despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Iată-ne la episodul 30! Bună treabă!
Am ales o casă pitită între blocurile construite în zona Olteniței, dintre BIG și Geamuri-multe. Ciudată; rămasă aici prin cine știe ce capriciu la sorții urbanistice.
     
Amplasarea ei mă face să mă gîndesc că nu ține – cadastral – de Șoseaua Olteniței. Oarecum este perpendiculară pe Mărțișor și oricum, pare a fi orientată cu intrarea ei principală spre această stradă. Nu-mi dau seama prea bine.
A rămas aici la vremea cînd s-au ridicat blocurile de pe Oltenița – și-i aproape o juma’ de veac de-atunci, nu?
Un alt mister al Mandravelei, cum ar veni. Cît o mai sta clădirea asta aici? Nu știu.
L.E.: ar fi vorba de Șos. Olteniței 93.
mai multe despre Case căzute
Continuăm plimbarea printre fel de fel de imobile necăjite. Și nu-s deloc puține.
Pe Județului – asta-i în spatele Circului, în preajma fostei șine.
  
Iată-ne și pe Icoanei – între Dacia și Dimitrie Orbescu.
 
Ce stradă, Dumbrava roșie! Scurtă, dar strașnic de bine garnisită. Dar și aici se strecoară decăderea!
 
Ecaterina Teodoroiu – între Grivița și Occidentului.
Pe strada Remus spre Călărași.
 
Intersecția străzilor Căuzași și Filibiliu.
 
Pe Maximilian Popper, peste drum de nenorocitul spital „Caritas”
Ce surpriză, pe Olteniței – între BIG și Geamuri-multe.
  
Pe Sapienței, început discret de decădere.
Între Grant și Basarab, pe lîngă strada Petru Maior.
 
Petru Maior cu Stoica Ludescu și – la un pas – cu Șoimăreștilor.
    
Două pitulate, pe George Barițiu:
   
Tot pe aici: Iordache Golescu.
Ajunsă o fundătură-nspre blocurile dinspre Turda, strada Cîntarului.
Peste drum de Turda, Iani Buzoiani.
 
Mai departe! Zona Caraiman – Clucereasa Elena:
 
Nu ne depărtăm; Virgil Pleșoianu.
  
Și Elena Pleșoianu.
Ajungem în surprinzătoarea enclavă dintre Giulești și Crîngași. Pe strada Tabla Buții.
 
Încă aici, un ciot uitat al străzii Moisei.
   
La Podul Constanța – ce mai imobil!
 
În stadiu incipient măcar, pe partea de Splai dintre Izvor și Hasdeu.
 
Între Barbu Văcărescu și Floreasca. Comandor Eugeniu Botez și Radu Mihăilă.
 
Două pe strada Banat, din preajma Gării. Unul are și o poveste.
  
Pe – și pe lîngă – strada Radu de la Afumați:
    
… și pe Vasile Lascăr colț cu Icoanei:
citiți și: frumoasele jegoase • frumoasele jegoase 2 • frumoasele jegoase 3 • frumoasele jegoase 4 • frumoasele jegoase 5 • frumoasele jegoase 6 • frumoasele jegoase 7 • frumoasele jegoase 8 • frumoasele jegoase 9 • frumoasele jegoase 10 • frumoasele jegoase 11 • frumoasele jegoase 12 • frumoasele jegoase 13 • frumoasele jegoase 14 • frumoasele jegoase 15
Vremuri noi… Războiul se sfîrșise și nici n-apucase Capitala să-și tragă sufletul după anii de mizerie și sărăcie, că lucrurile se schimbau de tot. Puterea populară, Republica, Naționalizarea – lumea devenea alta… a altor oameni. În sfîrșit, nedreptățile de dinainte trebuiau îndreptate; și nimeni nu putea îndrăzni să zică nici că înainte era bine, nici că lumea nu se cerea refăcută.
Pe scurt – așa, din punct de vedere urbanistic – ce mersese rău între Războaie? „Până în anul 1935 Capitala tării noastre nu avea un plan de sistematizare, pe baza căruia să se desvolte din punct de vedere urbanistic şi edilitar. Dacă în 1935 s’a trecut la alcătuirea unui astfel de plan, apoi acest lucru nu se datoreşte grijei pe care foştii «edili» o purtau oraşului în plină desvoltare industrială, ci faptului că, lipsit de cea mai elementară planificare a construcţiilor, Bucureştiul se sufoca realmente. Dar şi după alcătuirea planului de sistematizare, desvoltarea oraşului a continuat să fie tot anarhică, lăsată la bunul plac al diferiţilor proprietari speculanţi, care cumpărau «bunăvoinţa» aparatului administrativ în frunte cu primarul general al Capitalei.”
„Iar în ceeace priveşte împărţirea oraşului in zone, abuzul şi bunul plac au stat la temelia construcţiilor. In zona aşa numită rurală, din afara oraşului, nu s’a construit nici un spital, nici un sanatoriu sau instituţie universitară, aşa după cum glăsuia «planul» din 1935. In schimb, societăţile de construcţie bazate pe specularea oamenilor muncii, vindeau parcele în care se clădeau locuinţe, cartiere întregi. In acelaş timp, în mijlocul ancestor cartiere apăreau ateliere, depozite, garaje, fără a se ţine seama de sănătatea şi nevoia de linişte a locuitorilor.
In zonele verzi, destinate parcurilor şi grădinilor a fost un adevărat jaf. Aci concepţia de clasă, a unei clase ghiftuite care-şi avea rezidenţa în cartierul vilelor şi palatelor, şi-a arătat colţii de fiară nesătulă. O serie de suprafeţe verzi au fost năpădite cu construcţii, iar cele câteva păduri din jurul Capitalei au fost distruse. Parcurile şi grădinile existente au fost în permanenţă obiectul privirilor de lupi ai exploatatorilor de tot soiul. La unele parcuri sau grădini găseai câte-un intrând de vilă în spaţiul verde, casă ridicată prin abuz de câte-un potentat, cu tendinţa avidă ca întregul parc sau grădină să fie năpădit de locuinţele unor «persoane înstărite».”
 
Cam asta rămîne direcția lucrurilor: ce a fost înainte, rău; ce o să fie de-acum, bine. Ghidușia istorică e că Bucureștiul nostru a continuat să se dezvolte în următoarele decenii – pînă după Revoluție – tot pe liniile trasate la mijlocul anilor ’30.
Dar deslușirea anilor nenorociți de după Război nu se face cu ușurință. Bucureștiul era un oraș ale cărui resurse erau deja risipite de rechiziții și bombardamente, capitala unei țări secătuite, care acum se lovea de foamete, devalorizare și plata despăgubirilor către Uniunea Sovietică.
Iar locuirea – imediat ce părăseai zonele centrale și pătrundeai în mahalale și suburbane – era într-adevăr cumplită, neomenească. Cine poate feri privirea la toate astea? Cine nu înțelege efortul de a ridica periferia: pentru ce se construiau fabrici, se clădeau blocuri, se curățau maidane?
Mai puțin luată în seamă de articolele laudative ale presei, ameliorarea infrastructurii bucureștene se petrece în toți acești ani. Munca voluntară și gospodărirea oamenilor muncii încep să tragă din noroi Capitala.
Grija regimului se îndreaptă spre lărgirea și refacerea șoselelor principale; deschiderea de noi artere de circulație nu putem zice că-i decît o excepție: Magistrala? îndreptarea șoselei Grozăvești? bulevardul Constructorilor? prelungirea șoselei Kalinin spre Floreasca? N-ar fi prea multe; ca să nu mai zici că parcă niciodată șantierele nu se terminau cu adevărat.
         
Sigur – erau prea multe de făcut și de îndreptat; dar, urmărind ziarele, cazi în capcana de a crede că totul se făcea acum: nicidecum că erau lucruri făcute și începute dinainte.
Să luăm doar cazurile liniilor de tramvai din Militari și din Chitila, inaugurate la 1950 și respectiv 1952: așa scrie, așa ne-a rămas.
 
… dar ce putem noi face acum, cînd știm că liniile astea fuseseră construite în anii 1942-43, laolaltă cu alte importante legături precum Giulești, Olteniței și Ferentari?
    
Că nu fuseseră construite chiar cu gîndul la viitor – liniile erau simple, cu dublaj pe alocuri pentru încrucișări – e adevărat. Că nici exploatarea nu fusese corectă… știm; nu ne mirăm. Dar nici măcar azi tramvaiul, de pildă, nu ajunge… în Chitila!
 
Mai cinstită era presa anului 1948, care relatează cum tramvaiul de pe Ferentari – închis temporar pentru uriașele lucrări de canalizare – e refăcut complet apoi.
surse: Digiteca Arcanum
Lungă, vacanța asta de iarnă – și, după ce vremea s-a îmbunat după Crăciun, am avut zile primăvăratece, nebunești de calde. Și ce să faci în Capitală, dacă n-ai părăsit-o?
Ne-am făcut turiști și orașul nu ne-a dezamăgit.
Cîteva mici muzee la care încă n-ajunsesem ne-au umplut ore frumoase.
… iată, în mahalaua Căuzașilor, casa Anton Pann. Cum, din păcate, urme ale strașnicului nostru folclorist nu prea s-au păstrat, casa e mai degrabă sălașul unor experiențe interesante și interactive – de la instrumente muzicale tradiționale la ghidușe snoave cu bețivi.
Peste drum de Cotroceni – vai, ce șerpărie se ascunde-ndărătul gardurilor palatului! – două apartamente vecine deschise pentru cei care vor să știe mai multe despre Minulescu și Rebreanu.
Dar cea mai drăguță vizită-i – culmea! – la mohorîtul Bacovia. Ascunsă pe încîlceala de străduțe dintre Giurgiului și Olteniței, casa poetului e caldă, primitoare, omenească; poate și pentru mîța care toarce și frămîntă cozonac…
De Bobotează lumea nu se mai aruncă-n apa înghețată ci, cu mic, cu mare, se bălăcește lîngă oraș, la frumosul complex „Therme”. Ce-mi place aici – și acum, la zece ani de funcționare – e că oricît de mulți oameni s-ar duce… au loc cu toții. Și, da, deși părea că toată lumea care rămăsese-n oraș venise aici, era plăcut, era-n regulă, era vesel.
Anul ăsta am ajuns și pe tîrgul de sărbători de la capătul Bucureștiului. În sine, e ca orice alt bîlci public – dar am ajuns aici și curios, să văd cum primăria sectorului 3 a valorificat clădirea istorică a Laminorului Malaxa. Clădirea n-a murit și nici nu poți zice că-i batjocorită. Doar că fușereala cumplită a fiecărei lucrări edilitare a acestei primării sare și aici în ochi; iar împrejurimile sînt oribile – un iad urbanistic, nu altceva.
Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu • la Muzeul literaturii române • la Muzeul comunismului
Iar un soi de ferpar din transportul nostru bucureștean din care au dispărut recent linii celebre ca 131, 133, 232, 300 și 336.
Azi, 313 – linia care-a descărcat Berceniul spre Unirea pentru toți cei care ori n-aveau chef de schimbat metrou, ori n-aveau bani de el; da, în anii ’90 călătoria pe dedesubt putea fi scumpă pentru unii.
313 a fost una din primele reparații istorice de imediat după Revoluție, cînd s-au reînființat 300 și 103. De ce? Întrucît odată cu masacrarea liniilor de transport centrale din 1986, traseul ei (dintre Berceni și Romană) fusese desființat.
313 revine în Berceni în ianuarie 1990, inițial pînă la Budapesta; mai apoi la Unirea și de-abia din 1997 la Sfînta Vineri. Regimul din primii ani a fost de linie rapidă: de exemplu, oprea la Nițu Vasile, dar nu și la BIG (pentru ca bercenarii să n-o folosească pentru legătura cu metroul, sarcina asta rămînînd troleelor).
Ce ziceam? A – că 313 a dispărut din nou; e înlocuită cu troleul 73, care se va ajuta de motorul pe baterii acolo unde nu-s fire.
„Ce bine” – am zice, văzînd că, în sfîrșit, troleul revine-n Berceni; ba chiar și că tramvaiele se-ntorc pe Olteniței. N-a durat decît doi ani jumate pentru ca administrația transportului public să pună-n funcțiune substația electrică care a ars în 2022.
„Ce bine” – am zice, dacă n-am ști că nici azi nu circulă troleele pe Emil Racoviță. De ce? Fiindcă odată cu edificarea pasajului de la Metalurgiei, rețeaua a fost dezafectată în zona unde avea înainte capătul 74.
„Ce bine” – am zice iar, dacă n-am fi uitat că toate aceste nenorocite de trolee nu mai pot întoarce pur și simplu la BIG, pentru că odată cu săparea pasajului de acolo nu s-a priceput nimeni să prevadă și o țîră de loc pentru asta.
 De ceva vreme-ncoace toată activitatea vizibilă a Primarului nostru e legată de Referendum. În fiecare zi ni se mai arată cîte ceva – un filmuleț, un grafic, o animație, o statistică – ca să ne convingă că felul în care funcționează Capitala noastă, împărțită în șase felii diferite, e greșit.
Pe mine nu trebuie să mă convingă; îs sută-n mie de acord și am zis-o mereu.
Așa că eu pot doar să-mi pun legitima întrebare: din moment ce toată ziua-bună ziua Primarul se găsește în a doua campanie electorală pe anul ăsta... cînd mai muncește pentru noi? Știți, chiar avem cu adevărat nevoie să muncească.
Ca să nu mai zic că referendumul ni s-a băgat pe gît imediat ce Primarul s-a văzut ales și cu sacii-n căruță; nici măcar o clipă în campania alegerilor locale nu ni s-a lăsat să-nțelegem că referendumul ăsta a fost pe masă. De promis, ni s-a promis doar că N. Dan va lucra-n continuare pentru binele Capitalei, în condițiile deja cunoscute.
Deci… eu aș vrea să-l văd lucrînd, nu băgîndu-ne pe gît filmulețe și poze colorate!
Da: fiindcă nu l-a oprit și nu-l oprește nimeni să se ocupe în tot timpul ăsta de binele Capitalei.
Noi – cei direct afectați de munca administrației noastre – ne uităm pe stradă, căutînd semnele muncii ăsteia.
Și… căutăm; mai ales atunci cînd ședem ca proștii-n stație, așteptînd!
Poate așteptăm tramvaiul pe Olteniței și troleele pe Metalurgiei și Emil Racoviță: și așteptăm, ca proștii, de doi ani-jumate, fiindcă de atîta vreme nu s-a reparat substația electrică de la Nițu Vasile!
Poate vrem să vină mai des autobuzul… dar de un an încoace de cînd avem autobuze electrice, putem folosi doar juma’ din ele, fiindcă… ghici ce: nu le putem încărca pe toate în garaje!
Poate ne-o fi de folos vreo îmbunătățire de traseu… dar de astă-vară n-am mai văzut nici una!
Poate am vrea să vedem că liniile și macazurile se întrețin, ca să nu mai sară tramvaiele de pe șine!
Poate – chiar! – vrem să știm cît stăm în stație… dar aplicația oficială de transport public poate să nu funcționeze cînd ești „pe date” ci doar cînd ești legat la wi-fi; ca să nu mai zicem că incidentele nu sînt niciodată anunțate în timp real.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici
Atunci cînd nevoile locuirii au crescut, în Capitală s-a pornit edificarea cvartalelor de blocuri cunoscute tuturor: cele din Pajura, Grivița-1 Mai, Dinicu Golescu-Gara de Nord, Ștefan cel Mare, Floreasca, Amzei, Magistrală, Eroilor, Giulești, Gara Obor, Piața Palatului, Viilor-Pieptănari și Giurgiului. Bordările șoselelor sînt urmate de construirea cartierelor veritabile – Berceni, Balta Albă, Drumul Taberei.
Dar, firește, primii pași se făcuseră treptat. Ansamblurile de inspirație sovietică de după Război – Academia Militară, Nicolae Găină, Bucureștii-Noi, Vatra Luminoasă, Muncii, Drumul Sării, Olteniței și cele experimentale – Cățelu, Băneasa, Nada Florilor, cvartalul „Telefoanelor” de la piața Rahova și firește Ferentari – fac locul, după o serie de încercări răsfirate, primelor proiecte autohtone de standardizare. Unul din modelele replicate în multe locuri din orașul nostru e cel de mai jos.
În paralel – și emblematice – apar blocurile centrale; am scris aici și aici despre clădirile-monument precum Gioconda, Piața Romană, Eva, ONT; caracterul de „plombă” nu e evitat.
Iată un tip mai modest de bloculeț pe care-l găsim prin zonele periferice. Din cele trei blocuri din zona Drumul Sării, despre care se scrie mai jos, unul a intrat recent într-o reabilitare serioasă.
Iată ansamblul de la podul Hasdeu. Coșmelia din față nu e altceva decît organizarea de șantier, nu vreo rămășiță de dinaintea sistematizării.
Atmosfera de început de ani ’60, cînd noul și vechiul conviețuiau încă, e deseori punctată în ziarele vremii. Mai jos, cîteva aspecte din partea nordică. Încă în picioare, prăvălii și cîteva case. La intersecția de la Chibrit, chiar o casă măricică!
    
Același aspect contrastant, pe Ștefan cel Mare.
Iată-ne și pe Giurgiului; vechile locuințe nu mai aveau mult.
Colțul dintre Viilor și Pieptănari, însă, era deja „curățat”.
O imagine înspre zona Budapesta, luată cu spatele spre Șincai, de pe viitoarea Magistrală. Imaginea e la fel de valoroasă precum cea pe care v-am arătat-o cu ceva timp în urmă, luată din direcția opusă.
Deși imaginea următoare laudă noile blocuri Eva-ONT, noi admirăm și splendida vitrină curbată din sticlă a magazinului de la parter din blocul de vizavi; uite că nu tot ce era vechi chiar era de aruncat. Vitrina a rezistat și azi.
surse: Digiteca Arcanum
Frumoasă „aniversare” – doi ani de cînd a ars substația electrică Nițu Vasile.
Doi ani: și noua substație – în lipsa căreia nu pot circula nici troleele 73 și 74 din Berceni și nici tramvaiul 1 spre capătul Olteniței – nu a fost pusă în funcțiune nici acum.
Nu prea trișăm; e simplu să vînezi paragină la periferie. Dar căsuța asta chiar place; e un exemplu de veche locuire într-o zonă dezvoltată alandala, dintre Giurgiului și Olteniței: străzi șui, întortocheate, care se-nfundă aiurea. Îs destule case încă amărîte pe aici, rămășițe ale dezvoltării scăpate din mînă de-acum o sută de ani. În fine, căsuța asta.. da! O dulceață. Săraca.
 
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii