scris de C. D. Mocanu

Precizare: NU toate urmele evocate în povestea ce va să vină se găsesc în colecţia mea de vechituri. Unele sunt păstrate doar în sipetul memoriei.

Vara anului 1992 începuse în forţă. Întors la Întreprinderea de Reţele Electrice Bucureşti – I.R.E.B., acolo unde în 1980 îmi începusem parcursul profesional, pe un post care-mi dădea dreptul să lucrez singur în birou, tocmai mă instalam în cămăruţa modestă desemnată să mă găzduiască. Fusese temeinic reparată, de curând zugrăvită şi dotată cu mobilier nou, modern, produs de o fabrică de prin Giuleşti. Băieţii de la „Telecomunicaţii” instalau aparatura radio şi telefonică fără de care activitatea ce urma să prestez nu era posibilă.

Într-un colţ, stingher, contrastând cu ce era prin preajmă, zăcea un dulap metalic tip „Fichet” cu două compartimente: unul mai mare în partea de sus şi unul mititel dedesubt.

– Ce-i cu ăsta, Viorele?

◦◦○◦◦

Viorel B…..che era tehnician. Cu doi ani mai tânăr ca mine, fuseserăm colegi la Liceul Industrial Energetic Bucureşti şi apoi colaboratori apropiaţi în cadrul I.R.E.B. unde el lucra din 1976-ʼ77 la formaţia PRAM a Şantierului de Construcţii Montaj (S.C.M.).

◦◦○◦◦

– A fost al luʼ nea Biu! Când s-a pensionat ni l-a lăsat moştenire, dar fără chei, cică le-a pierdut. Nu mai figurează în inventar. E casat. Se pare că nu-i gol. N-am îndrăznit să-l forţăm şi l-am adăpostit pe unde am putut.

◦◦○◦◦

Tovarăşul Ion Biu fusese o rotiţă importantă în mecanismul întreprinderii. „De meserie” preşedinte al sindicatului I.R.E.B., n-a făcut niciodată altceva. Legal, era socotit şi încadrat ca electrician, avea chiar  documente care-i atestau calificarea, dar cam atât. L-am cunoscut în septembrie 1980. Curând mi-a devenit subaltern şi timp de vreo trei ani ne-am tot ciocnit pe traiectorie. De fiecare dată a ieşit cam ciufulit deşi se putea mândri cu o chelie lată până la ceafă. Decizia directorului Laurenţiu Sava de a mă aduce la Serviciul Tehnic din Centrala Industrială de Reţele Electrice l-a izbăvit. Auzeam şi acolo de isprăvile dumisale, dar nu mai eram implicat.

Toamna anului 1983 a năruit construcţia la care tovarăşul Biu trudea din anii ʼ50. Într-o clipită Consiliul de Stat al R.S.R. i-a luat pâinea albă, multă şi gratuită pe care Uniunea Generală a Sindicatelor din România – U.G.S.R. i-o punea la dispoziţie fără nicio noimă.

Ca urmare a Decretului nr. 379 din 13 octombrie în fiecare judeţ s-a înfiinţat câte o „Întreprindere de Exploatare şi Întreţinere a Reţelelor şi Instalaţiilor Energetice şi de Distribuţie a Energiei Electrice şi Termice (I.E.I.R.I.E.D.E.E.T.)”. Astfel, I.R.E. Bucureşti a fost reorganizată devenind „Exploatarea Reţelelor Exterioare de Înaltă Tensiune Bucureşti – E.R.E.I.T.B.” iar activitatea de distribuţie a energiei electrice a fost preluată de noile unităţi din judeţele Giurgiu, Teleorman, Ialomiţa şi Călăraşi. Secţia de Distribuţie Sector Agricol Ilfov (S.D.E.E.-S.A.I.) a trecut în ograda I.D.E.B.-ului cu arme şi bagaje, inclusiv cu tovarăşul Biu care era prins în schema de personal a acesteia.

Doar că acolo altcineva se îndestula cu pâinea cea albă. Concurenţa venetică era aspru reprimată. Şi uite aşa Decretul 379/1983 l-a trimis pe nea Biu la munca de jos, cea de care se despărţise, credea el-definitiv, cu mulţi, mulţi ani în urmă. A început atunci o perioadă grea pentru eternul activist sindical. Întâlnirea dumisale cu meseria de electrician se producea la infinit, adică acolo unde se intersectează dreptele paralele şi în plus, frecatul mentei prin birouri timp de vreo treizeci de ani îl făcuse incompatibil cu arşiţa, cu viscolul, cu mersul pe jos. A îndurat o vreme apoi, înţelepţit, a decis să se pensioneze. S-a retras pe o străduţă liniştită din Bucureştii Noi, acolo unde avea o gospodărie frumoasă şi unde aştepta lună de lună roadele muncii sale.

La plecare a vrut să ducă acasă dulapul metalic tip „Fichet”. Avea nevoie de ajutor şi toţi cei solicitaţi să pună mâna l-au refuzat. L-a lăsat locului, dar… a pierdut cheile!

Dacă în lumea fără dor spre care a plecat există sindicate, atunci cu siguranţă se află în primul rând. Odihnească-se în pace!

◦◦○◦◦

– Lasă că îndrăznesc eu! Marian Mirea este aici?

– Esteee…! Azi are instructajul lunar.

– Roagă-l să întreupă puţin şi să ni se arate.

◦◦○◦◦

Cel solicitat era maistru PRAM crescut ca meseriaş desăvârşit de un alt meseriaş desăvârşit, maistrul Andrei Klusch, zis Neamţu. Priceput, inteligent şi inventiv, Marian avea mâini de aur. Putea face orice.

◦◦○◦◦

Când a dat cu ochii de „piesa” în jurul căreia ne învârteam s-a luminat la faţă.

– Oho! De când aştept să-l sparg! Nu m-a lăsat Viorel!

– Acum te lasă. Luaţi-l la voi în atelier! Încearcă să-l deschizi fără stricăciuni grave! Pe mine mă interesează conţinutul. Dacă dulapul mai poate fi folosit, păstraţi-l! E bun pentru aparatele mai gingaşe.

După câteva zile, la operativa de dimineaţă, m-a anunţat că „s-a izbândit”. Îl deschisese. Nu ştiu cum a făcut, nici nu l-am întrebat. Rezultatul însă era demn de un profesionist.

Am găsit într-însul multă maculatură nefolositoare pe care am aruncat-o imediat, o colecţie măricică de fotografii – oameni, locuri, evenimente – din existenţa I.R.E.B.-ului şi câteva documente vechi, scrise de mână, dactilografiate sau tipărite. O comoară aflată acum în păstrarea mea.

Printre cele din urmă se află şi nişte diplome care se acordau fruntaşilor în Întrecerea socialistă.

Întrecerea asta în muncă, numită neispirat „Întrecere socialistă” se desfăşura anual sub egida U.G.S.R. şi la ea participau numai lucrătorii direct productivi, individual sau constituiţi în colective (echipe, formaţii, brigăzi…). La nivelul I.R.E.B., în organizarea şi coordonarea competiţiei, nea Biu era vioara întâia.

◦◦○◦◦

Concursul muncii nu a fost născocit de comuniştii români. S-au inspirat doar din experienţa fraţilor mai mari de la Răsărit.

În august 1935 minerul Aleksei Grigorievici Stahanov, din bazinul carbonifer al Donbasului, a extras o cantitate de cărbune de peste şapte ori mai mare decât cea normată pentru un schimb de lucru. Nu prea se ştie cum a făcut. El zicea că prin „raţionalizarea muncii”!

Isprava nu putea trece neobservată. A fost preluată de propaganda sovietică şi transformată într-o întrecere care solicita participanţilor  „un înalt spirit de responsabilitate la locul de muncă, capacitate de inovare şi dorinţa de a depăşi sistematic normele de producţie”, mai clar spus muncă grea, foarte intensă, pe toată durata timpului de lucru. Aşa au apărut în U.R.S.S. Stahanoviştii şi Mişcarea Stahanovistă.

După Război, din experienţa sovietică s-a împărtăşit şi Partidul Muncitoresc Român. În 1951 Comitetul Central al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române (R.P.R.) „apreciind marea însemnătate a întrecerii socialiste, a extinderii glorioasei experiențe a mișcării stahanoviste din U.R.S.S., precum și a mișcării fruntașilor și inovatorilor în producție din țara noastră în lupta pentru realizarea și depășirea planului cincinal;

• în scopul de a se asigura cele mai bune condiții pentru desvoltarea întrecerii socialiste pe treapta ei superioară, stahanovismul;
• pentru a stimula, recompensa și populariza pe fruntașii stahanoviști;
• pentru a da extindere aplicării metodelor înaintate de muncă;”

au elaborat „Hotărârea cu privire la stahanoviștii și fruntașii în producție și stimularea lor morală și materială”.

Documentul stabilea normele de desfăşurare a întrecerii, organizatorii şi responsabilităţile lor, participanţii, criteriile de evaluare a rezultatelor, titlurile şi distincţiile conferite celor mai buni, sistemul de recompense băneşti, morale sau de altă natură. Fotografia înfăţişează distincţia „Steaua fruntaşului în producţie”, cea care însoţea titlul de Stahanovist.

 Aşa a apărut în România „Întrecerea socialistă”, un fel de stahanovism autohton şi protagonistul lui, stahanovistul român definit ca:

„a) muncitorul, tehnicianul sau inginerul care, pe baza unei inovații făcute de ei și aplicată în procesul de producție, contribuie la perfecționarea tehnicii sau a procesului tehnologic, la mecanizarea muncii, la îmbunătățirea simțitoare a tehnicii securității muncii sau a condițiilor de muncă;

b) muncitorul fruntaș care își însușește și aplică o inovație, o metodă stahanovistă sovietică sau alte metode de muncă înaintate și obține timp de o lună o depășire de normă care întrece depășirea medie a meseriei lui în cadrul unității în care lucrează (secție, atelier, divizie, șantier), dă produse numai de bună calitate și ajută pe cei rămași în urmă prin răspândirea largă a experienței lui;

c) muncitorul, tehnicianul, inginerul care introduce sau extinde în toată unitatea de muncă (atelier, secție, șantier, sector, divizie) o inovație, invenție sau metodă de lucru înaintată, pe baza căreia unitatea de muncă respectivă timp de o lună depășește continuu planul de producție și de productivitate a muncii, cu respectarea calității produselor, a prețului de cost și a sortimentelor planificate;”

◦◦○◦◦

Nu ştiu care au fost rezultatele etapei stahanoviste a întrecerii socialiste în alte sectoare de activitate, dar „Planul de electrificare a ţării şi de folosire a apelor din Republica Populară Română”, desfăşurat pe zece ani (1951 – 1960) a fost dus la bun sfârşit şi cu ajutorul acesteia.

Complex şi foarte ambiţios, planul întocmit de cei mai buni specialişti români a fost aprobat la data de 27 octombrie 1950 devenind lege pentru toţi cei implicaţi în derularea lui.

Obiectivul cu cel mai puternic efect social şi cu o încărcătură emoţională deosebită a fost, fără îndoială, electrificarea localităţilor rurale şi a unor activităţi agricole desfăşurate în Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.), în Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.) şi în Staţiunile de Maşini şi Tractoare (S.M.T.). Nu exista nimic. Totul trebuia construit de la zero.

Până pe la jumătatea anilor ʼ50 munca fizică a compensat lipsa mijloacelor mecanice de lucru, a unor dispozitive şi instalaţii specializate. Totul se făcea cu braţele, iar volumul de muncă depăşea cu mult chiar şi cea mai înfierbântată imaginaţie.

Iată cum se lucra în 1951 la racordul de 15 kV şi la echiparea postului de transformare care urmau să alimenteze cu energie electrică G.A.C. Chirnogi, raionul Olteniţa, regiunea Bucureşti, azi judeţul Călăraşi:

Cei care n-au stat nici măcar cinci minute agăţaţi în cârlige pe un stâlp nu ştiu ce efort fizic presupune numai această ispravă, darămite simultan să mai şi manevrezi diverse componente grele. Nu aveau utilaje de lucru la înălţime, nu aveau macarale. Se descurcau cu cârligele, cu palanul şi cu o frânghie. Aveau în schimb o nesmintită dorinţă de a munci, de a-şi face datoria.

Undeva mai în spate, o altă echipă tocmai a ridicat un stâlp al racordului.

Pentru că macaraua era sublimă, dar lipsea cu desăvârşire, au făcut-o după  metoda „den bătrâni”, cu „două capre”.

„Capra” era o sculă, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă, acţionată de forţa unor bărbaţi vânjoşi cu ajutorul căreia puneau în poziţie verticală elemente liniare lungi şi grele.

Pe traseul racordului sunt doi stâlpi duşi la bornă. Aşteaptă să fie plantaţi. Au ajuns acolo transportaţi fiind de către lucrători cu aplicarea metodei artileriştilor: „Ridicaţi, transportaţi cu braţele!” Tot ei erau aceia care „forau” gropile adânci de circa 2 m. cu un utilaj complex – târnacopul, cazmaua şi lopata.

Electrificarea a fost o performanţă, o exemplară, o imensă mobilizare umană şi de resurse stimulată cu ceva pricepere de întrecerea socialistă – stahanovistă din epocă, dar mai ales de o benefică propagandă.

Am avut privilegiul să lucrez cu câţiva dintre cei care au dus lumina electrică la sate. Stăteam adesea la taifas şi îi provocam să-mi povestească despre acea etapă din viaţa lor. Fiecare îmi spunea, aşa cum se pricepea, cam aceleaşi lucruri. Nea Adam, şeful echipei de reparaţii L.E.A. (Linii Electrice Aeriene) mi-a făcut o sinteză pe care am notat-o în minte şi în suflet:

– Domnuʼ inginer, eu eram un tânăr ţăran de colea, din Domneşti, de la marginea Bucureştiului. Nu aveam niciun rost. Am auzit că se caută oameni pentru electrificare şi m-am angajat fără să stau pe gânduri. Pe mine electrificarea m-a scos din sărăcie şi din foame. Munceam pe rupte, eram fruntaş, am fost stahanovist şi câştigam o grămadă de bani. Mi-a dat o meserie grea, dar bună şi sigură. Din ea mi-am făcut familie, mi-am ridicat casă, mi-am ţinut copiii la şcoli. Şi ca mine sunt mulţi dintre ăştia dʼaici. Acum mă rog lui Dumnezeu doar pentru sănătate!

Niciunul n-a uitat să-mi vorbească despre emoţia, bucuria şi satisfacţia pe care le trăiau alături de oamenii locului atunci când în case şi pe uliţe se aprindea lumina.

Le trecea repejor căci după ce se producea minunea, localnici şi constructori-electricieni deopotrivă se puneau pe chefuit până în zori. Era sărbătoare! Aşa cum de sărbătoare se pregăteau şi locuitorii comunei Cojasca, raionul Răcari, regiunea Bucureşti, azi judeţul Dâmboviţa, surprinşi de fotograf în 1951 la punerea sub tensiune a primului post de transformare din localitatea lor.

Când se zbârlea vremea, indiferent de anotimp, nea Adam era acela care la sfârşitul programului se uita pe cer şi decidea autoritar:

– „Nu pleacă nimeni! Vine furtuna, o să fie nevoie de noi!” Şi nu pleca nimeni. De multe ori intuiţia şi hotărârea cu care o exprima ne-au fost de mare folos. Nu o făceau pentru că tovarăşul Biu, îi îndemna în timpul periodicelor şedinţe de sindicat sau de partid:

– „Să stăm cu faţa la instalaţii, tovarăşi! E problemili noastre!”

Nuu…! Nea Adam şi echipa lui de „zburători” urmau alte îndemnuri.

După electrificarea zonei rurale au urmat câţiva ani de răgaz în care protagoniştii şi-au chivernisit viaţa. A sunat apoi goarna care-i chema să construiască drumurile energiei electrice către marile sisteme de irigaţii din Bărăgan şi din Sudul României.

 Se schimbaseră vremurile. Întrecerea socialistă îşi pierduse rolul mobilizator pe care-l avea în faza ei stahanovistă. Nici stimulentele nu mai erau aceleaşi. De la:

• „Premii în bani și abonamente gratuite sau cu preț redus la cărți, broșuri și reviste de specialitate, ideologice și literare.
•  Trimiterea la case de odihnă și sanatorii ale Confederației Generale a Muncii în mod gratuit sau cu reducere între 25—75%.
•  Întâietatea  la acordarea locuințelor muncitorești.
•  Întâietatea la acordarea de credite pentru construirea de locuințe individuale.
•  Întâietatea la burse și reduceri de taxe școlare la școli medii și institute de învățământ superior pentru copiii lor.
•  Bilete de intrare gratuită sau cu preț redus la spectacole de teatru, cinematograf sau la manifestații culturale și sportive, la locuri de onoare special rezervate de Comitetul pentru Artă și de Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport.”

se subţiaseră până la diplome însoţite de tovărăşeşti strângeri de mână.

Şi-au întărit experienţa maturităţii cu puterea şi entuziasmul tinereţii celorlalţi, cu mijloace mecanice de lucru care le-au uşurat munca, au îndurat vipia soarelui, praful, noroaiele, zăpezile şi viscolul câmpiilor, au muncit aşa cum ştiau şi simţeau ei şi au reuşit încă o dată. Oamenii ăştia erau plămădiţi din alt aluat. Cu sau fără întrecere socialistă locul lor era mereu în frunte.

Înainte de 1980 singura mea legătură cu marea competiţie a muncii a fost o cutie de carton în care anual tata punea la păstrare o insignă, o diplomă, un fanion. Se adunaseră multe.

Nu ştiam nimic despre existenţa vreo unei întreceri şi nici nu mă interesa. Tata muncea aşa cum fusese învăţat încă din mult prea timpuria lui ucenicie la patron. Cred că-l durea la galenţi de întrecerea socialistă.

În anii ʼ60 primea ca semn de preţuire a activităţii lui câte o insignă de inspitaţie stahanovistă care promova mai mult steaua sovietică, în cinci colţuri, decât isprăvile muncitorilor români.

Unul dintre efectele de imagine ale tendinţei de ieşire a României de sub dominaţia Moscovei a fost şi redesenarea insignei. Aşa se face că în anii ʼ70 aceasta a căpătat o altă înfăţişare. S-a renunţat la simbolul sovietic şi la ciudata titulatură de „Fruntaş în întrecerea socialistă”. Noua insignă se numea simplu „Fruntaş în întrecere”. Nici asta nu arăta prea grozav, dar măcar se îndepărtase de simbolurile altora, era un pic mai românească. Felul întrecerii apărea în diploma care o însoţea.

Uneori distincţiei i se adăuga şi un fanion, ca semn onorific suplimentar de preţuire a muncii. În funcţie de posibilităţile şi de imaginaţia organizatorilor fanioanele, diplomele nu erau identice, puteau fi personalizate, dar toate respectau canoanele ideologice ale partidului. Altfel nu se putea!

Pe la începutul anilor ʼ80, tata dădea semne de oboseală. Era o stare de lehamite, de neputinţă, în confruntarea, care ameninţa să devină permanentă, cu lipsa materialelor şi a pieselor de schimb pentru utilajele pe care le îngrijea de parcă ar fi fost ale lui. Pe unele, italiene sau japoneze, le ştia de când era ucenic. Împreună cu o echipă de formidabili meseriaşi le ţinea în funcţiune. Funcţionau perfect. Pe altele, mai noi, fabricate la Unirea – Cluj, le montaseră chiar ei.

Când era groasă rău îi dădea dracului pe toţi băgătorii de seamă din jur, vorbea la telefon cu prietenii lui de la fabrica clujeană şi aceştia îi pregăteau numaidecât toate piesele solicitate. A doua zi se urca în primul avion, mergea la Unirea, umplea o sacoşă imensă pe care o târa după el şi cu trenul de noapte ajungea înapoi la Bucureşti. Nu era treaba lui şi asta îl agasa îngrozitor. Măsura sistematic timpul care-l despărţea de pensionare. O aştepta ca pe o izbăvire.

Într-o zi ne-a anunţat, uşor nedumerit, că a fost invitat la o ceremonie oficială în cadrul căreia, împreună cu alţi muncitori bucureşteni, va fi decorat cu Medalia Muncii. S-a întâmplat întocmai şi i se citea satisfacţia pe faţă. Nu era mare lucru, o medalie de rang inferior, totuşi o medalie conferită prin Decret al Consiliului de Stat. Au fost şi ceva bănuţi.

După câteva luni a venit şi momentul pe care îl aştepta. S-a pensionat. Adunase 45 (patruzeci şi cinci) de ani de muncă, din care 42 (patruzeci şi doi) în aceeaşi fabrică. A rânduit Dumnezeu să aibă viaţă lungă şi tot El a îngăduit să plece spre lumea fără dor cu mâhnirea că „s-a ales prafuʼ de fabrica mea”.

Deşi n-am vrut, până la coadă a ieşit Povestea muncii! Chiar şi aşa sper să fie cuiva de folos căci „bătrânii sădesc, iar tinerii culeg roadele. Cele mai frumoase mîini sunt mâinile leneşe, dar nu şi cele mai de cinste.” De luat aminte!

Cuvenite mulţumiri lui Ando fără ajutorul căruia povestea ar fi fost mai săracă. Întru mulţi, fericiţi şi binecuvântaţi ani!