despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Ne ținem de vizite prin vecini și facem una pe care ne-am dorit-o mult.
Belgrad!
Ce-o fi avînd, oare, orașul ăsta la care atîția ani am visat, privindu-l, poate, ca pe cel mai occidental loc de lîngă noi?
Are… are și azi Belgradul ceva; ceva între «ce-a fost cîndva» și «ce-ar fi putut să fie»… ceva ce-nțelegem bine de tot.
… hai la drum, deci.
Turist, te lași răsfățat și asta-nsemnează și să-ți permiți mici naivități pe care localnicii ți le tolerează. Sîrbii se dovedesc gazde bune; și cînd nu te-nțeleg chiar îi vezi oftînd că nu pot să te-ajute cum trebuie.
Te descurci: una peste alta, Belgradul e un oraș unde chiar dacă te pierzi, tot ajungi unde trebuie. Te poți încrede-n mersul lucrurilor: și cele mai multe funcționează așa cum trebuie, așa cum te-aștepți.
Te-ncurcă, desigur, chirilicele și droaia de semne – Ђ, Đ, Dž, Љ, Њ, Ћ, Џ – care-n nici unul din cele două alfabeturi ce se folosesc aicea nu-ți par prietenoase. Da’ eu zic că dup-o săptămînă-ncepe să-ți fie mai ușor și, mai ales, poți să-nțelegi destul de multe din ce se vorbește.
Ce poți face-n Belgrad? Nu prea-i oraș turistic, precum altele; n-are mari atracții, n-are palate, cetăți și locuri emblematice – așa cum sîntem obișnuiți să le socotim.
Are o cetate, sus pe locul unde Sava se varsă-n Dunăre; dar nu-i mai socotită decît zecile pe care le știi deja – ziduri… istorie…
Muzee? Cîteva; mai mult mergi de la unul la altul decît mergi prin ele.
Catedrala Sfîntul Sava? Da, e mare… chiar e mare, chiar nu-ți pare rău că te-abați s-o vezi… dar o vezi, o vezi și gata.
Și totuși!
Reușești să te simți bine; reușești să-ndrăgești orașul – el e viu, vesel, vibrant – reușești să te simți de-al locului ca nicăieri altundeva; și-ți dai seama că turismu-n sine nu-i scopul plecatului de-acasă-n vacanță. Nu, nu te duci la Belgrad ca turist: te duci ca om… în vizită.
… poate de-aia nici n-am făcut cine știe ce poze? Nu că n-ar fi destule de fotografiat; atmosfera, peisajul, confluența marilor ape ce curg aici, sumedenia de străzi în pantă – unele zici că nu se mai termină, și-s întretăiate de nenumărate ori, încît nu te-ar mira să-ți apară-n față un Mustang fugărit de-un Charger, amîndouă cu motoarele urlînd ca-n „Bullitt”.
În vizită – știi prea bine! – te-alegi cu burta plină. Cît de bine se pricep să pună-n valoare carnea tocată, fără să plictisească, fără să repete, și fără să-ți umple masa cu chestii grele. Au micișorii lor – buni, fără îndoială, deși parcă ai noștri-s mai gustoși, mai zemoși – și plecînd de la ei, amestecîndu-i cu un pic de brînză și afumătură, creează ceva minunat. Și-apoi, da, e pleșcavița.
Pleșcavița arată cu un burger, ca o chiftea lătăreață. În ea poți să scapi ceapă… ori și mai multă ceapă; condimente – și s-o faci mai groasă, mai subțire, după cum ți-i pofta. Ei, ce, plăcere! Poți s-o-ncerci peste tot: la colț de stradă, în restaurante mici, de cartier, sau în localuri scumpe: nu te saturi de ea și de felu-n care sîrbii o respectă.
Naiba știe: și noi ne pricepem la carne tocată – ne ies sarmale minunate, ardei umpluți delicioși, facem acasă chiftele și pîrjoale excepționale… dar cînd le punem în meniul restaurantelor, zici că ne batem joc și de ele… și de noi. Bre, mare păcat.
Carnea tocată o găsim și-n plăcinte. Doamne, în sfîrșit am mîncat plăcintă cu carne: dintr-aia cum știam și noi să facem odinioară! Au și-o sumedenie de alte bunătăți la patiserii – ele-s peste tot! – dar cînd s-apuci să le-ncerci pe toate? … și unde să le mai faci loc?
Dulciuri… au ajuns și la cofetăriile lor „torturile Oreo” – ce să faci? – dar găsești și alte delicii. Prăjitura „Reform”: bună de tot; maghiara „Esterházy”: senzațională! Și vînzătorului parcă i se luminează ochii cînd comanzi dintr-astea: însemnează că știi tu ce știi, că-ți meriți dulcele.
Mai poți să faci ceva aici: să bei cafea. Cere-le cafea-cafea, adevărată, tradițională; primești o cafă tare, cu zaț greu, la care nu merită să te grăbești; de-aia nici vezi pe stradă pe nimeni cu paharul de carton umplut la automat, sau zoindu-l prin stația de autobuz.
În rest, magazine, magazinașe; au și „Shop&Go”, dar e colorat cu galben și mov; și-n piață miroase de te-mbată a mere, a mere din livadă; iar narcisele din gălețile de pe trotuar sînt înmiresmate, așa cum le știm din grădină.
Ne-ntoarcem la oraș, la cum e el. Funcționează: unele lucruri îs altfel: ia, de pildă, încălzirea centrală merge peste zi, cînd ți-i frig să stai în casă, dar se mai oprește noaptea, cînd oricum stai învelit. Curtea școlii-i deschisă pentru toată vecinătatea: copiii se joacă, tinerii socializează, babele-și plimbă potăile… dar naiba știe cum de nu vezi să rămînă după toți, seara, vreun gunoi! Nu poți zice că-i cel mai îngrijit oraș – se simte că-i rămas, cumva, în urmă, că-s ani buni de cînd nu s-a mai făcut ceva, că-s multe imobile scorojite și dărăpănate, că-n multe tramvaie, autobuze, microbuze și trolee cursa-i o pitorească aventură – dar nu te scîrbește nimic; nu ca-n Capitala noastră!
Oamenii conduc bine, știind care-i dreptul lor, dar și care-i dreapta. Semafoarele par nesfîrșite – mai ales cînd ești pieton – dar șoferii reușesc să treacă-ntotdeauna de intersecții. Naiba știe cum le iese, dar să lăsăm asta.
Oarecum în afara mersului lucrurilor pe care le știm, aici poți să-ți aprinzi țigara nestingherit înăuntru; cu toate astea n-am văzut nici un local înecat în fum.
Era să uit: Belgradul nu-i scump. Singurul lucru la care te arzi rău de tot e roamingul. N-ai de ales și-ți cumperi cît poți de repede o cartelă sîrbească, fiindcă nu se poate altminterea – dacă nu pentru altceva, măcar pentru orientare tot ai nevoie de toate facilitățile telefonului. V-am zis că nu-i greu să te rătăcești pe-aici: orașul chiar pare mare, te năucesc răspîntiile, străzile care ba se duc în sus, ba se duc în jos, plus piețele largi cărora trebuie să le dai ocol. Din fericire, transportul public – doar metroul lipsește – e de-ncredere, rapid și deloc greu de folosit.
E multă arhitectură rămasă din anii-n care betonul era socotit frumos; se adaugă edificii ce se voiau moderniste, îmbătrînite ghinionist; și ici-colea orașul trage ponoasele plombărilor nouăzeciste. În ziua de azi se construiește mult, încercînd să se dea un aer prea îndrăzneț părții dinspre rîul Sava.
… cele două Belgraduri – ăl vechi și ăl nou – nu-s chiar așa de unul lîngă altul: rîul care le desparte-i lat și podurile-s lungi. Mai încolo e și Dunărea; oftezi la vederea insulelor și-a zăvoaielor nesfîrșite.
Mai aproape ca niciodată e Novi Sad. De nici o lună de zile s-a repornit traficul pe calea ferată, pe o linie pe care unele trenurile zboară de-a dreptul, făcînd cei 70 de kilometri pîn-aici în puțin peste juma’ de ceas.
E păcat, deci, să nu vezi și orașul ăsta! Are un centru drăguț, curat, vesel și – peste Dunăre, că fără trecut poduri nu se poate – și-o cetate parcă mai frumoasă ca cea a Belgradului. Ne-am bucurat de ea și pe-o vreme capricioasă, de aprilie veritabil: ba cu soare, ba cu vînt, ba c-o măzăriche păcătoasă; nu faci mofturi cînd ești în vizită!
Înapoi în capitala Serbiei, ce-ar mai fi de zis, așa, mai pe îndelete?
Mult verde – destule parcuri, locuri largi, plus o droaie de posibilități de recreere de-a lungul malurilor. Cetatea-i, de fapt, și un parc mare, cu locuri de belvedere, muzeu mlitar și grădină zoologică. Zemun – socotit un cartier, odinioară localitate de sine stătătoare – merită văzut. Nikola Tesla are o casă memorială unde-nțelegi multe despre viața și invențiile lui uimitoare. Celebra familie Zepter ține un muzeu de artă-n mijlocul orașului. Nu departe, într-o hală pe lîngă care treci fără s-o bagi în seamă, e o colecție încîntătoare și valoroasă de automobile vechi. Pe străzi găsești destule mașini autohtone Yugo/Zastava, folosite încă cu mîndrie. Gara cea nouă încă nu-i gata și te cam sperie cînd o vezi, da-i altminterea funcțională, modernă și curată.
Cu avionul – cele mai multe zboruri sînt convenabil programate, lăsîndu-ți timp să cîștigi cîte-o juma’ de zi de plimbare – faci un ceas și-un pic; ajuns acolo, orașul-i accesibil cu fel de fel de autobuze, dacă nu te-ncrezi în taxiuri. Ce-i drept, pe noi ne-a transportat gazda noastră – un tip fenomenal; dacă vă bate gîndul să vă duceți în vacanță, căutați-i pe booking apartamentul: „Sensitive Apartment”.
Atît? Atît: a fost bine la Belgrad: ne-a plăcut, ne-a mers la suflet.
                                                                              
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
de Ando și HM
Transporturile și comunicațiile-s șira spinării unui stat care funcționează. Cefereul și Poșta au fost, zeci și zeci de ani, o adevărată armată care a ținut țara mare laolaltă.
Cîte de puține lucruri vechi ne-au mai rămas din gloria Poștei Române!
Întîi de toate, fără palatul de pe Calea Victoriei; apoi, în zilele noastre i s-au împuținat localurile, ba pierdute în urma retrocedărilor, ba schimbate cu altele, mai mici și mai dosnice, din cauza chiriilor prea mari.
Din lista vechilor oficii poștale închise din Capitală, putem număra pe cel din Filaret, cel de pe Viitorului, de la doi pași de Piața Galați și pe cel de lîngă Hala Traian, de pe Calea Călărașilor: clădiri lăsate-n voia paraginii.
            
Mai rămăsese pe cîte-un zid vreun suport de veche cutie poștală și – cu ceva noroc – chiar găsim și azi urma uneia, păstrată într-o formă destul de bună la Gara de Nord; bîntuind internetul, dibuirăm altele. Muzeul poștei păstrează și o cutie de cînd hăul. Semnele indicatoare ale telefoanelor publice au fost mai norocoase… și foarte trainice.
      
Cutiile poștale din București – cel puțin – aveau două compartimente, pentru ușurarea sortării trimiterilor. În stînga se punea corespondența „loco” și-n dreapta cea pentru alte localități. Cutiile erau galbene, după aceea au fost roșii.
Ca și cum ar fi ceva de rușine, nici vechea emblemă a Poștei nu se mai găsește amintită pe nicăieri. Odată de P.T.T. a devenit P.T.T.R prin adăugarea serviciilor de radioficare și radiodifuziune (factorul poștal vindea și abonamentele radio-tv), s-a ajuns la modelul care a fost folosit îndelung.
 
Deși nu-s inedite, reclamele serviciilor poștale din cărțile de telefon ne arată atît aspecte interesante din activitatea P.T.T.R. cît și evoluția societății în sine de după Război, așa că le urmărim, împreună cu o serie de imagini găsite în arhiva Agerpres:
       
1950:
               
1958:
          
1965-1966:
                   
1970:
               
Citiți și despre:
 scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.
Nu eram familiarizat cu detaliile documentelor, dar mi-a rămas în minte bănuiala că unitatea militară în care urma să petrec nouă luni se află în Caracal, anecdodicul oraș din ținutul Romanațiului.
Am primit documentul, mi-am cerut încă o dată iertare și am ieșit. La ușă mă aștepta, cam plictisit, soldatul.
Mă grăbeam. Aveam întâlnire la Bordei cu un grup de băieți și fete, foști colegi de liceu printre care se afla și V.R., prietena mea. Mulți deveniseră în acea vară, ca și mine, studenți, dar unii încă nu primiseră ordinul de încorporare. Pățania prin care tocmai trecusem a adăugat un plus de veselie acelei seri frumoase.
Tata n-a comentat. În schimb i-a dat lui nea Jean Tâmplaru’, prietenul și colegul lui, vitănean de-al nostru de pe Drumul Între Vii, „ordinul” pentru confecționarea tradiționalei valize din lemn.
***
Nea Jean, meseriaș vechi, făcuse multe d’alea. S-a întrecut pe sine. A pus la bătaie tot ce știa. Lustruită de-ți făceai freza în ea, frumoasă, trainică, inteligent compartimentată, cu o încuietoare simplă, ingenioasă, valiza a însoțit apoi, trecută de la unul la altul, mai multe contingente de copii ai Vitanului ajunși la vârsta milităriei.
***
A doua zi, luni, după ce am epuizat sarcinile dimineții, m-am urcat pe bicicletă și am luat drumul spre Dodel. Locuia pe Pascu Nicolae la intersecția cu Dristor, foarte aproape de Bobocică. Coborând pe Răcari în câteva minute am ajuns la poartă. Am intrat. Prietenul meu moțăia la masa de sub bolta de ananas și căpșunică. Mirosea de te apuca amețeala. Trecuse de zece. Mă așteptam să-l găsesc în grădină sau la animale. Ceva nu era în regulă. Am sprijinit bicicleta de un butoi pus la umflat și m-am apropiat.
– Ce faci Bulgare? Ți-e rău?
N-a schițat niciun gest. Ca din pământ a apărut tanti Petca, mama lui.
– N-are nici pe dracu! Uite la el! Parcă-i un cotoi în călduri după ce a bântuit toată noaptea pe acoperișuri!
– Săru’ mâna!
– Ce faci mamă? Ți-a venit ordinul?
– Da! L-am luat eu ieri de la comisariat.
– Și când pleci?
– Nu știu! Pe douășpatru trebuie să mă prezint la ultima vizită medicală și atunci aflu când, cum și încotro plec. Oricum, până la 1 octombrie toți teriștii trebuie să ajungă în unități.
– Mă-ta ce zice?
În timpul ăsta Bulgarul se uita la noi ca curca-n lemne.
– Mama se ține bine! Tata pare mai afectat.
– Moldovenii sunt sentimentali! Toți au făcut armata și n-a murit nimeni. Ai mai fost tu plecat.
– Da bre, dar niciodată așa mult.
– Eu abia aștept să-l încalțe pe bagabontu’ ăsta! Poate se mai potolește. L-a luat vineri ta-su la Valea Dragului.
S-au întors ieri la prânz. Nu i-a trebuit mâncare. S-a spălat, s-a îmbrăcat și dus a fost. A venit spre ziuă. Aveam treabă cu el. Gogoșarii, vinetele, castraveții, conopida, gogonelele nu așteaptă!
S-a îndepărtat apoi și din mers mi-a strigat:
– Când pleci să treci prin grădină! Adun niște capia pentru Mia (Mia era mama).
Am rămas singuri. Bulgarul dormea pe el. Îi picau ochii în gură.
– Unde ai fost mă?
Uitându-se peste umăr, ca nu cumva tanti Petca să fie pe aproape, mi-a răspuns în șoaptă:
– La Mi..ta!
Numele pronunțat era al unei mândre din mahalaua noastră. Fată frumoasă, plină de draci, îi cam păcălea pe mulți. Credeau că e o pradă ușoară. Se înșelau. La vremea aia doar Dodel cunoștea drumul spre darurile ei și nu irosea nicio ocazie.
– Băi Păcăliciule! Vezi că îndată după mine pleci și tu în armată. Ce aș mai râde să te anunțe Mi..ta că îți face un bulgar mic. O să te aștepte cu el în brațe iar ăla o să-ți spună „nene”! P’ormă faceți și nunta și botezul în aceeași zi ca să reduceți cheltuiala. Ai grijă că e ortodoxă! Te omoară tac-tu!
– Ce vrei bă?
– Eu, bună pace! Fii atent ce-am pățit, fi-ți-ar farsele ale dracu!
Și am început să povestesc. Pe măsură ce avansam dădea semne de înviorare. Când a înțeles ce gafă am făcut, a țâșnit de pe scaun râzând în hohote, cu sughițuri. Țopăia prin curte ca apucat de streche. S-a potolit greu încercând să-mi explice:
– Să fi vrut și nu puteam să te sun de la Valea Dragului. Nu au telefoane. La Miliție și la Sfat sunt niște alea cu manivelă. Ca să dai un telefon la București trebuie să faci comandă la Oficiul Poștal, prin Oltenița. Cum ar fi fost să te anunțe centralista că te caută Valea Dragului și apoi o voce să te invite la Comisariatul Militar? Dacă o puneam eu la cale nu ieșea așa de bine! Mamă ce ți-ai luat-o!
Avea dreptate. Cunoșteam bine localitatea cu nume atât de frumos. Știam că nu există telefoane. Dacă aș fi știut și că Bulgaru este plecat acolo…
Am traversat perioada următoare calm și liniștit deși emoțiile se amplificau cu fiecare zi care mă apropia de așteptatul eveniment. Nici nu putea fi altfel. Urma o perioadă, limitată ce-i drept, despre care auzisem unele povești reale și mai ales multe legende. Știam că militarii cu termen redus beneficiază de regimul prevăzut pentru elevii școlilor militare, dar experiența de până atunci îmi spunea că abaterile nu sunt excluse. Și nu m-am înșelat!
Marți, 24 septembrie 1974 la ora 7:00 fix m-am înfățișat, conform ordinului primit, comisiei de la Centrul militar pentru vizita medicală dinaintea încorporării. Erau acolo studenți de la Energetică, Automatică și A.S.E. A fost mai mult o formalitate finalizată prin adăugarea pe Ordinul de chemare a detaliilor referitoare la ultima etapă a procedurii. Am aflat astfel că urma să mă prezint cu valiza luni 30 septembrie 1974, ora 13:00, la Centrul militar Sector 8(*), strada Alexandru Ioan Cuza nr. 56, în apropiere Gării de Nord.
Numărătoarea inversă începuse. Zilele rămase au fost pline și s-au scurs în ritm accelerat. Mai întâi de toate mi-am vizitat frizerul. N-am schimbat stilul de tunsoare doar că părul a fost scurtat ceva mai mult ca de obicei. Pregătirile nu mi-au luat prea mult timp. Trusoul era, în mare, gata: câteva perechi de ciorapi din bumbac specifici încălțărilor militare, câteva articole de lenjerie, produse cosmetice și de îngrijire personală, ață și ace de cusut, un briceag bun, instrumente pentru curățat și lustruit bocancii, plicuri, hârtie de scris și timbre, o lanternă, alte mărunțișuri care să-mi facă viața ușoară. Cu mîncarea nu aveam probleme. Mâncam orice, fără nazuri, așa că nu trebuia să iau cămara cu mine.
În cele șase zile rămase am participat și la două chefuri. Pe al treilea nu l-am mai onorat. Am declarat cinstit abandonul și am ales să mă odihnesc gospodărește.
Prima paranghelie a fost o „feciorească” între băieții din Vitan. Ne-am adunat vreo douăzeci, încorporabili și nu numai, în curtea imensă a lui Neluță (Vitan 205), nepotul camionarului din mahala, al lui nea Minică, unde nu deranjam pe nimeni și pe deasupra aveam toate cele necesare: mese, scaune, veselă, tacâmuri, două grătare mari. Acolo, din primăvară până toamna târziu se făceau nunți. Fiecare a adus ce a avut și ce s-a priceput. Am început pe la prânz și am ținut-o până a doua zi spre seară când numai oboseala, nimic alceva, ne-a doborât. Mizilicuri, specialități de măcelărie, mai multe feluri de vin bun, după pofta inimii, bere de care se găsea atunci în comerț, must proaspăt adus cu găleata de la nea Gheorghiță Dogaru (Vitan 197) și de la Oagăru (Vitan 204), ciorbă de potroace pregătită de tanti Petca, adusă de Bulgaru cu șareta, într-un bidon de lapte, glume, povești, amintiri, muzică lăutărească și de petrecere d’aia adevărată, hore și sârbe îndrăcite, toate au făcut ca timpul să treacă fără să ne dea de veste. Lăutarii cartierului au fost și ei acolo, așa ca pentru băieți, fără bani. A venit mai întâi nea Ion Ursaru cu vioara și cu glasul lui înmuiat în miere. După ce s-a întunecat a apărut Nicu Chiriac cu acordeonul și să te ții! Cei mai plăpânzi erau conduși cu alai la hotelul de deasupra grajdului care adăpostea caii lui nea Minică – podul cu fân. După un somnic mic reveneau în mijlocul ostilităților cu pâlnia gâtului uscată. A fost ultima petrecere cu bulbuci la care am participat în Vitanul copilăriei și adolescenței mele.
Cealaltă a avut loc la un cunoscut restaurant bucureștean și a adus împreună, pentru bilanțul admiterii, cam toată promoția 1974 a Liceului Industrial Energetic fiind o reluare a petrecerii de la absolvire. Întâlnire frumoasă, dans, antren, voie bună, dar fără acel zvâc pe care l-a avut dezlănțuirea din grădina lui Neluță.
La soroc, însoțit de ai mei, am luat drumul către C.M.S. 8. Nu simțeam nevoia să meargă cu mine. Dar cine poate stăvili sentimentele și pornirile părintești? Nici n-am încercat. Tramvaiul 26 ne-a fost de mare ajutor. În dreptul centrului militar strada era blocată. O mulțime de oameni, părinți, rude, prieteni, trăia emoția plecării celor dragi către prima încercare serioasă care deschidea drumul tinereții.
***
Aveam la vremea aia… două prietene (V.R. și G.Z.) și amândouă vreau să mă conducă. Câtă energie consumată pentru a o determina pe una dintre ele să renunțe! În schimb m-au vizitat (pe rând!) de mai multe ori de-a lungul celor nouă luni petrecute sub arme. Una singură m-a așteptat și după vreo șapte – opt ani ne-am căsătorit.
***
Toți erau îndemnați de un militar în termen să ne aștepte în gară, dar nimeni nu părăsea locul. Stânjeneau accesul celor implicați direct în eveniment către intrare.
Când mi-am luat la revedere de la ai mei mama a început să plângă. Tata s-a ținut tare și hotărât m-a avertizat:
– Ne vedem la jurământ. Până atunci ai grijă să ne scrii! (ne-am conformat și unul și celălalt!)
I-am sfătuit să meargă acasă. Acolo nu mai era nimic de făcut. Le-am promis că vor afla cât de repede va fi posibil tot ce trbuie să știe despre mine. Au acceptat propunerea, dar numai Dumnezeu știe ce era în sufletul lor.
Cu Ordinul de chemare într-o mână și cu valiza în cealaltă mi-am făcut loc printre cei care se buluceau să vadă ce se întâmplă dincolo de gard. La punctul de control m-au întâmpinat, ca și pe ceilalți, un locotenent major și un sergent. Purtau însemnele Artileriei. Ofițerul, cam supărat și arțăgos, a verificat documentul, a bifat ceva într-un tabel și mi-a făcut semn să avansez. Gradatul mi-a dat o pungă de plastic cam durdulie și cu brațul întins mi-a indicat drumul. În spatele clădirii era o curte măricică, nepavată, fără vegetație, cu pământul bătătorit și neted ca-n palmă. Maidanul lui Moise (Vitan 172 – 174) arăta mult mai bine. Un locotenent și un alt sergent, tot artileriști, supravegheau de pe margini vreo optzeci – nouăzeci dintre viitori mei camarazi de arme și apoi colegi de facultate.
Primul cunoscut pe care l-am reperat a fost Scândurică (Marian Dima). Am pus valiza jos, ne-am îmbrățișat și apoi curios am deschis punga: o pâine neagră, o conservă de pește, o cutie cu pateu de ficat, două triunghiuri de brânză topită, o napolitană și un pachet cu biscuiți. Speranța mea că vom merge la Caracal, oraș aflat la o distanță acceptabilă față de București, s-a spulberat instantaneu.
– Băi Scândurică! Cu atâta mâncare în traistă cred că ăștia ne duc la Sighetul Marmației.
Între timp s-au adunat pe lângă noi și ceilalți colegi de liceu. Încercările repetate de a-l trage de limbă pe sergentul aflat în apropiere au fost sortite eșecului. Destins, politicos, vorbăreț, devenea mut ca un pește atunci când îl întrebam care este destinația călătoriei noastre. Zâmbea și răspundea ridicând din umeri.
(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 și 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.
Va urma!
Citiți partea întîi • citiți partea a treia
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.
Sunetul nesuferit al soneriei telefonului a făcut țăndări liniștea sedativă a dimineții. E devreme și în condiții normale, la ora asta, nu mă sună nimeni să mă întrebe de sănătate. Îmi potrivesc, fără să mă grăbesc, ochelarii pe nas și privesc lung ecranul. E Adrian N., prietenul meu de peste cincizeci de ani, din 1961, nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă. Ăsta nu se ține de prostii, trebuie să fie ceva serios. Stăpânit de curiozitate, îi răspund:
– Ce bă, ai căzut din pat?
– Lasă caterinca și fii atent aici! Îl știi pe Petre Z. de la noi din Vitan?
– Numele nu-mi spune nimic. Poate dacă-l văd…
– A stat la 101, lîngă ai lu’ Tighel, vizavi de centrul de pîine, în curtea aia care nu avea trotuar – gardul era chiar la marginea carosabilului.
– Locul îl știu, dar pe băiatul ăsta nu mi-l amintesc.
– Nu e născut pe Vitan. A venit de undeva din Oltenia. E cu vreo doi ani mai mic decât noi.
– Și a făcut școala la Târcă?
– Da. În sfârșit… lasă asta! Eu am rămas prieten cu el. M-a sunat ieri. Are nevoie de ajutor.
Si începe să-mi spună povestea.
După o perioadă zbuciumată și aventuroasă a vieții lui, Petre s-a stabilit într-o localitate cunoscută a județului Harghita, alta decât Miercurea Ciuc. Cu vreun an în urmă a fost diagnosticat cu un cancer de colon și a fost operat la Târgu Mureș. Întors acasă cu indicații terapeutice postoperatorii nu tocmai profesioniste, după îngrijiri… neîngrijite a făcut foarte repede metastaze hepatice. Avea nevoie de niște medicamente pe care în Miercurea Ciuc nu reușea să le procure. Unii majoritari din zonă nu sunt empatici și prietenoși cu românii minoritari nici atunci când sunt în suferință. Singur, slăbit de boală, fără posibilitatea de a se deplasa la Târgu Mureș, a strigat și el după ajutor spre București la prietenul lui Adrian N. cu speranța că acesta îi va găsi doctoriile atât de necesare. Adrian le-a găsit. Deși le plătea integral (nici nu era posibil altfel), fără prescripție de la un medic specialist tot nu le căpăta.
– Tu ai o relație solidă în lumea medicală. Crezi că poți face rost de rețetă?
– Știi bine că „relația” mea nu este oncolog. Așa cum îl cunosc nu va ezita și va găsi soluția potrivită. Vorbim mai târziu!
Până la prânz a primit documentul, a cumpărat medicamentele și le-a expediat prin curier către localitatea harghiteană. S-a mișcat repede.
A doua zi, mai spre seară, atunci când la țară lumea se potolește și privighetoarea își drege glasul, m-a sunat să-mi confirme că pachetul a ajuns la Petre.
– Adriane, să-ți dea Dumnezeu sănătate pentru stăruință și osteneală! Îți pregătești culcuș în Rai!
– „Ce puteam să fac Dane? Am copilărit cu el!”
Replica asta mi s-a înfipt în minte. Adrian a copilărit cu Petre, eu am copilărit cu Adrian, Titi Ochiosu a copilărit cu mine, Făneață a copilărit cu Ochiosu, Bulgaru a copilărit cu Făneață, Meleacă a copilărit cu Bulgaru, Buță a copilărit cu Meleacă și tot așa. Doar pentru atât copiii acelui Vitan s-au legat cu un fir nevăzut, trainic, rezistent care îi face și azi să fie frați?
Eu nu mai înțeleg nimic! Aflu cu o frecvență alarmantă despre puști care se bat cu sălbăticie pentru te miri ce folosind arme albe, despre fete care se calcă în picioare pentru o privire pofticioasă ațintită asupra unui „șmecher” de cartier în timp ce „băieții” le încurajează și le filmează pentru a proba pe internet vitejia „armazoancelor” minore.
Ne „trozneam” și noi, dar niciodată n-am dorit să ne facem adversarul, nici măcar, groggy, darămite să-l omorâm. Un pumn care uneori învinețea un ochi, un șut în cur și o înjurătură erau suficiente. După zece minute împărțeam codrul de pâine caldă sau fructele „cumpărate” din grădinile mahalalei. Fetele se certau rar. Ele nu frecventau strada. Se întâlneau prin curți, acolo unde erau supravegheate. Dacă totuși o făceau nu ajungeau să se păruiască.
***
Am asistat o singură dată la o cafteală pe bune între femei. Aveam vreo treișpe – paișpe ani. Vizavi de noi, la Fripta (Vitan 162) locuiau două tinere, căsătorite și casnice. Una dintre ele, mai „bună” (asta se vedea cu ochiul liber!) și mai „pricepută” (asta spunea gura lumii!), îl ademenea pe soțul celeilalte. Când dovezile au fost de netăgăduit, „înșelata” a trecut la atacul fizic împotriva celei care-i purta bărbatul în păcatul preacurviei. Încercând să scape cu fuga, „ispita” a mutat bumbăceala în stradă. S-a adunat lume ca la urs. N-a intervenit nimeni. Au fost lăsate să-și ostoiască energiile. S-au potolit singure când n-au mai avut ce rupe de pe ele.
***
Într-o zi blândă de toamnă frumoasă și îmbelșugată, sub nucul din curte, puneam țara la cale cu un alt copil al Vitanului. Sportiv cunoscut, umblat prin toată lumea, slujitor devotat al intereselor românești, îngrijorat ca și mine de degradarea nestăvilită a societății în care chiar noi am ales să trăim, a concluzionat:
– Anghimoafte, locul meu și-al tău, al ăstora din generația noastră e la Muzeul Antipa sau într-o rezervație. Exponate vii! Specie pe cale de dispariție! Când ne plictisim acolo, ori ne dau ăia învoire să mai ieșim p’afară, ori sărim gardu’ cum făceam când eram mici. Și p’ormă, îngroziți de ce-am văzut ne întoarcem spășiți și lecuiți.
Nu-i împărtășesc opinia excesiv deprimantă, dar perspectiva e tristă. Tristă rău!
***
Petre Z. se luptă cu boala. A început tratamentul potrivit și starea lui s-a ameliorat, este mai încrezător, s-a întremat. Evoluția metastazelor a fost stopată. Speranța moare ultima!
Dumnezeu să-l ocrotească!
Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea
Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.
Spitalul este un animal ancestral. În ciuda vechimii, nu este un organism unicelular desprins prin luptă crâncenă din supa primordială. Oh..nu! Este unul pluricelular, un vertebrat trecut prin toate încercările posibile ale evoluției, un prădător de clasă ajuns în vârful lanțului trofic. Fiecare parazit prins în blana lui este de fapt o piesă dintr-un mecanism, extrem de bine pus la punct, făcut să creeze impresia de invincibilitate, să înghită concurența altor clinici universitare pentru a fi considerat, fără prea multe comentarii, cel mai bun spital din țară. Cei care cred asta se înșală amarnic. Prin ceața deasă a impresiilor, lăudăroșeniilor și orgoliilor, o privire atentă, avizată, poate descoperi că de fapt, în interiorul mastodontului nu se întâmpla nimic spectaculos, nimic din ceea ce Tânărul Medic știa că se petrce într-o clinică universitară cu pretenția de portdrapel al științei medicale: cercetare științifică, promovarea și aplicarea noutăților din domeniu (diagnostic, tratament, tehnică operatorie), articole publicate în revistele medicale de vârf, lucrări științifice adevărate (nu compilații sau alte inspirații) prezentate la marile congrese înternaționale… Doar operații de rutină răsplătite corespunzător de… pacienți, căci nu-i totuna să te opereze o somitate ca Profesorul sau un foarte bun medic tânăr, fără nume. Când societatea românească era mai așezată, cu cheltuială se ținea doar obrazul subțire. Mai nou și obrazul gros se întreține tot cu cheltuială.
O cohortă de medici angajați cu contract avea menirea să pună în mișcare mecanismul anchilozat al spitalului. Fiecare știa despre celălalt cine și cum l-a susținut pentru a ocupa postul mult dorit. Îi lega un soi de solidaritare care-i făcea să se tolereze reciproc, o înțelegere tacită care nu le permitea să comenteze între ei manevrele care-i propulsaseră acolo unde altfel nu ar fi ajuns niciodată. În prezența rezidenților i se mai dezlega limba câte unuia și atunci aflau și ei adevărata poveste a fiecărui medic, o bârfă nevinovată bazată pe fapte reale care, având ca subiect păcatele altuia, mai ușura sufletul încărcat de păcate al povestitorului.
Peste tot, Tânărul Medic se împiedica de băieți sau fete cu pedigree, descendenți ai unor ilustre personalități ale lumii medicale și nu numai: fata senatorului, nora ministrului, băiatul afaceristului… Toți erau angajați pe posturi didactice și de cercetare ocupate desigur prin concurs, altul decât concursul de rezidențiat pentru promovarea căruia erau necesare cunoștințe profesionale solide și abilități intelectuale exersate în timp. Nimeni nu voia să observe un detaliu. Într-o covârșitoare majoritate, copiii ăia de diverși erau niște nulități.
Au intrat în facultatea de medicină călărind walkiric pe un nume, pe un plic, sau în anumite cazuri pe amândouă în același timp, cu dezinvoltura acrobaților de la Circul de Stat din Moscova care intră în arenă pe spinările unor nobili lipițani. Fentând concursurile pe care nu le puteau câștiga au intrat și în rezidențiat. Un profesor îngăduitor, bine cointeresat (sau constrâns), obsedat de viitorul medicinei românești și de propășirea școlii pe care chipurile o conduce le pregătea niște posturi didactice sau de cercetători și la momentul potrivit le scotea la concurs. Se punea apoi în funcțiune un mecanism diabolic menit să înlăture contracandidații astfel încât copiii de diverși să concureze singuri. Cel care avea proasta inspirație de a se înscrie la un astfel de concurs, încurcând traseul câștigătorului dinainte știut, primea un telefon. O voce serioasă, convingătoare, îl povățuia să nu se prezinte pentru că oricum va pica de la prima probă și nu are niciun rost să abuzeze de timpul, de răbdarea, de bunăvoința profesorilor din comisie. Se putea întâlni cu ei pe parcursul carierei, de pildă la examenul de medic specialist și ar fi păcat ca aceștia să aibă deja o impresie proastă despre persoana lui, sau mai rău, despre capacitatea lui profesională. După o asemenea pledoarie, puțini erau cei ce se încăpățânau să participe totuși la concurs, mai ales că vocea avea dreptate.
Spitalul are o organizare socială compusă din grupuri închise formate din indivizi cu aceeași origine și profesie care moștenesc prin tradiție drepturi și obligații respectate riguros. Civilizația indiană le numește caste. Relațiile dintre membri unor caste diferite sunt guvernate de reguli foarte stricte care nu permit trecerea la o treaptă superioară. Modelul se regăsește aproape identic în entitatea socială numită spital.
La baza piramidei, în casta Sudra (a servitorilor, a celor constrânși să efectueze cele mai umile munci și care nu au acces în temple), sunt cuprinși rezidenții intrați la frăgezit prin concursul de rezidențiat, cu alte cuvinte pulimea, cei care nu au avut pile sau bani ca să își aranjeze un post de preparator universitar sau de doctorand. Ei sunt cei care duc greul gărzilor. Ei se trezesc din jumătate în jumătate de oră ca să vadă pacienții veniți cu urgențe, cu dureri, cu sângerări, dar și pe cei care pur și simplu cred că e cool să ajungă la spital duminica la ora 3.00 dimineața, după ce au rupt ușile cluburilor, doar pentru că o durere de cap îi chinuie de vreo două săptămâni. Ăștia sunt cei foarte ocupați – bat berbunca ziua întreagă, nu au timp să aștepte alături de toți pensionarii la cabinetul medicului de familie și presupunând că în pragul zorilor nu este coadă la camera de gardă, dau buzna în spital. Aceiași rezidenți sunt cei care fac o munca titanică, extrem de plictisitoare și fără de sfârșit. Scriu foi de observație, bilete de externare, epicrize, rețete, cam tot ce este de scris. Tot ei sunt cei care stau de vorbă cu pacienții, care îi îngrijesc după operații, care le schimbă pansamentele și care primesc cele mai mizerabile salarii din sistem. Pe ei îi înjură lumea și pe ei îi ocolesc profesorii când e ceva de învățat. Drama rezidentului român nu este salariul, ci faptul că după 5 ani de slugăreală va deveni medic specialist fără să aibă cunoștințele care să îi permită să funcționeze independent. Niciunul dintre profesori nu are interesul să-l învețe pe rezident mai mult decât strictul necesar pentru a putea să lucreze într-o policlinică. Orice medic tânăr care ar ști mai mult este un potențial concurent. La ieșirea din rezidențiat trebuie să știe unde să trimită cazurile complicate pe care, inevitabil, nu este capabil să le opereze. Cine e mai bun decât un profesor? Rezidenții Sudra sunt martori tăcuți la dispariția instituției mentoratului în medicina românească, a întemeietorilor și șefilor de școală medicală. Uneori îl mai ajungea amărăciunea și Tânărul Medic încerca să ghicească la care dintre protejații săi va apela Profesorul atunci când bătrânețea și/sau păcatele îl vor transforma în pacient.
Pe treapta următoare, spre vârful piramidei, în casta Vaisya (a oamenilor liberi, a celor care se pot îmbogăți sau pot să ocupe diverse funcții publice) se află rezidenții intrați în spital pe căi alternative. Aceștia, cu foarte puține excepții, sunt o adunătură de incompetenți și din nefericire alcătuiesc viitorul clinicilor universitare românești. Ei sunt profesorii care îi vor înlocui pe cei de azi, ultimii mari profesioniști cu meseria învățată temeinic de la adevăratele somități ale medicinei românești, oameni mândri să-și dea numele școlii de chirurgie pe care au întemeiat-o. Odată acceptat, fie chiar și printr-o intervenție de la comitetul județean de partid, profesorul avea convingerea că tânărul ucenic va putea reproduce măcar șaptezeci la sută din zestrea pe care o primea în școala lui. Înainte de a aduce pe ocolite o domnișoară doctor între rezidenții din spital, în ședința de catedră, Profesorul și-a informat colegii că tânăra speranță dorește să-și continue cariera în clinica lor și că va face totul pentru a o ajuta. S-a ținut de cuvânt. Doar din întâmplare tatăl junei era un medic cunoscut și general al armatei române pe deasupra.
Un pic mai sus, în casta Kșatriya (a războinicilor, nobilii care dețin funcții de conducere și care se bucură de nenumărate privilegii) sunt localizați specialiștii, cei care se află pe o poziție oarecum neutră în angenajul nociv al spitalului., Unii, cam puțini, au ajuns acolo printr-un concurs corect, câștigat cinstit. Alții, majoritatea, au folosit orice mijloace pentru a ocupa un post în spitalul considerat mândria specialității și locul unde, în consecință, se fac cei mai mulți bani pe lângă salariu. Nu sunt implicați în manevre menite să-i ducă mai sus pentru că mai sus nu se poate. Profesori ajung, eventual, numai cei care au un post didactic. Așa că, păstrând o atitudine umilă, servilă față de Profesor și uneori chiar față de rezidentul preferat al acestuia, sunt preocupați, mai ales, de numărul pacienților care le pot rotunji veniturile.
În vârf, în casta Brahmanilor, e locul profesorilor. Ca și brahmanul, profesorul este un fel de zeu coborât printre oameni. El este maestrul care ar trebui să cunoască învățăturile cărților, să aibă o conduită morală fără pată servind astfel interesele comunității în schimbul privilegiilor de care se bucură. După bunul plac, profesorul poate promova și ocroti neștiința sau poate frânge cariera unui tânăr valoros. Majoritatea sunt somități și beneficiari ai cunoștințelor transmise lor cu generozitate de șefii școlilor medicale prin care au trecut, cunoștințe pe care le drămuiesc, cu vinovăție, în relațiile profesionale cu tinerele generații. Se pun astfel singuri în situația stranie de a câștiga bani buni pe seama lipsei de competență a tuturor medicilor pe care i-au pregătit.
Există și un sistem, mai puțin sofisticat, de ierarhizare a asistentelor după volumul de muncă și mărimea veniturilor nefiscalizate. La bază, în categoria paria, sunt cele tinere care muncesc mult, schimbă perfuzii, fac tratamente și care, în general, se mulțumesc cu ce pică de la pacienți. Minoritatea dominantă este formată din asistentele vârstnice ajunse la demnitatea de șefe. După treizeci de ani petrecuți în spital au ruginit pe post și au câștigat încrederea necondiționată a profesorilor. Sferele astea de osânză care se rostogolesc dimineața pe holuri în drum spre raportul de gardă aglomerând liftul cu prezența lor crăcănată, au o putere fantastică. Adesea nu mișcă nimic în secție fără acordul lor. Multe dintre ele se comportă la vedere ca adevărați manageri ai profesorilor. Se îngrijesc de ei și de interesele lor așa cum agenții FIFA o fac cu jucătorii talentați, aducători de profit. Nu există procedură chirurgicală executată de mâna pricepută, delicată și valoroasă a Profesorului care să nu fie decontată mai întâi la caseria privată amenajată în cabinetul asistentei șefe. Ea știe exact tarifele, programul sau cheful șefului și cum listele sunt lungi, cine dorește un loc mai în față trebuie să-l câștige.
Așa arăta lumea în care intrase Tânărul Medic.
Va urma!
Citiți episodul 1 • episodul 2 • episodul 3
scris de Ando
Ce bine ne-au prins pentru hoinăreală frumoasele zile ale toamnei, zile care, iată, rămân, din ce în ce mai mult, undeva, în urma noastră… Grijulii, aşa cum ne ştiţi, am făcut niscai „provizii”, adică am adunat fel de fel de relicve, culmea, de unde? Păi – cu mici excepţii – cam tot de prin locurile unde ne-am mai învârtit, poate de sute de ori!
Aşa că începem cu una din excepţii, să-i spunem… geografică, adică Piaţa Pajura, unde am dat de această interesantă firmă montată pe un stâlp de pe trotuar. Este un exemplu reuşit de design, în armonie cu arhitectura modernistă a anilor ’60 a clădirii alăturate. Mă tot gândesc cu teamă să n-o ia la ochi vreunul din „vrednicii” noştri edili şi s-o uşuiască de acolo la fier vechi, pentru că, nu-i aşa?, e de sorginte comunistă!
 
Am ajuns şi pe la Şura Mare, adică pe străduţa dintre Olteniţei şi Şoseaua Giurgiului, unde, sus pe blocul de la capătul tramvaielor 19 şi 34, supravieţuieşte un panou de avertizare împotriva incendiilor (pe vremuri, era şi luminos). Şi acum, repede: cine mai ştie care era numărul de telefon de la pompieri?
Revenind pe traseele aşa zis „consacrate”, nu contenim să ne mirăm câte vechituri ne-au scăpat până acum. Iată, sus pe acest bloc de pe tronsonul rămas al străzii Mihai Vodă, ochim un sistem de scripeţi folosit, mai mult ca sigur, pentru ridicarea obiectelor voluminoase la etaje, aşa cum era pe atunci mobilierul din lemn masiv, nedemontabil sau, eventual, pianul.
   
Pe zidul uneia din fostele case cu prăvălii, am găsit o casetă a mecanismului cu clichet şi manivelă, folosit pentru ridicarea/coborârea copertinelor exterioare, acele copertine care pe lângă utilitate, dau, oricând şi oriunde, farmecul arterelor comerciale. Mai punem în colecție și reclama unui oblon metalic marca „Klett”.
 
Mergem mai departe. Ce rău îmi pare că această deosebită casetă pentru sonerii nu am dibuit-o când trudeam la serialului nostru despre sonerii! Şi zic asta numai când mă gândesc că am aşteptat, poate de sute de ori, troleibuzul în staţia Piaţa Rosetti, unde ea se află şi acum, iar eu… cine ştie unde eram cu ochii!?
A venit momentul să ne îndoim puţin de şale, ca să vedem aceste două nivelmetre. Cel sub formă de placă este pe clădirea Universităţii, celălalt e pe peretele Catedralei Sf. Iosif.
 
Privirea sus, din nou! Mă gândeam ce plăcut trebuie să fi fost ochiului, când se lăsa seara şi aceste casete pentru număr poştal se aprindeau.
    
Apropo de casetele „electrice” de mai’nainte, nu e exclus ca acest model de comutator rotativ, uitat pe zidul unui bloc mai vechi de pe strada Luterană, să fie de un leat cu ele.
Tot cu privirea în sus, găsim pe strada Doamnei, lângă fostul palat al Bursei, și inscripția aceasta pe tocul de sus al ușii – Sever Herdan. Nu știm dacă are sau nu vreo legătură cu celebra moară Herdan; prin cărțile de telefon am dibuit doar o altă adresă a acestui Sever, pe fosta stradă Gogu Cantacuzino (mai apoi Alexandru Sahia și azi J.-L. Calderon)!
 
Şi, ca să terminăm cu un zâmbet, iată ce soluţie simpatică şi ingenioasă a găsit nenea ăsta pentru numărul de casă de la poartă.
Pîn-acuma fuse simplu: dezvoltarea marii industrii de-aici e, cît de cît documentată și bătută-n cuie; găsim destul de lesne înfățișată frumoasa istorie plină de mîndrie a creșterii Capitalei. Dar Viilor nu-nsemnează doar mari fabrici, ci puzderie de făbricuțe, ateliere, antrepozite; și pe toate astea e aproape imposibil dibuit prin terfeloage.
Așa c-o s-o luăm la pas, mai degrabă geografic decît istoric. Și-ncepem de-aici, de unde-ncepe ea – Șoseaua:
  
În spate avem Piața Coșbuc; privim în dreapta ce se vede din Academia Tehnică Militară – fostul Seminar Central – iar în stînga o clădire de-a Poliției; pe locul ei s-ar fi aflat azilul „Providența” al societății pentru ajutorul comercianților scăpătați. Ambele clădiri țin de bulevardul Coșbuc – așa se numește încă partea asta a bulevardului Maria. Precum știm, șoseaua Viilor începea de dincolo de actuala piață. Planul maiorului Pântea de după primul Război ne arată chiar înc-o stradă deschisă, direct înspre Antrepozite, purtînd numele industriașului Bragadiu.
Pesemne că era un nod rutier ce dubla destul de sîcîitor intersecția de la doi pași, de la Chirigiu. Adăugînd și diferențele de nivel, părea o încurcătură să ții legătura asta directă cu restul orașului, așa că undeva prin anii ’30 șoseaua Viilor s-a scurtat, precum o avem și azi. Căutînd mai îndeaproape, vedem că șoselei Viilor îi lipsesc numerele 2, dar și 1, 3 și 5. Numărul 4 e după Poliție, unde-ncep niște curți înfundate cu case întortocheate…
… iar pe mîna cealaltă a șoselei, numărul 7 e deja după intersecția cu Odoarei și Năsăud. Ajungînd la intersecția asta, vedem pe dreapta o clădire-mbrăcată-n materiale moderne, sub care nu mulți știm că încă dăinuie ditai istoria.
 
Aici – la numărul 14 – a ființat reprezentața depozitelor Carol Andrenyi – o firmă importantă de felurite feluri de materiale pentru construcții. Comuniștii i-au păstrat specificul pînă-n anii de după Revoluție. După clădire, se intră-ntr-o curte uriașă ce se-ntinde pînă-n actuala șosea a Progresului – adică Trafic Greu. Se văd aici încă depozite cu acces feroviar, unde azi funcționează service-uri auto, dar și marea firmă de comerț de piese auto „Unix”.
Ce să fie mai departe? Sigur, fabrica de ciocolată. Noi încă am rămas să-i zicem Excelent, deși acuma-i botezată „Kandia”. Dar aici a fost altceva la-nceput: fabrica Franck, cea care se ocupa de cafea și de cicoare. După Naționalizare, s-a numit chiar „Cicoarea” o vreme; mai apoi și „Fabrica de produse zaharoase”. În 1949 găseam și-o reclamă la nechezoalele sale:
Dulce-dulce a fost treaba și vizavi! Fiindcă peste drum de Franck, la numărul 15, era – în anii ’30 – celebra fabrică de ciocolată Anghelescu.
 
Prin anii ’50, a ajuns și-o școală profesională de ucenici aici – o scurtă vreme. După Naționalizare putem zice că fabricile astea două, de cafea și ciocolată, au funcționat împreună, în aceeași întreprindere. Pînă chiar după Revoluție, „Excelentul” se-ntindea de ambele părți ale șoselei Viilor.
Încă mai miroase a dulce și a arome pe-aici și azi, așa că – de poftă – poți să te-oprești la magazinul fabricii. Și, pînă-ți desfaci ciocolata, apuci și să te uiți în tihnă-n lungul șoselei:
  
Este una din puținele artere bucureștene cu salcîmi pe margine. Sînt bătrîni și-ți oferă o imagine frumoasă, în lumina toamnei. Salcîmii se-ntind, unul după altul, pînă la intersecția cu actuala prelungire a străzii ce poartă numele bunului doctor Constantin Istrati; mai departe, șoseaua are alt aspect… dar să nu anticipăm!
Una din ciudățeniile șoselei ăsteia a fost imposibilitatea de-a o străbate cu transportul public, de la un capăt la altul; nu c-ar fi așa de lungă, patru-cinci stații, dar orișicît…
La-nceput, ajungeai cu tramvaiele la Chirigiu ori la Pieptănari; în anii ’30, cu creșterea părții de sud dinspre Rahova și Ferentari, s-a introdus autobuzul 33 pe axa Spătaru Preda – Fabrica de Chibrituri. Rezumatul memoriului justificativ al Planul director de sistematizare al Municipiului Bucureşti din 1935 socotea șoselele Viilor și Panduri prea aproape de „aglomerația centrală” pentru a face parte dintr-un al treilea inel de circulație al Capitalei:
… după Război, cătinel, a apucat să circule și cîte-un autobuz de-a lungul șoselei, dar nu direct de la un cap la altul. 32 o străbătea între Pieptănari și Fabrica de Chibrituri și 33 între Fabrica de Chibrituri și Chirigiu. Dar dinspre Ferentari nu mai exista legătura directă pe Spătaru Preda – și cu siguranță și azi am avea nevoie de ea.
De-abia în 1963 s-au băgat tramvaiele, întregind inelul de transport înspre Panduri și mai jos – „prin devierea tramvaiului 20 pe șoseaua Viilor s-a creat o legătură între cartierele din sudul și nordul orașului”.
 
Din păcate, din anul 1988 linia de tramvai de pe-aici, pe unde ne aflăm acum, a fost dezafectată, mutîndu-se pe noua arteră Trafic Greu. Așa că Șoseaua Viilor a rămas cu tramvai doar între Pieptănari și Constantin Istrati; șinele nefolosite nu mai știu cînd au fost scoase și nici nu-mi mai aduc aminte precis cînd s-a aruncat și piatra cubică ce era așternută pe carosabil.
Dar să mai facem niște pași! Rămăsesem pe partea stîngă – pe dreapta încă se-ntinde fabrica de dulciuri – la numărul 15; să mai zicem și că la 1906 funcționase fabrica de vopsele Munzer. Nu prea-s sigure referințele la numere poștale din ghidurile, anuarele și cărțile de telefon – am dat peste multe neconcordanțe – așa că nimeni nu poate ști dacă Munzer fusese aici-anume; în orice caz, a fost sigur prin preajmă. Apoi vedem, la numărul 17, o intrare străjuită, cîndva, de o poartă.
 
Dacă te-ai fi băgat pe-aici în anii industriei de stat, ai fi dat peste secția de mase plastice a întreprinderii de discuri Electrecord. Azi, pe zid șade scris GEAMURII… și GAMURIII.
Doi pași mai încolo, spre numărul 19, mai găsim o curte lungă pe post de fundătură; s-ar putea să fie fosta intrare Podgoria – dar nu-s sigur:
A – și să nu uităm c-am lăsat în urmă intrarea Viilor…
… care se-nfundă înspre parcelarea din spatele Monetăriei Statului, un loc minunat de făcut o plimbare pe vremea asta; dar cu voia dumneavoastră o să lăsăm asta pe altcîndva. Deocamdată-i de ajuns, mai ales că-ncepe să miroasă prea ademenitor, fiindcă ne apropiem de restaurantul turcesc Clasis… care-i bun.
… și va urma • prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte • a șasea parte
 Cine-a făcut orașul ăsta de azi o fi luat o foaie de matematică și-a-mpărțit străzile; și după aia, în joacă, o mai fi tras vreo două-trei linii dintr-un colț într-altul: și gata. Dar a ieșit; nene, a ieșit bine. Pare monoton – colț de stradă după colț de stradă, cvartale identice, fiecare a treia-a patra stradă ditai bulevardul – dar nu-i deloc monoton. Chiar și fără Sagrada Familia și Gaudí, Barcelona-i o frumusețe.
… cu ce mai poți tu veni în plus, povestind despre orașul ăsta minunat?
Înțelegînd
Poți să-ți faci de-acasă planuri multe fără să greșești, da’ nu-i deloc bine să aglomerezi agenda. Se poate și s-alergi de colo-colo, de la un obiectiv la altul; se poate să-ți aloci un timp anume ca să petreci undeva – dar forfota orașului te dă peste cap. Nu că te-ntîrzie, ci că-ți creează nevoia de-a face cîte-o pauză destul de des – cînd nimerești într-un colț mai tihnit, simți nevoia să-ți regăsești un pic de intimitate. Ne-am zis să n-ajungem ca cei care uită să privească, pierzînd vremea făcînd mii și mii de poze la care n-o să se uite nimeni; păi, cu atîta iureș în care te găsești, nici răgaz de poze n-ai. Da’ te descurci; oho, te descurci – e prea frumos locul ăsta ca să merite vreo supărare.
… și cît amar de lume-i aici! Numărul turiștilor e uriaș, copleșitor; om lîngă om, de la găliganul blonziu înroșit de soare la micul asiatic. Toți zumzăie ca musca prinsă-ntre două geamuri; oameni care acasă-s așezați și merg agale, pe partea lor de trotuar, îs aici buimăciți, împleticiți, speriați, mirați – copleșiți. Ce diferență între Barcelona și turismul rural ce se petrece aici, în Capitala noastră, unde omul are răgaz să meargă agale.
Luînd-o la picior
Ședem pe Diagonal, la cîteva minute de Sagrada; primul lucru fu s-o vedem: accesul fără programare online prealabilă, însă, aproape că nu-i posibil. Am lăsat-o baltă și-am ocolit-o pe dinafară. Uriașă, uriaș și numărul uriaș al turiștilor; și – spre deosebire de alte obiective spectaculoase de vizitat din lumea asta – Sagrada nu-i despărțită de oraș de vreo piață, de vreun loc de adunare; doar un părculeț în față și altu-n spate. Plecăm – Piața Cataloniei cu porumbeii care vin în palma ta să ciugule boabe, Rambla unde omul merge umăr la umăr cu cel’lalt om – și asta-n orice zi normală, nu-n cele turistice. Cartierul cel vechi – întortocheat, cu intrări înguste și piațete surprinzătoare – te face să te rătăcești cu folos. Nu-i de mers pe-aici în weekend, fiindcă-i pur și simplu omor – dar în zilele celelalte apuci să caști gura-n tihnă. Peste drum este, firește, Boqueria – un cotlon plin de bunătăți de unde se cade să-ți umpli burta și sacul cu șunci, salamuri, dulciuri și alte, alte nebuneli făcute pe loc; și mai ales un cotlon unde vei mai reveni. Sigur.
Rambla o ține-n jos, spre țărm, unde șade Columb sus pe-o coloană uriașă, privind spre marea care l-a adus acasă, mare pe care-a deschis un drum spre un loc care nu-i poartă numele…
         
Pare mai ușor de făcut decît îmi ia mie să povestesc, dar dup-atîta mers n-ai altceva în cap decît să te-ntorci să-ți faci siesta.
Călătorul modern, însă, nu pierde prea mult timp tolănit – își face programul; cumpără bilete, face rezervări – site-urile obiectivelor sînt prietenoase și răspunsurile la întrebările trimise pe mail vin pe loc: bun turism se face aici.
Fii-mea ne-ndeamnă să revenim în centru, undeva unde-i și muzeul Picasso: se-nfățișează aici drumul artistului și toate cele care l-au influențat în operă. Copleșitor.
… și-a trecut o zi, vă vine-a crede?
Cîte mai sînt de făcut și de văzut: și unele-s mai odihnitoare. Iată Sant Pau, spitalul imens unde ai ceva răgaz și să te depărtezi de iureș, printre portocali infloriți și flori de iasomie.
               
Ai nevoie de răgazul ăsta: fiindcă mai sus e parcul Güell…
Nebunia lumii venită aici o-ntrece pe cea a arhitectului… Îți faci loc printre ceilalți, căutînd să vezi cît mai multe. Unele-s ținute sub cheie și ți ce cere bilet să le vezi; grozav ce s-au șmecherit băștinașii. Ai plăti, poate, fără supărare să vezi cît mai mult, dar biletul trebuia luat de dinainte; asta e!
             
Năucit de loc, te-ntorci înapoi, jos, în oraș. Doar ca s-o iei iar la picior.
Montjuïc… deal, parc, un loc uriaș: urci aici cu ce vrei tu, autobuz, teleferic, funicular – sau cu bătrînele picioare. Într-o parte, orașul ți se-așterne la picioare; marea clipește veselă-n cealată parte. Sus, și-o cetate, înnegrită de vremi și bătaia vîntului. Scîrbele fasciste l-au împușcat aici pe președintele catalan Companys în timpul Războiului; mereu zidurile de piatră au amintiri urîte, oriunde-ai fi.
     
Treburile interne
… pe-unii îi superi dacă-i socoți întîi spanioli, și-apoi de-abia, catalani – dar uite că țara asta o duce la fel de bine unită sau nu, regat sau nu – oamenii-ș văd de treabă, întîi de orice: și asta-i ceva de luat-aminte! Călător în partea asta de lume, găsești limbi și inscripții diferite; mi-e din ce în ce mai silă cînd noi ne pocim limba și vorba, din lene și cu gîndul că le-o fi mai ușor străinilor să se descurce fără virgulițe, căciulițe și alte semne ciudate…
Coborînd
Orașul e jos, așa că – șerpuind pe coasta dealului – te-ntorci la el. Piața Spaniei, uriașă, vuietul lumii! … și Palatul Național în fața căruia, seara, fîntînile au jocuri de lumini și cîntă muzica: și lume, lume, iarăși lume.
Vine momentul în care îți dai seama că trebuie să te-oprești nițel.
Bobocul nostru – turist deja, cetățean al lumii – ne-a ajutat tare mult: cuminte, a stat să vizităm, să admirăm, să circulăm; în plus, cu el în căruț, am scutit o groază de cozi, ba de bilete, ba de verificări de bagaje – așa că i-am dat și lui o pauză. Fetele au plecat spre alte minunății – portul, acvariul – și el s-a dus la joacă… a fugărit porumbei, a tras șuturi în mingea roș-albastră cuvenită și a molfăit cîte-o bucată dulce de prăjitură.
Ca multe alte orașe pe care le-am văzut, și Barcelona are parcuri cu aleile neasfaltate. Pe jos îi un soi de pietriș fin sau o țărînă bătătorită – deși-i praf, nu-i pic de mizerie. Peste tot, copii, tineri, turiști odihnindu-se; cînd apucă să-și mai tragă sufletul, turiștii redevin prietenoși și oameni, așa că e o plăcere să nu faci nimic pe-aici.
Ca orice turist bun, revii prin locurile care ți-au plăcut, te lași purtat de pași, îți permiți luxul să te rătăcești – dă-le naibii de hărți Google! – pentru că-ți ies în cale alte și alte frumuseți…
Ajungi iar spre port, spre plaja fierbinte, spre restaurantele unde găsești toată bogăția mării…
         
Sagrada
… nu te lasă sufletul să pleci fără să vezi, pe-ndelete, Sagrada Familia. Dumineca dup-amiaza, cînd mulți turiști au părăsit orașul deja, e-o vreme bună. Lumina caldă a Soarelui intră galbenă, portocalie, roșie, înăuntru. N-ai cuvinte. Șantierul e-nchis azi; nu-i zgomot. Cît o mai fi de muncă? Peste aproape zece ani cic-ar trebui să fie gata; atunci se vor face o sută de ani de cînd cel care-a visat catedrala și i-a-nchinat mai bine de jumătate din viață a murit.
                 
Trebuie s-o vezi. Sigur că Barcelona poate fi văzută – și merită cu prisosință să fie văzută – chiar și fără Sagrada, fiindcă-i un loc încîntător; dar… degeaba!… degeaba: trebuie s-o vezi.
Sfîntu’ Gheorghe
… papistași ori pravoslavnici, cu toții-l ținem pe 23 ale lui Aprilie. Da-n Barcelona… ehei, ziua asta-i cu totul și cu totul altfel, fiindcă Sant Jordi al lor îi un soi de Dragobete; fetele primesc un trandafir roșu și băieții o carte. Frumos! Și mai frumos decît datina asta-n sine, e-ntreg orașul, căci peste tot poți cumpăra ba trandafiri, ba carți – și banii se duc la cine știe ce faptă bună. O droaie de adolescenți șed la tarabe peste tot și și n-au deloc fețele obosite și plictisite – chiar și spre sfîrșit de zi au puterea să te-mbie să contribui. Cum să nu-ți placă?
… la naiba: trebuie să pleci
Deși sastisiți de turiști, locuitorii găsesc vreme să se poarte și frumos, și cu zîmbetul pe față cu tine. Pe bulevardele mari e loc pentru toată lumea și cam la fiecare a treia intersecție mai mare dai ba peste un obelisc, ba peste cine știe ce altă statuie-nconjurată de un scuar umbros. Pisici nu vezi pe nicăieri, dar nu m-am prins de ce. Serile-s lungi – și oleacă vîntoase, dată fiind apropierea de mare. Ce senin și ce limpede se vede orașul, de sus! Se vede bine și de jos, fiindc-am mers cu metroul cale de destule stații ca să-nțelegem că atît turistului încărcat, cît și locuitorului cu nevoie-i e ușor să meargă pe-aici. Escalatoare, lifturi și ieșiri indicate bine te-ajută chiar dacă-mpingi un cărucior. Aidoma transportul de deasupra, unde autobuzul trage la cinci centimentri de bordură și nu-i nevoie să faci acrobații ca să urci. La Aeroport se-ajunge lesne și – mai ales – știi cît faci pîn-acolo; de altfel cam orice călătorie-n interiorul orașului e predictibilă, ca timp și cost. E plin de biciclete, sistemul lor de închiriat nu e un moft, ci un sistem autentic de transport public. Transportul – deși impecabil și la-ndemînă – nu-i ieftin: Barcelona-i un oraș puternic, un oraș bogat! Turism, întîlniri de afaceri, congrese, fotbal – toate îl fac, neîndoios, scump. Nici mîncarea nu-i ieftină; nimic nu-i ieftin aici, dar orice face toți banii.
Să faci Barcelona-ntr-un city break clasic e o barbarie, fraților. Ai nevoie de zile, cîteva zile; și să lași zile și pentru data viitoare!
… și pentru că turismul s-a schimbat. Nu mai merge să te duci undeva și să te lași purtat de stradă, să te-abați pe dup-un colț, unde să descoperi cine știe ce loc drăguț unde să intri. Pen’că s-ar putea ca-n locul ăla să nu poți intra fără să fi avut programare online dinainte. Fără telefon călătorul de azi e-n pom! Așa că – plecînd la drum – trebuie să-ți faci foarte atent planul; la ora 10 mergi acolo, la 11 jumate dincoace; nu mai ai vreme să caști gura, să te preumbli, să te lași atras de cine știe ce frumusețe ce se ghicește doar după colț…
E trist, pe undeva. E sigur, bun-nțeles: știi că nu mai stai la cozi, știi ce și cînd o să vezi; dar nu mai ai șansa aia să te hotărăști pe loc să intri unde-ți place.
Dar așa trăim și-n restul timpului, așa că-i firesc să trăim la fel și-n vacanță: și asta n-o să se schimbe, mă tem.
Barcelona – și ea – e tot mai eficientă. Teribil de turistică, pesemne că n-o mai fi avut de ales altminterea. Uneori, pare că s-a și plictisit să fie așa de vizitată, cu toate că n-o arată pe față – dar celor de-acolo trebuie că nu li-i ușor, cu atîta lume mereu, mereu pe capul lor…
Ziceam, deci, că-i nevoie de cîteva zile bune ca să vezi orașul ăsta. Oricît de multe-ar fi, la plecare o să tragi linia și-o să-ți dai seama c-ai lăsat multe pe dinafară; nu se poate altminterea. Așa că nu cred că-i cineva, pe lumea asta, care să poată da rețeta perfectă pentru o vacanță-n Barcelona – vacanța aici e perfectă oricum.
Strada s-a numit Sălciilor, apoi Tomas Masaryk, apoi Julius Fucik; azi și-a recăpătat numele primulul președinte cehoslovac…
Cam pe la numărul 11, te-ai opri să vezi o casă cam căzută; și-n spatele ei o hală cu o siluetă inconfundabilă: da, e un garaj.
… de cîte ori am trecut pe-aici fără să caut să deslușesc istoria din spate! E vorba despre garajul Mihail Sontag.
Îl găsim pomenit în cărțile de telefon de la sfîrșitul anilor ’30. Inginerul Mișu Sontag fusese pilot de curse; ba chiar unul tare. A făcut echipă cu Petre Cristea la Raliul Monte Carlo, cu un an înainte ca Petre Cristea să cîștige ediția din 1936.
Ce s-o fi ales de Sontag, n-am aflat. Soarta de mai apoi a garajului e banală. Clădirea din față pare să fi fost și grădiniță.
Începeam, acum aproape opt ani, ceea ce-avea să devie un serial dedicat civilizației publice – despre lucrurile mărunte din oraș. E vremea să revenim, ajutați iar de imaginile surprinse de Șerban Lăcrițeanu de-a lungul anilor ’70. Vom desluși, din colțuri de instantanee stradale, alte detalii și mici înțelesuri.
Iată o poză din 13 Septembrie. V-o vine sau nu a crede, e chiar intersecția cu Panduri/Tudor Vladimirescu.
Cîte s-au schimbat aici! Nu doar că micile dughene au dispărut – dar și tramvaiele. Vedem un 20, linie istorică ce unea Larometul de Șura Mare (mai tîrziu ajungînd și-n capătul șoselei de Oltenița). La vremea aceea, venea dinspre Izvor, prin cartierul Uranusului – pe unde? vedeți mai jos – și aici făcea dreapta, luînd-o-n direcția Viilor. Bune erau legăturile acelea dintre cartiere care s-au pierdut.
Tramvaiul 20 nu va mai circula niciodată: linia ce duce la Laromet se desființează, lăsînd locul metroului.
Am văzut mai sus și-o poză a pantei dulci ce ducea la Izvor; în zare se văd gardurile șantierului de metrou; zona încă nu murise. Fotograful – zic eu – a prins o imagine splendidă, care te duce cu gîndul la orice alt oraș splendid din lume.
Iată – tot afectată de metrou; de primul metrou – și Piața Unirii.
… șantierele păreau mai suportabile cînd oamenii încă trăiau cu ideea că le vor îmbunătăți viața. De unde să fi știut ei că urma demolarea Halei, a Spitalului Brîncovenesc, că nici un tramvai, troleu ori autobuz nu va mai trece pe-aici?
Lăcrițeanu ne arată blocul cu renumita berărie Turist, afectat de Cutremur.
… vedeți reclama ceea de sus? „inol durol ideal” – așa zicea. La vremea respectivă, s-ar putea să fie fost stinsă deja – raționalizările! – dar a rămas în picioare pîn-acum vreo opt ani, cînd s-a spoit blocul!
Tot un semn luminos se vede și-n poza următoare. Scrie pe el „Economisiți la CEC”. Erau multe dintr-astea: cum ar veni, „de interes public”. Întîlneai și semne uriașe pe care scria „în caz de incendiu sunați la 081…” – că pe-atunci pompierii, miliția și salvarea aveau fiecare telefon separat.
Tramvaiul 5 trecea pe-aici, ducîndu-se înspre Floreasca. La-nceput întorsese la halele Ford – știți, unde-i azi parc și un „Spring Time” – și dup-aceea, fusese prelungit, în jos, pîn-la Aurel Vlaicu. Ca să vedeți prostia și degringolada și de-atunci, 5-ul urma să fie scos curînd de pe Calea Dorobanților, și băgat pe Floreasca. Nici zece ani n-a ținut treaba asta, că… s-a desființat și Floreasca – și 5 merge pe unde merge și azi: pe Barbu Văcărescu. De ce? Pentru ca nebunul să șadă liniștit în moșia sa din Primăverii.
Se mai văd și azi ceva urme ale trecerii tramvaiului; pe străzile ce unesc Radu Beller de Floreasca mai sînt plantați stîlpii metalici groși ai rețelei; iar pe Floreasca, la podul de peste lacuri, ne miră faptul că e – pe stînga – o bandă complet liberă; e vorba de vechea cale de rulare, dezafectată; pe-acolo, tramvaiul mergea separat (precum 16-le prin Tei).
Pozele lui Lăcrițeanu-s pline de detalii auto mici. Uite-un Buceag-cisternă la Podul Constanța; altul, folosit ca depanare de I.T.B. – cu turn pentru reparația rețelelor electrice; iar dintr-o poză încărcată din vechea Regie dibuim un camion de transport butelii (nu mai țineam minte de ce n-avea roți duble pe spate) și altul, folosit pentru transportul pasagerilor (o carosare elegantă):
  
… Lucrările de-ntreținere fac prilejul de-a ne-ntîlni cu prieteni vechi; iată, pe Giulești, silueta clădirii Finanțelor (unde se petrecuse cu un sfert de secol înainte celebrul jaf comunist) – dar și două compactoare greoaie; în imaginea următoare, pe lîngă un „compresor”, vedem și un vechi autobuz transformat în camion (practica era la ordinea zilei, totul se folosea și refolosea pînă la ultimul șurub). Iată – într-o imagine color – și-o Skodă vopsită îngrozitor, ajunsă depanare…
  
Detalii reies din abundență și mai departe. Se vede – pe Nuferilor, c-așa se numea atunci strada Berthelot – tramvaiul care-ntorcea la Catedrală, dar și navetele metalice stivuite-n fața magazinului; le vedeți că-s de două marimi: cele mai înalte erau pentru sticlele de lapte, iar cele scunde pentru borcanele de iaurt (trebuie că era și-o mărime intermediară, pentru sticlele de sana și chefir, care erau la juma’ de litru). În poza cealaltă ne izbește nu doar atmosfera de pe Calea Griviței pierdută dintre Polizu și Matache, dar găsim și-un cîntar public cu monede în fața hotelului…
 
Am ales imaginea următoare pentru viața ei; deși-s multe-n arhiva fotografului care arată chiar mai multă viață, forfotă și aglomerație – de pildă cele de pe la Matache. Aici sîntem la cîțiva pași, la Virgiliu; puzderie de tramvaie, un alt autobuz Skoda simpatic, o Volgă taxi venind de pe Nuferilor; îmi place mult cum se vede-n zare panta lină a străzii Berzei.
… iată că cinematograful Dacia încă purta numele „Marconi” în 1970; un furgon cu tracțiune hipo – nenumărate, pe-atunci; o „săgeată albastră” trăgînd în Gară; un colț de rai înfățișînd Piața Galați din vremea aceea, cu încurcătura de străzi de dinainte de tăierea noului bulevard Dacia; un 20 mînat de-o vatmaniță (erau multe, femeile care conduceau tramvaie) în geamul căruia deslușim cartonul pe care era scris linia, tura și timpii de parcurs (se vede și cum ștergătorul de parbriz era acționat manual, nu?)…
    
Las la urmă pozele favorite. Sunt la 11 Iunie, înfățișînd răspîntia de jos, de la Mitropolie. Ai zice că timpul aproape s-a oprit în loc. Pozele puteau fi făcute cu mulți ani înainte – dac-am face abstracție de taxi și de tramvaie. Refugiul din stația lui 12 era de dinainte de Război – model vechi, apărut în București laolaltă cu cel al tabliilor indicatoare de stații. Semafoarele vopsite-n alb începeau, la vremea pozei, să fie înlocuite cu altele – negre.
 
Se mai vede gardul vechi al bisericii Sfîntul Nicolae Vlădica – mai discret și mai modest; în spate se ghicește benzinăria; iar blocul de pe colțul cu Regina Maria avea și-atunci tencuiala căzută… Vedem că tramvaiele ce veneau de pe 11 Iunie nu făceau decît dreapta – spre Unirii. Mai tîrziu, înainte de desființarea transportului public din Piața ce mare, s-a realizat și virajul cel’lalt.
Încheiem aici plimbarea prin fotografii. Uitați-vă la celelalte, nu doar pentru a găsi un București cochet și romantic, ci și unul aspru, rece, murdar, cu gropi și dărăpănături; cu mașini puține și cu nenumărate droaște cu capota ridicată – nu un oraș vesel, așa cum ar trebui să fie, cică, trecutul.
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii