despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

anii ’90 XVIII – Pagini aurii

Anii ’90 au însemnat afaceri, comerț – și, desigur, reclamă. Reclama ne-a schimbat fantastic obiceiurile, ne-a influențat. Odată cu bugetele uriașe ale companiilor mari de produse de consum și telefonie, reclama a pătruns în mintea noastră, schimbîndu-ne gîndirea și vorba.

Marea reclamă – vizibilă peste tot – ne copleșea. Dar pentru mica reclamă era, de asemenea, loc.

De-aceea a avut succes catalogul „Pagini aurii”. Sloganul era eficient: „ești în Pagini aurii, deci exiști!” Și catalogul exista și el; ca să fie cît mai vizibil, șoferii care-l țineau la vedere în mașină, în spate, puteau primi un premiu – obiceiul a persistat îndelung și după ce s-a terminat cu acea campanie publicitară.

Nu mai avusesem nici măcar cărți de telefon de vreo trei decenii: era nevoie de un catalog unde să găsești telefoane și adrese. Nu-mi aduc aminte cînd anume a apărut prima ediție (prin ’97? prin ’98?), și nici cînd a fost tipărită ultima – cred că editarea catalogului anual s-a întins cam vreun deceniu și mai bine.

Aveai de toate acolo: mici meseriași, mici comercianți – am găsit și eu odată un electrician, cînd aveam nevoie – catalogul era util și-acasă, și la firmă.

Cu ce-a mai venit în plus? Cu hartă. A fost, probabil, prima hartă de încredere a Capitalei apărută după mulți ani: completă și actualizată – și, mai ales, gratis. O hartă care se putea desprinde din catalog și ține la-ndemînă, în mașină ori în geanta cu acte. Cîți taximetriști și agenți de teren n-au învățat Bucureștiul cu harta din „Pagini aurii”!

Cu vremea, terfeloagele galbene au ajuns la maculatură, fiindcă devenea tot mai lesne să găsești orice pe internet.

Case căzute 76 – Calea Moșilor 90

Pe Calea Moșilor veche, Paul Ioan Pârlea s-a oprit în fața clădirii ăsteia – una din nenumăratele-n paragină de pe acel segment…

20160520_122947 20160520_123003

… iar noi, căutînd prin cărți de telefon vechi, vedem că istoria micului atelier nu-i chiar de ieri-de-alaltăieri.

mosilor 90

mai multe despre Case căzute

industria și comerțul anului ’44

… e greu să-ți faci o idee despre mersul industriei și-al comerțului din vremea Războiului.

Înainte, se publicau felurite anuare, ghiduri, dări de seamă – și așa mai departe. După, găseam măcar cărți de telefon din care să mai spicuim diverse adrese.

Anii Războiului sînt, desigur, săraci în astfel de mențiuni. Un ajutor, însă, reiese din Monitorul Oficial nr. 54 din 4 Martie ’44.

Sînt aici aproape 80 de pagini cu lista importatorilor din România: peste 2000 de firme comerciale și aproape 1200 de firme industriale.

Nu-i de trecut cu vederea acest tablou.

Case căzute 70 – adaos

… ne luăm un pic răgazul, ajunși azi la atîtea episoade, să ne uităm nițel peste umăr, în spate. Este, vreuna din casele găsite de noi, salvată? Este, vreuna, dispărută de tot?

Din ce știu, cam toate-s la fel; la fel de căzute. Una singură este, de ceva vreme, într-o refacere – cea de pe strada Năsăud:

… nu poți zice că-i mare, mare prefacere-n bine; dar măcar nu va mai arăta a imobil părăsit. Am căutat, prin cărți de telefon vechi, să vedem dac-o fi fost ceva interesant aici – și nu; doar adrese particulare. O posibilă referință e din ’65; o secție raională a „Forțelor de muncă”. Adresa e șos. Măgurele (așa se chema atunci) și numărul 24. Clădirea noastră e la 24C. Azi mai avem – în picioare – și-un număr 24B. Așa că nu știm dacă secția menționată chiar s-a găsit aici.

… dar căutarea prin trecut ne-a ajutat un pic să vedem mai bine ce era și-n alt locuri.

… pe strada Buicliu:

Așa cum ne spunea și C. D. Mocanu, aici (la numărul 5 și nu 3) s-a aflat o secție a Gospodăriei de Salubritate raională (1958) și – mai apoi, la ’66, Uzina de mîncare a cantinelor Direcției de Construcții și Montaj municipale.

… pe strada Negustori:

în fosta proprietate Negropontes de dinainte de Război se aciuase, în anii ’60, comitetul raional de Partid…

… și pe Justiției:

unde la numărul 55 funcționaseră felurite feluri de școli.

ce era înainte acolo V – „Marmi” și „Nalbandian”

O clădire mereu trecută cu vederea se află pe Giurgiului, departe, după piață, chiar înainte de Găzarului.

 

Funcționează aici cîteva cabinete medicale și locul pare îngrijit.

Însă cine se uită un pic mai bine se miră de felu-n care e ridicată. Intrarea largă, prin gang; corpul casei scării luminos, înălțat; spațiile „în trepte” de la parter, gîndite parcă să primească cît mai mult Soare.

… ce să-nsemneze asta? – doar că, mai mult ca sigur, e o clădire construită înainte vreme.

Nu avem decît să ne uităm prin cărțile telefonice de dinainte de Război, ca să deslușim că aici – la numărul 173 bis – a fost marea societate „Marmi” care se ocupa de „marmoră, ceramică și alabastru”, constituită în primăvara lui 1936.

Clădirile se prelungeau cu spații suplimentare generoase – depozite și ateliere – azi se găsește pe locul lor parcarea și magazinul „Lidl” de pe Drumul Găzarului.

Întreprinderea „Marmi” opera carierele de marmură de la Vașcău-Bihor și mai avea terenuri și în Militari. Ne putem face o idee despre cît de întinsă era activitatea societății citind un articol din octombrie 1944 în care ni se înfățișează succesele sindicaliștilor.

După trecerea în mîinile puterii populare specificul industrial s-a păstrat: secție a întreprinderii pentru extragerea, prelucrarea și montarea marmurei și pietrei de construcții, ulterior „Marmura”. Doar în clădirea stradală – pe care o mai vedem și azi – s-a înființat dispensarul stomatologic de sector.

După cum am zis, o găsim la numărul 173 B; blocurile care o încadrează poartă însă numerele poștale 121 și respectiv 123.

Peste drum se începeau, atunci, vastele pepiniere ale societății de horticultură „Faraudo” care se întindeau pînă la cimitirul evreiesc, înființat deja la sfîrșit de ani ’30.

Revenind la  frontul de blocuri care bordează șoseaua, vedem că se încheie, cam la două stații mai încolo, cu numărul „nou” 131, care e urmat de… 233-235 vechi: aproape de capatul șoselei Giurgiului, peste suțele mai mărunte, domnește un coș înalt, pe care scrie cu litere de un sfert de metruA. Nalbadian”.

… unde – ghici ce! – Agop Nalbandian se apucase să construiască în 1940 țesătoria „Potcoava Silistra”… nu fără oarecare peripeții:

Nalbandian cumpărase terenul în 1936 și tot atunci primise și autorizația de funcționare; ce planuri să fi avut între timp, e un mister. Oricum, e aproape sigur că producția începe de-abia prin 1943… hai, 1942.

A activat aici și cunoscuta societate „Mivici” care producea galoși. La sfîrșitul anilor ’30 căuta să-și mute producția din sediul impropriu din zona Unirii și mai știm că Nalbandian era unul din acționari.

Tot aici a funcționat societatea de produse chimice „Nitrosa” (numită uneori și „Nitroza”).

La 1944 sunt pomenite în incintă patru fabrici: Nitrosa, țesătoria lui Nalbandian, țesătoria de mătase a lui M. Ralea și A. Vasilescu și întreprinderea metalurgică (de armament) ing. Marian Pârvan. Detestabil personaj în presa de după Eliberare, inginerul Pârvan era implicat și în producerea rulmenților germani „F.A.G.” undeva în zona Basarab.

   

Devenite după Naționalizare unități ale întreprinderii de accesorii mecanice pentru industria textilă, respectiv ateliere ale Industriei Bumbacului, clădirile sînt acum folosite ca depozite, ateliere, service. Le vedem înainte de intersecția cu Luică și Alexandru Anghel; posibil ca terenul lor să se fi întins un pic mai mult.

Pe atunci toate locurile astea se găseau, desigur, în afara Capitalei, în comuna Șerban Vodă. Tramvaiul deservea din decembrie 1938 întreaga șosea a Giurgiului, și deci toată zona asta industrială; capătul îi era cam la o stație depărtare după Luică. De la jumătatea anilor ’50 linia se lungește spre Gara Progresu.

ce era înainte acolo I • ce era înainte acolo II • ce era înainte acolo III • ce era înainte acolo IV • surse: Digiteca Arcanum 

simțind Lisabona

Sînt locuri vii, năucitoare, mustoase, lipicioase, unde ne-a rămas inima – Napoli, Istanbul. Și Lisabona, da. Știți, cred că-s două feluri de oameni lăsați pe pămîntul ăsta: unii au fost, alții n-au fost încă aici.

Primăvară la Lisabona? … fugind din București, unde verdele timid și prăzuliu de sfîrșit de martie încă nu ascundea orașul, zici că-i vară-n celălalt cap al continentului nostru.

Ce bine! Orașul ăsta e din alea pe care nu trebuie să le vezi; pentru Lisabona-ți folosești toate, toate simțurile; nu merge altfel.

E strașnic de turistic – și plin de toate capcanele alea delicioase în care se răsfață vizitatorul – dar și-o lecție de locuire, de viețuire: ce s-o mai lungim, le are pe toate.

Firește, are și zone largi, scumpe, mai reci, monumentale; le ocolești, le traversezi ca să te pierzi apoi pe nenumărate străduțe care urcă, coboară, se-mpleticesc… care parcă-și pun piedică una alteia!

Și urci… și te abați… și urci iar, fiindcă deja nu ți-ai dat seama c-ai coborît: așa-i Lisabona.

La un pas huruie-n viteză binecunoscutele vagoane de tramvai; te claxonează tuk-tukuri care-i plimbă pe alții ca tine; și din cinci în cinci minute te mai oprești într-o piațetă încîntătoare.

Și lume peste tot: unii cîntă, unii stau; unii au venit doar să simtă; turistul cu harta-n buzunar trece pe lîngă căpiatul care-n legea lui caută ceva-n telefon și – ce minune! – au loc cu toții.

Oameni, cum am putea fi și noi: cu griji, cu frustrări de margine de Europă, cu tras de dimineața pînă noaptea: ne-nțelegem cu cei de-aici.

Dar nu-nțelegem cum de le ies numai lor și numai aici atîtea lucruri. Ia, de pildă, mîncarea. Internetul îți spune, conștiincios, ce să mănînci și parcă-ți vine s-o iei în rîs. Cum să fie un amărît de pește atît de bun? Da’ o friptură? Da’ un cîrnat… un cîrnat, dom’le, un cîrnat, cum să fie aici – oriunde te-ai opri să mănînci – atît de bun?

Și-apoi, patiseriile: multe, locante de cartier unde la tejghea doi muncitori asudați termină iute berile, funcționarul soarbe o cafea și-o babă – alta și aceeași în fiecare dimineață – uită de fiecare dată ce vrea să-și cumpere. Sînt pe puțin douăzeci de feluri de produse-n galantare: cum s-alegi… de ce s-alegi?

… în fine, minunat oraș:

           

Odată ajuns aici, totul pare lesnicios, la-ndemînă. Chiar și-n labirinturile strduțelor de pe dealurile Lisabonei, tot îți dai seama că nu te pierzi cu adevărat: poți hălădui fără teamă, fără grijă: simți că te prinzi cum să găsești drumul cel bun.

Orașul, mare; întins; odată ce-l părăsești, suburbiile-s cale de kilometri. Și trebuie să-l și părăsești, fiindcă la nici trei sferturi de mers cu trenurile se află alte minunății.

E Sintra: orășel și mai întortocheat, cu case una peste alta, cu trepte și stradele, mărginit de colțuri înalte pe care șed castele… două castele, unul mai năucitor ca altul.

       

Mai încolo, luînd-o pe una din cele mai frumoase și dulci șosele pe care-am fost vreodată, e Cabo da Roca: locul unde se termină Pămîntul și unde Atlanticul mugește, sub stîncă. E cald, e blînd Soarele, dar și cînd se repede cîte-un nor, totul se schimbă: simți cît de mic, de mărunt, cît de om ești – și cîtă măreție-i în cei care-au stăpînit Marea.

Tot Marea – aceeași mare, dar mai blîndă, mai casnică, mai jucăușă – o găsești pe rivieră, la Cascais, la Estoril. Plaje, iahturi, restaurante, culori, umbră și veselie: vacanță, carevasăzică, vacanță fără grijă. Nisipul arde, dar apa-i încă rece, rece rău: te uiți la calendar și-ți dai seama că n-are cum să fie altminterea!

 

Te plimbi, deci; trebuie; dar te-ntorci iar în Lisabona. Nu, nu te-ai săturat de urcat, de trepte, de funiculare, de pasaje, de pasarele, de miradoare – cum sună! – nu te saturi niciodată.

Nu: de Lisabona nu te saturi. O iei de-a dreptul, de la sine; nu te trage-n piept cu nimic; se poartă frumos cu tine.

Fiecare cartier vechi, cu ale lui: Bairro Alto cu viață de noapte, Chiado cu prăvălișul spre Tejo și – de ce nu? – Piața de pește, Alfama cu biserici și cetate; în mijloc Baixa – acolo unde coboară toată lumea – și mai apoi, sigur, Belém – cu mănăstire, cu turn, cu parcuri, peluze și aer, aer liber.

Și cîte mai are. Muzee; muzee fără număr. Biserici, catedrale, mănăstiri: la cea a ieronimilor stai mai mult la coadă afară, decît petreci admirînd-o dinăuntru – dar la doi pași e patiseria unde chiar se fac cele mai bune pasteis din lume; și și la patiserie coada e pe măsură.

Și piețe, piețe largi, cu oameni în ele; esplanade nesfîrșite spre estuar; și iar tramvaie – cîte-or avea, că par cu zecile? – care fug nebunește și se pierd după colțuri.

Și urme de măreție: regi, miniștri, conducători; și – acolo unde nu-s statui – amintiri ascunse ale trecutului contemporan.

Și iar restaurante, și cluburi, și patiserii. Și magazine, anticariate, librării.

Și faianță – nenumărate modele de faianță, îmbrăcînd clădiri – și un pavaj de-ți vine să mergi desculț.

Și seri lungi… lungi, bune, calde, luminoase.

Și fado – trebuie să fie ceva în fado; dacă te uiți din stradă prin geam într-un loc unde se cîntă, vezi cum cei de la mese au încremenit, cu mîinile lîngă pahar, uitînd de farfuria din față: deci e, e sigur.

Of: puteam să scriu ceva și mai frumos. Puteam să fac alte poze: multe, frumoase. Da’ pîn-la urmă, am fost aici – cum s-o zic fără să vă supărați? – ca să simțim.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (III)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

Citiți prima partecitiți a doua parte

Mergem mai departe: urmărind listele stațiilor de alimentare de dinainte de Război, dibuim alte benzinării – azi desființate – care au înfruntat timpurile:

  • din fața „Arhitecturii”, care a rezistat și-n anii ’60, dar, odată cu extinderea clădirii facultății, a dispărut.

  • de pe Mincu – între Kiseleff și Aviatorilor, desființată relativ recent: aproape 15 ani.

  • de la Piața Amzei – similar. Vedem doar o bucățică din ea, surprinsă într-un cadru acum 50 de ani.

  • de pe strada Vaselor – similar.
  • de pe Vaporul lui Assan – similar; pare că la toate astea s-a renunțat fiindcă erau mici, greu accesibile, ori prea aproape de zone rezidențiale.
  • de pe strada Scaune – foarte mică și pitită imediat după cum intri din Hristo Botev.
  • de pe Atelierului; ar părea să fi fost la intersecția cu Calea Griviței; poate așa se explică și urmele unei toalete publice subterane dezafectate din fața blocului cunoscut pentru Agenția de bilete C. F. R.; e posibil să fi fost, apoi, găzărie.
  • de la Grădina Icoanei: să fi fost în partea dinspre Arthur Verona (acolo unde a fost toaleta subterană pe locul căreia azi e un restaurant) sau înspre piața Cantacuzino?
  • de pe colțul dintre Șerban Vodă și Viilor; extinsă în anii ’90, acum e doar magazin de piese auto.
  • de la Chirigiu – ajunsă cu timpul găzărie. Avem o fotografie cu zona, și v-o arătăm așa, de drag.

Pentru o imagine cît mai cuprinzătoare, publicăm și puținele referințe din cărțile de telefon postbelice. Da, puține; mai multe informații găsim în Ghidul Bucureștiului din 1962.

Ne uităm acum pe o listă a stațiilor Peco din anii ’70, ocazie cu care pășim într-o epocă mai apropiată. Vedem că se extind spre periferii, mai ales în noile cartiere construite. Preferăm însă să ne oprim atenția asupra celor cît de cît centrale.

Reies stații despre care nu știm cu adevărat cînd au apărut; poate erau și ele vechi, de pe vremurile „Distribuției”:

  • de pe strada Medeleni (între Calea Călărașilor și Vasile Lucaciu), care s-a desființat de curînd!
  • cea de pe Cîmpineanu, unde-i azi piațeta Iosif Sava – desființată un pic mai demult, în acceași perioadă cu celelalte benzinării mici centrale
  • de pe Schitu Măgureanu, colț cu Sfîntul Constantin – acceași situație
  • din spatele Teatrului Național – există
  • de pe Veniamin Costache (lîngă Cuțitul de Argint) – există
  • de la Gara de Nord – există; o vedem cum arăta acum juma’ de secol; ea nu mai aparține de „Petrom”.

Nu apar deloc – și e de mirare – cîteva benzinării care și azi funcționează, a căror vechime de asemenea nu ni-i precis cunoscută:

  • din Cotroceni, din scuarul de pe Carol Davila
  • de la 11 Iunie
  • de pe Mîntuleasa
  • de pe Cuza
  • de pe Vasile Lascăr colț cu Domnița Ruxandra
  • de pe Ferdinand, din scuarul de la Horei – ultimele două nu mai aparțin de „Petrom”.

Amintim stația de pe strada Agricultori colț cu Teleajen, care nu era o benzinărie publică. Cele două pompe de la poartă constituiau staţia de alimentare cu carburant  a maşinilor dintr-o autobază a primăriei.

Nici în anii de după Război benzinăria nu e vreun model arhitectural – după cum vedeți, o gheretă, un mic magazinaș. Nu exista „casă”- banii se dădeau direct angajatului care făcea alimentarea.

Imaginile păstrate ale găzăriilor – ca să ne facem o idee – sînt grăitoare: niște borcane!

În ordine, le vedem mai sus pe cele de la Șerban Vodă-Radu Vodă, Șerban Vodă-Olimpului și Grivița-Vulcănescu.

Desigur, stațiile nou construite (în cartiere și la ieșirile din oraș) au fost un pic mai măricele. Cea de la Băneasa – de pe deal, de după pod, a rămas cea mai mare.

Urmează vremuri grele – cumplite – în comercializarea benzinei.

În 1979 – după marea criză a petrolulului – încep raționalizările; cîțiva ani mai încolo cozile la benzinării devin kilometrice.

Articolele conțin actualizări.

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Plimbări în Bucureşti XL – Didițel și Drumea Rădulescu

Nu-i prima plimbărică a seriei – e gata în zece minute! – și nici măcar prima prin locurile astea. O facem pe străduțele Didițel și Drumea Rădulescu: mica parcelare interbelică Lemaître, neatinsă de valurile de sistematizare ale secolului trecut.

Se intră aici, cel mai bine, din strada Lînăriei. Săraca! Odinioară o arteră importantă ce unea zona industrială de lîngă Parcul Carol cu cea a Lemetrului, azi e ruptă de vasta Magistrală Nord-Sud și, mai ales, înglobată în noul bulevard Șincai ce a primit mai multă importanță în anii ’80.

Cine mai știe că pe-aici trecea chiar tren! Calea ferată, după ce folosea Uzinei de Gaz și – poate – depozitelor frigorifice de pe strada… Frigului, se ducea apoi spre Gîrlă, deservind uzinele Lemaître – cunoscute apoi ca Timpuri Noi. Firește, linia nu era pentru călători: a fost desființată după Război, fiindcă operarea ei – de la Gara Filaret în jos, ocolind parcul – era anevoioasă.

Iar dacă ne-ntoarcem și mai mult în timp, deslușim și povestea numelui străzii: se trage de la apa ce curgea pe-aici dinspre locul unde încă nu fusese amenajat Parcul Carol și ajungea – unde altundeva? – în Dîmbovița.

Să pricepem așezarea străduțelor pe care-o să ne plimbăm azi.

Ajutîndu-ne un pic și de harta de acum un secol, vedem că la vremea aceea locul nu fusese încă parcelat; asta urma să vină – casele construite aici ne-o dovedesc și prin stil – la mijlocul anilor ’30: autorizarea se cere în 1933 și construcția urmează rapid, astfel încît la 1937 găsim abonați telefonici atestați iar fotografiile aeriene surprind cartierul deja terminat. Fiecare și-a edificat după pofta inimii, fără a ieși dintr-o armonioasă unitate. Cam toate casele-s lipite pereche – ca să se obțină cît mai mult din fiecare lot, nu tocmai generos – și stilul cîtorva e în oglindă. Una singură e simplă, doar cu parter: nici măcar o mansardă n-are!

Parcelarea Lemaître nu era o idee nouă; se dorise și-n deceniul precedent. Strada Lînăriei, de altfel, e bine cunoscută pentru alte două asemenea amenajări edilitare, cea de lîngă Candiano-Popescu și cea din zona Verzișori; de înainte și respectiv după Primul Război. Ele-s caracterizate, firește, de case-tip.

Imaginile fotografiate din avion la sfîrșitul anilor ’20 ne stîrnesc ipoteza ca terenul încă liber să fi fost folosit ca linie de manevre și garare a garniturilor feroviare ce ajungeau la „Lemaître”.

Străzile – deci – se deschid, în formula actuală, pe „terenul din strada Lânăriei al Societății Uzinelor Metalurgice Lemaître”; printre proprietățile expropriate în vederea autorizării acestei parcelări o găsim și pe cea a „succesorilor defunctului Drumea Rădulescu” – așa zice-n terfeloage. Mai multe despre cvasinecunoscutul avocat (care murise în 1932) nu știe nimeni.

Urmau să fie botezate Didițel (doar nomenclatorul stradal se-ncăpățînează să-i zică „Dedițel”) și, în ton cu binecunoscuta floare, Busioc. Undeva pe la mijlocul anilor ’40 strada Busuioc primește numele pe care-l știm azi; familia Rădulescu va rămîne să locuiască aici, în imobilul de la numărul 10. Numele inițial al străzii se găsește încă – ciudat lucru! – pe o hartă editată la începutul anilor ’60.

Se prea poate ca ideea inițială fusese ca noile străzi urmau să se lege de strada Alexandru Bălășanu, aflată mai la nord de Lînăriei (de aceea și unele hărți chiar sugerează legătura) dar asta nu s-a mai înfăptuit, rezultatul fiind un „covrig” urban ce a cîștigat în cochetitudine și confort.

Un aspect important, desigur, e că Planul director de sistematizare al Capitalei din acele vremuri luase deja în calcul tăierea Magistralei căreia parcelarea aceasta – Lemaître – i-ar fi fost adiacentă. Proprietatea imobiliară a uzinelor era mai vastă; restul se suprapunea viitorului bulevard.

…ne-ntoarcem la plimbarea noastră: e plăcut, mai ales acuma-n lumina toamnei, să te bucuri de vegetația care atît ascunde, cît și pune-n valoare. Ici-colea, pe străzile astea atît de cuminți și liniștite, te mai apasă crestele colorate ale blocurilor Magistralei.

Ne bucură să mai găsim bucăți valoroase păstrate din arhitectura interbelică.

 

Sigur, nici refacerile din ultimele decenii nu au ocolit zona. Și le știm stilul, dar n-avem ce face. Doar că uneori chiar ne necăjește cît se pierde, cît se acoperă, cît se banalizează ceva-ul unei case vechi:

Spălăm rușinea cu un splendid exemplu de revenire a unei case renovate mediocru și nefericit. Uite că cineva a făcut din ea, la loc, fată mare!

Un adaos interesant e cel al dispensarului. Mozaicul verde – o „marcă” a anilor ’60 – încă dă valoare clădirii simple și utilitare.

Îs și case dărăpănate; ba chiar întîlnim și-o mică fundătură!

Ne bucurăm mult să găsim spiritul vechi al străzilor, cu două fotografii din 1955!

Prima ne arată intersecția dintre Didițel și Drumea Rădulescu. Casa de pe colț a rămas; e acum îmbrăcată în vegetație. Vedem că o parte din clădirile de atunci nu mai sînt și nu putem decît să ne dăm cu părerea că se prea poate să fi căzut la Cutremur. Asta explică, desigur, și aparent ciudatele și nepotrivitele plombe care ne atrag atenția azi: cîteva mici bloculețe și vilișoare într-un stil mult prea… simplu. Mai descoperim că din Drumea Rădulescu se mai desprindea încă o fundătură.

În a doua imagine descoperim frontul inițial de pe Didițel. Doar detaliile păstrate ne ajută să potrivim locul!

Lăsăm toate astea de-o parte și ne-ntoarcem la atmosfera cvartalului, cu toate laolaltă.

Ne luăm „la revedere” de la Drumea Rădulescu și Didițel. Ieșind înapoi în Lînăriei, silueta clădirii roșii, din cărămidă, a fostei școli „Iosif Rangheț” ne atrage privirea; forma ei curbată – de fapt – sugerează albia fostei prelungiri a străzii Cuza Vodă, ce ajungea-n Șerban Vodă la liceul Șincai.

Și, întorși în iureșul orășenesc, ne mai uităm odată înapoi: e bine că străzile astea ne-așteaptă și data viitoare.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Urme ale trecutului (XXXI) – Răsplata fruntaşilor

scris de C. D. Mocanu

Precizare: NU toate urmele evocate în povestea ce va să vină se găsesc în colecţia mea de vechituri. Unele sunt păstrate doar în sipetul memoriei.

Vara anului 1992 începuse în forţă. Întors la Întreprinderea de Reţele Electrice Bucureşti – I.R.E.B., acolo unde în 1980 îmi începusem parcursul profesional, pe un post care-mi dădea dreptul să lucrez singur în birou, tocmai mă instalam în cămăruţa modestă desemnată să mă găzduiască. Fusese temeinic reparată, de curând zugrăvită şi dotată cu mobilier nou, modern, produs de o fabrică de prin Giuleşti. Băieţii de la „Telecomunicaţii” instalau aparatura radio şi telefonică fără de care activitatea ce urma să prestez nu era posibilă.

Într-un colţ, stingher, contrastând cu ce era prin preajmă, zăcea un dulap metalic tip „Fichet” cu două compartimente: unul mai mare în partea de sus şi unul mititel dedesubt.

– Ce-i cu ăsta, Viorele?

◦◦○◦◦

Viorel B…..che era tehnician. Cu doi ani mai tânăr ca mine, fuseserăm colegi la Liceul Industrial Energetic Bucureşti şi apoi colaboratori apropiaţi în cadrul I.R.E.B. unde el lucra din 1976-ʼ77 la formaţia PRAM a Şantierului de Construcţii Montaj (S.C.M.).

◦◦○◦◦

– A fost al luʼ nea Biu! Când s-a pensionat ni l-a lăsat moştenire, dar fără chei, cică le-a pierdut. Nu mai figurează în inventar. E casat. Se pare că nu-i gol. N-am îndrăznit să-l forţăm şi l-am adăpostit pe unde am putut.

◦◦○◦◦

Tovarăşul Ion Biu fusese o rotiţă importantă în mecanismul întreprinderii. „De meserie” preşedinte al sindicatului I.R.E.B., n-a făcut niciodată altceva. Legal, era socotit şi încadrat ca electrician, avea chiar  documente care-i atestau calificarea, dar cam atât. L-am cunoscut în septembrie 1980. Curând mi-a devenit subaltern şi timp de vreo trei ani ne-am tot ciocnit pe traiectorie. De fiecare dată a ieşit cam ciufulit deşi se putea mândri cu o chelie lată până la ceafă. Decizia directorului Laurenţiu Sava de a mă aduce la Serviciul Tehnic din Centrala Industrială de Reţele Electrice l-a izbăvit. Auzeam şi acolo de isprăvile dumisale, dar nu mai eram implicat.

Toamna anului 1983 a năruit construcţia la care tovarăşul Biu trudea din anii ʼ50. Într-o clipită Consiliul de Stat al R.S.R. i-a luat pâinea albă, multă şi gratuită pe care Uniunea Generală a Sindicatelor din România – U.G.S.R. i-o punea la dispoziţie fără nicio noimă.

Ca urmare a Decretului nr. 379 din 13 octombrie în fiecare judeţ s-a înfiinţat câte o „Întreprindere de Exploatare şi Întreţinere a Reţelelor şi Instalaţiilor Energetice şi de Distribuţie a Energiei Electrice şi Termice (I.E.I.R.I.E.D.E.E.T.)”. Astfel, I.R.E. Bucureşti a fost reorganizată devenind „Exploatarea Reţelelor Exterioare de Înaltă Tensiune Bucureşti – E.R.E.I.T.B.” iar activitatea de distribuţie a energiei electrice a fost preluată de noile unităţi din judeţele Giurgiu, Teleorman, Ialomiţa şi Călăraşi. Secţia de Distribuţie Sector Agricol Ilfov (S.D.E.E.-S.A.I.) a trecut în ograda I.D.E.B.-ului cu arme şi bagaje, inclusiv cu tovarăşul Biu care era prins în schema de personal a acesteia.

Doar că acolo altcineva se îndestula cu pâinea cea albă. Concurenţa venetică era aspru reprimată. Şi uite aşa Decretul 379/1983 l-a trimis pe nea Biu la munca de jos, cea de care se despărţise, credea el-definitiv, cu mulţi, mulţi ani în urmă. A început atunci o perioadă grea pentru eternul activist sindical. Întâlnirea dumisale cu meseria de electrician se producea la infinit, adică acolo unde se intersectează dreptele paralele şi în plus, frecatul mentei prin birouri timp de vreo treizeci de ani îl făcuse incompatibil cu arşiţa, cu viscolul, cu mersul pe jos. A îndurat o vreme apoi, înţelepţit, a decis să se pensioneze. S-a retras pe o străduţă liniştită din Bucureştii Noi, acolo unde avea o gospodărie frumoasă şi unde aştepta lună de lună roadele muncii sale.

La plecare a vrut să ducă acasă dulapul metalic tip „Fichet”. Avea nevoie de ajutor şi toţi cei solicitaţi să pună mâna l-au refuzat. L-a lăsat locului, dar… a pierdut cheile!

Dacă în lumea fără dor spre care a plecat există sindicate, atunci cu siguranţă se află în primul rând. Odihnească-se în pace!

◦◦○◦◦

– Lasă că îndrăznesc eu! Marian Mirea este aici?

– Esteee…! Azi are instructajul lunar.

– Roagă-l să întreupă puţin şi să ni se arate.

◦◦○◦◦

Cel solicitat era maistru PRAM crescut ca meseriaş desăvârşit de un alt meseriaş desăvârşit, maistrul Andrei Klusch, zis Neamţu. Priceput, inteligent şi inventiv, Marian avea mâini de aur. Putea face orice.

◦◦○◦◦

Când a dat cu ochii de „piesa” în jurul căreia ne învârteam s-a luminat la faţă.

– Oho! De când aştept să-l sparg! Nu m-a lăsat Viorel!

– Acum te lasă. Luaţi-l la voi în atelier! Încearcă să-l deschizi fără stricăciuni grave! Pe mine mă interesează conţinutul. Dacă dulapul mai poate fi folosit, păstraţi-l! E bun pentru aparatele mai gingaşe.

După câteva zile, la operativa de dimineaţă, m-a anunţat că „s-a izbândit”. Îl deschisese. Nu ştiu cum a făcut, nici nu l-am întrebat. Rezultatul însă era demn de un profesionist.

Am găsit într-însul multă maculatură nefolositoare pe care am aruncat-o imediat, o colecţie măricică de fotografii – oameni, locuri, evenimente – din existenţa I.R.E.B.-ului şi câteva documente vechi, scrise de mână, dactilografiate sau tipărite. O comoară aflată acum în păstrarea mea.

Printre cele din urmă se află şi nişte diplome care se acordau fruntaşilor în Întrecerea socialistă.

Întrecerea asta în muncă, numită neispirat „Întrecere socialistă” se desfăşura anual sub egida U.G.S.R. şi la ea participau numai lucrătorii direct productivi, individual sau constituiţi în colective (echipe, formaţii, brigăzi…). La nivelul I.R.E.B., în organizarea şi coordonarea competiţiei, nea Biu era vioara întâia.

◦◦○◦◦

Concursul muncii nu a fost născocit de comuniştii români. S-au inspirat doar din experienţa fraţilor mai mari de la Răsărit.

În august 1935 minerul Aleksei Grigorievici Stahanov, din bazinul carbonifer al Donbasului, a extras o cantitate de cărbune de peste şapte ori mai mare decât cea normată pentru un schimb de lucru. Nu prea se ştie cum a făcut. El zicea că prin „raţionalizarea muncii”!

Isprava nu putea trece neobservată. A fost preluată de propaganda sovietică şi transformată într-o întrecere care solicita participanţilor  „un înalt spirit de responsabilitate la locul de muncă, capacitate de inovare şi dorinţa de a depăşi sistematic normele de producţie”, mai clar spus muncă grea, foarte intensă, pe toată durata timpului de lucru. Aşa au apărut în U.R.S.S. Stahanoviştii şi Mişcarea Stahanovistă.

După Război, din experienţa sovietică s-a împărtăşit şi Partidul Muncitoresc Român. În 1951 Comitetul Central al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române (R.P.R.) „apreciind marea însemnătate a întrecerii socialiste, a extinderii glorioasei experiențe a mișcării stahanoviste din U.R.S.S., precum și a mișcării fruntașilor și inovatorilor în producție din țara noastră în lupta pentru realizarea și depășirea planului cincinal;

  • în scopul de a se asigura cele mai bune condiții pentru desvoltarea întrecerii socialiste pe treapta ei superioară, stahanovismul;
  • pentru a stimula, recompensa și populariza pe fruntașii stahanoviști;
  • pentru a da extindere aplicării metodelor înaintate de muncă;”

au elaborat „Hotărârea cu privire la stahanoviștii și fruntașii în producție și stimularea lor morală și materială”.

Documentul stabilea normele de desfăşurare a întrecerii, organizatorii şi responsabilităţile lor, participanţii, criteriile de evaluare a rezultatelor, titlurile şi distincţiile conferite celor mai buni, sistemul de recompense băneşti, morale sau de altă natură. Fotografia înfăţişează distincţia „Steaua fruntaşului în producţie”, cea care însoţea titlul de Stahanovist.

 Aşa a apărut în România „Întrecerea socialistă”, un fel de stahanovism autohton şi protagonistul lui, stahanovistul român definit ca:

„a) muncitorul, tehnicianul sau inginerul care, pe baza unei inovații făcute de ei și aplicată în procesul de producție, contribuie la perfecționarea tehnicii sau a procesului tehnologic, la mecanizarea muncii, la îmbunătățirea simțitoare a tehnicii securității muncii sau a condițiilor de muncă;

b) muncitorul fruntaș care își însușește și aplică o inovație, o metodă stahanovistă sovietică sau alte metode de muncă înaintate și obține timp de o lună o depășire de normă care întrece depășirea medie a meseriei lui în cadrul unității în care lucrează (secție, atelier, divizie, șantier), dă produse numai de bună calitate și ajută pe cei rămași în urmă prin răspândirea largă a experienței lui;

c) muncitorul, tehnicianul, inginerul care introduce sau extinde în toată unitatea de muncă (atelier, secție, șantier, sector, divizie) o inovație, invenție sau metodă de lucru înaintată, pe baza căreia unitatea de muncă respectivă timp de o lună depășește continuu planul de producție și de productivitate a muncii, cu respectarea calității produselor, a prețului de cost și a sortimentelor planificate;”

◦◦○◦◦

Nu ştiu care au fost rezultatele etapei stahanoviste a întrecerii socialiste în alte sectoare de activitate, dar „Planul de electrificare a ţării şi de folosire a apelor din Republica Populară Română”, desfăşurat pe zece ani (1951 – 1960) a fost dus la bun sfârşit şi cu ajutorul acesteia.

Complex şi foarte ambiţios, planul întocmit de cei mai buni specialişti români a fost aprobat la data de 27 octombrie 1950 devenind lege pentru toţi cei implicaţi în derularea lui.

Obiectivul cu cel mai puternic efect social şi cu o încărcătură emoţională deosebită a fost, fără îndoială, electrificarea localităţilor rurale şi a unor activităţi agricole desfăşurate în Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.), în Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.) şi în Staţiunile de Maşini şi Tractoare (S.M.T.). Nu exista nimic. Totul trebuia construit de la zero.

Până pe la jumătatea anilor ʼ50 munca fizică a compensat lipsa mijloacelor mecanice de lucru, a unor dispozitive şi instalaţii specializate. Totul se făcea cu braţele, iar volumul de muncă depăşea cu mult chiar şi cea mai înfierbântată imaginaţie.

Iată cum se lucra în 1951 la racordul de 15 kV şi la echiparea postului de transformare care urmau să alimenteze cu energie electrică G.A.C. Chirnogi, raionul Olteniţa, regiunea Bucureşti, azi judeţul Călăraşi:

Cei care n-au stat nici măcar cinci minute agăţaţi în cârlige pe un stâlp nu ştiu ce efort fizic presupune numai această ispravă, darămite simultan să mai şi manevrezi diverse componente grele. Nu aveau utilaje de lucru la înălţime, nu aveau macarale. Se descurcau cu cârligele, cu palanul şi cu o frânghie. Aveau în schimb o nesmintită dorinţă de a munci, de a-şi face datoria.

Undeva mai în spate, o altă echipă tocmai a ridicat un stâlp al racordului.

Pentru că macaraua era sublimă, dar lipsea cu desăvârşire, au făcut-o după  metoda „den bătrâni”, cu „două capre”.

„Capra” era o sculă, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă, acţionată de forţa unor bărbaţi vânjoşi cu ajutorul căreia puneau în poziţie verticală elemente liniare lungi şi grele.

Pe traseul racordului sunt doi stâlpi duşi la bornă. Aşteaptă să fie plantaţi. Au ajuns acolo transportaţi fiind de către lucrători cu aplicarea metodei artileriştilor: „Ridicaţi, transportaţi cu braţele!” Tot ei erau aceia care „forau” gropile adânci de circa 2 m. cu un utilaj complex – târnacopul, cazmaua şi lopata.

Electrificarea a fost o performanţă, o exemplară, o imensă mobilizare umană şi de resurse stimulată cu ceva pricepere de întrecerea socialistă – stahanovistă din epocă, dar mai ales de o benefică propagandă.

Am avut privilegiul să lucrez cu câţiva dintre cei care au dus lumina electrică la sate. Stăteam adesea la taifas şi îi provocam să-mi povestească despre acea etapă din viaţa lor. Fiecare îmi spunea, aşa cum se pricepea, cam aceleaşi lucruri. Nea Adam, şeful echipei de reparaţii L.E.A. (Linii Electrice Aeriene) mi-a făcut o sinteză pe care am notat-o în minte şi în suflet:

– Domnuʼ inginer, eu eram un tânăr ţăran de colea, din Domneşti, de la marginea Bucureştiului. Nu aveam niciun rost. Am auzit că se caută oameni pentru electrificare şi m-am angajat fără să stau pe gânduri. Pe mine electrificarea m-a scos din sărăcie şi din foame. Munceam pe rupte, eram fruntaş, am fost stahanovist şi câştigam o grămadă de bani. Mi-a dat o meserie grea, dar bună şi sigură. Din ea mi-am făcut familie, mi-am ridicat casă, mi-am ţinut copiii la şcoli. Şi ca mine sunt mulţi dintre ăştia dʼaici. Acum mă rog lui Dumnezeu doar pentru sănătate!

Niciunul n-a uitat să-mi vorbească despre emoţia, bucuria şi satisfacţia pe care le trăiau alături de oamenii locului atunci când în case şi pe uliţe se aprindea lumina.

Le trecea repejor căci după ce se producea minunea, localnici şi constructori-electricieni deopotrivă se puneau pe chefuit până în zori. Era sărbătoare! Aşa cum de sărbătoare se pregăteau şi locuitorii comunei Cojasca, raionul Răcari, regiunea Bucureşti, azi judeţul Dâmboviţa, surprinşi de fotograf în 1951 la punerea sub tensiune a primului post de transformare din localitatea lor.

Când se zbârlea vremea, indiferent de anotimp, nea Adam era acela care la sfârşitul programului se uita pe cer şi decidea autoritar:

„Nu pleacă nimeni! Vine furtuna, o să fie nevoie de noi!” Şi nu pleca nimeni. De multe ori intuiţia şi hotărârea cu care o exprima ne-au fost de mare folos. Nu o făceau pentru că tovarăşul Biu, îi îndemna în timpul periodicelor şedinţe de sindicat sau de partid:

„Să stăm cu faţa la instalaţii, tovarăşi! E problemili noastre!”

Nuu…! Nea Adam şi echipa lui de „zburători” urmau alte îndemnuri.

După electrificarea zonei rurale au urmat câţiva ani de răgaz în care protagoniştii şi-au chivernisit viaţa. A sunat apoi goarna care-i chema să construiască drumurile energiei electrice către marile sisteme de irigaţii din Bărăgan şi din Sudul României.

 Se schimbaseră vremurile. Întrecerea socialistă îşi pierduse rolul mobilizator pe care-l avea în faza ei stahanovistă. Nici stimulentele nu mai erau aceleaşi. De la:

  • „Premii în bani și abonamente gratuite sau cu preț redus la cărți, broșuri și reviste de specialitate, ideologice și literare.
  •  Trimiterea la case de odihnă și sanatorii ale Confederației Generale a Muncii în mod gratuit sau cu reducere între 25—75%.
  •  Întâietatea  la acordarea locuințelor muncitorești.
  •  Întâietatea la acordarea de credite pentru construirea de locuințe individuale.
  •  Întâietatea la burse și reduceri de taxe școlare la școli medii și institute de învățământ superior pentru copiii lor.
  •  Bilete de intrare gratuită sau cu preț redus la spectacole de teatru, cinematograf sau la manifestații culturale și sportive, la locuri de onoare special rezervate de Comitetul pentru Artă și de Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport.”

se subţiaseră până la diplome însoţite de tovărăşeşti strângeri de mână.

Şi-au întărit experienţa maturităţii cu puterea şi entuziasmul tinereţii celorlalţi, cu mijloace mecanice de lucru care le-au uşurat munca, au îndurat vipia soarelui, praful, noroaiele, zăpezile şi viscolul câmpiilor, au muncit aşa cum ştiau şi simţeau ei şi au reuşit încă o dată. Oamenii ăştia erau plămădiţi din alt aluat. Cu sau fără întrecere socialistă locul lor era mereu în frunte.

Înainte de 1980 singura mea legătură cu marea competiţie a muncii a fost o cutie de carton în care anual tata punea la păstrare o insignă, o diplomă, un fanion. Se adunaseră multe.

Nu ştiam nimic despre existenţa vreo unei întreceri şi nici nu mă interesa. Tata muncea aşa cum fusese învăţat încă din mult prea timpuria lui ucenicie la patron. Cred că-l durea la galenţi de întrecerea socialistă.

În anii ʼ60 primea ca semn de preţuire a activităţii lui câte o insignă de inspitaţie stahanovistă care promova mai mult steaua sovietică, în cinci colţuri, decât isprăvile muncitorilor români.

Unul dintre efectele de imagine ale tendinţei de ieşire a României de sub dominaţia Moscovei a fost şi redesenarea insignei. Aşa se face că în anii ʼ70 aceasta a căpătat o altă înfăţişare. S-a renunţat la simbolul sovietic şi la ciudata titulatură de „Fruntaş în întrecerea socialistă”. Noua insignă se numea simplu „Fruntaş în întrecere”. Nici asta nu arăta prea grozav, dar măcar se îndepărtase de simbolurile altora, era un pic mai românească. Felul întrecerii apărea în diploma care o însoţea.

Uneori distincţiei i se adăuga şi un fanion, ca semn onorific suplimentar de preţuire a muncii. În funcţie de posibilităţile şi de imaginaţia organizatorilor fanioanele, diplomele nu erau identice, puteau fi personalizate, dar toate respectau canoanele ideologice ale partidului. Altfel nu se putea!

Pe la începutul anilor ʼ80, tata dădea semne de oboseală. Era o stare de lehamite, de neputinţă, în confruntarea, care ameninţa să devină permanentă, cu lipsa materialelor şi a pieselor de schimb pentru utilajele pe care le îngrijea de parcă ar fi fost ale lui. Pe unele, italiene sau japoneze, le ştia de când era ucenic. Împreună cu o echipă de formidabili meseriaşi le ţinea în funcţiune. Funcţionau perfect. Pe altele, mai noi, fabricate la Unirea – Cluj, le montaseră chiar ei.

Când era groasă rău îi dădea dracului pe toţi băgătorii de seamă din jur, vorbea la telefon cu prietenii lui de la fabrica clujeană şi aceştia îi pregăteau numaidecât toate piesele solicitate. A doua zi se urca în primul avion, mergea la Unirea, umplea o sacoşă imensă pe care o târa după el şi cu trenul de noapte ajungea înapoi la Bucureşti. Nu era treaba lui şi asta îl agasa îngrozitor. Măsura sistematic timpul care-l despărţea de pensionare. O aştepta ca pe o izbăvire.

Într-o zi ne-a anunţat, uşor nedumerit, că a fost invitat la o ceremonie oficială în cadrul căreia, împreună cu alţi muncitori bucureşteni, va fi decorat cu Medalia Muncii. S-a întâmplat întocmai şi i se citea satisfacţia pe faţă. Nu era mare lucru, o medalie de rang inferior, totuşi o medalie conferită prin Decret al Consiliului de Stat. Au fost şi ceva bănuţi.

După câteva luni a venit şi momentul pe care îl aştepta. S-a pensionat. Adunase 45 (patruzeci şi cinci) de ani de muncă, din care 42 (patruzeci şi doi) în aceeaşi fabrică. A rânduit Dumnezeu să aibă viaţă lungă şi tot El a îngăduit să plece spre lumea fără dor cu mâhnirea că „s-a ales prafuʼ de fabrica mea”.

Deşi n-am vrut, până la coadă a ieşit Povestea muncii! Chiar şi aşa sper să fie cuiva de folos căci „bătrânii sădesc, iar tinerii culeg roadele. Cele mai frumoase mîini sunt mâinile leneşe, dar nu şi cele mai de cinste.” De luat aminte!

Cuvenite mulţumiri lui Ando fără ajutorul căruia povestea ar fi fost mai săracă. Întru mulţi, fericiţi şi binecuvântaţi ani!

Case căzute 500

Aniversăm 500 de episoade c-o clădire de-al cărei număr nu sîntem siguri: asta e!

 

În încercarea de-a dibui mai multe despre ea, ne-am uitat pe hărți, planuri, anuare și cărți telefonice. Am zice că ține de strada Bucur, poate la numărul actual 12. Amplasarea construcției, cu frontispiciul vizibil dinspre Splai, ne poate face să ne gîndim că era accesibilă din fosta fundătură numită Miului. Cine poate ști; imaginea asta – surprinsă după marele Cutremur, cînd zona era deja afectată și de șantierul metroului – ne îndreptățește doar să ne dăm cu părerea:

Deslușim scris 1923 sus. Nu-nseamnă decît că specificul industrial se continua pe aici, fiindcă tradițional funcționau în aria asta ateliere și făbricuțe, nu doar de tăbăcărie.

Conștiinciosul maior Pântea menționează, în planul apărut după primul Război, existența unei „Fabr. de piel. Weith.” Nu ne rămîne decît să-i dibuim urma și-n anuarul „Socec” din anii ulteriori: e tăbăcăria lui B. Weithase. Dar n-avem de unde ști dacă într-adevăr clădirea de care ne interesăm mai are de-a face cu acesta, mai ales pentru că nu-i mai găsim urma nicăieri ulterior. Pesemne că Weithase era deja bătrîn, fiindcă știm că ceruse să i se autorizeze o construcție pe strada Bucur 8… în 1891!

În Bucureștiul postindustrial – Memorie, dezindustrializare și regenerare urbană din 2008, Liviu Chelcea aduce vorba despre clădire: „mai merită menționată o fabrică foarte plăcută la înfățișare, înființată în 1923 și care în prezent aparține de RENEL, fără a fi folosită. Este situată pe strada care merge spre cheiul Dîmboviței pe lîngă Fabrica Pionierul (Strada Între Gîrle). În trecut ea a fost Fabrica de Tricotaje Iacob Brunn, judecând după amplasarea pe planul industrial din 1928”.

Urma întreprinderii menționate se confirmă și din alte surse, fiindcă regăsim cîțiva ani mai încolo fabrica de ață de cusut a Sofiei Brün pe strada Bucur 14.

Doar că referința citată mai sus la „apartenența la RENEL” este greșită; poate încurcătura s-o fi născut fiindcă în clădirea învecinată funcționează Dispeceratul Centrale Termice ce aparținea de vechiul RADET, actualmente Termoenergetica.

Ca să n-o mai lungim… ne-am resemnat că nu știm sigur-sigur. Ne e clar însă că după Naționalizare funcționează în clădirea asta și-n cele învecinate o sumedenie de ateliere și chiar birouri.

Pur și simplu au fost dintotdeauna multe mici unități industriale pe-aici: ba amplasate direct pe Splai, ba pe străduța Între Gîrle – numită mai demult Dintre Gîrle, poate mai corect.

Hei, cine se gîndește că aici Dîmbovița – leneșă, ca orice apă de cîmpie – făcea meandre, ocoluri, se desfăcea-n brațe? Strada Verzișori de azi urmează destul de fidel cursul Gîrliței, care se desprindea din Gîrla mare înainte-vreme de regularizarea cursului:

 

mai multe despre Case căzute