanul Tiberiu Crudu prefaţează în 1932 reţeta „adevăratului ghedem” este actuală şi azi. „Ghiuden bun nu mai există în comerţ. Tot ce se fabrică acum, în 2023, e contrafacere, nu mai corespunde la ceea ce a fost în trecut”. Mare păcat! Pentru ţuică ghiudenul adevărat este cel mai straşnic deschizător de drum.
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.
Îl ştia toată suflarea Vitanului, de la Poştă până la Moară, dar foarte puţini îl cunoşteau. Era un fel de simbol ciudat al mahalalei. I se spunea Gogu. Dumnezeu ştie dacă era numele lui sau doar o poreclă.
Părea că ar fi cerşetor, dar nu cerşea, nu cerea nimic, nu deranja pe nimeni. Dacă i se oferea, primea cu bucurie câte ceva de mâncare, ţigări, îmbrăcăminte sau încălţăminte. Refuza banii şi băuturile alcoolice.
Vara, mama îl chema în curte şi la masa de sub cais îi punea dinainte o strachină cu mâncare. Totdeaua saluta cu „Săruʼ mâna!” şi mulţumea cu „Bogdaproste!”. La marile sărbători sau la pomenirea morţilor îi pregătea un pachet cu ce se găsea şi câte o ţoală care nouă nu ne mai era de folos. Ca mama făceau şi alţii. Nu erau avuţi, cum nu eram nici noi, dar rupeau un pic din sărăcia lor, o împărţeau cu cei mai săraci decât ei. Mahalaua nu-şi lăsa necăjiţii să facă foamea.
Gogu purta haine modeste, care uneori nu-i erau pe măsură (de căpătat!), însă totdeauna curate. Nu îmbrăca niciodată zdrenţe. Cravata şi şapca erau nelipsite, indiferent de anotimp.
Se deplasa cu o oarecare dificultate. Trăgea piciorul stâng afectat din naştere de un fel de paralizie care-l făcea parţial nefuncţional. În plus, laba piciorului era nefiresc răsucită în afară. Din această pricină încălţările se uzau foarte repede. Nimic nu-l împiedica să măsoare Vitanul de la un capăt la altul, fără preget. Când obosea se aşeza pe treptele vreunei prăvălii sau direct pe bordura trotuarului, se odihnea şi pornea mai departe. Umbla cu aceeaşi vigoare şi prin alte zone ale oraşului.
Vorbea puţin şi doar atunci când era întrebat. Se exprima mai greu, împiedicat, dar inteligibil şi cu noimă. Înţelegea tot şi reacţiona ca un om normal deşi, cei care nu aveau răbdare să-l asculte spuneau că-i dus cu capul. Se înşelau! După ce făceau băşcălie de neputinţele lui şi Gogu le lua familiile la rând, se dezmeticeau: „Băăă… ăsta ne înjură!”. Se găsea totdeauna cineva care să-l apere şi „zmecherii” se lăsau păgubaşi irosind astfel ocazia de a o fura din cauza „luʼ Gogu”.
Nu ştiu dacă mergea la biserică. Eu nu l-am văzut pe acolo. Sunt sigur însă că părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu îi purtau de grijă.
Provenea dintr-o familie de ţigani de pe Niţă Elinescu. Naţia lui nu deranja pe nimeni. Nici pe el. Nu se vorbea atunci despre discriminare, nu auziserăm de romi. Ţiganii făceau parte din comunitatea mahalalei cu bunele şi cu relele lor. E drept că nici ei nu-şi permiteau „extravaganţe” care să tulbure liniştea convieţuirii.
Şaten-aproape blond, cu ochi verzi şi cu pielea doar un pic bronzată, Gogu nu se arunca în neam. Era frate cu mama lui Marin Mutu, căruia i se spunea aşa penru că era mut, şi a lui Puică. Locuiau toţi patru claie peste grămadă într-o casă mică şi dărăpănată. O duceau greu, dar trăiau împreună. Bunicul, Anghel Anghimoft, le făcea porţie din rodul muncii lui şi le trimitea din când în când câteva kilograme de carne pentru gătit. O perioadă aveau măcar ce mânca.
Când cea care-i ţinea laolaltă a plecat la cer, de familia lor s-a „ales bules”.
Marin Mutu a găsit sprijin şi ocrotire în familia numeroasă a lui Anghimoft. Un alt Marin, dintre ai acestuia, l-a înscris la şcoala specială, îl îmbrăca, îi suporta cheltuielile, îi dădea bani de buzunar, îl îngrijea ca pe un frate şi Mutu, care avea talent la desen, a ajuns un talentat … tinichigiu auto.
Puică, pentru nenumăratele rele pe care le-a făcut, a petrecut mulţi ani la „Draga Nenii” şi s-a pierdut în negura unei existenţe infracţionale fără să lase urme.
Gogu s-a mutat pe Vitan colţ cu Gălbinaşi (Vitan nr. 193) în curtea frizeriei lui Hruşciov, vizavi de Ion Oltenaşu, într-o casă mult mai prăpădită şi mai mică decât cea din care plecase şi pe care o împărţea cu nişte ţigani dubioşi veniţi dinspre Olteniţa. Nimeni nu plătea nimic. De milă, proprietarul le-a oferit un adăpost, dar după puţin timp i-a scos afară pe toţi, incusiv pe Gogu.
Aflase omul că acolo se petreceau diverse chestii nu tocmai în regulă, vecinii începuseră să se zbârlească şi nu a stat pe gânduri. Ţiganii, speriaţi, au plecat din Vitan iar lui Gogu i-a găsit o altă casă la Moară, în apropierea podului peste Dâmboviţa.
A trecut astfel o bucată de timp şi într-o bună zi Gogu a dispărut. Parcă îl înghiţise pământul. Nu se mai întâmplase asta. Unii se gândeau la ce era mai rău. Tata a avut ideea să-l întrebe pe căpitanul Duţu, sectoristul mahalalei. Venea des pe la noi ca să-i verifice puşca de vânătoare şi muniţia, adicăăă… să-şi potolească focul interior cu un vin bun, de la mama lui din Vrancea, şi cu ce mai încăpea pe lângă.
A aflat astfel că Gogu plecase în Colentina la nişte neamuri de-ale lui. Vestea a fost transmisă fără verificare, sursa era sigură, prin agenţia locală de ştiri „VV – Vocea Vitanului” şi lumea s-a liniştit. Apoi a venit uitarea. Cine mai avea timp de Gogu?
L-am revăzut după vreo doi-trei ani, prin februarie-martie 1973, la cinematograful Flamura (Şos. Giurgiului nr. 119)… în filmul „Cu mâinile curate”. Făcea figuraţie! Nu-mi venea să cred şi pentru a elimina orice urmă de îndoială, am mai vizionat încă o dată filmul. Nu m-am înşelat. Iată-l!
Este unul dintre clienţii cârciumei de mahala, fabuloasă scenografie, în care comisarul-şef Roman (Ilarion Ciobanu) îl convinge pe Oarcă (Sebastian Papaiani), un mărunt combinator, să colaboreze cu el şi să-i dea informaţii din interiorul lumii interlope bucureştene.
  
Avertizaţi de mine, alţi copii ai Vitanului mi-au validat constatarea. A fost sărbătoarea sufletului meu. Gogu trăia şi rămăsese aşa cum îl ştiam eu: necăjit, sărac, chinuit de neputinţe fizice, dar demn. Sunt sigur că nu venise acolo pentru un pahar de „săniuţă” ca mulţi dintre drojdierii care animau decorul. Se mulţumea cu un bănuţ şi/sau cu o farfurie de mâncare.
Ca vîrstă, ne despărţeau vreo paişpe-cinşpe ani. Era mai bătrân ca mine. Puţin probabil ca spre sfârşitul anului 2022 să mai vieţuiască în astă lume.
Odihneşte-te în pace Gogule că mult ai fost încercat!
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.
Cu ceva vreme în urmă, toate mijloacele de informare s-au pus să toace gospodăreşte un subiect suculent: scandalul sexual în miezul căruia se află o cunoscută şi foarte apreciată faţă bisericească. Relatările sunt şocante.
Nu ştiu dacă faptele s-au petrecut întocmai cum, din diverse surse, cu satisfacţie profesională le varsă jurnaliştii. Nu ştiu dacă femeile părtaşe l-au ispitit şi l-au încurajat în vreun fel pe slujitorul Domnului. Nu ştiu dacă i s-a întins o capcană şi i s-a făcut o „cheie”, o „manevră”. Nici nu vreau, nici nu trebuie să ştiu. Biserica, Parchetul şi Bunul Dumnezeu vor cerceta. Fiecare va primi ce i se cuvine.
Eu reţin doar că preotul este amestecat într-o poveste jenantă, ruşinoasă, şi degradantă, căci dacă nu era, nu putea fi „agăţat”. Iau drept chezăşie comunicatul oficial semnat de domnul Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române:
„Comisia de disciplină din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor i-a solicitat în aceste zile preotului … o declaraţie personală pe marginea faptelor de care a fost acuzat recent. Acesta a recunoscut fapta încriminată de probatoriul consemnat în stenogramele devenite publice, refuzând să ofere însă detalii amănunţite (sic!) şi invocând faptul că avocata sa l-a sfătuit să fie reţinut în declaraţii.”
Mi-am petrecut viaţa în preajma Bisericii şi printre slujitorii ei:
- Am copilărit şi am crescut lângă Biserica Înălţarea Domnului, pronumită Târcă – Vitan;
- Am fost vecin cu părintele Haralambie Bărbuleanu, cel care m-a botezat şi m-a cununat;
- Părintele Dimitrie Micşunescu era de-al casei în familia lui Anghel şi a Ecaterinei Tănăsescu, bunicii mei. Venea deseori la prietenul lui Angheluş Anghimoft;
- Şi înainte şi după 1989 am cunoscut foarte mulţi preoţi din parohiile ilfovene;
- Familia îmi este înnobilată de trei preoţi;
- Am ajutat de-a lungul multor ani, fără ezitare, toţi monahii şi toate monahiile pe care necazul şi nevoia i-au mânat la mine.
Cu toate astea, până mai ieri n-am ştiut că în ierarhia unei parohii există funcţia de taure parohial şi că, prin cumul, aceasta poate fi exercitată chiar de preotul paroh. Omul, cât trăieşte, învaţă!
În toată zarva copios întreţinută de o presă năucă cineva deja plăteşte fără vină: copiii şi soţia preotului nărăvit la enoriaşe. Despre suferinţa acestora nimeni nu suflă nici măcar o vorbă. Suferinţa e mută, nu-i spectaculoasă, nu face audienţă. Încerc de câteva zile să-mi închipui ce-o fi în sufletul şi în mintea lor. M-am lăsat păgubaş, nu reuşesc, e prea mult.
Mă pot ruga însă lui Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să-i ocrotească de tot răul, să-i călăuzească pe drum luminat şi să-i întărească în tot lucrul bun.
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.
„Miroase a sarmale peste munţii Carpaţi, miroase de-ţi vine să mori.” Ion Nicolescu – Cântul IX
Un banal accident casnic produs chiar în Săptămâna Mare m-a făcut inapt pentru săvârşirea obligaţiilor gospodăreşti menite să pregătească după datină sărbătoarea creştin–ortodoxă a Învierii Domnului.
Pentru că braţul drept refuza să execute toate mişcările fireşti iar numai cu stângul sunt… stângaci, mi-am delegat atribuţiile celorlalţi membri ai familiei şi am redescoperit cât este de bine să stai, să nu faci nimic, privindu-i pe ei cum fac.
În schimb am folosit mai mult ca de obicei televizorul. Filme documentare, emisiuni de divertisment şi emisiuni culinare dedicate produselor specifice Sfintelor Paşti, mi-au umplut timpul. Pe cele din urmă le-am vizionat cu real interes.
Televiziunile şi-au făcut o datorie de onoare din a promova mâncărica bună. S-au bulucit în gospodării particulare sau în pensiuni din Maramureş şi din Bucovina de parcă în celelalte regiuni românii prăznuiesc marea sărbătoare ronţăind rădăcini şi lăstari fragezi, de primăvară. Cu o singură excepţie, toate cele care contează au acordat o atenţie specială „tradiţionalelor” sarmale. Aşa le-au prezentat, lăsând a se înţelege fie că sarmaua este o născocire românească, fie că face parte din tradiţia culinară a Paştilor la români, ambele înţelesuri fără vreo legătură cu adevărul.
Pentru ignoranţii făcători ai emisiunilor cu pricina şi pentru fătucile pline de ifose care şi-au plimbat fizicul prin bucătăriile de închiriat dând vorbe la mână unor gospodine adevărate, drobul de miel, deşi nelipsit de la ospăţul de după Învierea Domnului, nu face parte din tradiţie. Prin urmare l-au dat uitării.
O gravă problemă gnoseologică a început de atunci să mă bântuie. Ce este frate sarmaua asta de nu mai pot românii fără ea? Pentru mine şi pentru tot neamul meu sarmaua înseamă sărbătorile de iarnă, de la Crăciun până la Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, trecând prin Sfântul Ştefan, Anul Nou, Sfântul Vasile şi Botezul Domnului. După aia, gata! Peste an, la cerere, sarmale de post şi o singură dată, doar de poftă, din cele împăturite în frunză de viţă sau de tei.
Cum aveam timp suficient, m-am apucat să-mi sun prietenii de suflet şi de ani mulţi să le spun şi lor ce chestiune importantă mă apasă. Reacţiile au fost diverse, de la înjurături duios-nostalgice, ca-ntre băieţii de mahala, până la constatări răutăcioase de genul:
– Băi nea Dane, ştiam că eşti lovit la mână nu la cap! Vouă ce vă punea dinainte tac-tu mare, Anghel Anghimoft, la guleaiuʼ ăla de-l făceaţi la Învierea Domnului? Sarmale? De Crăciun vă aştepta tanti Caterina cu friptură de miel şi cu drob? Vino-ţi în fire nenică!
Mi-au confirmat parte din cele ştiute şi trăite de mine, dar n-am aflat ce e sarmaua. Fără a pune mare preţ pe subiect, doar pentru sufletul meu, se impunea continuarea căutărilor.
Timp de vreo două-trei zile chestiunea a trecut pe plan secundar, chiar am uitat de ea, când întâmplător am dat de o convorbire pe teme culinare în cadrul căreia sociologul Alfred Bulai încerca să ostoiască setea de cunoaştere a unui ziarist curios ca un copil. Domnia sa explica felul în care mâncăruri provenite de prin Balcani sau de aiurea (mici, sarmale, chiftele…) ajunse pe meleagurile noastre au trecut prin adaptări locale ingenioase şi s-au împământenit aşa de temeinic încât mulţi cred că sunt get-beget româneşti. Iată:
„Sarmale, mititei, chifteluţe… toate sunt turceşti. De fapt dacă mergeţi în Balcani, în toate ţările din Balcani, toţi au mâncarea lor autentic românească! De ce? Pentru că românul având o cultură de supravieţuire a improvizat. Sarmaua noastră grasă, de porc, e infinit mai gustoasă decât cea cu legume sau ce mai pun ei pe acolo. Câteodată o astfel de invenţie dezvoltă premizele unui produs care poate fi mai interesant decât cel original.”
O desluşire sociologică necesară şi utilă, dar insuficientă pentru a defini sarmaua şi pentru a justifica pasiunea cu care românii o pun în capul listei la toate ospeţele lor. A reuşit să mă stârnească. Cum încrederea mea în informaţiile vehiculate pe net tinde spre zero am fost constrâns să mă întorc la carte. Sectorul „culinărie” din biblioteca familiei îmi era nădejdea şi nu m-am înşelat (culinăria asta, fără glumă, e de la Chişinău!).
Imediat mi-a zburat gândul la Radu Anton Roman (19 august 1948 – 29 august 2005), jurnalist, scriitor, realizator de televiziune, dar peste toate pasionat de gastronomia românească pe care a cercetat-o, a slujit-o, a cinstit-o, ca nimeni altul. Am găsit repede cartea sa „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paidea, Bucureşti, 1998) şi m-am pus pe citit.
Încă din predoslovie autorul o ia piepţiş, fără menajamente, explicând clar, într-o frumoasă şi expresivă limbă română, cât de neaoşe sunt unele mâncăruri şi ce anume l-a îndemnat să se apuce de scris:
„Românii, forfotind neliniştiţi şi săraci între imperii, s-au lăsat atraşi în cele mai servile aventuri culinare. Frontieră constantă a unor civilizaţii şi continente incerte şi mobile, mereu ameninţaţi şi mereu înfometaţi (poate chiar din cauza vecinătăţilor), au copiat en gros şi fără discernământ, seduşi de la prima întâlnire, toate gătelile ce ne-au invadat prin milenii (de obicei graţie unor banale ocupaţii sau modele temporare).
Aşa se face că, sub titlul emfatic şi narcisist de „bucătărie românească”, găseşti – în cârciumi mai ales, fie ele locande de soi sau bombe imposibile – mai de toate felurile turceşti, arabe, austriece, greceşti, franceze deseori, ruseşti, evreieşti, poloneze ori chiar şi altele, de şi mai aiurea.
Ce-s musacaua, ciorba, chifteaua, salata de „biof”, ciolanul pe fasole, plăcinta (placenta în latină), supa, clătitele şi altele atât de „neaoşe” bucate altceva decât depuneri, aluviuni, fie ale ocupaţiei otomane, fie ale influenţelor franceze, germane, fanaro-greceşti sau care or fi ele?!
Cu toate astea, cele mai multe din aceste lucrări n-au reuşit nicicum (ţară de sălbatici şi nebuni!) să păstreze modelul. Mai mult, l-au aranjat discret pe româneşte, în asemenea măsură, încât nu mai recunoşti nici măcar tema originală! Ca o haină primită în dar de la cineva prea gras sau prea slab, fustiţa de stambă importată a fost răscroită, modificată, transformată în şerveţele de bucătărie sau guler de cămaşă, în bici, în sită de mătase, în altceva!
Totuşi, românii nu-şi iubesc bucătăria (cel puţin aparent). Toate bunătăţile bunicii zac în caiete prăfuite de reţete abandonate. Foarte puţini mai ştiu să gătească româneşte, iar şi mai puţini o fac. Se mănâncă pizza şi hamburger, chebab ori sushi. De ce? Din aceleaşi motive – nu le mai amintesc aici – pentru care mai toţi românii, înstăriţi sau săraci lipiţi pământului, beau vodcă proastă de cereale (din sticle cu etichete foviste), când au, pe toate drumurile, la un preţ mai mic, rachiu nobil de fructe sau ţuică aleasă!
Aşa că, mi-am zis, de ce să nu pun o vorbă bună (mai dulce sau mai sărată) pentru, vai, găurita şi peticita cratiţă tricoloră? De ce să nu organizez… o multgustată călătorie în jurul (ceaunelor) României? […]
M-a provocat la toate astea şi o vedetuţă de televiziune, un aşa-zis expert gastronomic cu caş la gură şi la fudulii, care a declarat, senin şi în auzul naţiunii, că nu există bucătărie românească!
Televiziunea, mi-am spus, naşte prostie pentru că promovează prostie.
M-au mai tentat să-mi povestesc păsul cârciumarii (pe care foarte des câte cineva îi întrebă, în te miri ce limbă, ce au românesc pe listele de bucate).
Şi mi-am mai zis că şi celorlalţi, „arheologilor”, bucuroşi de experienţe senzuale, stranii şi paseiste, le-ar plăcea să afle ce a mai rămas viu din istoria ţărănească, târgoveaţă şi boierească a vieţii româneşti de zi cu zi, a gătitului şi băutului. […]
Deci şi dar, să fiu bine înţeles: gătelile pe care vi le voi arăta aici nu sunt toate originale şi nici unice nu sunt. Trăim în Europa, doar!
De exemplu, sarmale fac şi turcii şi grecii şi polonezii. Dar numai noi le facem aşa, cu afumătură de porc, în foi de varză, cu mărar şi smântână, mocnind pe foc zile întregi.
Şi nici materia primă nu e aceeaşi ca la alţii. Lângă oaia… mioritică (cum altfel?) porcul e celălalt animal românesc legendarizabil, chiar dacă (iată-mă pedant) a-nceput să fie din ce în ce mai persecutat de noile mode culinare degresate (ce să facem, ne e frig, n-avem timp de mode, nouă porcul ne-a fost impus – băgat pe gât! – de aspra iarnă dacică). Micii turceşti sunt una, iar amestecătura de trei-patru cărni pe care o fac românii e cu totul şi cu totul altceva.
Şi aşa mai departe, o cultură se întrevede, fie că e născută în bordeiele sărace ale Bărăganului, fie prin stânile Mărginimii şi Maramureşului, fie în casele de stuf ale Deltei Dunării. […]”
A venit apoi şi rândul sarmalelor:
„Sarmaua (cuvânt de origine arabo-turcă, trimiţând la o balcanică frunză de viţă umplută cu orez şi stafide) se încarcă în Carpaţi de magnifice şi grele semnificaţii daco-romane, devenind de Crăciun o importantă componentă a ritualului creştin ortodox român, ceea ce face îndepărtată şi străină clorotica sa formulă originală. […]
Dar acum vorbim de sarmalele de Crăciun, deci nu avem nici timpul, nici dreptul să facem experienţe! Nu se fac ceremonii religioase experimentale!
Sarmalele merită tot ce e mai bun, ele sunt simbolul nostru naţinal şi fac de gardă la drapelul religiei noastre naţionale. Ele sunt o hermeneutică a fericirii gustative, un cor multimedia organoleptic. Sunt îmbibate de istorie, mai ceva decât de slăninuţă.
Sarmalele sunt aşteptarea şi împlinirea (mai ales cu ardei iute murat)! Sunt bunăstarea râvnită! Idealul blond şi bine rotunjit, ca toate idealurile!
Viitorul luminos, proiectat de un trecut zbuciumat dar creator!
Să dăm sarmalelor ce e al sarmalelor: un vin roşu pe măsură! Dar care; din câteva zeci, care?!”
Dacă „vedetuţele” de televiziune l-ar fi citit de Radu Anton Roman ar fi avut ocazia să afle că pentru români sarmaua nu este tradiţională nici prin origini, nici ca parte a ritualului culinar închinat Paştilor. Noi am preluat-o, i-am dat specificul locului, am desăvârşit-o şi am ridicat-o la rang de simbol naţional. Atât!
Ne-a lăsat priceputul bucătar şi o prea academică definiţie a sarmalelor. Îţi cam piere cheful de mâncat auzind că ai în farfurie „o hermeneutică a fericirii gustative, un cor multimedia organoleptic”!
Mi-am propus o ultimă căutare hotărât să renunţ dacă nici aceasta nu-mi aducea izbăvirea. Şi am mers la celebrul Păstorel Teodoreanu (Al. O. Teodoreanu), pe numele său adevărat Alexandru Osvald Teodoreanu (30 iulie 1894 – 17 martie 1964) – avocat, scriitor, poet, epigramist, gastronom, pasionat gustător şi remarcabil degustător, fratele mai vârstnic al lui Ionel Teodoreanu, cel cu Medelenii.
Cum norocul le surâde celor îndrăzneţi, vorba cronicarului, „s-a izbândit”! Am găsit „Odă sarmalei”. Nu ştiam de existenţa ei! Iat-o:
Cum s-ar defini sarmaua?
Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
Somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…
Potpuriu de porc şi vacă, simfonia tocăturii,
Imn de laudă mâncării, înălţat în cerul gurii.
O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smântână
Şi se înfăşoară-n varză ca în valuri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
C-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă.
Oponentă din principiu şi un straşnic adversar
Pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.
Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
Ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.
Locatara principală ţine-n spaţiu tolerate
Perle de piper picante, boabe de orez umflate.
O prozaică’nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
Că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.
Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte cum s-ar defini… sarmaua!!!
Ei da! Fantezia lui Păstorel întregeşte în mod fericit imaginea sarmalei în tabloul de familie al gătelilor de pe la noi.
Dincolo de toate considerentele teoretice eu las acum mărturie că de Crăciun şi puţin după sau ocazional voi onora cu mare plăcere „simfonia tocăturii” înfăşurată în varză „ca în valuri de cadână” cinstind-o cu o bărdacă de vin potrivit. Merită!
citiți și: Ce mâncau măcelarii? partea întîi • partea a doua
scris de C. D. Mocanu
La Capangiu
Aşa îi spuneau oamenii mahalalei intersecţiei strada Grădinarilor, cu strada Nucului (fostă Buzdugan, fostă Râsului) şi cu intrarea Brichetei. Luase numele lui Capangiu, un personaj căruia i se dusese buhul pentru chefurile cu lăutari, deseori condimentate cu cafteală, de la care nu se dădea îndărăt. Acesta îşi avea casa chiar acolo. Cum putea fi altfel localizată acea răspântie?
Era nedespărţit de bunul lui prieten Anghel Anghimoft, bunicul meu. Se cunoşteau din copilărie, din vremea când, ca ucenici, deprindeau meseria de măcelar. Cei câţiva ani grei petrecuţi în micul abator care la început de secol douăzeci funcţiona la subsolul Halei Ghica (Hala Mare, Hala Centrală, Hala Unirii), i-au legat pentru totdeauna.
Ajunşi lucrători măcelari, făceau echipă în Abatorul Comunal, la şpriţuri şi la mardeală. N-o căutau cu lumânarea, dar la nevoie se descurcau. Erau redutabili. Nărăviţii scandalurilor le luaseră frica şi evitau să-i stârnească.
Când s-au aşezat la casele lor, Anghimoft şi-a cununat prietenul devenindu-i naş.
Gheorghe, feciorul lui Capangiu ăl bătrân, a fost prieten cu tata. Îi unea, mai mult ca orice, pasiunea pentru vânătoare. Făceau parte din numeroasa grupă de vânători a Vitanului şi îi ştia toată suflarea pentru iscusinţa cu care scotoceau grădinile din preajmă şi din lunca Dâmboviţei până hăt departe dincolo de Glina, spre Budeşti, dar şi pentru destoinicia cu care păzeau fondul de vânătoare – pescuit încredinţat spre bună gospodărire. Isprăvile lor se răspândeau cu iuţeală prin Radio Şanţ difuzate de necăjiţii mahalalei care se bucurau de prada confiscată de la braconieri.
Cu Ştefan, fiul cel mic al lui Gheorghe, am fost coleg de clasă. Mă-sa mare, Capangioaica, îi căuta în coarne şi îl alinta Făneaţă. Era cu un an mai mare decât mine, dar a zăbovit într-a şasea şi aşa l-am prins din urmă. Moştenea de la bunicul lui bucuria de a trăi. Altfel, băiat bun.
Prin răspântia despre care povestim se perinda zilnic lume multă atrasă şi de Băcănia bine aprovizionată care funcţiona într-o fostă cârciumă, ispită permanentă aflată în vârful pintenului de la confluenţa străzilor Nucului şi Grădinarilor, vizavi de Capangiu.
Brichetei era o fundătură croită din Grădinarilor după Primul Război Mondial şi ca multe alte fundături, nu purta niciun nume. Din 1930 apare pe hărţile oficiale şi în nomenclatorul străzilor bucureştene cu denumirea Fundătura I şi Fundătura Grădinarilor I. Prin 1947–1948 a căpătat un nume „inspirat”, mai potrivit cartierului din preajma Regiei de Tutun. Îl poartă şi azi căci, altfel desenată, intrarea Brichetei a supravieţuit sistematizării prin care a trecut mahalaua Vitan.
Prin 1964–1965, echipa de realizatori a filmului „Dincolo de barieră”, regizat de Francisc Munteanu, cu Ion Dichiseanu în rolul principal, căutând mahalale, străzi desfundate, locuri potrivite pentru filmări, s-a rătăcit pe „La Capangiu” şi meseriaşii imaginii au fotografiat intrarea Brichetei. Rezultatul strădaniei lor s-a păstrat în tezaurul pe care împătimiţii de la Studiourile Buftea îl gospodăresc şi cu generozitate, l-au deschis către lume.
Ulicioara asta strâmtă nu avea apă curentă şi nici canalizare. Era pavată cu piatră de râu. Profilul caldarâmului asigura scurgerea apei pluviale către rigola din strada Grădinarilor. Acolo – în spatele doamnei cu aparatul foto şi un pic mai la dreapta – se afla cişmeaua publică şi gura de canal. La o casă distanţă, spre Vitan, locuia Capangiu.
Fundătura Brichetei arăta mai bine decât multe dintre fundăturile mahalalelor bucureştene. Cei care îi dădeau viaţă nu aveau o stare materială grozavă, dar îşi gospodăreau cu pricepere casele modeste. Chiar şi cele mai bătrâne, nu erau nişte cocioabe. Asigurau un adăpost, cât de cât, civilizat. Şi în ele trăiau oameni; cu toale cele ale oamenilor.
Mulţi creşteau porumbei, îndeletnicire răspândită în mahalaua Vitanului şi nu numai. Puneau suflet, pasiune, timp, bani … Aşa se face că mai peste tot se ridicau deasupra caselor nişte grătare din lemn pe care poposeau „voiajorii” scoşi la zbor.
În anii ʼ60 industria bucureşteană lua avânt şi nevoia de locuinţe pentru cei care o însufleţeau, foarte mulţi veniţi din mediul rural, era apăsătoare. Aşa se face că terasa cuprinsă între străzile Banul Udrea, Grădinarilor, Brichetei şi Cimbrului, aflată pe malul stâng al albiei vechi a Dâmboviţei, care se strecura pe sub coasta Grădinarilor, a devenit şantier.
Era primăvara anului 1969 şi se construia un ansamblu de blocuri muncitoreşti, confort redus, unsprezece la număr. Au fost sacrificate atunci pe altarul modernizării câteva grădini şi o mână de căsuţe vechi, sărăcăcioase, neştiute, pentru că stăteau ascunse la dos. Deşi cei care le locuiau se mutau „la mai bine”, nu s-au despărţit cu sufletul împăcat de locul lor. Unii se aflau pe acolo de două-trei generaţii.
◦◦○◦◦
Blocurile muncitoreşti intraseră în viaţa mahalalei cu vreo zece ani înainte, atunci când Uzina Timpuri Noi, fostă Lemaitre, a construit la o aruncătură de băţ, pe Foişorului, un bloc de locuinţe pentru lucrătorii care aveau probleme locative.
Cvartalul care tocmai ieşea din pământ în apropierea străzii Banul Udrea nu avea să fie ultimul. Cam în aceeaşi perioadă şi după aceleaşi proiecte au apărul blocurile confort redus din zona Alexandru Moruzzi – Vlaicu Vodă – Simbolului şi cele din perimetrul delimitat de străzile Foişorului – Morilor – Brânduşilor – Laboratorului.
◦◦○◦◦
Primele cupe de pământ smulse din terasa Grădinarilor au scos din anonimat străzile care delimitau şantierul. Peste tot, constructorii au descoperit în săpături „fragmente ceramice, gropi cu arsură, chirpici şi oseminte”. Conducerea şantierului a sesizat Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti iar acesta a început imediat o cercetare coordonată de istoricul şi arheologul Panait I. Panait în cadrul căreia s-au efectuat sondaje şi au fost supravegheate toate săpăturile.
 
Observaţiile făcute pe şantier şi examinarea materialului arheologic au identificat urme de locuire din secolele VI-VII, din perioada feudalismului timpuriu (sec. IX-XIV) şi din secolele XIV-XVI.
Aşezarea din sec. VI-VII este amplasată în zona de est şi în cea de sud a şantierului. Au fost cercetate treisprezece bordeie: opt în sectorul A, trei în sectorul B şi două în sectorul C. Acestea au un plan patrulater, de regulă dreptunghiular şi sunt orientate cu faţa către soare. Pereţii sunt făcuţi din paiantă. Cele mai multe bordeie sunt dotate cu un cuptor semicircular sau în formă de potcoavă.
Studiul stratigrafic a pus în evidenţă trei etape de locuire. Cea de-a doua a fost mai îndelungată şi mai intensă.
Fragmentele ceramice descoperite provin de la vase modelate cu mâna (preponderente), dar şi de la vase lucrate la roată, decorate sărăcăcios cu „benzi de linii orizontale” sau cu „linii frânte în zig-zag”. Nu a fost posibilă reconstituirea unor obiecte şi studierea acestora. Se desprinde însă concluzia că locuitorii aşezării foloseau, în cantitate mică, „o ceramică de factură superioară lucrată la roată” şi că „olarii acelor vremuri aveau o bună deprindere a meşteşugului”.
„Ceramica găsită la Vitan, sectorul Banul Udrea, nu este singulară ca aspect şi ca tipologie, încadrându-se într-un complex cultural larg, cunoscut sub numele de cultura Ipoteşti-Cîndeşti. Analogiile se stabilesc mult mai uşor cu materialele din aşezările mai apropiate, cele din raza oraşului, de la Ciurel, Curtea Veche, Giuleşti şi Grîngaşi, Băneasa „La stejar”, Foişorul Mavrocordaţilor sau Căţelu Nou, mergînd pînă în nord-estul Munteniei”.
Materialul ceramic reflectă „momentul întâlnirii şi asimilării de către populaţia autohtonă a slavilor”. „Similitudinile cu ceramica de la Tîrgşor şi în general cu materialul încadrat în faza Ipoteşti-Cîndeşti II, ne determină să credem că avem de-a face cu o formaţie timpurie, de profunde tradiţii locale, cu influenţe resimţite în momentul pătrunderii triburilor slave. Aceleaşi elemente ne determină să datăm aşezarea de la Vitan în a doua jumătate a secolului al VI-lea”.
Aşezarea medievală a cunocut o primă etapă de locuire sporadică între secolele X-XI, slab reprezentată în săpăturile efectuate.
Cea de-a doua fază, sec. XIV-XVI, este mult mai bine conturată. Au fost descoperite şi cercetate fragmente ceramice aparţinînd unor vase de uz casnic, gropi de cereale, bordeie şi o necropolă cu suprafaţa de circa 500 m²., etc. „Toate acestea confirmă existenţa vetrei unuia din satele ce se aflau pe teritoriu de astăzi al oraşului în primele secole de existenţă urbană” şi care a cunoscut perioada de maximă dezvoltare în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Fragmentele ceramice din stratul feudal „par a indica începuturile locuirii medievale la sfîrşitul secolului al XIV-lea, sau în primele decenii ale veacului următor”.
Aşezarea a rămas pe acest loc până spre mijlocul secolului al XVI-lea când, din motive nedesluşite, a fost părăsită, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte vetre de locuire de pe teritoriul Bucureştiului.
Descoperirile arheologice din perimetrul Banul Udrea – Grădinarilor – Brichetei – Cimbrului şi studierea izvoarelor scrise (puţine la număr) „par a indica în actualul cartier Vitan, locul ocupat de satul Greci, fost al mănăstirii Tînganu, trecut apoi în posesia marelui vornic Ivaşco din Goleşti, cel care în a doua jumătate a secolului al XVI-lea l-a vândut lui Alexandru II Mircea, ctitorul mănăstirea Sfînta Troiţă”.
◦◦○◦◦
Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost ctitorită de domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1568 – 1577) şi de Ecaterina – doamna ca mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria obţinută în lupta contra lui Vintilă Vornicul şi a lui Dumbravă Vornicul.
În 1595 aceasta cade în mâna turcilor care o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. După victoria lui Mihai Vitezul în lupta de la Târgovişte (octombrie 1595), Sinan Paşa este silit să se retragă şi o dărâmă până la temelie.
Jafurile şi incendiile care în epocă se ţineau lanţ, schimbările dese ale domnitorilor, frământările şi instabilitatea au silit călugării să abandoneze lăcaşul şi să se refugieze la Mănăstirea Mihai Vodă.
În 1614, domnitorul Radu Mihnea (1601–1602, 1611–1614, 1620–1623) începe reconstrucţia mănăstirii păstrând planurile originale. De atunci, aceasta va fi cunoscută prin numele ctitorului – Mănăstirea Radu Vodă.
◦◦○◦◦
Şi astfel intrarea Brichetei, o ulicioară, o fundătură oarecare de la margine de Bucureşti, a devenit un reper fizic al istoriei de demult a Vitanului.
În curtea Bisericii Foişor (strada Foişorului nr. 119, colţ cu Regenerărei), ascunse de ochii lumii, se află ruinele Caselor Domneşti ale lui Nicolae Mavrocordat, obiectiv istoric cunoscut în literatura de specialitate ca „Foişorul Mavrocordaţilor”.
◦◦○◦◦
Pe la 1722–1724 , Nicolae-Vodă Mavrocordat (1670–1730), primul domn fanariot al Țării Românești, a construit pe dealul viilor şi al livezilor, locul cu cea mai frumoasă perspectivă spre lunca Dâmboviței, către Văcărești, „niște case domnești, cu curte împrejur, afară den oraș ca să fie pentru plimbarea domniei mele și găsind domnia mea locu mai cu frumoasă priveală den josul orașului domniei mele, pre moșia sfintei mănăstiri [Radu Vodă]….., am făcut domnia mea acele case domnești cu curte împrejur și cu grădină, precum se văd”. Pentru terenul ocupat, Domnitorul plătea șaizeci de taleri anual.
Casa „de privélă și recorélă” a lui Nicolae-Vodă, ctitorul așezămintelor mănăstirești de pe dealul Văcăreștilor, avea „lângă haremul (*) doamnei sale” un foișor. Acesta „a dat numele mahalaleĭ care de atuncĭ s’a numit Foișoruluĭ și a dat nascere legendeĭ care spune că de la casa de privélă Nicolae-Vodă făcuse pe stâlpĭ un fel de gang acoperit care mergea pêně la M-tirea Văcărescilor, cea de dênsul zidită”.
„Într’a patra domniă a lui Constantin-Vodă Mavrocordat (1711–1769, fiul lui Nicolae-Vodă cu Pulcheria Tzuki), adică la 1745-1746, Dómna Smaranda, soțiă într’al treilea rând a lui Nicolae-Vodă Mavrocordat (după Cassandra Cantacuzino și Pulcheria Tzuky)” a „zidit din temelie și a înfrumusețat” un paraclis al Caselor Domnești de la Foișor. Biserica cu hramul „Nascerea Pré Curateĭ Fecióre” (Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie), închinată dintru început mănăstirii Radu Vodă, ca metoh, este cunoscută de atunci ca Biserica Foișor. În timp, pentru a cinsti principala îndeletnicire a trăitorilor locului, biserica a primit și al doilea hram, cel al Sfântului Mucenic Trifon – 1 februarie, ocrotitorul grădinilor, viilor și livezilor.
În anul 1746, Constantin Mavrocordat renunță la Casele Domnești „făcute de răposatul întru fericire părintele domniei mele” și le trece în proprietatea mănăstirii. Prin actul din 17 octombrie acesta întărește lăcașului mănăstiresc „ca să aibă supt stăpânire casele de piatră și biserica și cu satul care sînt pe moșia acestei numite mănăstiri ….. unde se numește Foișorul, care case sînt făcute de răposatul întru fericire părintele domniei mele, Io Nicolae Alixandru voevod din domnia mării sale, iar biserica este zidită den temelie şi înfrumuseţată de măria sa maica noastră, doamna smaranda”. Se pare că de atunci casele nu au mai fost locuite. Nu după mult timp biserica și „zidirile” ei „au ajuns la stare proastă și dărăpănare …. din vechimea anilor și din rea chiverniseală” necesitând „a se meremetisi și a se drege pre cât va fi cu putință”.
La jumătatea secolului al XIX-lea, în 1854, casa Mavrocordaţilor sau una dintre celelalte clădiri din curtea bisericii Foişor, adăpostea o şcoală pentru copiii mahalalei. Documentele vremii nu menţionează că localul şcolii ar fi fost „miserabil cu totul”, „foarte prost” sau „neîncăpător”, aşa cum se spunea despre alte localuri. Era probabil în stare bună, dar la 1862 din casa „de privélă și recorélă” a primului domn fanariot rămăseseră numai nişte ruine, fiind probabil părăsită.
Constantin-Vodă confirmă însă existența unui sat, a unei comunități stabilite pe coastele dealului Foișor. Cu vremea, aceasta se consolidează și se constituie într-o mahala a viticultorilor și grădinarilor, embaticari (**) pe pământurile bogatei Mănăstiri Radu Vodă, cu toate cele ale unei viețuiri permanente: negustori, meșteșugari, mici meseriași, școală, chiar și un …. cimitir.
(*) Harem – În perioada fanariotă, parte a palatului domnesc rezervată Doamnei și femeilor ce o slujeau.
(**) Embatic – Arendarea locului unei case sau casei cu locul ei pentru un termen foarte lung (până la 99 de ani), în intervalul căruia arendaşul se bucură de toate drepturile de posesiune. Plata, arenda pentru ţinerea acestor locuri; în vremurile de demult, proprietarii unor asemenea locuri fiind în majoritatea cazurilor mănăstirile, plata se făcea şi în natură, dându-se acestora lumânări, ceară, untdelemn, etc.
Embaticar – Cel ce are un loc cu embatic, cel ce plăteşte embatic pentru locul pe care e clădită casa sa.
◦◦○◦◦
În perioada 1964-1965, curtea bisericii a găzduit un şantier arheologic care avea ca principal obiectiv să stabilească planul aşezămintelor feudale. Săpăturile efectuate atunci au dovedit că ansamblul Mavrocordaţilor de la Foişor a fost ridicat pe o aşezare mult mai veche, de tip Ciurel (secolele VI-VII).
Datarea acesteia a fost făcută pe baza materialului arheologic găsit în interiorul bordeielor descoperite la 1,40 – 1,50 m. sub nivelul solului: cuptoare din lut în formă de potcoavă, bucăţi de chirpici din pereţii bordeielor, vălătuci de lut, fragmente ceramice provenind de la vase de tip borcan lucrate cu mâna.
Cercetările efectuate au condus la concluzia că aşezarea se întinde dincolo de perimetrul Caselor Domneşti, în strada Foişorului, fiind necesară extinderea săpăturilor. Necesară a rămas până în ziua de azi!
Rezultatele şi concluziile cercetării arheologice de la „Foişorul Mavrocordaţilor” au fost confirmate şi extinse de cele ale săpăturile efectuate pe terasa Vitan – Banul Udrea.
Iată cum, din colţul unei ulicioare nesemnificative (Brichetei), Capangiu ne-a făcut să descoperim că Vitanul, apărut prin secolul al VI-lea, este mai bătrân decât puteam bănui şi că dovezile au stat ascunse în pământul binecuvântat al dealului viilor şi livezilor din stânga Dâmboviţei.
Prin 1985-1986, buldozerele, vestitorii înnoirii, au prins a se zbengui pe lângă intrarea Brichetei.
N-au fost suficient de sprintene ca să năruiască tot. Pe ici-pe colo, a mai rămas câte ceva, repere ştiute doar de cei care ani mulţi şi-au purtat paşii pe Grădinarilor, pe Nucului, pe Peneş Curcanul, pe Banul Udrea, pe Brânduşilor, pe Regenerărei, pe Foişorului…
Blocurile confort redus care au scos la iveală o pagină importantă din istoria mahalalei, cosmetizate şi ferchezuite, sunt la locul lor.
Altfel, pe La Capangiu totul arată ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte.
Călăuziţi de amintiri dragi mie şi având ca mărturii fotografiile de la Studiourile Buftea plimbarea noastră pe dealul Foişorului va continua.
Citiți toate istoriile din Dudești și Vitan
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii