scris de Alexandru Dinu

Februarie

Depozitul asta de unde trebuie să luam marfa, de fapt n-a fost făcut să fie depozit. Este un fel de prelungire a parterului unui bloc, de care este legat printr-un hol mare, mai mult lung, formând astfel un “H” ciuntit rău. Stau încă de dimineata cu Sorin, şi asteptam să vina camionul, să-l încarcam. Intre timp, de plictiseala, ne-am apucat să jucam fotbal “pe suflate”, cu o moneda de douazeci şi cinci de bani, pe pervazul lat, de imitatie de marmora, a unui geam. E frumos şi cald afară, sfirsitul asta de iarna ne cam rasfata, însa zapada s-a amestecat cu noroiul, şi rezultatul, o fles caiala urâta, neagra-maronie, umple oraşul. Asa că preferam holul.

Locatarii blocului au plantat în spatiul dinte laturile “H”-ului un stejar. La adapost, ferit de crivat iarna şi de arşita vara, s-a făcut maricel, să aiba cam opt-zece ani, cu corana rotunda, superba. Anul trecut, pe când venisem tot aşa să luam nişte lăzi, tocmai începeau să se îngalbeneasca ghindele. Mai aveam un coechipier pe vremea aia, Ninel, acum s-a dus la o s coala de locotenenti de pompieri, pare-se că-i o leaca cam zburdalnic din puctul alora de vedere. Din joaca, Killerul ia câteva ghinde şi începe să le scoata din ghioc. Animat de o genua curiozitate stiintifica şi impulsionat până la extaz de dorinta de a patrunde tainele naturii, Ninel încearca să dobândeasca noi cunostinte în materie:

“Da’ ce faci Cornelu cu ele?”

“Cum ce fac, le manânc”.

“Pai, ce, mă , sunt bune de mâncat?”

“Care, astea? Vai de mine, da’ ce, tu n-ai ştiut? Şi vreau să-i duc şi lu’ ‘unguroaica’ (asta-i un fel de prietena de-a lui) vre-o trei-patru kile, să facadulceata. E nemaipomenita.”

“Hai, mă, tu vorbesti serios?”

“Bine, mă, Ninele, chiar aşa mă crezi, ce naiba, ia şi tu câteva şi gusta, şi mai adu’ şi mie.”

Se întinde Ninel cât poate şi alege cam doi pumni din cele ce i se părură mai mari, şi apare scuipând şi încercând să scape de amareala din gura. Sorin, serios, întra şi el în joc.

“Ce-i, nu-ti plac?”

“Ce naiba, bă, sunt amare ca dracu’, astea nu-s bune de mâncat.”

“Pai, ia arată, de care-ai luat, a…tu nu vezi, mă, că sunt necoapte, sunt verzi de tot. Alege şi tu d-alea mai pârguite…ui-te, pe craca aia mai batuta de soare…mama, ce mişto sunt alea d-acolo, nici crude, nici prea coapte, exact cum sunt mai bune…”

Ce-o fi avut în minte Ninel în ziua aia, nu pot să-mi închipui, şi nici nu încerc. Atâta doar că s-a catarat cu chiu cu vai în pom, şi a reuşit să ajunga la craca cu pricina ghidat de noi, care parcă asistam la filmarile pentru “Tarzan, omu’ jungli”. Sarmanul băiat se întindea şi se rasucea în toate felurile, sfatuit de noi cu bunavointa prieteneasca şi competenta de connesseuri, bucuroşi că-l putem ajuta, dupa umilele noastre posibilitati, să patrunda triumfal pe portile cunoasterii.

“Uite alea d-acolo, da…ce naiba faci, mă , un’ te uiti, craca aia din stânga, aşa, mai jos puţin…ia vezi…”
“…sunt amare, bă, nu-s bune…”

“Cum naiba, bai Ninele, tu es ti sigur c-ai luat din alea din care ti-am aratat, ia vezi…”

… şi tot aşa, până a iesit la balcon un tip ce locuia la eajul unu, şi ne-a informat că el lucreaza de noapte şi că ar vrea să doarma la ora respectiva. Cât o mai fi trait Ninel cu impresia că ghindele sunt bune de dulceata, nu ştiu, că mai apoi am evitat cu totii să deschidem discutia pe subiectul respectiv. Mult mai târziu, când eram iesiti la “Comedia” pentru o bere scurta, Cornel a zis aşa, într-o doara, uitându-se lung pe geam: “mama, ce-ar fi mers nişte ghinde la berea asta…”, noi, cum am putut, ne-am înabuşit un zâmbet, iar Ninel s-a făcut putintel cam rosu în obrajori. Dar asta a fost tot.

Primavara

Cerul l-a umplut primavara de mirosuri salbatece şi blânde. Din pamânt, iarba îcearcă din greu să strabata printre frunzele pe jumatate putrede. Ma bucur strivind amestecul asta de ce-a fost şi ce-o să fie (sadism scuzabil, efemer, pe toti ne bântuie astenia acum, că iarna a trecut) îmi privesc urmele lasate, pasul se prinde în pamântul reavan şi ramâne acolo, parcă abia asteapta să scape de mine. Apa lacului e stravezie şi proaspata, zapezile şi ploile au spalat-o de jegul lăsat peste vara de înotatorii vajnici. Algele unduioase – blestemul pescarilor, i-au tâlharit cât au putut de ace şi guta – împlinesc linistea darnica a “gropii”. E un nume ciudat, “Flax”, mereu m-am întrebat de unde o fi venit, dacă aşa l-a chemat pe vre-un individ, sau dacă e doar o porecla. Oficial, “zona de agrement” se chiama Parcul IOR, dar vechiul nume este încă folosit, mai ales pentru portiunea mai puţin amenajata de dincolo de pod. O broasca testoasa se îndrepta spre nu ştiu unde, este o aparitie stranie aici, aproape că frizeaza incredibilul – cum de-o fi supravietuit printre casetofoane şi sticle de bere, peste puţin va începe din nou dementa, vai de capul ei… O necajesc şi eu întorcând-o mereu din drum, ea accepta totul cu întelepciune, mai devreme sau mai târziu tot o să scape de nebun, încearca să gaseasca o directie optima, în fine o las în pace şi ea plonjeaza bâlbâdâcind în balta. O urmaresc cum se duce spre adânc şi se ascunde printre ierburi, trebuie că are ea vre-o afacere, ceva, pe acolo, ştie ea ce ştie.

Într-o seara

S-a întâmplat astfel: Lăcrămioara, nevasta lui Dan R., e stewardessa. Venind de la Cluj, cineva a rugat-o să ia un pachet pentru un prieten din Bucuresti, spunându-i că înauntru e o rata. Lacramioara a acceptat, era o chestie simpla care nu lasa să se întrevada nici un fel deneplaceri. Faza s-a petrecut repede şi curând dupa plecarea respectivului, a descoperit căe vorba de o rata vie, amanunt ce nu intrase în calculele Lacramioarei. Dupa o vreme, respectiva pasare a reusit, naiba ştie cum, să iasa din cutia ei de carton, şi a început să zboare prinavion, dovedind o vitalitate şi o buna dispozitie greu de banuit. Insuccesul deplin al colectivului de stewrdesse în încercarea de a prinde rata a rezultat în solidarizarea în masa a calatorilor, determinându-i să intervina activ întu solutionarea problemei, era doar o chestiune de într-ajutorare cetateneasca, nu puteau să stea aşa, cu mâinile în sân şi să priveasca nepasatori la stradaniile semenilor lor. Într-un final, aproape de cerul Brasovului, jocul de v-ati-ascunselea lua sfârsit, şi raţa fu din nou întrodusa în cutia ei, care în prealabil a fost trecuta printr-un minutios proces de ranforsare şi verificare.

Adevarata situatie critica s-a ivit însa mult mai târziu, când, ajunsa acasă, dupa ce şi-a tocit cam un centimetru din degetul aratator pe discul telefonului, Lacramioara a anuntat entuziasmata că respectivul destinatar nu e acasă, ca atare trebuiau să se îngrijeasca cumva de sarmana pasare ce începuse, dupa atâtea ore de stat în cutie, să-şi cam dea duhul. Întrucât dupa alte câteva ore de încercat la telefon, datele problemei ramasesera identice, a fost necesara convocarea consiliului de familie şi prieteni pentru a gasi un raspuns la întrebarea, “ce facem cu raţa?”. Propunerea mea onesta de a o contacta pe Margareta Pâslaru, care potrivit repertoriului etalat într-un film de mare succes, se pare că avea cunostinte temeinice în domeniu, a fost respinsa cu oarece lehamite, chiar vehementa, pot spune, de către ceilalti, o atitudine ce mi-a asternut o usoara umbra de mâhnire în suflet, sentiment pe care mi l-am exteriorizat prompt, dar fără succes. În disperare de cauza, a fost contactat prietenul nostru Gogu, ornitolog cu îndelungate stadii de lucru în Delta, şi care ne-a promis solemn că se va înfiinta la fata locului cât mai repede cu putinta.

În asteptatrea susnumitului, stau cu Dan R. în baie, domiciliul ad-hoc al ratei, îi admiram culorile penelor, superbe de altfel, şi ne întrebam ce naiba să-i mai facem să-i intram în favoruri. I-am oferit de mâcare tot ce ne-a trecut prin minte, inclusiv ciocolata şi ardei umpluti, ea a refuzat cu îndaratnicie să guste macar, a baut doar putina apa. Din când în când, în semn de protest, scate câte un “mac” gros, de parcă ar cânta la trombon.

Din cinci în cinci minute Lacramioara ne striga din sufragerie întrebându-ne dacă “bruta” e în toate facultatile ei fizice şi dacă are un comportament normal, parcă noi stim ce-i aia “normal”. Având în vedere că biata pasare este aproape înfasurata în sfoara pentru a preântâmpina alte izbucniri de temperament de genul celor din avion, da, putem zice că se comporta “normal”.

Dupa o ora, apare şi Gogu, ce locuieste de fapt la numai câteva blocuri mai încolo, şi care are pe el doar un halat de baie de-al nevestisi, “jlapi”, un turban făcut dintr-un prosop de baie, dar cu ceasul la mâna – la ce naiba i-o fi trebuit ceas? Ne gaseste holbându-ne spre cada de baie, îi aratam rata, şi îl cuprinde un entuziasm brusc, de sus până jos: “păi asta-i un ratoi de un an!”. Exact ce vroiam noi să stim. Acum, că totul s-a rezolvat la modul cel mai fericit cu putinta, putem în fine, să ne relaxam, să ne aprindem o ţigară, şi să bem un pahar de bere! Dan R. stă pe capacul WC-ului, cu fata luminata de revelatia momentului, “extraordinar, Gogule, stai aşa să-i spun şi maica-mi, mamaaaa…auzi ce zice Gogu, că chestia asta e un ratoi de un an, nu-i aşa că e formidabil?”

Gogu însa nu are timp de mistoul nostru, cauta pasarea la picioare să vadă dacă nu are inel de înregistrare, nu gases te nimic, o mângâie şi-i desface larg o aripa minunându-se de culori. Apoi ne ia la rost.

“Are gusa goala, voi sunteti criminali, nu i-ati dat nimic de mâncare…”

“Nu, Gogule, în afară de tot ce-am gasit în frigider, nu i-am dat nimic altceva. De fapt, ar mai fi nişte varza murata pe balcon, dar am banuit că n-o să să dea în vânt dupa ea, aşa că am renuntat, dacă am greşit te rog să ne ierti, n-o să mai facem, îti dau cunvântul meu de onoare, uite, o vom pastra toată pentru o viitoare ocazie. Tu zii acum ce naiba facem cu rata, că nu dăm de beneficiar, şi ni-e să nu moara, naibii.”

Faptul că acum ne-am familiarizat cu genul şi specia carora le apartine zburatoarea nu ni se pare un adaos prea consistent în solutionarea problemei, dar ascultam în continuare, cu rabdare şi oarece admiratie, o prelegere despre conditiile naturale în care aceasta vietuitoare îşi desfasoara ciclul vietii, ne îmbogatim discutia cu termeni ca habitat, ecosistem, bionisa, şi timid, îmi exprim parerea că pestisorii din acvariu şi stuful ornamental din sufragerie ar putea suplini într-o oarece masura ce-i lipseste ratei să se simta bine. Dan R. se bate cu palma peste frunte aducându-şi aminte că mai are nişte cutii de sardele, o grea dilema vine să întunece aceasta luminoasa explozie a spiritului, îl întreaba pe Bio-Gogu ce crede el că-i place ratei mai mult la peste, usturoi sau lamîie, bruta se dezlantuie macaind, cineva din vecini bate în calorifer că tocmai se termină telejurnalul de noapte şi probabil că respectivul vrea să se bage în pat, demascam fără crutare, într-o luare ad-hoc de atititudine, înclinatiile mic-burgheze către revizionism, lene şi huzur a unora dintre semenii nostri, rata ne aproba macaind în continuare, cu veselie. Cu parere de rău, anunt oficial că este timpul să plec acasă, Dan R. mă priveste crunt, mă simt cuprins de rusine şi cainta.

A doua zi am aflat că spre miezul noptii s-au limpezit apele, respectivul destinatar fiind gasit, în fine, la telefon, şi venind într-un taxi să-şi ia cadoul, sau datorie, sau ce-o fi fost.

Primavara

Printre câmpuri, drumul se strecoara cu serpuiri lungi, line, adâncindu-se sau urcând, din când în când, dintr-o vale mica, abia simtita. În rastimpuri, de-a drepata sau de-a stânga, în departare, apar solitari, ori câte doi-trei laolalta, pomi, spargând monotonia întinderii de tarâna. Sunt duzi mari, batrâni, puşi de oameni să aiba loc de adapost împotriva arsitei, vara, pe timpul ragazului de prânz. Din sat până la râu sunt cam doisprezece-treisprezece kilometri despartiti la jumatete cale de o fântâna cu roata.

Buduroaiele, de vechime şi umezeala, s-au acoperit cu muschi gros şi moale. Verdele hraparet a cuprins şi galeata de lemn, şi o senzatie ciudata, apropape halucinanta, te cuprinde când bei, de esti obisnuit s-o faci numai din pahar de sticlă. Putul este foarte adânc, lumina nu prea ajunge până jos, şi apa se vede doar ca o umbra neagra, un cerc mic cât podul palmei, undeva în fundul pamântului, trimitindu-şi mesaje reverberate când picaturi cad din galeata urcând.

Dintr-o data câmpul se rupe în fata, în dreapata drumului o cruce mare cât un stat de om, încrustata cu litere chirilice cioplite în piatra, anunta parcă sfârsitul ţarinei. De aici încolo drumul se numeste “şughiţă”, şi coboara îngust, taind înspre râu malul înalt cât Intercontinentalul. Pe alocuri nisipul amestecat cu praf e adânc de doua palme, panta e mare şi încâlcita. Decorul se desprinde dintr-o alta lume, râpe înversunate, coltoase, încearca să te opreasca, să te alunge. Tot atât de brusc cum a început, şughiţa se largeste pe negândite, şi o ţara noua şi calma îti apare privirilor. Din gura râpei până în apa Ialomitei sunt cam trei sute de metri, dar în multe locuri râul taie de fapt direct în malul înalt şi vertical. Aici, în largire, este locul pe care a fost aşezat satul în vhechime.

De trei generatii, din cauza inundatiilor de fiecare primavara, oamenii s-au mutat spre miazazi. Au ramas temelia bisericii şi câteva cruci în cimitir.

O mica gradina de legume ascunsa dupa un colt de mal, şi un mic lac artificial, cam cât doua terenuri de fotbal, înconjurat de o multime de maslini salbateci şi cucerit definitiv de stuf şi papura, sunt noile amenajari. Din toamna până-n primavara, însa, nu calca nimeni pe aici. Râul face un cot mare, de fapt pe mulţi kilometri cursul e nehotarât, sinuos. Peretele abrupt al râpei l-a oprit şi întors din drum. Apa a acceptat, dar a ros din mal încet şi sigur, formând un fel de streasina imensa ce probabil că se va surpa cândva.

Nu avem corturi, ne-am pus sacii de dormit direct pe iarba abia rasarita. Din când în când, un fel de pudra lichida coboara spre noi din norii sprijiniti parcă pe culmile râpei, nu de ajuns de uda să treaca prin materialul hanoracelor. Ne-a chinuit însa mult până să aprindem focul, lemnul îmbibat de umezeala s-a lăsat cu greu praduit de flacari. Nu e frig de loc, şi miroase a salbaticie. Îmi place tare mult aici, în copilarie plecam de acasă, din sat, şi haladuiam în nestire printre maluri, uneori dormind peste noapte la câte o stâna încropita doar pentru vara.

Stau bagat până la nas în sacul de dormit şi mă gândesc la nimic. Citiva ulii se rotesc deasupra noastra – ne-or fi crezând tocmai nimeriti pentru micul dejun? Ceasul e trecut puţin de ora sapte. Dan a ieşit din scutece şi s-a apucat să faca ceai. Pâna să fiarba apa, s-a dezbracat şi s-a dus să se spele în Ialomita. Ne-am luat cu noi tot felul de unelte de pescuit cu gândul să mâncam ce prindem – totuşi , într-o exploxie de inspiratie, am hotatrât că bagajul să includa şi cutii de conserve, plus.
Ma extrag abia-abia din sac, nu că mi-ar fi lene, dar mă simteam bine acolo, înauntru, adunat în mine şi cu linistea asta de început de lume venind din pamânt şi din cer. Aerul curat îmi patrunde în fiecare coltisor al trupului, odată cu o vaga senzatie care treptat, se transforma, vazându-l pe Dan, în certitudinea zdrobitoare că a mă spala până la brâu, considerând circumstantele, înseamna să mă expun de bunavoie gripei, pneumoniei, meningitei, şi altor tot felul de maladii groaznice. Putina apa pe fata e deajuns, mă simt refresisat până peste poate, e timpul să pun nişte oua în tigaie, că mă cam ia cu ameteli la stomac. Neluţu apare venind întins dinspre deal. I-am spus ieri că trebuie să fie câteva stâne împrastiate în marginea araturilor şi s-a dus să le caute, poate gaseste ceva, nişte brânza sau alte produse d-astea. Dupa ce s-a preumblat vre-o ora printre câmpuri, a gasit o fine o târla, dar nu era nimeni acolo, vreau să zic oameni, doar oile închise într-un saivan, şi cinci-sase catelusi dragalasi şi binevoitori, ce l-au primit cu caldura şi o dorinta nestavilita de a-l face să înteleaga macar câteva din elementele de baza a idilicei vietii pastorale. Neluţu a încercat să faca vocalize cu formule de genul “cutu, cutu, cine e un catel frumos şi destept?”, dar probabil că respectivi aparatori de stâna erau obisnuiti să asculte de cu totul alt fel de îndemnuri, mult mai directe şi cu referinte mai vaste şi mai variate, cu puternice accente vernaculare, aşa că în fine, a trebuit să se retraga discret.

Ouale sunt nemaipomenit de bune, mai tragem şi un gât de vodka, aşa, de dimineata, pentru revigorare şi apetit.

Pe malul Ialomitei gasim un trunchi de copac lung de vre-o cinci metri, adus de ape. De taiat nu-l putem taia cu briceagul, ne chinuim deci să-l târâm întreg înspre foc. E greu al naibii, jumatate mai stă încă în apa, apucam de ce putem şi tragem de ne ies ochii din cap. Nu mai are coaja pe el, lemnul a ramas neted şi lucios, trebuie că să fie doi-trei ani de când zace acolo fără să-l ia nimeni în seama. Lemnul e încă bun, îmi pare să fie salcâm, nu l-a putrezit nici un pic apa, dar tare mi-e teama că muncim aiurea, n-o să se aprinda. Ori poate dacă turnam pe el o cisterna-doua de benzina. Cu chiu cu vai reusim să-l aducem la tabara, şi proptim capatul mai “uscat” peste foc. Dupa câteva minute începe să fâsâie şi să pocneasca, apa iese din el fierbind. Stam şi ne uitam asteptând minunea, ne-am aprins câte o ţigară, dupa un efort sustinut cel mai bun lucru e o ţigară şi un gât de alcool curat şi tare, în speta, vodka.

“Bai tovarasi, ştiţi ceva, haideti, pupa-v-aş, să mergem să mai cautam chestii flamabile, că asta nu prea cred că are de gând să ia foc”.

Are dreptate Dan. Ne împrastiem care-ncotro. Ma îndrept cu hotarâre înspre “încolo”, si deodata îmi apare în fata, aproape ascunsa într-o adâncitura mica chiar pe buza malului, un fel de baraca amarâta a statiei de pompare pentru gradina de legume. Cum de nu m-am gândit? Constructia e un cub de caramida, cam de doi metri pe doi, cu un sopron mic, în fata. La uşa , un lacat cât toate zilele. Fac un tur de recunoastere împrejurul aratarii – gata, am gasit. Pe un perete, într-o rama de lemn vopsit în rosu acum mulţi ani, un “Puct PCI”. Adica o cazma şi un târnocop, cuprinse de rugina. Iau târnacopul pe umar şi mă întorc fluierând către tabara. Ceilalti nu se vad, umbla prin coclauri. Trag cum pot trunchiul mai la o parte, şi încep să-l sparg. Îl simt necrezut de tare, nici n-ai zice c-a zacut atâta vreme mâncat de ploi şi de zapezi. Dau cât pot, devine evident faptul că afară se face din ce în ce mai cald…

Dupa o jumatate de ora de munca silnica, reuşesc totuşi să desfac câteva bucati bune.

Ma oresc să-mi s terg transpiratia – trunchiul asta era bun de grinda la casa. Ma apuc iar de treaba, şi într-un final reuşesc să termin de spart jumatatea ce nu statuse în apa râului. Parca nu mai am mâini, nu îmi mai simt degetele, şi doar sunt deprins de la depozit cu munca bruta, dar trunchiul asta m-a dat gata. Se vad şi Dan cu Neluţu întorcîndu-se, târând ceva dupa ei. Au gasit un butoi paradit. Au făcut doagele gramada, le-au legat pachet, şi le-au târsâit aşa pret de vre-un kilometru şi mai bine. Ma întreb cun naiba o fi ajuns butoiul prin salbaticia asta, dar nu conteaza, avem lemne pentru restul sejurului.

As bea un ceai, îi întreb şi pe ceilalti, şi mă apuc să-l pun la fiert.

“Auzi, messire, ştii că pe lacul, sau balta asta, e o barca?”

“…ca-n poezeaua aia a lu’ Eminesco…”

Remarca lui Neluţu, dar mai ales tonul, ne face să pufnim în râs, şi mă înec rău cu fumul de la ţigară. Îmi dau lacrimile, dar nu ma pot opri.

“De fapt seamana mai mult a lotca şi e aproape putreda, dar cred că pluteste. E trasa pe mal, rasturnata cu fundu-n sus, ce zici, o încercam?”

“Stiu barca asta, Danule, o ţin minte, eram de vre-o opt-noua ani când fugeam de acasă de la unchi-meu şi venam aici. Mai aveam doi prieteni, doi baieti din sat, ne-am plimbat de câteva ori în ea. Cred că e mult mai batrâna că noi”

Ceaiul e bun şi aromat, acum că nu mă mai agit îmi dau seama că afară nu sunt o suta de grade Celsius aşa cum mi se paruse când spargeam trunchiul de salcâm, nici frig nu e, dar, totuşi , trebuie să-mi trag pe mine hanoracul, lichidul din cana de tinichea îmi da o stare de mulţumire şi comfort.

Ne opintim să întoarcem barca în pozitia normala şi s-o tragem la apa. E destul de mare, aparent îngusta pentru cât e de lunga. Smoala e crapata şi pe alocuri se desfac bucati, nu e nici o primejdie însa, sunt multe straturi adunate an de an. Inauntru gasim doua vâsle mari şi foarte grele. Sunt taiate fiecare dintr-un singur lemn, abia latite la un capat, nici nu te gândesti că pot împinge apa. Pe mal, mâl mult şi adânc. Dan, prevazator, are cu el o pereche de cizme de cauciuc, eu şi Neluţu bocanci înalti până la jumatatea tibiei – marca “Peterson”, facuti la Constanta! – mă doare sufletul când îi simt intrând până peste glezna în clisa moale, o să am de lucru să-i curat – barca însa deodata prinde apa sub ea şi începe să pluteasca.

Foarte incommode vâslele, trag eu la una şi Dan la cealalta. Dam un ocol baltii să vedem ce şi cum. Asa cum spusei, nu-i prea mare, şi are conturul malurilor destul de neregulat, în functie de stuful ce a crescut frumos şi bogat, şi care acum începe să înverzeasca din nou. Mai ales într-o parte, a acoperit mult din luciul apei şi din malul noroios, cred că e un mic izvor acolo venind pe sub pamânt, ori poate s-o fi infiltrat apa din râu. Ne proptim cu botul barcii între tulpini, şi ne apucam să alegem de undite. Gasim câteva, o frumusete, lungi şi drepte şi nu prea groase. Le încercam mladuindu-le în aer, îmi place să simt în palme netezimea tulpinilor uscate, eu şi Dan luam câte doua, Neluţu îşi alege trei. Vâslim tare şi cu forta înapoi, abia astept să le am gata de actiune. Deodata, Neluţu ne seveste o întrebare de baraj:

“Auziti, noi întâi mâncam ce-am adus, sau asteptam să ne înfruptam din ce prindem?”

Zisa cu tâlc. Dupa dezbateri furtunoase cadem de acord să desfacem nişte conserve de fasole cu costita, că oricum o să stam destul de mult pe balta şi o să ni se faca iar foame pentru cât peste om prinde. Frigem şi nişte slanina şi o trântim peste fasole. Adevarul este că mi-e foame, manânc cât cuprinde, şi mă apuca o dorinta nespusa de a mă baga un pic în sacul de dormit.

Eu cu Dan coborâm pe malul opus al baltii, unde e pamântul un pic mai ridicat, hai să-l numesc un semi-promontoriu, că altfel nu am idee cum. E un loc bun, e şi apa ceva mai adânca, poate avem noroc. Neluţu îşi mâna barca şi se propteste în buza stufului.

Nu adie nici un pic de vânt. Şi e atâta liniste incâ mi-aud rasuflarea. Îmi potrivesc plutele, vre-un metru şi jumatate de apa, şi încep să aştept minunea. Dan e la câtiva pasi de mine, gata, a intrat şi el în joc, stă atent şi priveste bucatelele de vârf de cocean de parcă ar pazi o comoara. Dupa un sfert de ora se plictiseste şi ne anunta că întrucât a uitat să ia sticlă de vodka, trage o fuga până la tabara.

“Vezi şi de focul ala, Dane, că de se stinge, nu-l mai aprindem noi nici la pastele cailor, cu lemnele alea ude”.

Am început să-l întelegem pe omu’ primitiv, avea le ce se gândi, saracul. Pluta intra cu totul sub apa, mă reped şi trag de bat. Primul pacalit e un caras stralucitor, puţin mai mare decât palma. De altfel, nici nu cred că sunt mai mari aici. Îl strig pe Neluţu şi îi arat pestele. Îmi face semn cu mâna, şi îşi vede de ale lui.

Primavara

Tot e în drum, întorcându-mă din oraş, trec pe la agentia de turism unde lucreaza Bebelu, că orice om prevazator, în afară faptului că “are-n casa un tractor” dupa cum zise Dan, trebuie să-şi aranzeje din timp şi biletele pentru la mare. Ma dau jos din treleibuz şi, de undeva dintr-un fund de gând ascuns într-un cotlon de creier, îmi vin în minte ani de liceu, în statia asta am asteptat zi de zi pe “92”. Ridic instinctiv privirea să vad dacă printre crengile pomilor se mai afla încă acel ceva nelamurit, misterios şi dubios ce putea fi o bucata oarecare de material textil, sau la fel de bine, am convenit cu Pepe, o blana de pisica, care a rezistat, ajunsa acolo printre ramuri naiba ştie cum, atâtia ani de zile, de mai sunt încă zdrente balanganindu-se, de nici nu-mi vine să cred, mi se pare formidabil, lumea din statie se uita la mine şi apoi ridica privirile cautând cu interes ceva demn de privit, ei nu gasesc nimic interesant, câte unul se mai uita odată încercând să se convinga că nu a gresit.

Bebelu mă întâlmpina voios: “Hai dom’le, credeam că nu mai vi să vezi ce naiba-i cu lumina asta, am dat telefon de cinci ori la IDEB, dom’le, chiar aşa, ne lasati să ne chinuim, păi noi suntem ocupati, dom’le, avem treaba, ia uite, avem de servit populatia, asteapta oamenii…”.

Sunt naucit, mă uit la el cu ochii cât cepele, mi-a pierit graiul şi nu înteleg o iota din ce se întâmpla. “…tabloul de sigurante e în spatele usii aleia, pe hol, în dreapta”.

Ma ia de mâna şi mă baga pe o uşa , n-am reusit să zic nici o litera, în urma îl aud comentând cu lumea din agentie “…dom’le, sunt extraordinari ăştia, abia se misca, zau, şi noi nu ne mai vedem capul de treburi”.

Holul e mic, are cam trei metri şi lat cât ţi-ai ţine coatele deparatate de trup, abia are loc un om matur, exista un bec fluorescent ce lumineaza din tavan, şi în spatiul asta limitat îmi da o senzatie ciudata, mă face să mă cred un pic nebun, parcă aş trai o pagina din Kafka, în stânga o uşa ce abia se tine, ducând spre un WC pentru toate sexele, la fel strâmt că nici n-ai loc să-ti dai pantalonii jos, uite şi tabloul de sigurante, de fapt ghicesc, este o usita metalica în perete, altceva ce ar putea fi? O deschid, şi dintr-o data totul se clarifica, încâlcita enigma în care fusesem azvârlit fără mila şi remuscari îşi elibereaza
secretele tinute cu atâta strasnicie în fundul asta de pamânt; o sticlă de vodka Krepkayastă asezata înauntru ca un idol în altarul sau, împreuna cu doua pahare mici de un “det”, să nu-i fie urât aşa singura. Ma apuc de treba şi “repar” repede doua-trei “sigurante” dupa care mă întorc bine dispus în agentie, la întorcere drumul neparându-mi nici pe departe atât de sinistru.

“E în regula, gata, s-a aranjat, totul functioneaza la parametrii normali”.

“Aaaa…da? Stai puţin să termin cu doamna şi vin şi eu să vad…”

… şi Bebelu continua să-i explice celei din fata ghiseului că încă nu are nimic disponibil la Mamaia, dar că să-i lase numarul de telefon şi o să sune el imediat ce primeste ceva. Ma uit mai bine la doamna, are cam treizeci de ani, arată excelent, dar sunt convins că Bebel stând pe scaun de partea cealalta a tejghelei ce are o margine înalta pe care clientii se pot sprijini cu coatele, nu realizeaza că respectiva trebuie să fie pe puţin cu zece centimetri mai înalta decât el, şi estimarea mea este destul de conservativa. Încerc prin gesturi să-l fac să înteleaga care-i situatia, dar nu-i pica fisa şi mă las pagubas.

Pâna una-alta, casc gura la pliante şi tot felul de afise şi fotografii. Geamul de la strada, mare cât tot peretele, aduce viaţa trotuarului aproape, nu te plictisesti niciodata stând pur şi simplu şi privind trecatorii. Vis-à-vis e un camin de fete de la nu ştiu care liceu. Seara, mai ales iarna că se aprind devreme luminile în camere, Bebelu are un spectacol bunicel. Îmi aduc iarasi aminte de ani de liceu, ne mutasera temporar, parcă prin anul doi, într-o cladire chiar aici in spatele “Nufarului” de dupa colt. Gardul din spatele curtii scolii dadea direct în Calea Mosilor, era greu să ne prinda profesorii pe la ore, mai ales în trimestrul trei, printre motive fiind şi acela că la “Izvorul Rece” berea era întotdeauna proaspata, şi mi-aduc aminte că faceau şi o fasole cu ciolan absolut înebunitoare. Cu gândul la fasole a început să-mi ploua în gura de pofta, vodka a contribuit şi ea din plin la senzatia de foame ce simt cum începe să-mi gaureasca stomacul.

“Ce-i, bă, ce-ai ramaşaşa ca bou’?”

Bebelu mă scoate din contemplatie în modul lui subtil diplomatic ce-i caracterizeaza intens conversatiile cu prietenii. Ne retragem discret spre poarta raiului, ciocnim şi ne uram noroc, alcoolul tare coboara mai întii în stomac şi apoi se împrastie cu impartialitate spre toate ungherele trupului.

“Monşer Bebel, ia asculta, tie nu ti-e foame, aşa, macar un pic?”, încerc eu marea cu degetul.

“Ba da, dar nu mai am nici o letcaie, am dat toti banii pe vodka.”

“Lasa, hai că am eu nişte parale, hai să bagam ceva în noi că sunt lihnit, dacă nu-mi pui mâncare pe masa în urmatoarele cincsprezece minute, devin canibal şi mă dau la clientela ONT-ului.”

Pe uşa agentiei apare un mic dreptunghi de carton ce zice că: “Sunt la centrala, telefon 14.83.10.”

“Auzi, mă , şi dacă da cineva telefon dupa tine?”

“Nu da nimeni, fi linistit, nu merge nici un telefon public de prin apropiere.”

“Pai, şi dacă le-au reparat?”

“Pai dacă le-au reparat, nu mai vad baietii de la depanare bilete la mare, te-ai prins?”

Nu cred! Nu pot să cred, aşa ceva e de domeniul fantasticului, Vladimir Colin, nu se poate întâmpla în lumea noastra cea de toate zilele. Ma opresc şi-l privesc pe Liviu şi nu ştiu ce să zic, şi probabil am pe faţă o expresie corodata şi ruginita, că Bebel mă ia uşor de brat şi mă anunta cu blândete să-mi ţin cumpatul că imediat dupa colt e o pensiune.

“Nu, Liviule, nu de foame…”, dar nici nu ştiu de fapt cum să-i explic.

Pensiunea respectiva e un Lacto-Bar. Ne rotim ochii prin jur: mamaliga cu o brânza flescaita, oua ochiuri şi alte d-astea. Cam puţin. Renuntam, şi intram pe colt, la “Miorita”. Miroase a ciorba de burta, semn bun. Un chelner tinerel de tot, cred că abia a terminat liceul, apare şi ne întreaba grabit ce vrem. Bineînteles că îl cunoaste pe Liviu (tot bilete la mare) şi ne aduce doua ciorbe cum n-am prea vazut prin Bucuresti. Îi mai cer şi un ou şi supliment de smântâna, apoi despart galbenusul de albus şi intr-o ceasca de cafea îl stivesc cu putina zeama din ciorba, şi totul în farfurie. Pun smântâna cât cuprinde, otet la fel, un pic de leustean tocat. Simt cum renasc. Ardeiul iute e întradevar iute, încep să mă topesc pe dinauntru şi gura îmi este numai flacari, trebuie să-l sting cu ceva, dar bere dupa ciorba nu merge, drept care mai luam şi doua portii de limba cu masline.

Bebelu termină de mestecat, goleste jumatate din paharul cu bere, şi se lasa lafaindu-se pe speteaza scaunului aprinzându-şi o ţigară.

“Auzi, tu ce faci dupa asta?”, mă iscodeste printre rotocoale.

“Ma duc acasă, ce naiba să fac?”

“Stii ceva, îti dau nişte hârtii să i le duci lu’ Costică la minister, că trebuie să astept un grup să le dau o excursie la Brasov”.

Accept, în fond nu sunt decât doua statii de troleibuz şi câtiva pasi pe trotuar. Costică era însa în sedinta, ca atare i-am lăsat vraful pe birou, rugând o madama să-l informeze despre sursa.

Când cotesc pe bulevard, cam pe unde era cârciuma aia cu acvarii în vitrina, o taraba de Loz-în-Plic.Vânzatorul, uşor nears, într-un halat cu mult mai deschis la culoare decât albastrul initial, tocmai îşi ia masa. Are o jumatate de pâine intermediara şi o legatura de ceapa verde. Ceapa n-a mai spalat-o, îi rupe doar motul cu radacini, şi capatul frunzelor. Întinge în sare, şi tesutul mustos şi proaspat al plantei trozneste în muscatura. Nu pare deloc afectat de simplitatea listei de bucate, bă chiar aş putea spune că e într-o pasa excelenta. Priveste în jur senin, şi din când în când scutura un inel de sârma pe care stau însirate lozurile. Ramân să-l privesc, manânca cu atâta pofta că deşi abia am terminat de făcut acelaşi lucru, de mi-ar oferi şi mie, zau că n-aş refuza. Dupa ce termină, face cocolos ziarul pe care avusese bucatele şi îl arunca în cosul pentru “necâstigatoare”. Scoate apoi un pachet de “Marasesti” mototolit rău, îşi alege o ţigară pipaind-o îndelung şi îşi începe siesta delectându-se cu fumul albastrui. Ia uite, domnule, omul asta l-a desfiintat pe Pantagruel, pe cuvânt de nu! Şi e fericit cu pâinea lui cu ceapa şi cu “Maraseasca” strivita şi scuturata pe jumatate, şi nu se mai gândeste ce-o să faca de acum în zece ani dacă nu intra la facultate. Acum, că a terminat şi de fumat, mă proptesc în fata tarabei.

“Sefule, aratam-i-l pe ala cu masina, că fac cinste.”

“Ieri am dat una…Lada 1200…doua pustoaice…”, aiurea, parcă eu nu ştiu poezia. “…uite, îti deschid o punga noua.”

Îi dau zece lei şi aleg un loz. Ce să-l mai filez, îl deschid dintr-o data. Zece lei!

“Ia uite, vezi norocul, mai trage unul”.

S-o creadă el! Niciodata nu am câstigat de doua ori la rand.

“Ce să mai trag, nu mai trag nimic, că dacă am câstigat odată, s-a dus bafta.”

Cu toate insistentele lui, îmi iau înapoi cele doua monezi de “cinci” şi plec. Adevarul este că nu prea sunt eu baftos la chestii d-astea. O singura data am avut un noroc monstru. Eram chiar înaintea examenului la liceu. Ma întâlnesc cu un prieten, Nandu, chiar la capatul lui “92”, şi ne oprim la o toneta. Eu trag pe bani lui, el pe ai mei, câte zece lozuri de trei lei, fiecare pe rând, fără să spunem ce scrie înauntru. La sfârsit, l-am socat pe sarmanul vânzator. Doar doua sau trei erau “ne”, restul de sase şi zece lei. În drum spre casa ne-am apucat să cautam pe marginea spatiului verde din fata complexului comercial, şi eu am gasit unul cu patru foi! A doua zi am picat la examenul de “mate”. Noroc că de atunci n-am mai gasit un alt trifoi cu patru foi…

Îl las pe loz-în-plicist, traversez spre “Inter”, şi o iau prin spatele cladirilor către Gradina Icoanei, din capriciu. Sunt tare frumoase stradutele astea, îmi plac mult. Chiar spre Icoanei, vis-à-vis de Biserica Anglicana, rezemat de gardul unei gradini immense a unei ambasade, exista un pom, un dud nemaipomenit. El nu e prea mare, de fapt arată cam ca un tufis mai inalt, dar are nişte frunze cât o farfurie şi dudele aproape cât capsuna. În spatele gardului sunt închise câteva gaini moţate, de câteva ori le-am făcut să cotcodaceasca cu disperare, catarându-mă pe gard când mai veneam seara de la film, la Patria. Nici n-am mai vazut dude de felul asta, cred că e unic, cel puţin în Bucuresti.

Daca tot am ajuns până aici, mă gândesc că n-ar fi rău să intru la “Moldova”, zece minute, să trag o bere, că dupa atâta mers pe jos… Gradina e plina – bolta de vita ce tine umbra şi berea rece reprezinta puncte de atractie şi refugiu pentru mulţi din zona, sau în trecere. Mi-aduc aminte, când eram de vre-o patru-cinci ani, eram cu tata prin oraş şi am oprit, el pentru bere, eu pentru “Citro”, sticlutele alea mici şi zgrumturoase, era o nebunie de bun. Nu ştiu cum am făcut de am atins tubul fluorescent de la vitrina bufetului, s-a desprins şi s-a făcut tandari pe dusumea. Pe vremea aia tuburile fluorescente erau încă o noutate, şi costau ca atare. Tata a platit, dar nu mi-a zis nimic, m-a luat în braţe şi m-a pupat, cred că eram aşa de speriat că nici n-avea rost să încerce să mă dojeneasca.

Gasesc un loc la o masa cu alti doi indivizi, cer voie, şi mă aşez. Amândoi cred să fie trecuti de saptezeci de ani, nu împreuna vreau să zic, ci fiecare in parte, şi unul are proportii respectabile. Un picol dechide o sticlă şi-mi toarna berea într-un pahar cu picior, tinându-l aplecat, să nu faca berea spuma multă. Invata băiatul, învata meserie. Neavând ce face, îi ascult pe cei doi.

“…ploua, ninge, bate vântul, tu stai colea în dugheana ta, dupa tejghea. Mai vine un client – sal’tare domnu’ Costel, îl saluti cu respect şi îi dai o juma’ de salam, masline, oua, zahar, sau mă rog, ce are omul nevoie, şi când pleaca iar îl saluti cu respect. Vine altul, vrea lame de ras, îi dai lame. Altul vrea un sfert de “chimion”, imediat, se face, păi nu, clientu’ nostru, stapânu’ nostru. Îi servesti pe toti la fel, cu onoare şi fără să-i discriminezi, că d’aia ai marfa, s-o vinzi, păi nu? De nu pot plati pe moment, nici o suparare, îi scri colea în condicuta. Nu te doare capul.”

Varianta asta la “gestiunea economica proprie” suna melancolic şi are iz de album de fotografii decolorate, dar poate că n-ar fi rău să fie explicate şi unor intreprinzatori mai recenti, că nu suna tocmai rău. Îi privesc pe cei doi, şi mă întreb de câte ori şi-or fi spus reciproc aceleasi lucruri, aceleasi amintiri aburite că geamul la de la baie, iarna. O chelnarita cu nişte proeminente pectorale care mă fac să mă îndoiesc că ar avea loc în troleibuz, cu atât mai puţin în taxi, mă scoate din contemplatie şi mă întreaba dacă mai vreau o sticlă, îi zic că nu, şi îmi ia banii. Se apleaca un pic către masa, şi mie mi se furnica pielea din crestetul capului până în talpi. Ma uit dupa ea cum paseste, are un sarafan negru, scurt că mai puţin de atât se numea costum de baie, şi nişte picioare şi-un fund care mă conving că nici vorba să duca lipsa de…clienti!

Primavara

Nea Petrica Giosan conduce încet, dubios de încet. E adevarat că “T.V.”-ul asta e mai batrân că mine şi că în afară de el nu are nimeni altcineva curaj să-i apese pe accelerator, dar nea Giosan stă mereu dupa program şi-l mestereste iar a doua zi zboara cu el prin Bucuresti. De pe scaunul mortului trag cu coada ochiului spre stânga încercând să prind pe fata lui vre-o expresie care să mă lamureasca. El stă privind concentrat înainte, şi nu-mi da nici o sansa. Cu o mâna îşi alege o ţigară dintru-un pachet de “Marasesti” obosit şi murdar de vaselina, îmi cere foc, şi apoi îşi drege glasul. Aha, asta asteptam.

“Mai, Mariane, io zic că n-are nici un rost să ducem tot ce avem aici la fabrica aia” – şi lumina se facu!

“Adica cum, nea Petrica?”

“Pai io ziceam că să trecem mai întâi pe la un depozit d’asta de colectat hârtie, şi să mai lasam ceva, că e destul oricum.”

Suna amuzant. Deci d-aia se bucurau tipii de la depozit şi se îmbulzeau care mai de care să plece cu el. Eu n-avem de fapt nici un chef, dupa ce am încarcat camioneta cu cartoane şi hârtii de ambalaj, aş fi vrut să trag o fuga la “Comedia”, la o bere. Sefu’ m-a luat din zbor, şi ala am fost, n-avea rost să mă iau la harta cu nea Fane, cu toate că nu mi-a picat bine. Acum însa, viaţa a început să mi se contureze mai în roz un pic.

Nea Petrica e cel mai linistit sofer din câti avem. N-a luat niciodata nici o amneda, şi îşi lucreaza singur rabla, face minuni cu ea. Nu vorbeste decât când se supara, zice cinci vorbe, şi dupa aia relache o saptamâna. Nici nu sti când apare şi când pleaca de lânga tine, merge ca pisicile, de nu-l auzi. Lasa, că şi de cât e de slab, mai mult pluteste decât calca. Nu e zi când merge cu noi la gara sau la vre-un alt depozit să nu parcam şi la o bere. Se ameteste, îşi transforma hârbu’ în racheta, dar e cel mai sigur sofer din câti cunosc. Acum însa continua să conduca cu douazeci la ora, şi mă iscodeste fără să întoarca privirea.

“Ei, ce zici?”

“…păi, ştiu şi eu…?”

Cartoanele de ambalaj trebuie să le ducem la o fabrica de hârtie, sau cam aşa ceva, undeva înspre capatul tramvaiului “19”, la mama naibii, să semnez şi să iau chitantele.

Adevarul este că nimeni nu ştie precis cât avem în camion, şefu’ a scris o cifra estimativa, noi n-avem cântar la depozit, or să ne cântareasca la destinatie.

“Daca matale zici că ştii un loc…”.

Se entuziasmeaza brusc, şi apasa pe accelerator

“E chiar aici, dupa colt”.

Dupa ce terminam treaba, îmi întinde cincizeci de lei şi o luam spre destinatie.

Fabrica asta arată destul de noua, ca de altfel toată platforma industriala respectiva care se extinde continuu. Mai înainte, pe locul asta a fost o livada de cireşi, cu adevarat imensa. Au mai rams pomi pe ici pe colo, în curtile fabricilor şi printre blocuri. Au o viaţa grea, îi jumulesc pustanii de cum apuca fructele să se faca cât bobul de mazare – ce, parcă eu nu faceam la fel? Când vi dinspre oraş , pe dreapta, vezi un conac frumos, acum parasit, dar tinându-se încă într-o stare incredibil de buna considerând zecile de ani ce au încercat să-l macine. A scapat de la demolari fiind izolat între pomi, pe portiunea respectiva încă nu s-a construit nimic şi acum îşi trece timpul aşa, nebagat de nimeni în seama. Împrejur, douazeci-treizeci de pomi îi mai ţin încă de urât, şi-l consoleaza primavara cu florile şi parfumul, şi apoi cu cerceii de cirese.

Din cabina portarului vine pe geamnul deschis larg către primavara un miros de tocana care mă cam îndoaie. Da, aşa este, mi-e cam foame. Ma proptesc pe o bara metalica din fata geamului gheretei, cerând îndrumari. Eu vorbesc, iar el rupe o bucata de pâine, o înfige în furculita, apoi întinge în gamela, şi o face nevazuta pe esofag în jos. Are şi castraveciori murati, şi mie îmi ploua în gura de pofta. Îsi termină îmbucatura, apoi ramâne gânditor câteva clipe şi, fără să se scoale de la masa, îmi arată vag o directie îndreptând furculita către singurul loc unde de fapt duce aleea de intrare, adică spre fabrica. “Şi cum o gasesc pe madama asta?”, şi-i arat un nume scris pe un petec de hârtie rozalie. “…păi mai întrebati pe oamenii de acolo, trebuie ei să ştie”. M-a lamurit, îi urez pofta buna, el da din cap a mulţumire şi nu poate să-mi raspunda că iar are gura plina şi nu e frumos să vorbesti când manânci, sar în masina şi o luam către “încolo”. Nea Petrica trage masina sub un fel de sopron mare, iar eu plec în recunoastere.

Cam pustiu şi greu de strabatut. Pe jos, un fel de frisca maron se întinde până la un malaxor la nivelul solului, care înghite cartoane muiate cu aceiasi pofta cu care îşi manânca portarul tocana. La un moment dat, pe o rampa de tren lipita de un zid ce aparent margineste o hala, dau de doi indivizi. Stau şi fumeaza şi sparg seminte de floarea-soarelui, vorbesc despre nu ştiu ce cote la produse agricole, amaraciunea şi contrarierea acoperindu-le glasul mai ales când ajunge în dezbatere problema cazanului de tuica – navetisti, e clar. Îi înteleg pe chestia tuicii, îi înteleg perfect, şi mă simt cu sufletul alaturi de ei. “Ce să-i faci dom’le, aşa-i la via noastra”, le servesc eu celebra traducere libera a dictonului ce ne-a afectat atât de mult existenta cotidiana, ei nu prea înteleg sensul, dar înteleg perfect cuvântul “vie” şi mă privesc cu simpatie, “dar la seviciul aprovizionare îmi puteti spune cum ajung?”

Compasiunea mea sincera le încalzeste pe loc sufletele, macar că referinta servita îi face să mă priveasca în continuare cu nişte ochi un pic confuzi, dar îmi dau un pumn de seminte prajite şi brubonate şi încep să-mi explice cu o animatie inexplicabila, cum să o iau la dreapa prin hala cutare, urc o scara, o iau la stânga pe un hol, o uşa iar la stânga, alt hol, alta hala, şi apoi mai întreb. Edificat pe deplin, încep pas cu pas cucerirea insulei Tyrului, regretând amarnic lipsa uni harti şi a unei busole. Mi se instaureaza în minte impresia puternica şi persistenta că asta-i un loc formidabil de jucat “hotii şi vardistii”.

Unde naiba or fi muncitorii, că doar n-or stă cu totii pe afară la spart seminte de floarea-soarelui? Dau de un hol – oare o fi unul din alea din explicatiile primite? Bat la o uşa , la întâmplare, şi intru. Nici n-apuc să zic ceva că o voce cavernoasa venind dîntr-un loc misterios şi nevazut, ca în “Vrajitorul din Oz”, mă îndruma cu duiosie: “La ghiseu, domnu’, ce n-ai vazut afisul, sau încă n-ai învatat să citesti?”

Tot nu vad pe nimeni, dar mă retrag strategic înapoia usii, cercetez, şi decopar în perete o gaura taiata cu fierastraul într-o placa de placaj vopsit în verde-crud, ca un morman de praz stat doua zile la soare pe taraba la aprozar. Astept vre-o doua minute, nici un semn de viaţa, şi îmi iau inima în dinti. Ciocanesc cu un gest gingas, apoi astept. Nimic. Repet operatiunea, cu senzatia că profanez cu aparitia-mi criminala acest loc celest. Capacul e dat, cu un gest energic, la o parte, şi o clienta a sectiei de hematologie a policlinicii de cartier îşi face aparitia în gaura verzulie.

“E pauza de masa, domnu’, ce, ai impresia că noi nu suntem oameni?”

Phii..! ce bou sunt, trebuia să-mi închipui, tocana şi castraveciori murati, seminte la siesta, cum de nu mi-a trecut prin cap?

“Saru’ mânuşitele amândoua stimata doamna, caut aprovizionarea…vai, iertati-mă că îndraznesc, n-aş vrea să întelegeti gresit, dar nu pot să mă abtin…ştiţi…aaa…aveti nişte ochi superbi, dar superbi…”

Un zîmbet timid înfloreste în pauza de masa de dincolo de ghiseu.

“Hai, domu’, chiar aşa…ei, spune care-i baiul, ai nimerit, aici e aprovizionarea”.

“…am venit cu nişte cartoane.”

“Aha, voi sunteti aia, păi va aştepam, au dat acum mai bine de o ora şi jumatate telefon să ne anunte. Ce s-a întâmplat, de ce ati întârziat atâta?”

“Da…aa…am avut pe drum un necaz cu…” cu ce naiba am avut noi necaz? “…cu tachetii, cu jigleru’…cred.”

“Aha, vi s-a rupt caruta-n drum, cum se zice, hai?” Şi râde cu un fel de “hi, hi hi” cam unsuros, imposibil de replicat sau descris.

“Da, sigur, asta e, caruta”, şi produc şi eu un “ha, ha ha” ca să-i ţin isonul.

“Ei, ia spune, cât aveti?”

Aud, dar nu-mi vine să cred, asta-i doar o dorinta, un vis, realitatea nu e aşa, e totdeauna cruda şi de nerazbit, cât naiba să-i spun lu’ asta că am în camion, mi-e şi cam târsala să nu iasa vre-un bucluc.

“Pai…un ‘TV’ din ala camioneta, ştiţi… aşa, cam…”

Îmi ia vorba din gura şi-mi zice o cifra ce nu poate fi gasita decât într-un manual de astonomie.

“Cam aşa, hâ?”

“Aaa…de, ştiu şi eu…?”

“O fi mai mult?”

“A, nu, în nici un caz…adică nu cred”.

Scrie cifra pe un formular rozaliu, semneaza, îmi pun şi eu autograful, scoate copia de indigo şi mi-o întinde zâmbindu-mi ca o smântâna alterata. Ochii îi sunt închisi un pic, iar buza de jos şi-a prins-o uşor între dinti, zburdalnicindu-se.

“Când mai aduceti?”. Îmi dau şi eu cu magiun pe fata şi o privesc în ochi, are cam patruzeci şi cinci de ani, are şi verigheta pe deget poate doar ramasa acolo, sau cine ştie…

“…păi cred că destul de curând, avem o gramada de ambalaje d’astea de carton…”

“Bine, v-astept, şi sper să nu mai aveti noroace d-astea cu masina…”

“…maşina? Ce noroace?”

“…păi cu jigleru’, sau cum i-ai zis.”

Uuups, era s-o-ncurc, trebuie să încep o cura de lecitina.

“…jigleru’, da, ce ghinion, mereu se-ntâmpla, ştiţi, e maşina veche, abia se mai tine. Bun, eu am plecat, saru’ mâna şi mulţumesc mult de tot pentru…”

“Ei, lasa, bine, hai la revedere…pa…”.

Ridic puţin mâna dreapta şi mişc din degete, ea îmi zâmbeste încă odată din butoiul cu ulei rânced, fac stânga-nprejur şi încep să cânt destul de tare să fiu auzit din toate birourile “Goodby t’Jane”.

Nea Giosan mă asteapta fumând, a ridicat capota motorului şi priveste acolo înauntru un punct fix. Aoleu, n-o fi jigleru’?

“Care-i treaba, nea Petrica?”

“Nimic…tu ce-ai făcut ?”

Îi arat hârtia, se uita pe ea şi numai că nu se cruceste, colturile buzeleor i se dilateaza vag, foarte vag, altcineva nici n-ar baga de seama, dar eu ştiu că la el asta înseamna că râde în hohote, e lucru mare, nu se întâmpla decât la Paste şi la Craciun.

“Şi pe astea din masina unde le lasam?”

“Habar n-am şi nici nu mă intereseaza, pe-aici prin-prejur, ce mai conteaza?”

Le-aş duce tot la centrul ala de colectare, dar mi-e să nu se uite portarul la ce avem în bena, acum că şi-o fi treminat tocana şi n-o fi având nimic alteceva mai bun de făcut .

Tragem maşina cu spatele către un morman de cartoane, şi sarim înauntru. Nea Petrica încă zâmbeste. Nu zice nici o litera, se apuca să dea jos marfa, cam zece-cincisprezece braţe cu totul. În zece minute suntem gata.

“Auzi, bre, nu vrei să ne oprim pe undeva să bagam la ghiozdan, că mă simt cam lesinat?”

“Da, mă , şi mie mi-i foame, n-am pus nimic azi în gura, hai că gasim un loc”

“Zorile Rosii” e un nume destul de neasteptat pentru o cârciuma. Daca o luam cu poezia, în afară de boema crunta a locului propiu-zis, nimic nu te îndeamna la visare. Pe de alta parte, de încercam să dăm un oarecare iz revolutionar imaginii, metafora e frumoasa dar asocierea cam neinspirata, zic eu. Mai ramâne o varianta. Îndemnul subtil de a-ti petrece util şi placut timpul aici, până când se ivesc zorile rosii. Cred că este varianta care degaja cea mai multă acuratete.

Locul îl ştiam de mult, dar n-am fost niciodata înauntru. Pur şi simplu am omis. De fapt, e şi bagat şi ascuns în spatele Halei şi a pietei. Daca nu eşti obisnuit cu locurile, treci mai departe fără să bagi de seama că e şi o cârciuma prin împrejurimi. Tin minte că odată, eram în autobuzul “40” cu Pepe, cred că veneam de la scoala. Tipii care au renovat Hala Traian au simtit nevoia imperioasa să-i deseneze un fel de rebus, sau un logo, ce aduce cu un blazon de familie, alcatuit din literele “H”, şi respectiv “T”, puse una-ntr-alta cu multă întelepciune pe care eu nu o am, drept care întotdeauna citeam nu “HT”, adică
Hala Traian, ci “TH”, chestie care nu mă ducea nicaieri, agasându-mi intelectul.

Relatându-i chestia lui Pepe, m-a lamurit atunci definitiv, singura pata neclara fiind numele Imperatorului, că în nici o carte de istorie nu scrie că pe stamos l-ar fi chemat Hala. Pai asta nici nu e nume Latin, poate mai mult Scandinav.

Piata e mica şi împartita în doua. Jumatate cu…Hala, iar cealalta, peste drum. Ce-mi place mai mult în zona este o patiserie micuta, chiar în statia tramvaiului. Acum nu prea mai gasesti lucruri interesante înauntru, dar în urma cu numai câtiva ani, faceau tipii nişte sarailii şi nişte baclavale de le visai şi nopatea. Daca era timpul frumos, când ieseam de la scoala, în loc să ies la bulevard să-l iau pe “92”, înpreuna cu Dragoş şi Bebelu, coboram spre Mântuleasa şi o luam pe jos până la Traian, la “40”, doar să oprim şi să ne înbuibam cu sarailii. Mâncam câtre trei-patru fiecare, simteam că nu mai putem respira de plini ce eram, şi parcă tot am mai fi luat câteva. Şi mai avea şi apa minerala, întotdeauna rece chit că era iunie, dupa dulceata prajiturilor nici că-ti doreai altceva.

Nea Petrica Giosan ascunde maşina pe o straduta mai la fereala şi o luam “à pieds” spre locul cu pricina. “Ma, hai să dau mai întâi o raita prin ‘nauntru, să vedem ce-i mai”. Îmi place să-l aud vorbind, are accent ardelenesc cu toate că nu-i, dar a trait mult pe la Timisoara, pe undeva pe acolo. Doar că, aşa cum am spus, sarbatoare nu-i mereu, iar el nu vorbeste decât de sarbatori.

Printre tarabe animatie mare, lume îmbulzindu-se unii peste altii, trebuie să-ti faci loc să treci. Primavara le-a pus la dispozitie prin intermediul ţarasenilor, tot felul de vitamine şi minerale, de toate culorile şi formele. Rup o frunza de loboda şi o frec uşor între degete, fără să o strivesc. Îmi place atingerea ei, e uşor catifelata şi blânda, ca pielea unui sân de fata. Oare ce-ar zice Adriana de i-aş spune că seamana cu o frunza de loboda?

Ma învârtesc dupa Nea Petrica, cascând gura şi furând câte o cireasa sau capsuna. Într-un târziu, îşi alege câteva legaturi frumoase de usturoi verde pe care nu mă pot opri să nu-l admir, în felul lui e perfect, parcă nici n-am mai vazut aşa usturoi frumos până acum. Are firul subtire şi zvelt, dar puternic, şi degaja tinerete şi sanatate prin toti porii. Îmi sugereaza un gimnast stând în “fluture” la inele…hai, da-o naibii că m-am tâmpit, Adriana-loboda, usturoi-gimnast, domnul ala care a laudat tomata m-ar saruta pe amândoi obrajii…

“Auzi, bre, da’ în Hala de ce vrei să intri, ce să iei, parcă nu stii că n-au decât macrouri congelati şi oase fără carne, pierdem vremea de pomana?”

Îmi da dreptate de fapt nezicând nimic, şi o luam spre cârciuma. Înauntru, racoare şi liniste. E încă devreme, nu prea sunt betivi. În cele doua încaperi, destul de mici, plus un fel de gradina lata de doi metrii şi lunga de zece, marginita de un gard înalt din caramida, sunt ocupate patru mese. Ne aşezam afară la aer curat, lucul e total ferit de soare dar oricum nu e prea cald, de fapt este foarte placut şi iedera abia înverzita pe gard îti da osenzatie de pace şi calm.

“Ce luam, bre, că eu aş mânca un porc întreg?”

“…păi, mă , uite că n-am trecut mai întâi pe la bufet să vedem ce au. Da’ să-l întrebam pe ospatar…”

“Poate mâine, nea Petrica, şti cum se arată aştia la masa…”

“Hai, mă, tu nu vezi că nu-i nimeni, n-are clienti, nici o treaba, uite-l că vine.”

Într-adevar, un tip de vre-o nouasprezece ani, poate douazeci, doar în camasa, descheiat lejer, dar aranjat băiatul, curat de sus până jos şi mirosind a frizer, se prezinta lânga masa. Are pantofi din ăştia de se poarta acum, din lac negru, foarte ascutiti şi aproape fără toc, iar părul este dat bine pe spate pe la tâmple şi presat că stă lipit craniu.

“Ce doreste domnii?” Aha, e de prin împrejurimi, cartier select. Pe mâna stânga, pe inelar şi pe degetul mic, are câte un inel de aur, unul cu piatra verde care probabil că atârna atât de greu încât îmi închipui că nu poate face prea multe lucruri cu cea mâna; ceas electronic ce arată destul de complicat, colorat tot auriu, la gât doua lantisoare tot de aur, unul lat cam de patru milimetrii, ca un sarpe presat, şi la încheietura mâini drepte alt lantisor trecut de trei ori, arată a bratara. Camaşa e imaculata, apretata, calcata, pantalonii fără nici o scama pe ei, pliuri din talie, şi trasi la o dunga parcă-i muchie de brici. Doar atât mă jeneaza, că pot ghici fără nici un fel de efort cu ce l-a da frizerul: “Lavanda Tripla”. Şi l-a dat, mai frate-miu, cred a turnat un flacon şi jumatate. Nea Petrica, însa nu are înclinatii d-astea analitice, ataca subiectul la modul cel mai direct.

“Pai baga nişte bere în frapiera, şi de mâncat ce ne dai, că nu ne-am uitat în vitrina?”

“Am nişte organe, o nebunie, proaspete…”.

Îmi stapânesc impulsul de a-i aduce la cunoştinţă că la vârsta lui nici că mă îndoiam să nu aiba asemenea organe, şi mă rezum la dorinta de primii detalii cu privire la inventarul bufetului.

“Pai, ficat, maduvioare, rinichi, momite, da’ am şi mici proaspeti şi cotlete de purcel…”

Sa-l întreb dacă creier are? Aş fi magar, totuşi , băiatul îşi face meseria. Aleg momite şi maduvioare, nea Petrica alege un rinichi şi mici, “da’ vezi să nu mi le arzi, nici să nu mi le aduci crude”. Nu reuşesc să-mi stapânesc mirarea.

“Bre, ce fel de loc e asta, că n-am mai vazut aşa o lista de bucate de nu mai ştiu când. Ce, au ăştia cirezile proprii, de unde naiba îşi umplu camara?”

“Mai, nu ştiu, dar mai mereu gasesti ceva bun aici. E smecher şefu’, ştie să se-nvârta”.

Trag un pahar de bere, îl blagoslovesc în gând pe cel ce a descoperit procesul de fabricatie al lichidului respectiv, şi-mi aprind o ţigară. Gasesc că circumstantele sunt tocmai potrivite să aflu ceva amanunte despre o chestie de la serviciu.

“Nea Petrica, ia zi, care a fost traba alaltaieri la depozit de-a iesit cu galagie?”

Ramâne nemiscat o clipa privindu-mă , apoi brusc, fără nici o introducere:

“Pai, mă , ştii ce mi-o zis, mă , că-mi ia zece la suta. Pai de ce, doamna, i-am zis, să- mi taiati din salariu?”

“Care doamna?”

“Cum, mă , care, directoarea aia mica. Eu eram sub masina, şi de odată o aud numa’ că-mi vorbea de sus, nici nu mi-a zis să ies de acolo, de mi-a venit să mă iau cu un levier dupa ea.”

Directoarea “mica” e adjuncta, şi de câteva saptamâni e singura, că directoarea “mare” e bolnava. Se pare că dupa ce se va face bine, oricum se va retrage din activitate, aşa că cea “mica” e de fapt commandant de regiment. Nu că ar fi vre-o deosebire de atitudine între ele, s-au gasit, tusea cu junghiul.

În legatura cu incidentul de mai sus, evenimentele au fost urmatoarele. Acum câteva zile am plecat toată gasca de mascului feroce în doua camioane, cu nea Petrica şi Costel “Chelie”, soferi, în gara la “16 Februarie” să luam nişte colete. Masinile sunt vechi şi hârbuite, abia se ţin , muncesc soferii şi şefu’ de garaj la ele (îl cheama Rizoiu, dar Sorin i-a gasit un nume care-l descrie la cel mai perfet mod posibil: Rizomu’) până le vine acru, şi fără să fie platiti pentru ore suplimentare. De cele mai multe ori, însa, oalele tot în capul lor se sparg. Asa şi acum. Încarcate din greu, motoarele duduiau în draci. Pe drumul ala nenorocit de la gara, nea Petrica ia o groapa cam adânca, şi acolo ramâne, gata să cada pe partea dreapta. Costel, a carui “TV” are tractiune pe toate rotile, se baga să-l scoata. Da-i, trage-i, îi plezneste motorul şi ramâne şi el acolo. Scandal mare la “Centrala”, cu fanfara şi salve de artilerie. Pe “Chelie” au vrut să-l dea afară. Acum, chiar de au şi oamenii partea lor de vina, totuşi , dupa acte, maşinile trebuiau casate de vre-o zece ani şi mai mult. Fortându-i pe soferi să le conduca, s-a produs o încalcare drastica a normelor de protectie a muncii. Nea Petrica Giosan i-a zis-o drept directoarei, şi a început că el se duce până la Consiliul de Ministri. Se suparase rău. Ei, şi alaltaieri, trecând directoarea pe la depozit, l-a gasit tocmai mesterind ceva, şi s-a luat de el zicându-i că-l penalizeaza. Sa fim seriosi, dupa toată daravela asta, zece la suta suna cam fals, tinând seama că nu ştiu cine, la un moment dat, începuse să rosteasca tot felul de cuvinte de genul, sabotaj, neglijenta în munca, distrugerea mijloacelor fixe, şi altele de felul asta. Dupa câte ştiu eu, sabotajul nu se pedepses te cu zece la suta din salariu… Eu aflasem de toate astea, dar vroiam să mi le povesteasca nea Petrica, aşa cum stia el că s-au întâmplat lucrurile.

“Bine, bre, da’ matale de ce i-ai zis că te duci la ministru? Care ministru, ala de la transporturi, sau ala de la comert interior?”

“Cum…care-o fi el, la amândoi mă duceam, mă , pe crucea mea de nu mă duceam. Cum să nu mă duc? Da’ ce cred ei, că io mi-s vre-un fraier? Pai de unsprezece ani lucrez la ei, şi în doua mii de lei pe luna mă ţin , nu mi-au dat cins’pe bani în plus, da’ n-am zis nimic că n-am vrut să mă iau în bete cu ei până îmi termină fata scoala, da’ acu’ gata, e asistenta medicala, la treaba ei, acu’ mă iau cu ei de piept când or vrea ei, nu mă mai tem. Şi mai stau şi dupa program şi le scot hârbu’ din gunoi, cumpar piese pe bani mei, şi mi le deconteaza mai mult nu, au şi acum să- mi dea mai bine de doua sute de lei, păi până când?”

Între timp apare şi prietenul meu cu inele, şi “Lavanda Tripla” se amesteca cu aroma gratarului. “Mon ami, mai adune vre-o cinci-sase sticle de bere, dat tot d-astea verzi, dacă vrei”, îl rog, cu gândul la sticlele de ulei alimentar refolosite pentru bere, şi la faptul că deşi nu mi s-a întâmplat încă ghinionul, am devenit oarecum superstitios pe tema respectiva. Nea Giosan îi da şi usturoiul să-l curete, şi abia acum îmi dau seama ce inspirat a fost să-l cumpere, a avut dreptate.

Deodata îl vad pe Moşu printre mese, nu motanul lui Vova, ci un alt tip de la depozit, pe care niciodata nu am aflat, că nici nu m-am gândit de fapt cum îl chiama în realitate. Toata lumea îi zice aşa, şi am luat-o de buna. Îl strig şi-i fac semn să vina la masa. Moşu îşi trage comod scaunul şi râde sub mustata cam anemica.

“Bravo, porumbeilor, aici erati. Lica – îl striga pe băiatul cu “Lavanda” – ia pune şi mie un ficat, da’ vezi cum îl faci, că dau cu el dupa tine. Azi sunt suparat”.

“Da’ ce-ai, mă ?”

“M-a prins şefu’ jucând table cu Fane Nebunu’, tocmai îl usuram de zece lei.”

“Şi pe chestia asta te-a lăsat să pleci mai devreme, sau cum?”

“Ei, am făcut pasi, că şi-aşa se cam terminase treaba pe ziua de azi.”

“Ma, îl întreba nea Petrica, a mai zis unuia ceva de treaba aia? Costel, ce-i cu el?”

“Pai ce să fie, e la ‘Ciclop’ cu maşina. Mariane, da un foc.”

Ceasul s-a făcut aproape de trei, trebuie să plec.

“Fratilor, eu o roiesc. Nea Petrica, de chitantele alea am eu grija mâine dimineata, trec pe la Centrala înainte să vin la depozit. Salut.”

Le las bani pe masa, şi cu toate protestele lor, îi parasesc. Pâna în statia de autobuz, la chioscul de ziare, dau peste cea mai exotica figura din zona. Nu ştiu cum îl chiama pe respectivul, nici nu am idee ce-a făcut la viaţa lui, dar apare să fie veteran de razboi, sau ceva în genul asta. Nu umbla îmbracat decât în uniforma militara – cred totuşi c-o fi fost subofiter – cu cizme, centura, diagonala, şi chipiu. Iarna, are manta, tot militara. Cu toate că îşi trage un picior şi poarta baston, tipul (şi mai ales la anii lui) arată extrem de voinic, stă totdeauna drept şi mândru. Parca i-am vazut şi nişte decoratii pe piept, odată, cred că de “23 August”. Ocupatia lui de baza este să stea la coada la ziare şi să traga câte o vodka, aşa, pentru lubrefiere. Niciodata nu l-am vazut prin alta parte de Bucuresti, doar pe aici, în perimetrul Halei Traian, nici macar câteva statii mai încolo.

Îmi iau o “Informatie” şi mă pregatesc sufleteste pentru a trece cu bine şi iminenta perioada de sperante şi deznadejdii pe care o reprezinta, întotdeauna, asteptarea autobuzului “40”.

(va urma)

scris de Alexandru Dinu

7.

Printre garniturile de cauciuc ale geamurilor apa se scurge patrunzând pe ici pe colo în suvite subtiri. Motorul Diesel scrâsneste şi gâfâie din greu, nu prea au viaţa dulce maşinile de pe lina 40. Pietrele din pavaj, lipsa sau saltate din locul lor, au transformat strada într-un poligon de încercare. Hurducane rău.

Hurducane rău. Drumul e tot numai gropi, şenilele buldozerelor l-au întors de sute de ori. Camionul e făcut praf, e un “Bucegi” vechi şi paradit de parcă acum a venit din razboi. Stam în bena pe vine încercând să ne ţinem de ce putem, însa parcă suntem porumb de floricele, aşa sarim la hopuri. Podeaua seamana mai mult a gratar de mici, o scândura da, una nu, bineânteles că tot praful drumului se aşează pe noi cu kilogramele.

De la baracile unde ne-au cazat şi până la punctul de lucru, numit uluitor şi de neînteles “Columbia”, sunt ceva mai mult de douazeci de kilometri. Soferul e civil, un băiat de nota zece, am aranjat cu el să vina să ne ia devreme de tot, înainte de ivitul soarelui. Întrucât avem de lucru în altă parte decât restul plutonului şi oficial alt orar, oricum noi nu participam la apelul de dimineata, aşa că totul este OK. Majoritatea militarilor din unitate lucreaza efectiv pe Valea Carasului, la Canal propiu-zis, punând pereu, noi însa, ca pluton de interventie, suntem hartuiti prin toate locurile şi la toate orele din zi şi din noapte. Acum avem de sapat un sanţ undeva pe malul Dunarii, în aval de fabrica de ciment. În general e bine, că nu trece nici dracul pe la noi, suntem uitati şi scosi din istorie. Fiind la locul de munca cât se poate de în zori, mai apoi, de obicei pe la orele noua-zece când începe să se aseze caldura, de cele mai multe ori suntem şi noi aproape gata cu portia pe ziua respectiva. Şi dupa aia, a noastra e lumea, aplicând în practica îndemnul stramosului imperator…

Copii nebuni, cu mintea pierduta aiurea. Trudim din greu, nu prea suntem învatati cu târnacopul şi lopata, mai toti cei din grupa sunt veniti direct din liceu, picati pe la tot felul de facultati, ori de prin scoli profesionale, dar tineretea, darnica, ne transforma oboseala în râs. Panda (de fapt Vladila, dar expresia fetei îi aseamana grozav), Bubu, Totoş, Ciovâna, Gramajoara, Polonic-nas-de-leu, şi subsemnatul. Mazzola şi Câşu cara saci de ciment la fabrica, pe Ariciu’, spre disperarea lui neputinciosa, l-au luat ajutor de OSB.

Dunarea a fost venita mare de cu primavara şi a inundat mult pe margini. E o plantatie de plopi ce merge paralel cu malul, şi trebuie să o taiem de-a curmezisiul cu lucrarea, dar încă nu putem intra, apa baltes te printre pomi. Se vede urma Dunarii la doi metri pe coaja copacilor, şi din trunchiuri au iesit mustati lungi de radacini…

S-a mai tras apa, dar printre rândurile de plopi e încă până peste glezne. Matasea broastei o acopera, şi soarele de iunie o dospeste. Miroase rău a mlastina. Reusim cu greu să ne mentinem echilibrul pe conducta asezata pe traseul santului încă de anul trecut, şi pe care acum trebuie să o îngropam în namol, şi ajungem la Dunare. Aproape că te ameteste duhoarea de putred, şi dupa câteva ore de munca grea şi neântrerupta, scaldatul vine ca un botez în apa Iordanului. Spre celalalt mal, în apa adânca a şenalului, trag remorchere. Aşa cum stau doar cu nasul şi ochii iesiti din apa, mi se păr undeva departe de nici nu pot să numar kilometrii.

Printre plopi se poate merge, în fine, a mai ramas doar o mâzga groasa, care stârnita, umple de putoare nu mumai aerul, dar şi pielea, şi ramâne acolo îmbibând porii, oricât de mult te-ai spala. Am putut intra cu şanţul. Sapam greu, noroiul se lipeste de lopeti, trebuie să le curatam dupa fiecare miscare, şi duhoarea ne întoarce stomacul pe dos. Lipitori mari şi groase, “de cal”, ne sperie şi ne scârbesc, cu toate că ni s-a spus că nu se dau la oameni. Celelalte însa, cele commune, colcaie prin tot locul, şi am învatat să scapam de ele de s-au prins pe piele, arzându-le cu jarul de la ţigară. Ne-au dat cizme de cauciuc lungi până la sold, dar nu le putem folosi. Se înfunda în noroi cu un chelfait prelung, şi acolo ramân, nu le mai poţi trage.

Pe un petec de pamânt am gasit un fluture mare cât un pachet de ţigari, şi atât de frumos că mi-a taiat respiratia. Iau boneta şi încet-încet, o pun pe el. Nici n-a miscat, statea acolo cu aripile desfacute paralel cu pamântul. Ridic boneta mai întâi un colt, gata să-l acopar din nou de va zbura. El, nimic. Ridic boneta de tot, mă uit bine, şi ramân cu ochii mijind. Nu are cap. Pur şi simplu. Scot acul de la boneta şi îl trec prin trupul moale, nu se zbate nici cât o zvâcnire. Îl prind apoi pe coaja unui pom. Îsi lasa şi ridica aripile încet, o miscare aproape imperceptibila. Cum naiba de n-are cap? Îi chem şi pe ceilalti, şi stam aşa cu toti, ca prostii-n târg, cu gura cascata, privind. Peste vre-o jumatate de ora când m-a întors să vad dacă a murit, îl ciugulisera pasarile, mai ramasese o ciozvârta agatata de ac.

Ieri, pe când stateam şi ne prajeam la soare, trece un IMS. Opreste, şi soferul ne întreaba dacă vrem capsuni. Da, sigur că vrem, manânci calule ovaz? Ne înghesuim care cum putem înauntru şi mergem pret de vre-o ora. Când coborâm, împrejur, cît vedeai cu ochii, un câmp de capsuni. Îmi vine în minte cântecul Beatles-ilor, ani de liceu, şi mă cuprinde melancolia. Între timp, ceilalti, mai practici, s-au repezit ca lacustele, devorând totul în cale. Le urmez exemplul. Dupa un sfert de ora nu le mai alegem decât pe cele mari ca nucile. Facem sarsanale din bluzele de salopeta, să le ducem şi celor de la dormitor, diseara.

A început să se zvânte şi noroiul, crestele brazdelor pe care sunt plantati plopii ies bine deasupra. Pe alocuri însa, între rânduri, apa încă mai stagneaza adânca de o palma-doua. Îl auzim pe Totoşu strigând ca un apucat “bai, serpi”, însfacam care o lopata, care o cazma, şi dăm fuga să vedem. Totos ne arată un loc în apa dintre brazde. Balacim încet, cu frica, gata să reactionam în caz de forta majora, şi deodata zeci de spinari negre prind a se zbate înebunite. Reusim să scoatem una. Doamne, e puiet de peste, mai mult stiuca, între toate brazdele unde încă balteste apa, sunt cu miile, cu zecile de mii, ramasi de când s-a tras Dunarea între maluri. Mai aşteptam doua-trei zile, şi începem să umblam cu mâinile facute grebla prin apa mocirloasa. Într-un sfert de ora am prins cam douazeci de kilograme. Cam cât credem că putem mânca, îl curatam şi-l frigem trecut prin nuiele verzi de plop. Când vine soferul la prânz cu marmidele, îi aratam restul. Se cruceste, noi îi spunem că vrem vin pe el. Se întoarce dupa o ora cu trei sticle de Murfatlar, vin de regiune superior, sase lei litrul, cu soda pe fundul sticlei. Culmea luxului! În fiecare zi scoatem cam 15-20 de kilograme, şi el ne aduce vin.

Într-o dimineata, Polonic apare cu un sac mare de hârtie dupa el. Nu zice nimic, îi sticlesc ochii numai. Dupa ce prindem pestele, ne pune să curatam vre-o cinci kile, apoi scoate din sac o galeata cam turtita, ceapa, cartofi, orez, leustean, câteva rosii. Când naiba o fi făcut rost de ele aseara, poate de la cantina? La Buzau a scapat de instructie, l-au luat la bucatarie. Acum e mândru nevoie mare, din când în când gusta din ciorba, mai pune sare, şi, în fine, ne cheama la masa. Doamne, ce buna e ciorba asta! N-avem castroane, dupa obiceiul strabun luam cu toti din acelasi blid-galeata, cu lingurile ce le-am primit pe inventar odată cu salopetele.

Pâna să vina camionul să ne ia, stau şi mă uit la pod. Ce frumos e, acolo departe în amonte, seamana cu fluturele meu cu aripile desfacute. Spun oamenii de pe aici căstatea Saligny cu caruta cu bani şi platea muncitorii pe fiecare seara, că niciunul nu era sigur că o să apuce o saptamâna întreaga de viaţa muncind la pod. Da’ a iesit pe cinste, aşa cum se vede pe luciul apei înrosita de amurg te face să te simti mic şi netrebnic.

Gramajoara s-a asezat să-l deseneze. Ne spune că dupa ce s-o libera, o să faca un model din bete de chibrituri. Ne mai zice că a făcut tot aşa şi Turnul Eiffel. Îmi aprind o “Carpata” şi mă bucur de linistea începutului de seara. Mi-e sufletul coplesit de un fel de fericire, sau nu ştiu ce, aş râde, aş vrea să fac ceva, dar nici să mă mişc nu îndraznesc, să nu care cumva să-mi treaca. Întorc privirea, şi-l vad pe Bubu că se uita lung la mine, probabil că am arborat o expresie oarecum tâmpa, s-o fi mirând ce-o fi cu mine, dar se abtine de la comentarii. Îi arunc pachetul de ţigari, şi el îşi aprinde una încet, abia îşi misca mâinile. As vrea să cânt.

As vrea să cânt. Casa de cultura unde mă întânlesc cu baietii la repetitii e chiar în spatele ASE-ului, lânga liceul de germana. La prima trebuie să cobor. Paul S., Dinu şi Jony mă asteapta. Au o sticlă de vodka, şi Jony n-a adus şi un pachet de “Camel” fără filtru.

8.

Îmi da Sabina telefon să mergem la un ceai. Bun, hai să mergem. E aproape, doar la câteva statii de tramvai. Asteptându-l pe “30” stau şi o privesc. E îmbracata de sus până jos într-un fel de salopeta liliachie, superba, ea e înalta şi are picioare lungi (şi foarte frumoase, fie vorba-ntre noi), salopeta i se muleaza pe trup şi îi scoate în evidenta sânii (foarte frumosi, fie vorba-ntre noi) şi fundul (super, fie vorba-ntre noi), totul îi vine la fix. Eu, în eterni blugi corodati şi un tricou cu “flower power”.

Asteptind tramvaiul, deodata îmi vine în minte Adriana. N-am sunat-o de câteva zile, şi nici ea nu da un semn de viaţa. Suntem nişte idioti amândoi.

Tramvaiul vine, în sfârsit, şi din statie în statie ajungem la locul cu pricina. Un bloc turn, un apartament pe la etajul sase, ţâr-ţâr, ţone ţoneria. Ne deschide un tip în pantaloni crem, camasa alba, sacou bleumarin, cravata grena cu dungi albe foarte subtiri, oblice. Buna seara – buna seara, vai ce bine că ati venit, va asteptam – păi tramvaiul; se pare că suntem ultimii dintre invitati. În sufragerie covorul scos, mobilele probabil la fel că nu exista decât o masa trasa într-o parte şi o vitrina cu paharele, cescute, şi îngerasi de alabastru. Mai sunt şi vre-o doi-trei cateluşi de portelean (eh, iubirea… a gresit-o Minulescu!) cred, ce arată rău de tot a corcituri…(nu că aş avea ceva împotriva maidanezilor, de fapt îi iubesc şi admir, au vâna). Privesc înspre restul lumii, conclud că arată oarecum neasteptat, cel puţin dîntr-un punct de vedere: toti tipii poarta uniforma aproape identica cu cel de ne-a deschis, sau în tot cazul, variatiuni pe aceiaşi tema. doamne, de unde or fi ăştia, fratilor? Nu pot raspunde la întrebarea respectiva, dar decid că am nevoie de refresisante. Au bere la kilogram, rece şi îndeajuns. Ma reped şi dau pe gât doua pahare înalte cât Casa Scânteii. Îmi vine inima la loc, o caut pe Sabina şi o întreb din priviri ce naiba se petrece aici. Daca aş fi întrebat-o verbal, probabil mi-ar fi raspuns că se petrece petrecere, aşa însa nu îi pica fisa, nu prea are timp de framântarile mele interioare, e vesela şi se simte bine, gazda este o fosta colega de liceu. Nu reuşesc să îmi aduc aminte cum o cheama, mi-e cam târseala să întreb iar, toti îi zic “Roscata”, foarte bine, îi zic şi eu la fel, mai neplacut este însa că nu am retinut nici un nume de acolo, aşa se întâmpla mai totdeauna când ajung în situatii similare. Sunt cam sapte-opt perechi. Ele toate în rochii lungi cu sclipiciuri, decolteuri, bijuterii mici, comune. Dintre toate, Sabina în salopeta ei de matase mov şi pe tocuri albe, arată de departe cea mai eleganta, zic eu. Oricum, e prima data când ajung la o petrecere d-asta, cei pe care-i frecventez eu, şi care mă duc pe la cei pe care ei îi frecventeaza, sunt toti oameni normali: blugi, adidasi.

O prind totuşi pe Sabina, şi o întreb unde naiba m-a adus. Are un sandwich cu icre într-o mâna şi un pahar cu vin alb în alta, râde de mine printre înghitituri şi-mi zice că să stau linistit, să nu-mi fac probleme şi să mă înfrupt din bunatati. Îi urmez sfatul cel întelept, umplu o farfurie cu tartine de tot felul, şi-mi mai umplu cu bere unul din cilindrele alea fără sfârsit aflate la îndemâna. Mai au şi vin de câteva feluri, şi vodka, dar mi se pare atât de buna berea că nu mă mai pot despartii de ea. Din când în când ies pe balcon să mai iau o gura de aer curat, e destul de mult fum, cu toate că uşa spre bucatarie este deschisa, la fel şi geamul de acolo, şi uşa către balcon.

Deodata se întâmpla o chestie care îmi provoaca o minora nedumerire, considerând faptul că, cel puţin aşa întelesesem eu, în afară de mine, cu totii se cunosc între ei de oarece ani, sunt prieteni vechi, de prin liceu; tipii cer permisiune doamnelor să-şi scoata hainele şi cravatele. A început să întomneasca, adevarat, dar e o noapte placuta, calda, alcoholul s-o fi amestecat cu sângle, însa, oricum… Încerc să ghicesc dacă a fost o gluma, dar nu, doamnele aproba, iar ei işi sufleca maşetele (camaşilor, adică…). As vrea să zâmbesc, dar mă cuprinde un uşor dezgust, ce naiba se fandosesc ăştia atâta? Îi zic Sabinei că eu plec, mă duc la Dan să ne jucam un pic pe chitari, mă plictisesc aici, dar ea mă întreaba cu caldura frăţeasca dacă nu cumva sunt într-o ureche. Ma gândesc că totuşi are dreptate, doar am venit împreuna, aoleu ce mitocan sunt…. În continuare ascultam ABBA şi Boney M, toti se misca cum pot pe ritm, şi eu, cu succesul stiut, încerc la fel, să nu fac opinie separata.

Cineva propune un joc de societate. Jucam Yams. Eu sunt în echipa cu Sabina, jucam doi câte doi,”o mâna” însemnând de fapt doua aruncari, fiecare în echipa cu cine a venit, că aşa e etic şi moral. E rândul meu, dau sase-sase. De câte ori e rândul meu dau exact ce am nevoie. Începe lumea să se uite cam chiorâs, şi le servesc o gherla. De fapt mi se cam acrise să tot dau sase-sase. Îmi vine în minte Aurică, stând pe vine în fata mea şi învatându-mă să dau cu zarul, la etajul trei al unui nou laborator în costructie, la rafinaria Vega, unde fusesem trimis în concentrare, la munca. Baiat de zahar, Aurică. Cu o zi înainte pierduse doua mii la barbut. Se prinsese el că aia aveau zaruri masluite, da’ i-a fost frica să faca scandal, că era singur. Şi l-au secat de parale.

Dau iarasi o gherla, oricum suntem cu mult înaintea tuturor, Sabina are un noroc absolut incredibil la zar. Beau bere, şi când vine rândul meu, tot dau la gherle. Una dintre dame da un trei-trei, şi aproape că lesina de bucurie. Nu mă pot abtine şi le mai servesc un sase-sase, apoi îmi cer scuze şi mă duc la baie, încui uşa , mă aşez pe marginea cazii, şi râd că un apucat preţ de câteva minute, era nevoie. Ma întorc revigorat şi aflu că eu şi Sabina am câstigat. “Surprinzator!” – mă trezesc meditând cu voce tare.

Îmi ofer ca premiu un pahar cu bere. Pentru oarece motive, bine că a dat al de sus, nu se mai danseaza. Se stă şi se discuta, oarecum pe bisericute, eu am lânga mine doi masculi. Aflu, în fine, cu cine am de-a face; ei sunt cu totii locotenenti de aviatie abia iesiti. Ma bucur mult de ştire, şi le aduc la cunoştinţă că am şi eu un prieten, capitan de tancuri. Odata avea tragere de noapte, combinati cu infanteria. Pe undeva trecea şi o cale ferata pe care din când în când aparea un tren cu destinatia Moscova, sau cam aşa ceva, prin partile alea. Ei, şi trebuiau ei să mearga cu tancul şi să nimereasca o tinta, dupa care se întorceau şi o luau de la început. Fac ei treaba asta de câteva ori, întorc iaraşi tancul, şi el, capitanul, statea calare pe teava chiar lânga turela. Unul din tanc îl întreaba dacă gata, referindu-se la dechiderea focului, el zice că da, referindu-se la pornitul tancului înapoi spre locul înitial de plecare, şi al din tanc da drumul, domnule, la doua proiectile în serie, unul direct în turnul de observatie unde era jumatate din Statul Major al unitatii plus cei veniti din Bucuresti, altul exact în tenderul locomotivei trenului international către (sau dinspe) tara cea mai prietena. Din fericire n-a murit nimeni, dar a iesit un scandal monstru. Tipul a fost mutat disciplinar la… Aeroportul Otopeni. Poate că s-au gândit că e mai greu să nimeresti avioanele tragând cu tancul. Ma uit la ei şi înteleg că nu mă cred, deşi nu comenteaza. Paguba-n ciuperci. Culmea e că le-am zis adevarul pur.

În fine, plecam acasă. Îi zic “pa” Sabinei, o las în uşa blocului, şi acasă mă opresc direct în frigider, unde gasesc nişte snitele şi doua sticle de bere. Ma gândesc la Adriana, aş vrea să o sun, dar e aproape patru dimineata. O sun.

“Saru’ mâna, te iubesc.”

“Ce face?” “Te iubesc.”

“Tu eşti, Marian? doamne, cât te-am asteptat. Unde naiba ai fost, te-am cautat toată seara la telefon?”

“Am fost la un ceai…aaa…o petrecere.”

“Bravo musiu, tu umbli teleleica…”

“Tu nu întelegi ce ti-am spus, te iubesc.”

“Da, mulţumesc, şi umbli aiurea. Cu cine ai fost şi unde?”

“…nu trageti în pianist. Am fost cu cineva pe care nu o şti, la nişte tipi pe care nu-i ştiu. Am baut bere, am jucat Yams, şi am vorbit despre tancuri. Asta e tot. Şi teiubesc…”

“…şi eu, mult…”

“Să te astept mâine pe la zece, la Rulota?”

“Ihâm, pe la zece e bine.”

“Bine, somn uşor.”

Mâine, adică azi, e duminica. “Rulota” e un fel de sandrama veche pe patru roti transformata în magazie de scule şi uitata pe lânga blocul ei de la ultimul santier, de către baietii care sapa gropi în mijlocul drumului şi apoi le lasa aşa pentru urmatoarele sapte-opt luni.

Nu pot să adorm. Ma duc la frigider şi scot şi a doua sticlă. Nu mai am nici ţigari, iau de la taica-miu o “Snagoava”. Sunt, de fapt, mai rele decât “Carpatele”, deşi îmi aduc aminte că acum doar câtiva ani, erau nişte ţigari foarte fine. Termin berea şi mă bag în pat, poate reuşesc să dorm câteva ore, dar mă napadesc gândurile. Pâna la urma, ce naiba vreau eu de la fata asta? Iata, am terminat liceul de câtiva ani, şi încarc şi descarc camioane la un depozit, şi, dupa caz, în gara Basarab, sau “16 Februarie”. Banii abia îmi ajung de ţigari şi tramvai şi o sticlă de vodka cu gasca, facând cheta. Ca să-mi iau deodorant şi bilet la meci, îi cer lui taica-miu. Noroc că din când în când, Ciprian şi frate-sau, Horatiu, mă iau să cântam pe la câte-o nunta.

Tare aş vrea să dorm. Ceilalti din clasa de liceu sunt pe la tot felul de facultati. Eu tot ce am reusit să fac a fost să zdanganesc la chitara, să mâgâi femei, şi să mai citesc câte ceva, pe ici pe colo, chestii nobile, n-am ce zice, dar luni dimineata tot la descarcat de lăzi mă duc. Ceasul arată ora cinci şi jumatate. Ma îmbrac şi plec la Dan. Îmi deschide, cu ochii cârpiti de somn.

“Ce e, messire?”

“Dane, ai ceva de baut?”

“Sigur, pupa-l-aş , ia uite-aici”, şi-mi arată o sticlă de – stupoare – Scotch, virgina.

“De unde, Dane?”

“E a lu’ messirul Lucian, a făcut -o şi el rost, n-a zis ce şi cum.”

Bietul Lucian, mă cam doare sufletul să-i distrugem acumularile materiale, dar oricum, noi suntem generatia ultimilor romantici, aşa că…

“Da’ el unde e?”

“A plecat aseara, pus la patru ace, zicând că e de garda la institut. Acum câteva zile tot aşa, zicând că era invitat la maica-să, la masa…”

Dan povesteste spalând doua pahare, i-a trecut somnul şi e bine dispus. Desfacem dopul de tabla, şi alcoolul tare mi se împrastie încet prin toate ungherele trupului. Îmi aprind o ţigară de la el, mă linistesc. Dan îmi arată un volum al lui Nichita, pe care tocmai l-a achizitionat. Eu însa caut un altul, şi-l pun să-mi citeasca, “Îmi voi rupe inima cu un singur gest / al mâinii, / ca să rasara durerea care ştie / numele durerii, / ca să rasara dragostea mea de barbat / care ştie numele tau ciudat, de femeie.” Am iarasi nevoie de o calduroasa strângere de mâna din partea domnului Johny Walker, îmi vin iarasi în minte lăzile de mâine, caratul pe scari, batutul de baloti, mai vreau un strop de alcool, Dan îmi citeste despre un tunel oranj, aş vrea să fiu într-un tunel oranj, să alerg spre celalalt capat, nu ştiu unde, dar să alerg înspre acolo şi să scap de tot.

E ora zece. Poate o mai prind totuşi , poate mă asteapta. Nu îmi amintesc cum am adormit, mă simt obosit şi strivit. Nu am timp să fac un dus, deşi tare aş vrea. Îmi arunc cu apa rece pe fata şi pe piept. Sunt nebarbierit, trag în graba cu lama pe fata şi mă ciuntesc un pic la buza de sus. Dau cu after shave, bine că nu prea curge sânge, hemoragia se opreste imediat. Dan îmi da buletinul meteo, însfac un tricou de-al lui şi o jacka deşi îmi sunt cam mici, şi cobor treptele câte cinci deodata. E racoare afară, dar placut, îmi face bine la capatâna, îmi clateste creierul. A trecut de zece şi jumatate. E acolo, mă aşteapta. Îi spun că o iubesc şi îi cer iertare, nu-mi raspunde, nici nu zice altceva, mă priveste cu ochii ei frumoşi, o nunanta închisa de verde cum n-am mai vazut, da afirmativ din cap, întinde mâna şi-mi mângâie părul, îi cer într-una iertare că am întârziat, ea continua să taca, să mă priveasca şi să mă mângâie. Nu mă întreaba de ce-am întârziat, mi se încoloceste de mijloc şi o luam încet spre parc. A burat un pic, pe nisipul aleilor s-au adunat, ici-colo, baltoace anemice, cerul e aproape şi cenusiu., începe să mă patrunda umezeala, dar e totuşi placut. Nişte tufanele galben-ruginite, cu floarea mica, batuta, au început să se deschida, timid. Rup o tulpina, sarut corola cu lacrimi de ploaie prinse în ea, şi i-o darui. “Mai spune-mi că mă iubesti, Marian…”

9.

Ce mai ploaie tâmpita. Stau, aşa, ca blegul, şi mă uit pe geam aiurea. De chitara n-am chef, de citit, la fel. S-a întunecat bine afară deşi e încă relativ devreme, în apa de pe asfaltul aleilor luminile venite de pe la gamuri şi felinare se reflecta stralucind trenurat. Vorba lui Bacovia, dar mi-e lehamite să ies şi până la Dan sau Neluţu, câteva blocuri mai încolo. Nici de sunat nu suna nimeni, telefonul parcă e mort. Adriana are meditatie ( tine mortis să între la Drept, eu de ce naiba nu ţin mortis să fac ceva?) şi vine târziu, de ceilalti nu am habar. Îmi aprind o ţigară, şi stau rezemat de geamul de la bucatarie, îl simt rece pe frunte. Se abureste de rasuflare, suflu şi fac o pata mai mare, rotunda, apoi scriu cu degetul “Adriana”, şi stau ca prostul admirându-mi opera. Parca mi-ar fi foame. Scot doua chiftele din frigider, le mamânc goale, fără pâine. Mai maninc una.

Ma învârt ca ameţit, încercând să mă agat de o idee, ceva. Nimic. A făcut chiftele bune, mama.

Într-un târziu, îmi trag hanoracul pe mine şi ies. As teptând liftul îmi aduc aminte facând traseul asta pe patine cu rotile, când eram pustan. Huruia toată scara blocului, vai cât de mitocan eram, faptul că îmi facea maica-mea fundul ferfenita nu reusea să aduca remedieri majore pornirilor mele entuziaste. Îmi pun gluga şi ramân nehotarât în fata iesirii din scara. În ce parte s-o iau? Nicaieri, hai să merg pur şi simplu unde s-o nimeri. Unde s-o nimeri înseamna, până la urma, parcul IOR. Nu e nici dracu’, cine să se plimbe în parc pe o vreme ca asta? Valuri mici, împinse de vânt, lovesc marginea de beton a lacului, clipocind ud, că un adaos la vremea imposibila. Frunzele cazute le-a macinat ploaia şi le-a făcut un fel de maioneza de o culoare indescriptibila, ce pe alocuri aluneca al naibii şi mă murdareste pe pantaloni.

Din semi-întunericul felinarelor rare, apare un militian, cu doi soldati dupa el.

“Ce să fac, mă plimb… da, aşa singur… nu, n-am buletinul la mine…nici legitimatia de serviciu…n-am nici un fel de act, n-am prevazut…păi eu ştiu ce mi-a venit să mă plimb prin parc pe o vreme ca asta?”

Militianul e un sergent major cam de aceiasi vârsta cu mine, şi toată gasca în albastru apare mânata de un nestavilit elan revolutionar considerând perspectiva romantica şi reconfortanta de a-şi petrece noaptea plimbându-se prin frig şi ploaie.

“Da’ un chibrit nu are careva, că eu le-am uitat?”

Sergentul major îmi întinde o bricheta, eu îi servesc pe toti trei din pachetul de Snagov lăsat de tata pe bufetul din bucatarie, mereu îmi lasa ţigari, încearca să mă convinga să nu mai fumez “Carpati” fără filtru, îmi aprind o ţigară, bricheta este un Zippo antivânt, model “Vietnam”, o piesa imposibil de gasit chiar şi prin zona Lipscaniului, la bisnitari.

“Frumoasa, de unde o ai?”

“Mi-a adus-o frati-miu, a fost în excursie la Istambul.”

“Da, într-adevar superba, s-o stapânesti sanatos.”

“Multam.”

Ne zicem salut, şi ne despartim. Tigarea e umeda şi un pic acra, şi îmi place. De obicei nu pot să le sufar aşa.

Am ajuns de cealalta parte a baltii. Sa mă duc la film la “Gloria?” Dar n-am nici un ban la mine. Mai bine mă dau în leagan, sunt câteva amenajate printre pomii dinspre bulevard. Nisipul noroios mă opreste. Gata, ştiu, îl iau pe “92” şi fac un tur de oraş. Daca vin controlorii, fac pe surdo-mutul, poate îi pacalesc.

De unde mi-o fi venit chestia cu troleibuzul, şi de ce “92”? Stau în statie de jumatate de ora, şi nimic. Au trecut zece de “84”, mai bine mă urcam într-unul d-asta. Ceasul s-a făcut aproape de noua. Ce-ar fi să mă duc eu acasă şi să mă apuc să învat pentru o faculte? Da’ care din ele, asta e problema. Pai, ia să vedem… Mă duc la constructii, să fac tot felul de chestii grandioase, baraje de hidrocentrala, şi altele de felul asta. E nasol că trebuie să stau mereu pierdut prin tot felul de munti şi coclauri, da’ şi când oi termină un baraj… ce sentiment de mândrie fără margini o să-mi cuprinda sufletul… Nu, nu cred că e bine, trebuie să stau să tocesc la matematica, fizica, chestii d-astea gri şi anoste. Mai bine inginer agronom, am grija de holdele patriei, păi ce-i mai frumos şi mai nobil decât să-ti duci palma streasina la ochi şi să-ti faci privirea roata peste lanurile de aur, unduind gratios sub mângâierea dulce a unui vânt mic de iulie. Şi mie îmi place la “ţeră”, păi când eram copil, în zilele de vacanta petrecute în satul lui tata, mă duceam zilnic cu vaca la iarba. Aer curat, aromit de florile câmpului, ciocârlia înfigându-se în cerul albastru, ciulini, scaieti, maracini, colti-de-baba, praf, noroi, miros de balegar, mai ales când bate vântul dispre cocinile de porci ale CAP-ului…Ia să vedem, mai bine la ASE. Aoleu, şi să mor îngropat în tot felul de hârtoage? Nu, mai bine mă duc pe la Dan, totuşi , poate că o fi acasă şi are şi o sticlă de ceva bun.

Îmi cad ochii pe balta IOR. De aci, de sus, stralucesc în ea toate luminile de la blocurile de peste parc. “Imagine all the people…” Vine un “84” şi sar în el.

Calea Mosilor mă primeste plina de noroaie şi gauri. O sistematizeaza. Adio “Odobesti”, gradina veche acoperita de frunzis şi iedera, ciorba de burta, maduvioare, momite… Ce-ar fi să tropai un pic? Stiu cel mai bun loc de tropait din Bucuresti, sub clopotnita bisericii Silvestru. Sunetele reverberate se pravalesc peste mine umplându-mă de melancolia aducerilor aminte, m-am nascut şi am copilarit aici, pe Venerei. Ma plimb în sus şi-n jos pe strazile din jurul biserici, încercând să regasesc clipele fără griji, de demult.

Spre Piata Galati, la o fereastra dinspre strada, muzica. Ma opresc şi ascult: “..still I wonder, still I wonder, who’ll stop the rein…”, pe naiba, e amara ironia, ploua mocaneste, curând o să se întâmple al doilea potop, nici barca n-am…în afară faptului că singurul animal la îndemâna ar fi “Moşu”, cotoiul lui Vova, adică un inventar de menajerie cam subtire în comparatie cu originalul. Ce-ar fi să intru la ăştia? Am mai nimerit eu la chestii d-astea aiurea. Odata, prin anul trei de liceu, un coleg de clasa,Vali, ne invita la ceai, un bloc pe lânga Podul Hasdeu. Mâncare, macheala, pipiţe, Demis Roussos, Celentano – “prisencolinensinainciusol”, Suzy Quatro, Sweet, şi tot aşa. Inspirat, am lăsat acasă benzile cu Jeff Beck, şi John McLaughlin. Dupa ce mă învârt oarece vreme prin apartament, nu mai ştiu cum naiba, conversându-mă cu un tip, prieten de-al lui Vali, locuind pe aceiasi scara, din vorba în vorba (mă pune dracul) să-i zic că am acordeon acasă (cred că Celentano cânta piesa aia cu solo de acordeon, Storia d’Amore, sau cam aşa ceva), tata s-a chinuit o viaţa să mă învete tangouri şi valsuri, degeaba, nu s-a prins neam – şi tabara pe mine să mergem la el să-mi arate acordeonul lui. Exact ce-mi doream eu mai mult în circumstantele date. Îi explic individului că sunt mort de narabdare să admir instrumental muzical respectiv, dar că poate ar fi mai bine să mai aşteptam câteva luni, poate un an-doi. Parca vorbeam cu peretii. Într-un final, ramân fără argumente, ne ridicam şi mergem câteva etaje mai jos. Isi pune acordeonul în braţe şi-mi cânta Hora Unirii, pe care l-a început n-am recunoscut-o (ceasul era trecut de miezul noptii, neândoios ora cea mai potrivita de a asculta Hora Unirii), dar dupa lamuririle de rigoare mi s-a luminat mintea; îmi cere parerea, îmi exprim credinta că experienta a fost unica din toate punctele de vedere, mă ridic să plec, el ramâne să-şi aranjeze instrumentul în cutie. Vine liftul, ajung la etajul lui Vali, intru. Reiau activitatea de la întreruperea nedorita, adică 3-4 sandwich-uri, o sticlă de bere, o ţigară, o tentativa de comvorbire cu o domnisoara uşor dezorientata… Mai trece vre-o jumatate de ora, realizez că nu vad pe nimeni pe care ştiam că ar trebui să fie acolo, şi-l întreb pe un individ dacă ştie de Paul. Sesizez o vaga urma de mirare în raspunsul tipului, pronunt alte nume, devine din ce în ce mai evident că doar mie cunoscute.

“Bine, dar Vali?”

“…care Vali?”

“păi…Vali T., cum care?”

“A!…aaa…păi nu stă aici.”

“Cum dom’le nu stă aici, ce e aia nu stă aici, păi eu de ce sunt aici, că m-a invitat la el, d-aia sunt aici, suntem colegi de clasa, cum poţi să-mi spui că nu stă aici?”

“…aaa…nu, Vali stă doua etaje mai sus…”

Îl privesc fix în ochi câteva clipe, nu e beat, ştiu cu siguranta că nici eu, fac stânga împrejur fără să scot un sunet, urc doua etaje pe scari, intru, bairam, fete cunoscute, a avut dreptate individul. Veronica, cu care venisem, îmi apare în faţă, senina, manânca o tartina cu icre, lamâie şi patrunjel, îmi zâmbeste şi zice “…ummmhâfmst…”, eu înteleg perfect, fără nici un fel de dificultati de interpretare lingvistica, pot să-i ofer un raspuns precis, “am fost câteva etaje mai jos, să ascult Hora Unirii”, ea se îneca delicat cu o bucatica de tartina, îi trag cu gingasie câteva palme peste ceafa să-i treaca dumicatul, lucrurile reintra pe fagas ul normal.

Ploaia inceata, mocaneasca mă convinge sa intru. E o curte îngusta şi lunga, cu alee turnata, de ciment. Prin întuneric gasesc o uşa pe stânga şi intru fără să mai bat. Un hol mic, miroase a lemn vechi, dar placut. Pe un perete întreg, o oglinda gravata pe margine. Un alt hol, mai mare, încă o uşa ; îmi apare în fata o camera luminata vag de o veioza verzulie pusa undeva jos, într-un colt. Câtiva tipi stau care pe unde au apucat. Împrejur, o gramada de pahare, mai mult sau mai puţin pline, decorul este încurajator. Nimeni nu se uita la mine, nimeni nu zice nimic. Dupa un sfert de ora, mă întreb dacă n-oi fi nimerit cumva la o petrecere de mumii. Sunt cu totii în aceiasi pozitie în care i-am gasit, tot fără să vorbeasca. Într-o vreme, o fatuca apare de dupa o uşa , are o sticlă cu un lichid incolor în ea, umple pahare, mă întreaba dacă vreau vodka, eu mă uit la ea de parcă ar avea doua nasuri şi trei urechi. De fapt are cu totul altceva, are o rochie cu tirbusoane. Repet: o rochie cu tirbusoane. O întreb dacă nu se plictiseste să stea tot timpul în picioare. Ea mă întreaba iar dacă vreau vodka. Da, vreau, şi mă interesez discret dacă le are pe astea cu fizica şi dacă medicul de casa e priceput. Are semne de întrebare în ochi dar nu articuleaza o litera, mă priveste de parcă tocmai şi-a dat seama, în fine, că sunt tâmpit. Încep să-i explic că un corp solid şi vârfuit poate cu usurinta să treaca printr-altul mai puţin solid, adică fundul ei. Dar dacă ea, printr-o asidua munca de cercetare, observatii repetate, a descoperit vre-un principiu potrivit caruia este posibil să… Vorbesc singur, ea a trecut la urmatorul pahar de umplut. Sorb o gura de vodka, fixez cu privirea peretele de vis-à-vis, încerc să gîndsc cu limpezime, şi reuşesc să ajung la o concluzie: individa mă calca pe nervi. Daca eram băiat destept, ieseam pe uşa în secunda urmatoare. În schimb, am început să o contemplez mai în amanunt. Poate, optsprezece ani, poate, dar nu cred. Unii din ăştia de aici, întinsi pe covor, au fire albe în barba, şi am intuitia că n-ar fi prieteni d-a lui taica-sau. A propos, pe unde o fi şefu’ familiei, sau macar directorul adjunct?

Ma înfund comod în fotoliu, ascult Creedence Clearwater Revival (o chestie pe care n-am făcut -o de câtiva ani buni), şi sorb vodka. Întind mâna, apuc un pachet de ţigari, şi mă servesc fără să cer voie, ale mele au tras prea multă umezeala. Caldura şi vodka mă toropesc, nu-i tocmai rău. Cred că am şi atipit, la un moment dat încep să aud iar muzica, mă întind, şi deschid ochii puţin câte puţin prelungind momentul. Privesc la cadranul ceasului, e trecut bine de unu dinspre ziua. Doi barbosi tocmai sunt pe plecate. Aoleu, ce mă fac, că n-am nici un ban la mine pentru taxi, şi autobuzele de noapte… Domnisoara tirbuson îi conduce pe cei doi, apoi revine şi mă întreaba dacă vreau să mai beau ceva. Nu prea.

“Ia asculta, tu stai singura aici?”

“Nu, cum să stau singura, doar am şi eu parinti.”

“…păi, parcă nu prea i-am vazut…”

“Da, sunt în Bulgaria.”

“…Aha… păi cum, mă , voi aveti doua case, una în Bulgaria şi una aici?”

Ma priveste cu o mila fără de margini… tâmpiţelu’, tâmpiţelu’…

“Hai că eşti super. Şi mai avem încă o casa în Antarctica.”

“Şi dai des petreceri d-astea la casa din Antarctica?”

“……?”

“…da, acum cred că m-am prins de ce au tacut încontinuu tipii de mai ‘nainte.”

“……?”

“….păi acolo frig tare, caciula nu…”

Îi pica fisa.

“Te rog să nu vorbesti aşa de prietenii mei. Habar n-ai ce formidabili sunt.”

“Da? Da’ ce fac?”

“Sunt artisti. Pictori, sculptori…”

“I-auzi! Şi ce picteaza?”

“Pai acum nu pra mai picteaza, că n-au subiecte. Totul e déjà vu, existenta a devenit atât de banala. Ne balacim in absurd. Bocu, doar – el e sculptor – are o chestie, nu ne-a spus ce, e încă în faza de aprofundare a idei.”

“Oh, desigur!”

Ma gândesc la saracul Lucian, cum se încrâncena el în lupta dreapta cu déjà vu-ul şi banalitatea zilnica a cotidianului de fiecare zi contemporan prezenta (perla lui Neluţu). De fapt noaptea, că ziua lucreaza la institut, apoi vine acasă şi munceste ca un dement până i se împaienjenesc ochii, desenând spermatozoizi pentru cartea aia. Când mai rupe o zi libera, picteaza doar pentru el, nu vrea să vânda o lucrare, macar.

“Mai bine zi ce faci, dormi aici sau vrei să pleci?”

Şi-a tras tirbusoanele în sus, deasupra taliei, şi stă turceste pe covor în fata mea. Poarta o idee de mini-bikini din matase neagra, şi are picioare absolut perfecte (pot spune aşa?).

“Daca ramâi, facem dragoste?”

Am impresia că n-aud bine.

“…ce facem?”

“…dragoste, mare amor mare, ştii, îmi place de tine, la început am crezut că eşti prost, apoi mi-am schimbat parerea, nu pari să fi chiar aşa de prost.”

Incet dar sigur, tensiunea începe să-mi oscileze pe undeva pe la douazeci. O voce interioara îmi sopteste persistent că cel mai bun lucru ar fi să o roiesc. Ajung eu într-un fel acasă, doar să plec naibii de aici înainte să fac vre-un lucru necugetat.

“Bine, ramân, n-ar fi mai bine să facem întâi un dus ?”

Ea se duce la baie.

Vocea interioara: Mariane, dacă mă iubesti, dacă vreodată am însemnat ceva pentru tine, te rog eu frumos, du-te şi las-o naibii, hai, du-te, acum, în secunda asta, iesi…

Ea e sub dus, eu încep să caut prin casa. Într-o camera alaturata, pe un perete, un Dumitru Gheata, un Andreescu pe altul. Banuiesc că sunt şi altele prin cele încaperi, aş stă să îmi topesc sufletul privindu-le, dar acum am treaba. În fine, în dormitorul alor ei (arborând doua “Venetii”, mici, de St. Popescu) gasesc ce vreau: un cordon al maica-şi, galben, lat cam de doi centimetri. Piele bune, fina. Revin pe vechil loc, şi pun cordonul jos, lânga fotoliu. Apare înfasurata într-un prosop cu suprafata de un hectar. Şi-a refacut fardul.

“Ce faci, mă , ce mai astepti?”

O trag lînga mine, îmi ridic palma printre pulpele ei. Isi lasa să-i cada prosopul pe covor, şi mi se îndeasa pe mâna îndoind uşor genunchii. Ajung la puful ca de matase de porumb de moale. Incepe să rasufle greu, şi să geama încetisor. O sarut, se lasa încet pe mine, asezându-mi-se în poala. O întorc cu fata în jos, sarutându-i ceafa, spatele. Bun, s-a aranjat la fix. Îmi trec bratul stâng pe sub braţele ei, iar cu piciorul drept le ţin pe ale ei, întorcând-o un pic spre mine.

“Ce Dumnezeu te-a apucat, ce faci?”

“Multumesc, bine, cu batrânetele…”

Iau cureaua de lânga fotoliu, o ţin din scurt.

“Draga, uite ce e, am să-ti cam trag o batalie cum n-ai mâncat de când eşti”

Îmi zice ceva despre sadism şi comportament aninmalic, şi că o să tipe. Absolut neasteptat, nu se zbate, nu face nici o miscare.

“Mi se fâlâie, poţi să tipi până te-o lovi amigdalita.”

Îi ard prima curea. Trupul îi zvâcneste de parcă ar fi din argint viu. Nu zice nici “pâs”. A doua – la fel. Încep să-i ard la curele nu prea tare dar rar, să aiba timp să le simta bine. Pe la a patra nu mai rezista, şi tipa. A durat cu mult mai mult decât mă asteptam, încep să prind respect pentru ea. Geme încet, şi plânge înfundat. Nu mă roaga să mă opresc. Îi mai trag doua şi o las în pace. M-a apucat o mila de simt că-mi înnoada sufletul şi nu mai pot respire. Imi dau şi mie lacrimile, încerc să mă abtin. E formidabila fatuca asta, alta (sau la fel de bine, altul) în locul ei, s-ar fi dat de ceasul mortii. O duc încet la pat, şi o întind cu fata în jos. Doamne, ce i-am făcut … Pielea i s-a crapat, picaturi mici de sânge mustesc. Plânge cu hohote înecate, abtinute. Ar trebui să-i fac ceva, s-o doftoricesc, dar nu am idee ce si cu ce, nici unde ţin ei medicamentele. Caut în bufetul de bucatarie şi gasesc piramidon. E bun şi asta. Gasesc şi râsnita de cafea – nemaipomenita, cred că a fost făcută în ziua când primul bob de cafea a trecut Dunarea, lucrata în lemn şi alama, cu un sertar mic în care se strânge cafeaua macinata. O curat cât pot şi pun în ea doua pliculete de piramidon. Obtin un praf de o culoare dubioasa, da’ merge, putina cafea nu o să-i faca rău. Presar mixura peste fundul ei – şi pentru o fractiune de secunda, totuşi , mă pufneste râsul: “…et un peut du sucre poudre…!” Mi-a placut la nebunie Asterix, cred că le-am vazut de mai bine de zece ori…

Râsul îmi trece însa instantaneu vazând cum i se contracta trupul, îi strig să stea cuminte şi îi acopar toate urmele curelii cu piramidon. Reusesc sa gandesc logic si in fine o întreb unde ţine medicamentele, bâiguie ceva şi întinde un deget către o uşa . E un culoar mic, mobilat de un dulap în care gasesc o cutie destul de mare, din lemn maroniu, încrustat cu mestesug. Mult mai grea decât apare, poate din lemn de teak. Gasesc înauntru Algocalmin fiole şi Diazepam. Îi dau să bea trei fiole, şi îi rup o pastila pe jumatate. Ma asculta cuminte, cred că dacă i-aş spune să mearga în mâini s-ar executa imediat. Se linisteste şi adoarme, eu trag un fotoliu lânga pat, stau şi o privesc, şi nu mă mai pot abtine, plâng. Mai bine zis, aproape că fac ocriza, mi se termină aerul, mă îndoi şi cad în genunchi tinându-mă cu greu de fotoliu, neputându-mi opri hohotele. Dumnezeule, de ce m-ai lăsat fac ce am făcut ?

Dupa oarece vreme îmi recapat controlul de sine, mă duc la baie şi mă spal pe fata cu apa rece, mult, frecându-mă cu palmele de parcă aş vrea să-mi jupoi pielea de pe frunte şi obraji. Ma întorc în camera, linistit, mă înfund iar in fotoliu, o privesc. Are un trup atât de frumos. O să trebuiasca să o pazesc, să nu se rasuceasca. Îmi privesc ceasul, e trecut de cinci dimineata, peste mai puţin de doua ore trebuie să fiu la munca. Pe naiba! Gasesc un “Rebus”, mă înfund în fotoliu şi încep un careu. “…tendinta aristocratica la un impostor cu barba”. Ma întreb cum naiba de tot mereu Colea Herescu mă face să mă simt, în cel mai bun caz, un tâmpitel cu vagi sclipiri.

Privesc din nou ceasul. Sapte fără un sfert. Mi-e foame. În frigider descopar o sticlă de bere de un litru, o cutie de sunca presata, masline, şi oua. Momentan, restul nu mă intereseaza. Îmi fac patru ochiuri cu sunca şi masline taiate marunt, şi sorb pentru revigorare doua pahare cu bere.

Sapte şi douazeci. Hai să încerc să dau un telefon la serviciu, poate o fi venit nea Fane.

“Va salut cu tot respectul, ce dimineata superba, şefu’, nu-i aşa?”

“Ia lasa, bă, gargara, ce dimineata superba, nu vezi că ploua? Şi zi, ce vrei?”

“Ma refeream la superbul existentei noastre în general, şefu’. Ceace înseamna că, din pacate, aceasta dimineata nu este la fel de superba şi pentru un biet suferind precum eu… e absolut înfiorator ce se petrece cu mine…”

“Da’ ce mă , iar ai cazut în pahar? Ce naiba, mă, mai bea omul, da’ nici aşa că voi, până să nu mai ştiţi care-i stânga şi care-i dreapta.” “Vai, şefu’, care betie, de unde betie, nu cunosc nici o betie. M-a lovit sinuzita. Doar ştiţi că eu am o sensibilitate pe chestia sinuzitei, din frageda pruncie o am. Sunt extrem de bolnav. Ma simt devorat de virusi, bacterii, şi tot felul de germeni vorace, şi pe dinauntru, şi pe dinafara. Toate cuceririle stiintei şi tehnicii medicale s-au dovedit a fi absolut ineficace. Nu mai ştiu ce să mai fac, sunt în pragul disperarii.”

“Ba, asculta aici. Daca e aşa cum zici, fi atent care-i remediul. Iei un ibric, îl umpli cu vin şi doua farâme de scortisoara, şi-l pui la fiert. Şi-l bei cât poţi de fierbinte, stând cu nasul în cana şi inspirând aburul. Daca nu te machesti instantaneu şi mai reusesti să gasesti patul, te bagi în scutece şi stai acolo să transpiri. Repeti de câte ori este nevoie, şi cât vin ai în casa.”

“Va mulţumesc, şefu’, şi va asigur de recunostinta nemarginita a unui biet om aflat poate în ultimile sale clipe de existenta constienta. Va mulţumesc. Este tot ce mai pot să spun.”

“Hai, bă, că numai mişto îti umbla prin cap. Vezi ce faci, mâine să vi la munca.”

“La munca şefu’, se întelege, mort-copt, mâine la datorie. Va salut cu tot respectul.”

“Hai, salut”

Pun receptorul în furca şi simt că-l iubesc pe nea Fane. A cîta oara?

Ea doarme înainte, nici nu i se simte rasuflarea. Şi-a îndoit piciorul drept, tragându-l într-o parte. O privesc, şi simt că trebuie neaparat să o acopar cu ceva, încep să mi se înveseleasca hormonii. Urmele de sânge amestecat cu piramidon şi cafea s-au închegat în dâre subtiri, urâte. Poate că dacă pun pe ea doar un cearceaf n-o să simta. Doamne, cum am fost în stare să o bat în halul asta? De fapt nu i-am tras tare, dar a fost îndeajuns pentru pielea fina. Ce m-am amestecat eu în ciorba asta? Sunt furios pe mine însumi, îmi tremura mâinile. Îmi aprind o ţigară, dar nu o pot fuma. În camera miroase destul de rău a alcool şi chistoace. Dau focul din soba cu gaze la maximum, şi deschid o fereastra. Acum, e mai bine. Afara ploua marunt, şi cerul îl poţi atinge cu mâna.

Putin dupa prânz, se trezeste. Tresare şi îşi înabuse un geamat. Isi trage cu grija cearceaful de pe ea. O ustura ranile.

“Good morning, starshine.”

“Buna”

Se uita la mine, fără vorbe. Nici eu nu ştiu ce să mai zic, stam şi ne privim în tacere.

“Hai la baie să-ti speli fata, arati ca un curcubeu iesit la pensie”

Rimelul şi celelalte culori i s-au întins din cauza lacrimilor, şi i s-au uscat cum s-a nimerit. Se da jos din pat cu mis cari rupte, ca o marioneta cu sfori lipsa la inventar. Are un trup superb, peste doi-trei ani o să faca barbatii să se sinucida pentru ea. O duc uşor către baie. La fiecare pas degetele i se înclesteaza pe bratul meu. Se spala pe dinti şi pe fata. Acum arată ca un copil cuminte şi bun.

“Mai bine hai să-ncercam să-ti fac un dus.”

“Facem dus împreuna? Vai, cât eşti de romantic…”

Zâmbesc şi o privesc în ochi, îmi place sarcasmul ei.

“Nu, tu intri în cada, şi eu te spal de pe margine.”

Furtunul flexibil al dusului e destul de lung, îi plimb jetul cu blândete pe piele. Fac destula spuma cu sapunul “Fa”, şi îmi port us or palmele pe trupul ei. O spal din cap până-n picoare, ea îşi tine privirile plecate.

“Cum ti-e fundul?”

“Frumos, zic unii…”

Daca îi arde de glumit, înseamna că e în regula. O sterg presând uşor pe piele un prosop mare, plusat şi moale, urmele rosii de pe fund arată totuşi un pic mai bine. O înfasor cu alt prosop, şi ne întoarcem în camera care, aerisita şi calda, mirosind a ploaie, da o senzatie buna de confort domestic.

“Şi citi ani ziceai că ai?”

“Saisprezece, luna trecuta.”

Am avut dreptate.

“Înveti aci, la ‘Cantemir?”

“Nu, la ‘Viteazul.”

“Şi azi trebuia să fi la scoala, da? Ce faci cu absentele? Astea nu sunt primele nu-i aşa?”

Dar eu ce faceam cu absentele? Ma simt ipocrit întrebind-o. Atunci când “Mormânt”, proful de Drept, mi-a strigat pentru prima oara numele pentru examinare, s-a uitat lung, lung, la mine şi m-a întrebat cu seriozitate nesimulata, dacă sunt nou în clasa…

“Nu, nu sunt primele, şi le motivez eu cumva.”

“Pai, cum naiba, o să-ti dea de la cabinetul medical o scutire c-ai fost racita?”

“Nu ştiu, habar n-am, vad eu.”

De undeva din cer, o caramida coborând vertiginos aterizeaza exact în capul meu, mă aplec şi o sarut, lung, cu daruire şi blândete, din tot adâncul fiintei mele. Ne despartim buzele, ea ramâne privindu-mă în ochi, doua lacrimi i se preling încet, în jos pe obraji.

“De fapt, cum te cheama că încă n-am avut placerea?”

“Mona. Pe tine?”

“Jimy Hendrix al II-lea, prietenii, însa, îmi spun Marian. Asculta Mona, îmi pare nespus de rău de bataia de aseara. Intâi pentru fundul tau, apoi pentru că ştiu că oricum n-am rezolvat nimic. Am vaga impresie că ai tai nu numai că nu o duc tocmai rău, dar ti-au cam cautat în coarne, mult de tot. Esti frumoasa ca un câmp înflorit în luna mai, dar nu ai decât saisprezece ani. Iti doresc să fi la fel şi în octombrie, când o să ai patruzeci şi cinci. Poate că frumusetea o să-ti gaseasca un sot cu bani, director nu ştiu unde, masina,vila la Snagov – ştii însa că nu e obligatoriu. Gata, am terminat cu teoria, o chestie doar. I-aş jupui de vii pe toti barbatii cu care te-i culcat, deşi banuiesc că nu eşti de aceiasi parere, dar cât de mult îmi doresc să o pot face. Iar prietenii tai de aseara sunt doar o adunatura de idioti, ar fi bine să-i dai dracului şi să-ti petreci timpul facând altceva, citind, de exemplu, vad că ai la dispozitie o biblioteca cum n-am vazut multe. Acum plec, pa-pa.”

Îmi trag hanoracul şi o iau către statia lui “40”. Ochii îmi ard de nesomn, şi tremur un pic, dar înteleg că nu de frig. Ma pravalesc în pat de parcă aş fi murit instantaneu. Am capul gol, gol, nu vreu să mă gândesc la nimic, vreu să dorm.

10.

În sfirsit, soare. Câtiva nori marunti sunt mânati cu iuteala de un vânt care aici, jos, nu se simte. Descarcam în garba camionul pe rampa garii Basarab şi mă aşez cu Vova să tragem o ţigară. Sorin mai are de semnat nişte hârtoage.

“Ce facem, intram la o halba, la “Rezematu?”

E frig, şi n-am nici un chef. Vova ar cam vrea, dar până la urma se razgândste. O luam printre linii către Gara de Nord. Pe peron lume putina, mizerie, niciodata nu mi-a placut locul asta. Strabatem cladirea, iesim pe partea cealalta şi sarim într-un “79”, gol şi el. Abia de se mai urca prin statii câte cineva. Inainte de “Romana”, Sorin începe să se tot uite prin-prejur şi să caute pe sub scaune. Ceilalti calatori îl privesc cu oarece nedumerire.

Trebuie să iasa vre-o chestie, aştept gata să mă pravalesc de râs. Tocmai s-a aplecat cautând sub un scaun dublu, în fata unei perechi între doua vârste, care stau cuminti şi vorbesc încet între ei. Domnul respectiv se opreste din ce avea de zis, priveste către Sorin, şi se apleaca întrebându-l dacă a pierdut ceva. “Nu chiar, de fapt o caut pe Corina Chiriac…”

Coborâm. E abia ora unu, încotro să o luam? Vova are o idee, să mâncam o ciorba de burta la “Mercur”, e cam departe, dar tot n-avem ceva mai bun de făcut , cine naiba se mai întoarce la depozit. În drum, luam magazinele la rând. În anticariatul de lânga biserica Kretulescu, un album Degas ce costa doua salarii de-ale mele; îi trimit bezele şi-i fac cu mâna sem de adio. Intram la “Muzica”. Îi trag pe Vova şi Sorin dupa mine sus la etaj, să ne uitam la chitari, deşi cunosc prea bine şi marfa, şi calitatea ei de casa de cultura, cârciuma, nunta, şi trupe de liceeni şi studenti care nu au unde să se produca. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, cam asta este destinatia pentru mai bine de trei sferturi din inventarul expus. E reconfortant, totuşi , în jur pluteste un miros specific numai locului astuia, fiecare instrument muzical, cred, are un miros numai al lui, poate că e posibil să recunosti un anume instrument doar adulmecând-ul, deşi nu am încercat niciodata.

La parter, mă uit printre partituri, gasesc Bach, “Suita Orchestrala Nr. 3 în Re Major”, de câte ori o ascult îmi vine să mă dau cu capul de pereti de necaz că nu am stat la scoala de muzica (m-au dat afară pentru indisciplina la puţin dupa începerea clasei întâi, adică tata a trebuit să plateasca reparatia unui pian), o cumpar, dar de ce naiba, nu am idee, că tot nu mă descurc să citesc, şi cu chiatara… Ne oprim în fata standului de discuri şi cautam cu privirea, şi cautam, şi cautam… Vânzatoarea, dupa câteva minute de asteptare, se apropie şi ne întreaba dacă dorim ceva anume. Da, am dori un disc cu Pătru Gabriel. Se gândeste repetând numele, şi ne întreba dacă nu cumva ar trebui să ne ducem la sectia de muzica populara. Îi soptim conspirativ că asta este adevaratul nume al lui Dan Spataru, să nu-l mai spuna la nimeni. Face o fata care certifica asimilarea informatiei, sunt sigur că în urmatoarele zece minute toate prietenele ei din magazin au aflat noutatea.

La “Mercur” abia de gasim locuri la o masa. Dupa un sfert de ora chelnerul ne aduce trei ciorbe, nu prea multă carne, dar gustoase. Când să plecam, ne uitam prin bufet. Au maduvioare. Vova ne serveste stralucita idee de a cumpara câte putem, şi să mergem la el. Ne numaram bani, ne ajung pentru trei kilograme şi jumatate. Vova stă la parterul unui vile frumoase pe Barbu Vacarescu, lânga stadionul Dinamo. Au o curte mare, care primavara este napadita de lacramioare al caror parfum te ameteste. Spre partea din spate a curtii, pe o margine lunga de caramida al carei sens nu l-am putut niciodata întelege, şi-a pus un gratar făcut de un prieten, din materiale adunate prin santierele Bucureştiului. S-a apucat de-a ciuntit uscaturile tuturor pomilor din cartier, activitate ce s-a materializat in ridicarea unui gramezi de lemne de foc, mare cât piramida lui Keops. Numai bine să încununam cu succes toate aceste eforturi.

Acasa, îl gasim pe Gică, frate-sau. A terminat filologia la Engleza şi Ukrainiana, şi are repartitie într-un sat numit Izvoarele Sucevei, dar nici un chef să vadă cât de frumoase sunt locurile pe acolo. Deocamdata asteapta să se întâmple o minune cu repartitia – speranta desarta, evident, dar el este o fire optimista. Ne cautam iar de parale, mai pune şi Gică ce mai gases te prin buzunare, şi pleaca să ia bere. Are o bicicleta veche, marca “Elegant”, plina de pitoresc dar goala de frâne. El este singurul capabil să mearga pe ea.

Mama lui Vova trece maduvioarele printr-o mixura de malai şi foarte putina faina, asteptam să se faca jar şi să se încinga gratarul. Apare şi Gică cu treisprezece sticle, numar fatal… Pe masa din sufragerie gasim un platou absolut imens cu cartofi prajiti, şi castraveciori murati productia casei. Se bat turcii la gura noastra. Atras de miros apare Moşu, motanul lui Vova. E cel mai motan celebru de pe strada, şi cel mai nemaipomenit din câti am vazut. La o vizionare sumara apare cam slab (deh, motanii…), dar blana îi stă întinsa şi straluceste. Lipseste mult de acasă, uneori nu apare cu zilele. Odata, întâmplator, Gică l-a gasit în Obor! Se bate cu toti ceilalti motani disponibili, e fugarit de toti câinii. De câteva ori a aparut carând câte un sobolan aproape tot aşa de mare că el – poate de la clubul Dinamo? A avut o viaţa grea şi plina de aventuri cotoiul asta. Odata a venit cu blana smulsa de pe gât, pe o portiune cât palma. Ultima chestie este că, nu demult, a aparut într-o zi cu un testicol lipsa, celalalt atârnâd, târându-l, şi burta sfâsiata. A umplut de sânge cele câteva trepte de la intrare, târându-se, el ştie cum, până la uşa , unde l-au gasit lesinat. L-au dus la doctor, operatia a reuşit, dar s-a terminat şi cu barbatia cotoiului.

Ca şi cum asta n-ar fi fost deajuns, într-o zi, Vova şi Gică i-au turnat pe gât nişte tuica, cu forta. Acum, când simte Mosu mirosul de tuica, nu-l mai prinzi, fuge de zici că-i racheta. Îi dăm maduvioare, el manânca încet, fără lacomie, până se satura, apoi ridica privirile uitându-se la noi, miorale, şi dispare în curte.

Am terminat cu îmbuibatul, bem bere, fumam, şi stam la taclale. Sorin, într-un acces de sinceritate, ne destainuie că el de fapt mai are o suta în buzunar, bani cu care trebuie să scoata rufele de la “Nufarul”. Îl privim mirati. “Pai, ce, te costa o suta chestia asta?” Nu, sigur că nu-l costa atât, ne ajunge să mai cumparam şi ceva de voie buna, că berea s-a evaporat. Ce-ar fi să luam noi doua sticle de vodka? Credem cu toti că idea este cum nu se poate mai bine venita, geniala chiar, şi că subliniaza cu tarie (…!) îndemnurile primite de la organizatia de UTC a intreprinderii, şi de mai sus, să actionam constant in conformitate cu cel mai înalt posibil spirit revolutionar, spirit de care ne poticnim tot mereu prin sala de sedinte. Cu alte cuvinte, jos berea, traiasca vodka, schimbare structural profunda. Cinstea şi onoarea pentru aceasta achizitie îi revine tot lui Gică, că el are bicicleta şi se poate deplasa repede dus-întors.

Mai cumparam o sticlă. Adio “Nufarul”. Ne-am cam ametit, dar parcă tot ar mai merge ceva. Iesim cu toti în curte şi cântam cât ne ţin plamânii “Costică mamii Radule”. Moşu stă pe marginea de caramida şi ne priveste impasibil, mă conving că nu are înclinatii către ethnografie si folclor, deasemeni sunt convins că pe el îl doare drept sub coada de concluzia mea.

De unde naiba mai facem rost de ceva parale pentru încă o sticlă? Mai gasesc prin buzunare câtiva lei în bisericuta, Gică şi Vova scotocesc prin tot felul de sertare şi sertarase, în fine adunam suma, doua treimi din bani sunt în monezi., cam o jumatate de kilogram de fier. Din nefericire, realizam că la ora respectiva s-au închis magazinele. Îl iau pe Gică şi facem pasi rapizi către restaurantul “Perla”. Intram, nu se mai serveste, este aproape de sfârsitul programului. Mergem hotariti către bar.

“Nu mai servim, e ora închiderii, păi voi nu vedeti?”

“Hai dom’le, ce naiba, da-ne şi noua o sticlă, te rugam frumos.”

Nu, nu, şi iarasi nu, cu toate insistentele noastre. Barmanul îşi cam pierde rabdarea.

“Ba, voi nu întelegeti Româneste, e ora închiderii, gata, s-a terminat programul, ne vedem mâine dacă vreti.”

Vorbim din ce în ce mai tare, apare seful de unitate care ne ia usurel pe dupa umeri şi încearca să ne duca spre iesire, vorbindu-ne într-una. Gică, însa, are idei fixe.

“Tvarasu’, vrem şi noi o sticlă de vodka, ce mare lucru, până acum eram platiti, plecati, şi ajunsi acasă, zau.”

“Mai baieti, nu se poate, dacă va spun, ce Dumnezeu, am oprit vânzarea înainte să veniti voi, trebuie să închid pravalia, e târziu.”

În salon, vre-o zece betivi îşi termină macheala cumparata mai devreme. Un glas îl îndeamna pe sef să ne dea o sticlă, ce atâta daravera pentru o sticlă de vodka.

“Ce te bagi, dom’le, vezi-ti de treaba, şi hai, că trebuie să încui.”

Îi luam apararea betivanului, confratii întru îndeletniciri bahice intervin şi ei, se apropie şi câtiva ospatari care încep să se certe cu betivii, noi cu şefu’. Apare şi un plutonier în albastru, dar nici nu apuca să deschida gura, că Gică e calare pe el.

“Tovarase militian, bine că ati venit, va rog insistent să interveniti. Noi veniram foarte frumos, ca tot omul, să cumparam ceva, şi iata, am fost nu numai refuzati, dar şi bruscati de către personalul unitatii, într-un mod cu totul nejustificat şi contrar celor mai elementare norme de comprtare civilizata.”

Omul stă şi se uita când la Gică, când la grupul de ospatari şi betivi care continua să se certe, ignorând-ul complet.

“Sunteti împreuna cu ceilalti?”

“Nu stimate tovarase plutonier, noi nu avem nici o legatura cu se întâmpla acolo, nu-i cunoastem, noi venisem doar să cumparam ceva pentru acasă, ştiţi, noi nu ne prea pierdem vremea bând prin cârciumi.”

Plutonierul face o fata de gânditor, strânge uşor pleoapele şi buzele. Probabil că l-a chemat vre-un chelner, şi acum, vazându-i pe ospatari luati la harta cu un grup întreg, cu siguranta că situatia i se înfatis eaza cu totul altfel decât i-a fost anuntata la telefon. Seful de unitate i se adreseaza cu disperare.

“Cum să le dăm, dom’le, trebuie să închidem, nu mai putem servi.”

“Şi nu puteati să ne spuneti aşa de la bun început, a fost nevoie interventia tovarasului militian pentru aceasta?”

Plutonierul, însa, nici nu ne mai ia în seama, îl intereseaza scandalul dintre mese, betivii continua să se certe cu ospatarii, au ajuns la înjuraturi cu referinte materne. Barmanul ne-ar arde de vii dacă ar putea, încearca să zica ceva, dar de furie se îneaca şi se bâlbâie fără să poata articula ceva coerent. Noi, militianul şi seful de unitate ne îndreptam către uşa vorbind şi explicându-ne, apoi plutonierul şi seful ramân mai în urma. Se întrerup unul pe altul, plutonierul gesticuleaza directionând înspre grupul de chelneri şi betivi. Deodata, fără să-mi lase timp să reactionez într-un fel, din pragul usii, Gică se întoarce şi striga cât îl ţin rarunchii, că de fapt totul a fost planificat, noi nu suntem altceva decât nişte instigatori care îşi cunosc meseria. Îl trag afară pe uşa, şi o luam la trap travesând strada, încercând să punem ceva distanta între noi şi ei, deşi nu cred că mai era nevoie.

De unde să cumparam, totuşi , ceva de macheala? O luam la întâmplare spre Piata Cosmonautilor, ne iese în fata hotelul Dorobanti. Barul de pe locul fostului “Mon Jardin” este deschis, îi spunem portarului că vrem să luam de la bar o sticlă pentru acasă, ne arată nişte trepte spre rai (…), le urcam plini de speranta. Înauntru, un semi-întuneric vişiniu, câtiva straini pe la mese, cu pipiţe dupa ei. Trecem triumfatori, printre. Ma împiedic de piciorul unui scaun şi încep să cad. Fac un spagat nereusit, mă ţin de masa. Blugii îmi pârâie în fund şi îi simt cum încep să se desfaca de-alungul cusaturii. Încerc să mă redresez, stau pe covor într-un genuchi şi o mâna, şi fac o sumara cercetare a dezastrului.

Cam douazeci de centimetri de cusatura. Gică mă sprijina şi mă pune pe picioare, ne îndreptam cu demnitate către tejghea.

“O sticlă de vodka, va rugam… nu, pentru acasă.”

Ne luam sticlă, şi începem traseul în sens invers, la fel de demni, deşi simtim oarece zâmbete în urma noastra. La iesire, desfacem dopul de tabla şi-l întrebam pe portar dacă vrea o înghititura. Se uita în jur, şi trage o dusca sanatoasa.

“Sa traiti, baieti, sanatate”.

Acasa, Vova şi Sorin s-au deshidratat asteptându-ne, nici macar nu pot vorbi până nu-şi umezesc mai întâi coardele vocale.

Eu nu mai pot bea. Mi-e rău, mă duc la baie şi încerc să vomit, deşi ştiu că niciodata nu am reusit în astfel de cazuri. Îmi bag degetele pe gât, dgeaba, doar tusea şi convulsiile ce-mi zmulg parcă bucatele de stomac. Renunt, îmi dau cu apa rece pe fata. Ce bine-i de tipul din oglinda, ce-i pasa lui. Le spun celorlalti că nu mai pot stă, trebuie să mă întind, vreau să mă culc. Ma bag în pat şi închid ochii, îi deschid imediat. Nu pot să-mi ţin pleoapele lipite, simt că se învârte camera cu mine şi îmi vine să vomit, n-o să se întâmple, dar senzatia este imposibila. Îmi pun trei perne sub spate, stau îndoit la nouazeci de grade, am ochii deschisi, pironiti undeva în semi-întuneric. Pâna la urma am să adorm, dar până atunci…

În camera de alaturi, întrebarea la care toată lumea se chinuie să gaseasca un raspuns este “ce mai bem”. Aerul mi se pare gelatinos, parcă aş respira piftie.

(va urma) 

scris de Alexandru Dinu

… Mi-am pierdut răbdarea şi pe 1 Martie 1980 m-am dus şi am depus cerea de plecare definitivă din ţară.

Reacţia lui Sile Dinicu îmbrăţişându-mă: “Aşa, mă, tată, foarte bine, da-i în p…. mă-sii, du-te şi fă-ţi o viaţă, acum cât eşti tânăr”. Am fost dat afară urgent din Radio, şi pe 3 Mai mă aflam în lagăr de muncă la Rafinăria Vega, Ploieşti. La circa de miliţie Vitan m-am dus devreme, pe la 6 dimineaţa am fost acolo, o ninsoare formidabilă cu fulgi cât monedă de 5 lei de pe atunci, şi am găsit deja acolo aşteptând cam 50 de personae. Mai ceva că la coadă la carne! Pe la 2 după-amiază am reuşit să ajung la ghişeu şi să-i dau formularele tovarăşului maior Ionaşcu, acelaşi care mai târziu m-a interogat după ce începusem greva foamei ameninţându-mă cu puşcăria pentru că nu lucram (adică nu mă angaja nimeni). Noroc că nu m-a prins revoluţia în România, că îl căutam, jur că îl căutam, şi de-l găseam, mai intram naibii în păcat. Nu era prima dată când făceam greva foamei, o începusem de copil, înainte de clasa a doua, în tabără la Pustnicul. Bineînţeles că habar nu aveam ce-i aia şi nici ce-i apucaseră, dar un grup de elevi cu mult mai mari, poate în liceu, hotărâseră să facă o asemenea acţiune şi ne cereau tuturor să facem la fel; cu felurile de mâncare a fost cum a fost, dar când am ajuns la prăjitura de la desert m-am răzgândit brusc şi i-am dat naibii şi pe ei, şi greva foamei.

La Ploieşti am fost duşi într-o unitate militară că vai de ea, lângă rafinăria Teleajen. După Canal mie mi se părea floare la ureche.

U. M. unde am fost repartizat la Ploiesti, gard în gard cu rafinăria Teleajen

Erau acolo mulţi că mine, dar şi multe haimanale, bişniţari mărunţi, barbugii şi cartofori, foşti staţi “înăuntru”, şi câţiva nevinovaţi, dumnezeu ştie cum de fuseseră săltaţi. Indivizi aduşi din toata ţara. Dimineaţa ne luă un autobuz şi ne ducea la rafinăria Vega. Aceeaşi muncă de salahor că la Canal. Rafinăria se moderniza, construiam nişte corpuri de clădire destinate laboratoarelor. Ca peste tot pe unde am fost, se muncea serios de tot. Că erau sudori, zidari sau pălmaşi, toţi lucrau cu o seriozitate ce impunea respect.

Corpurile de clădire la a căror construcţie am participat

De multe, multe ori, se luau de cei dintre noi care trăgeau chiulul şi îi împingeau de la spate, dar cu vorbe molcome, ţărăneşte. Nimerisem într-o echipa de necalificaţi, săpam, turnam asfalt, căram găleţi cu beton sus pe scări (asta mă cam termina, e drept) ce se nimerea. Pe mine mă pufnea râsul văzându-i cum săpau; la Canal, într-o perioadă am lucrat cu nişte lipoveni, echipă de civili, care săpau că nişte excavatoare. Îşi puneau sticlă de vodcă cam la 6-7 metri în faţă, se propteau cu târnăcopul şi lopăta, şi până nu ajungeau cu şanţul la sticlă nu se atingeau de ea. Trăgeau serios pe gât în jos, apoi o luau de la capăt. Dar şi la Vega, toată lumea, de la ai mei până la şeful al mare, munceau zi-lumină de parcă erau la ei în curte. Am avut şi un accident mortal, un cifarom cu beton s-a răsturnat peste şoferul ce coborâse din cabină şi fuma lângă maşina. Individul a murit în drum spre spital. La toate obiectivele mari a trebuit să fie o plată cu viaţă de om, legenda Meşterului Manole a fost un fel de blestem al neamului ăstuia.

Prin Septembrie am fost înapoi în Bucureşti şi a început periplul pe la câteva alte întreprinderi. La Forţele de Munca m-au trimis la ICS Bijuteria, depozitul din Turturele. Depozitul ăsta era o clădire cu un etaj, foarte solidă, construită de nemţi în al doilea război. Acum 3-4 ani încă era vizibilă pe Gooogle Maps, dar văd că s-a construit ceva în locul ei.

Locul depozitului Turturele este marcat cu "A", Casa de Cultură Turturele cu "B"

Angajarea a fost temporară, pentru perioadă mărţişoarelor, ce începea prin Octombrie. Bineînţeles, hamal. Cărat lăzi de ambalaj, bătut baloţi pe lăzi, încărcat-descărcat camioane. Clădirea o fi fost ea solidă, dar iarna era atât de figuroasă, că lucrăm cu toţii îmbrăcaţi cu paltoane. Porecla locului era Ţurţurele, în loc de Turturele. În plus, clădirea colcăia de şobolani uriaşi, mai mari că o pisică, duhoarea de excremente şi exemplare moarte ajungea imposibilă. Mai mult femei lucrau acolo – şi încă odată, se muncea pe rupte, câte zece-douăsprezece ore pe zi, plusul neplătit, salariile erau oricum execrabile deşi unii dintre cei de acolo lucrau de la înfiinţarea întreprinderii pe la începutul anilor 1950, se dădea recuperare la concediu. Extraordinari oameni. Cu toţii conştienţi de munca fizică pe care o făceam, odată nu am auzit o vorba rea, totdeauna îmi aduceau borcane cu dulceţuri de tot felul, prăjituri, tot ce făceau pe acasă. Înţeleseseră că îmi plăceau dulciurile, şi de multe ori cumpărau prăjituri de la cea mai formidabilă cofetărie din Bucureşti, o dărăpănătură în piaţa Vitan (Poşta Vitan) chiar în staţia maşinii 42 şi a tramvaiului 19, o încăpere sub nivelul trotuarului unde ţi-era frică când întrai să te rezemi de pereţi să nu pice pe tine. Cred că şeful de acolo era mandatar, că în Bucureşti nu mai găseai o ciocolată să dai cu tunul, iar acolo erau expuse tot ce a produs vreodată mai rafinat arta cofetarilor, o gamă nesfârşită de prăjituri şi torturi totdeauna proaspete, nici nu aveau timp să se învechească, bomboane de ciocolată, îngheţată de nu ştiu câte feluri, sarailii şi baclavale – pentru mine era efectiv raiul pe pământ. Peste drum, tot în staţia tramvaiului, era o cârciumă al cărui nume niciodată nu l-am ştiut, şi care era cunoscută sub porecla de “Picioare Goale”. Nu înţeleg de unde venea putoarea respectivă, dar de aşteptai tramvaiul în staţie te dobora, trebuia să te muţi mai încolo.

În general însă, viaţa în Bucureşti începuse să între pe făgaşul nevoii, cozile la carne să devină o realitate permanentă, şi când se aduceau pachete de unt la o alimentară mică de lângă depozit nu se dădea decât câte unul de persoană – căpătăm două pachete după ce începuse să mă cunoască vânzătoarea că îi lăsăm şi ei bacşiş câte un leu la pachet.

Există acolo la depozit şi o bibliotecă micuţă dar bine garnisită, dar nu din grija conducerii ci tot a angajaţilor, oamenii mai aduceau cărţi pentru întregirea colecţiei, aveau fiecare grijă de starea fizica a volumelor, să nu se rupă sau murdărească.

De altfel, povestea cu cărţile ajunsese o nebunie totală pe la începutul anilor 1980, şi a continuat să se accentueze cât am mai stat în ţară. Traducerile fuseseră tăiate drastic, iar noutăţile româneşti în librării din ce în ce mai puţine. Ajunsesem să împrumut de la vreun prieten o carte la ora unu noaptea, o aveam până dimineaţa la şase când trebuia să i-o înapoiez pentru că el să o ducă la serviciu altuia ce trebuia să o citească în timpul programului, şi să o dea mai departe. Nici nu se mai ştia a câtă mâna erai la cartea respectivă, multe erau trase la Xerox, erau şi traduceri de mână, uneori dădeai o carte cuiva şi o primeai înapoi după ce făcea un tur de oraş, după câteva luni, alteori nu o mai vedeai. Afacerile cu cărţi începuseră să fie la fel de avantajoase că cele cu carne, şi totuşi oamenii plăteau şi citeau – încercaţi să explicaţi asta celor tineri de azi ce ne acuza de melancolii blegoase.

Ce melancolii, că începuse dezastrul. Dacă am melancolii, ele sunt despre atitudinea oamenilor, care erau interesaţi de altele decât scandaluri sexuale sau programe TV pentru retardaţi mintali. Da, era şi masa mare a celor pentru care care echipa de fotbal favorită însemna totul, dar chiar şi ăştia, şi beţivii cu care îmi plăcea să mă întind la vorbă prin cele mai ordinare cârciumi, aveau în ei ceva omenesc ce nu am mai găsit la întoarcerea în ţară. De asemeni, computerul are şi el calităţile lui uriaşe şi de necontestat, dar nu pot accepta că una dintre aceste calităţi să fie producerea în masă de ignoranţă, incultură crasă, şi superficialitate. Şi eu sunt legat de mâini şi de picioare fără computer, dar dacă ştii a folosi un computer şi n-ai habar cine au fost a zicem Georg Trakl, Aubert le Vieux sau Dave Brubeck, crede-mă, nu prea e bine. Asta este marea deosebire dintre situaţia de acum şi de dinainte de 1989, când profesionalismul era apreciat, dar la fel era şi cultura generală, şi mai ales, cei şapte ani de-acasă.

Am fost de asemeni surprins de cât de repede dispăreau biletele la teatru ce se primeau prin întreprindere – adică noi le plăteam, doar că ni se făceau disponibile. Niciodată nu ajungeau aceste bilete pentru toţi doritorii, şi niciodată nu am înţeles de ce naiba nu se suplimenta numărul lor, că doar nu erau pe gratis. Şi mai ales la salariile ce le aveau oamenii, să cumperi în fiecare săptămână unul sau două bilete la teatru, era totuşi un efort financiar ce după o vreme începea să se simtă la buzunar. Comparaţi cu ce a ajuns teatrul românesc după 1989.

Anul următor în primăvară am fost pus pe liber, se terminase perioada de angajare. Am încercat să găsesc altceva – imposibil. Am hotărât să încep greva foamei, am trimis scrisori de înştiinţare în ţară şi în străinătate, au venit după mine acasă, am reuşit să fug, m-au chemat totuşi la miliţia mare de pe Victoriei, a trebuit să mă duc, maiorul Ionaşcu, ameninţări cu puşcăria – în fine am semnat că renunţ şi ei m-au trimis înapoi la ICS Bijuteria ce m-a angajat definitv la depozitul din Lipscani.

Intrarea în depozitul ICS Bijuteria arătată de săgeată

Depozitul se afla la subsolul unei clădiri în care de fapt era Banca Agricolă, şi aparţinea acesteia. O scară îngustă barată de două grilaje de fier cobora la o uşă masivă de fier groasă de vreo 35 de cm ce se descuia cu două chei diferite, în posesia a două persoane diferite. Securitate maximă, paznicul purta pistol. În depozit ceasuri, bijuterii, dar mai ales nea Costea care era “pietrarul” întreprinderii, adică o dată sau de două ori pe săptămână avea în servieta-i jerpelită câte doi pumni de diamante pe care le controla, şi apoi le preda într-o clădire câţiva paşi mai jos, chiar vis-a-vis de un magazin sportiv de care cred că va duceţi aminte, chiar la intersecţia cu Victoriei. Transportul se făcea în plină zi, fără nici un fel de alte precauţiuni în afară de încă o persoană din depozit că însoţitor-martor. Cine naiba s-ar fi gândit ce avea nea Costea în servieta aia? Şi cum arăta el, slab şi pirpiriu…

Clădirea marcată cu "A" este cea unde nea Costea ducea pietrele

Eu, Vova, Cornel “Killerul”, Ninel, eram hamali. Ne mai ajutau şi Paul şi Sorin, ce erau pe alte posturi. Munca era de hamal în port, căram cu cârca pe scări încărcând şi descărcând camioanele parcate în stadă, şi apoi încărcând sau descărcând mai ales în gara la Basarab, noroc că ne refăceam cu bere la barul Comedia – va mai amintiţi, chiar la intrarea gangului ce ducea în teatru? – sau când eram în Basarab la o cârciumă de-i zicea “Retezatul“, unde trebuia să aştepţi o halbă goală de pe la o masă, apoi ţi-o clătea într-o cadă mare zincată umplută cu apă ce nu se schimbă decât odată pe zi, apă ce se amesteca cu saliva lăsată pe marginea halbei rezultând într-un fel de lături.

Locul cârciumii "Retezatul" încercuit cu roşu

Toţi cei ce beau acolo erau convinşi că berea venea direct pe conductă de la fabrica “Griviţa”. Eu nu am înţeles niciodată cum SANEPID-ul nu l-a băgat în puşcărie pe viaţa pe responsabilul cârciumii.

În această fotografie "Retezatul" este acoperit de autobuzul din dreapta

Dar la 25 de ani ce conta, după ce terminam treaba, săream pe bicicletă şi făceam o tură până la Ploieşti şi înapoi, aşa, că un galop de sănătate. Lădiţele cu ceasuri ruseşti erau înfiorător de grele, după câteva ore de hamalâc abia îmi mai simţeam braţele, oricât antrenament aveam eu. Unul dintre punctele de vamă la ceasuri ruseşti era în Balta Albă, aproape peste drum de Şcoala 94, la parterul unui bloc, un fel de anexă ce fusese proiectată că centru de pâine, lapte, etc.

Vama-depozitul de ceasuri este marcat cu A. Erau acolo milioane de lei - cine naiba ştia?

Întreprinderea avea două directoare, cea “mare” nevastă de colonel, habar n-avea comerţ, îngustă la minte şi de o aroganţă unică. Cea “mică”, nevasta nu mai ştiu cui, tot nu avea habar de comerţ, dar mai cu bun simţ, cu ea cel puţin se putea discuta, asculta ce aveai de zis, şi chiar îţi rezolva problemele. Omul care ţinea în cârcă toată întreprinderea era domnul Gheorghiu “Ghighi”, secretarul de partid – şi nu i-am zis “tovarăşul” ci “domnul”, pentru că aşa îl striga toată lumea, şi aşa şi era. Se impunea şi prin prezenţă, şi prin intelect, şi prin cultură, dar mai ales prin abilitatea profesională, pentru că în afară de latura ideologică (ce nu se simţea deloc, dar deloc în întreprindere) el era cel ce avea grijă de contracte şi interne, şi externe. Era născut să fie comerciant, deşi nu făcuse o facultate nici de profil, nici de altfel. Scria poezie, fusese şi publicat un pic. Spre deosebire de Săndulescu, nu mi-a trimis niciodată să mă tund – mai mult, întreprinderea aia devenise la un moment dat un fel de azil pentru cei ca mine, cred că la un moment dat eram 6-7 cu cerere de plecare, angajaţi temporar să n-aibă probleme cu miliţia. După o vreme am devenit mai apropiaţi, mi-a destăinuit că el fiind de pe la Dunăre, în adolescenţă a încercat să treacă “dincolo” într-o barcă cu încă un prieten, i-au prins, granicierii îi cunoşteau, că dealtfel pe toţi ăilalţi din sat, le-au tras o bătaie şi i-au trimis acasă – nu raport, nimic.

Între timp eu începeam să-mi pierd răbdarea şi controlul de sine, şi într-o zi în audienţă la paşapoarte, la generalul Ghenoiu, am avut câteva replici măgăreşti (aşa a zis el), drept care generalul mi-a oprit buletinul de identitate şi m-a arestat (prima oară).

TREBUIE să relatez întâmplarea. A venit miliţia cu un ARO, m-au urcat în spate şi ce văd? Un individ la costum, cravată, sevietă diplomat, bătut măr, de curgea sângele de pe el în şiroaie, era tot o rană, tumefiat, abia îşi putea ţine ochii deschişi, ochelarii cu lentilele crăpate, hainele rupte, murdar, şi urlând cât îl ţinea gura că le arăta el lor, că nu au ei idee cine este el, că îi scoate pe toţi la pensie sergenţi majori, etc. Ajungem la secţia din Ana Ipătescu, suntem băgaţi într-o cameră, şi aflu că tipul era nu ştiu ce mare profesor universitar, se ducea la Otopeni să aştepte pe un delegat de la un institut de cercetare din vestul Europei, pe drum se oprise parcă la “Doi Cocoşi” să mănânce ceva, chelnerii care erau alertaţi de miliţie în căutarea altcuiva potrivit semnalmentelor primite l-au confundat cu acel individ, au chemat miliţia, omul ştiindu-se curat a vrut să afle ce şi cum, atunci miliţienii au tăbărât pe el, bătaie, el s-a apărat, iar bătaie, şi tot aşa până l-au pus în cătuşe. La circa de miliţie încet-încet s-a dovedit că individul avea dreptate, maiorul de seviciu o băgase rău pe mânecă şi tot încerca s-o dreagă cumva, eu mă amuzăm copios. Maiorul m-a luat pe mine la rând, se vedea de sus până jos că nu are chef de nimic, m-a întrebat ce şi cum, i-am povestit, mi-a adus la cunoştinţă că nu are reclamaţie scrisă drept că nu are ce face cu mine acolo, m-a întrebat unde vreau să plec, “în Australia să salvez cangurii de la extincţie”, el nici măcar n-a clipit, a zis “bine” şi s-a dus să vadă de dom’ professor universitar, pe mine pasându-mă unui plutonier major care a început să-mi frunzărească buletinul şi mi-a dat 25 de lei amendă că nu aveam trecută grupă sanguină, apoi mi-a spus că sunt liber. Era cam ora 10 seara, mă prezentasem în audienţă la 8 dimineaţă. Da, dragilor, şi această era o latură a vieţii Bucureştilor înainte de 1989.

În vara lui 1982 nu am mai putut şi am trecut granita la sârbi. M-au dat înapoi după câteva săptămâni. Scena la punctul de vamă Jimbolia unde m-a preluat un colonel de vamă, în vârsta, ardelean get-beget, iarăşi un om: “mă, ficior, aşeaza-te şi tu pe undeva până or venii grănicerii”. După o vreme apare un echipaj de grăniceri, cu un locotenent imbecil “tovarăşe colonel, ăsta e, i-aţi tras câteva?” “Dar ce am eu, mă, cu el, ce mi-a făcut mie ceva, vreun rău, cum să mă ating eu de el?” Ei, ce ziceţi? În duba către Timişoara erau încă doi prinşi pe fâşie, bătuţi într-un hal fără de hal, cădea carnea de pe ei, mai mult ce să zic. Pocurorul de serviciu era o ea, cam la un pic peste 30 de ani, chiar în situaţia în care eram nu am putut să nu o admir, superbă femeie, şi frumoasă, şi nişte forme dumnezeieşti, conversaţia de rigoare plus “eu te-aş lasă să dai un telefon acasă dar dacă controlează ăştia şi mă află, am încurcat-o, te rog să mă înţelegi” – da, am înţeles-o. Deci nu erau cu toţii nişte canalii.

Am ieşit cu un decret (dat pe la Crăciun 1982) în Februarie 1983, şi am găsit de lucru la GIGC, altfel, cum îi mergea vorba printre angajaţi, “Gigicu”, adică aia de săpau câte o groapă pe stradă şi o lăsau aşa câteva luni, de-i înjura tot Bucurestiul. M-am întâlnit iarăşi cu vechii mei prieteni, târnăcopul şi lopăta, plus unul nou, un pickhammer. Ce făceam noi de fapt era să controlăm conductele de termoficare, şi de era vreo scurgere săpam groapa şi remediam defecţiunea. Am descoperit atunci ce niciodată nu mi-am închipuit – şi nici voi, sunt convins. Erau aşa numitele “magistrale” de termoficare de-a lungul unor adevărate străzi pe sub Bucureşti, practic străzi pe care conduceai maşina fără nici un fel de probleme, de asta erau şi făcute, asta le era valoarea strategică. Pe când urmăream Revoluţia la TV, mi-am reamintit de aceste lucruri, şi mă gândeam că dacă într-adevăr M.I. ar fi trecut la o acţiune unitar organizată, puţine şanse ar fi avut cei din stradă.

Am stat puţină vreme la GIGC, mi-am găsit de lucru la o magazie de piese la uzina Republica, dar pe când îmi scriam cererea de angajare în biroul personal, a apărut un tip care m-a luat la întrebări “magazie, ce magazie, du-te la maistrul Bebe de la ‘inox’, la CTC, şi zi-i să te angajeze, că are nevoie de oameni”. Aşa am făcut, şi am ajuns controlor de calitate la “Uzina Nouă” de la Republica, unde am început să mă calific la locul de muncă, că habar n-aveam ce se întâmpla pe acolo. Salariul – excelent, şi după ce mi-am luat diploma de laminorist (încă o mai am, o păstrez că pe ochii din cap), şi mai excelent, scoteam şi câte trei mii pe lună, şi chiar mai bine. Examinator mi-a fost inginerul şef de la CTC, tare rău îmi pare că i-am uitat numele, tânăr, înalt, slab, cu ochelari, admirator înfocat al lui Laurant Fignon – era singurul de acolo cu care discutam ciclism. Mi-a dat un teanc uriaş de literatură pentru studiu, se ţinea tot timpul de capul meu, eu nu învăţăm nimic teorie (ajusesem cel mai bun controlor, şef de echipă, visam calitatea oţelurilor şi STAS-urile) şi la examen m-a întrebat ceva despre un individ Stossel, parcă, ce inventase nu ştiu ce, eu m-am gândit dar nu-mi venea nimic în minte aşa că i-am răspuns “Domn’ inginer, io nu zic că Stossel asta n-a fost bun, da’ după părerea mea tot Jimi Hendrix rămâne dumnezeul lor”, omul a început să se tăvălească de râs, mi-a scris nota 6 şi ceva pe diplomă – şi aşa am intrat cu dreptul în rândul adevăratei clase muncitoare, pentru care mi s-a întipărit în suflet un respect adânc şi de neclintit.

Cei mai mulţi din secţie erau foarte tineri, poate câţiva trecuţi de 30 de ani, doar inginerii şi maiştrii erau undeva pe la 40-45 de ani. Ce să spun? Munca era de fabrică, dar datorită profilului, foarte curat, se spăla cu furtunul pe jos în fiecare zi. Făceam în principal ţeava pentru Centrala Nucleară Cernavodă, la ţevile de apă grea lucram cu mănuşi albe de bumbac, le controlam şi le băgam într-un prezervativ de plastic apoi sigilat. Produceam şi ţeava pentru alte obiective de gradul zero, dar mai puţin pretenţioasă. Succint, uzina era dotată cu cea mai avansată tehnologie, cele mai moderne utilaje ce se găseau la momentul acela în lume, totul era “ultimul racnet” în materie, totul de import de prin vestul Europei şi Japonia. Linia de intruziune/extruziune era foarte complexă, totul se făcea la micron, era uluitor. Bebe, maistrul meu, fost jucător de rugby la Metalul, era considerat cel mai bun din întreaga uzină Republica, dar şi ceilalţi erau nu cu mult mai prejos, inginerii erau campioni în meseria lor.

Uzina Republica

Am înţeles că toate utilajele alea formidabile au ajuns în India, pe un preţ de nimic. Deci avea dreptate Europa Liberă că România se industrializa fără rost… Erau, de exemplu, strungari de seama mea care lucrau la nişte strunguri de nu ştiai unde încep şi unde se termină, complet automate, făceau adevărate bijuterii nu piese, controlorii de la ultrasunete (echipament german şi elveţian) tot aşa de vârsta mea şi mai tineri – şi pe ce maşini lucrau, şi ce responsabilitate aveau, doamne, făceau o calibrare un pic câş, şi consecinţa era că puteau muri sute de oameni – cei de la presele de intruziune şi extruziune (echipament francez) – când se rupea un poanson sau rămânea blocat într-o ţeavă, se puneau pe lucru uitând şi de mâncare, şi de ţigări, şi de pauze, şi de plecat acasă. Nimeni nu umbla hai-hui prin secţii, nu-şi pierdea vremea de pomană.

Admiraţia pentru meserie şi pentru experienţa în muncă erau reale – un meseriaş bun era apreciat cum se cuvine şi i se ducea vestea în uzină, îl ştia toată lumea în cele mai îndepărtate secţii. Era impresionant cum oamenii se respectau între ei nu pe vorbe, ci pe fapte.

Cuvântul unui muncitor vechi devenea lege doar pentru că cei mai tineri acceptau aceasta fără nici un fel de silnicie, pur şi simplu din respect.

Da, ăştia erau oamenii Bucurestiului. Erau şi uscăturile pădurii, care făceau cadre de motoretă Mobra şi de săniuţe (poate că le şi vopseau în roşu şi verde!) din ţeavă de aliaj de titaniu, şi alţii care pregăteau băile de deglasare şi decapare sub norme şi astfel făceau tot felul de afaceri, care furau ţeava şi o vindeau instalatorilor ce lucrau pe sub mână, şi multe altele, dar aceştia nu erau reprezentativi pentru cei mulţi care munceau corect şi dădeau în opt ore tot ce se putea da.

Mâncarea la cantina uzinei era imposibilă, chiftelele de peşte (pe care le-am încercat de mai multe ori că să mă conving că nu le pot mânca) prezente în fiecare zi la orice oră, cred că erau de fapt făcute numai din oase de peşte şi pâine. Ciorbele de orice fel erau apă chioară în care poate că mai găseai câte o bucăţică de cartof, şi cam atât. Aveam prieteni care locuiau la căminul de nefamilişti, când chiar că ne răzbea foamea trăgeam o fugă şi făceam nişte ouă pe reşou, sau tăiam nişte slănină cu ceapă – mai toţi erau de la ţară şi îşi aduceau provizii, aveam un coleg din Ardeal, avea o clisă mamă-doamne, nu te mai săturai mâncând.

Clubul Uzinei Republica, binecunoscut mie încă din timpul şcolii generale pe când mereu eram duşi acolo la spectacole sau ţineam serbările noastre, era mare, în general bine întreţinut, dar cam atât. Acolo se ţineau adunările generale ale oamenilor muncii, şi şedinţele cu primarul Cioară. Exista şi o bibliotecă, multe volume, dar administrată execrabil, totul era vraişte şi pe bibliotecare le durea drept în cot. Uneori veneau câţiva poeţi şi scriitori, şi ne adunam şapte-opt la un fel de şezătoare literară.

Într-un final iarăşi am încurcat-o, dar complet nevinovat. Eram în concediu, au venit şi m-au luat de acasă zicându-mi-se că e daravelă mare. Se livrase trei capete de ţeavă la Făgăraş, categorie zero, şi nu corespundeau STAS-ului. Mă uit la ele – arătau mai mult ca un fagure de albine, numai găuri. Am fost învinuit că eu am făcut controlul şi livrarea, Secu călare pe noi – subminarea economiei socialiste, de am rămas fără răsuflare, cu dosarul meu însemna 20 de ani de puşcărie – un colonel mai mult mormăia decât vorbea, toţi erau fierţi. În noaptea aia n-am dormit, m-am tot gândit cum naiba am putut face eu aşa eroare. Dacă există Dumnezeu, el mi-a luminat mintea, a două zi am luat registrul de livrări, în ziua respectivă ţeava nu apărea pe numele meu, mă duc la registrul de prezenţă – în ziua respectivă am fost liber. Fug la colonel, îi explic situaţia, m-a trimis acasă, am terminat povestea. Situaţia a fost însă extremă de serioasă. Când m-am întors din concediu am aflat că cei doi directori (pe cel plin nu mi-l mai amintesc, pe adjunct îl chema Avram) au fost destituiţi, lui Bebe i se retrăsese licenţa, inginerii fuseseră mutaţi. Şi încă odată un exemplu pentru ce spuneam la început. Cei doi directorii erau doctori în metalurgie, studii publicate în ţară şi în străinatate, conferinţe internaţionale, simpozioane, etc. Chiar erau buni de tot, şi nu aveau nici un amestec în ce se petrecuse în secţie (mai târziu am aflat cine şi ce, dar nu îmi mai păsa).

Director plin fu numit secretarul de partid!! – deci totul a fost redus la ideologie – un individ care făcuse facultatea în trei luni, pe puncte, şi care niciodată nu lucrase o oră în acea fabrică, habar nu avea ce înseamnă un oţel W-4471, de exemplu. Îl cunscusem personal, direct, nemijlocit, ascultandu-l cum urla şi înjura în câteva rânduri când ne-a scos la cules porumb, execrabilă persoană; şi că apariţie şi din punct de vedere al caracterului. Nu am idee ce o fi făcut individul că director, dar bănuiesc că a continuat să ţipe şi să ameninţe traducând în faptă măreţile sarcini, că de altceva…

Am fost totuşi mutat la laminorul de 6 ţoli prăjini de foraj – o cu totul altă poveste. Plutea prin aer un fel de funingine unsuroasă care se depunea pe piele, îţi intra în păr, îmbâcsea hainele, acoperea totul. Există un furtun unde curgea în permanenţă sifon, ne mai puneam jetul în cap, sifonul şiroia în jos pe sub salopetă, era o binefacere. În schimbul de noapte era iad, şi totuşi cei patru indivizi cu care lucrăm, trăgeau pe rupte. Mai ales unul, bătea spre 45 de ani dar sprinten că un adolescent, un om simplu ce nu cred că apucase să facă 8 clase, cu un suflet de ciocolată – îmi amintesc o frântură de conversaţie la vremea când tocmai mijeau zorile, “când ajung acasă fac o baie, dar nu mă culc, mai întâi stau pe balcon la răcoare şi beau o bere pe îndelete”, o fericire simplă, ce s-a ales de astfel de oameni după 1989? Mai era un tip cam de vârsta mea, poate un pic mai mare, locuia în Cartierul “23 August”, ne împrietenisem şi într-o zi nu ştiu cum veni vorba de cărţi, m-a făcut praf: “păi am acasă mai bine de 200 cărţi într-o cameră separată, sper să o umplu”. Individul nu avea decât opt clase, calificat la locul de muncă – dar dacă-i materialul bun…

Trebuia să plec, nu din cauza condiţiilor de muncă ci pentru că oricum nu mai eram dorit acolo. Era un fel de presiune tacită, de atitudine. În câteva săptămâni eram înapoi la Bijuteria în Turturele – Ghighi, secretarul de partid, m-a primit imediat fără măcar să accepte pachetele de Kent ce i le-am oferit, dacă va puteţi închipui. Mi-a strâns doar braţul şi mi-a zis “las’ că se rezolva, stai liniştit”.

Casa de cultură Turturele se afla la doi paşi. Tot pe când eram la Şcoala 21, ne duceau acolo la spectacole, la film, sau la adunările de UTC – secretara pe sector era soră poetului Labiş, detestabilă femeie ce făcea cariera politică pe mormântul lui frate-său, spre deosebire de taică-său, domnul învăţător Labiş ce preda la noi la şcoală, un om de o blândeţe şi o bunătate ieşite din comun, sunt convins că niciodată nu a reuşit să treacă peste moartea fiului. Înapoi la depozit, începusem să mă opresc des pe la casa de cultură Turturele din capătul străzii, Sorin Chifiriuc încropise o trupă cu care repeta acolo. Directorul era un om tânăr şi deschis la minte, la fel şi instructorul, un tip ce tocmai câştigase concursul naţional de proză umoristică, şi încropise un cenaclu literar-muzical. Acesta era restrâns, 15-20 de personae, se ţinea într-o încăpere foarte puţin cunoscută, în barul de la subsol, o încăpere mică şi bine aranjată, de obicei rezervată grangurilor de la partid pentru petreceri intime cu vin vechi şi fete noi, că de, nu consumau ei orice. Ironie maximă: mă luaseră în brigadă artistică a casei de cultură şi directorul îmi obţinea de la sectorul de partid scutiri de la serviciu pentru participarea la Cântarea României şi “acţiunile de popularizare a culturii în mase”. Cu dosarul meu!

Casa de Cultură Turturele. Cum era şi cum a ajuns…

Dar nu mai puteam să o ţin aşa. Am lăsat totul la o parte şi m-am dus la ambasadă, să-mi reactualizez dosarul. Când venisem din închisoare, am trecut prin cel mai josnic şantaj posibil – tata a fost pus să semneze o declaraţie prin care îşi asuma toată răspunderea faptelor mele. Adică eu treceam iarăşi la sârbi, intra el la puşcărie. Eu fiind major, vaccinat, dar în special cu putere de discernământ deplină potrivit legii, chestia era ilegală; eu eram responsabil de faptele mele şi nici o altă persoană. Am stat cuminte câtăva vreme, dar la un moment dat nu s-a mai putut: dat afară din serviciu, lagăr de munca, trecere de frontieră şi patru puşcării, două arestări la paşapoarte, greva foamei, sabotor al economiei socialiste de stat, munca de salahor. Ajunsesem la limită.

Şi un exemplu final că nu toţi dracii au coarne. La Ambasada SUA, am dat peste o doamnă, care că şi procuroarea de serviciu de la Timişoara, era de o frumuseţe neobişnuită – şi avea gradul de maior (că şi Ionaşcu, că mereu îmi aduc aminte de el), bineînţeles Secu. Prima dată când m-am dus – amabilă, zâmbet profesional rece şi distant, voce egală, dar m-a topit cât de frumoasă era. A două oară s-a întâmplat să fie 8 Martie, aşa că i-am cumpărat o floare; “ce-i cu asta?”, “păi sunteţi amândouă aşa de frumoase încât m-am gândit că cin’ se-aseamănă se-adună”. Ea, cu ochii mari, râzând înfundat, uitându-se împrejur, aproape şoptit, “sssst, ai înnebunit?” M-a dus la un birou într-un colţ, m-a ascultat până la capăt şi m-a ajutat enorm, aşa cum a făcut-o şi mai apoi, peste câţiva ani, cu fiinţa draga mie pe care am reuşit să o chem în SUA pentru a fi împreună.

Mare diferenţă între “oameni suntem” şi “suntem oameni”…