despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (II)… asupra misiunii gazetarilor

scris de C. D. Mocanu

Îndată după… ce a fost în ’89, în numele libertăţii de expresie şi al altor multe drepturi şi libertăţi, au apărut, ca ciupercile după ploaie, gazetarii. Puzderie! Cu sau fără studii de specialitate, cu sau fără talent, cu sau fără cunoaşterea la un nivel acceptabil a limbii române, cu sau fără o minimă experienţă de viaţă, cu sau fără… Dar cu o imensă, nestăvilită dorinţă de… devenire.

După principiul „mulţi chemaţi – puţini aleşi” am crezut că timpul şi discernământul nepervertit al consumatorilor de presă vor cerne şi vor alege valorile. Parţial s-a întâmplat întocmai. Supravieţuieşte însă şi face prozeliţi o mână de „meseriaşi” care cu siguranţa prostului „regulează” diverse faţete ale vieţii noastre.

Dacă aceştia s-ar rezuma la condiţia lor de „intelectuali” cu opinii neclintite, radicale şi neumbrite de îndoieli, i-aş trata cu indiferenţă şi compasiune deoarece potrivit este să nu discuţi părerile prostului pentru a nu te trezi cu tot prostul în discuţie. Nu de alta, dar acesta având numai certitudini nu este apt pentru dialog. Însă perseverenţa şi agresivitatea cu care bat câmpii şi ne „binecuvântează” cu „înţelepciunea” lor mă determină să întreb: Ce cauză servesc ei, ce misiune îşi asumă aceştia?

Problema nu este nouă. Încercând să răspundă, I. L. Caragiale a publicat în Calendarul Claponului, „almanah hazliu şi popular pe anul dela Mahomet 1295 dela Christos 1878″, articolul „O aruncătură de ochi asupra misiunii gazetarilor”

L-am transcris folosind ortografia şi punctuaţia originale. Citiţi-l cu răbdare, chiar de două ori!

In o ţară ca a noastră, intrată de curĕnd in sistema constituţională, gazeta este păinea cotidiană, hrana neapărată a opinieĭ publice. Gazetarul este decĭ brutarul inteliginţelor.

Această nobilă misiune el nu şĭ-a luat-o pentru că n’afost cumvà vrednic de alta maĭ bună;… nu pentru mizerabilul căştig de 2, 3, 5 orĭ maĭ multe sute de leĭ pe lună, el şĭ-a luat spinoasa carieră;… nu pentru ca gazeta luĭ să facă dèver seara la cafenele, el scrie noutăţĭ căte ‘n lună şi ‘n soare;… nu pentru trebşoarele luĭ, nu pentru simţiminte egoistice, el luptă spre luminarea poporuluĭ şi spre revendicarea suveranităţiĭ luĭ, uzurpată de Stan, ori Bran, orĭ de cine-ştie care tiran;… nu pentru meschinul interes personal, el s’a făcut apărătorul aprig al drepturilor şi libertăţilor publice;… nu pentru ambiţiĭ nedemne de un suflet desinteresat, el ĕşĭ dă porecla de sentinelă neadormită a principielor eterne inscrise solemn in pactul fundamental;… in sfărşit şi maĭ presus de toate, nu in necunoştinţă de cauză el se pronunţă categoric, sus şi tare, de nenumĕrate orĭ pe zi in gazeta luĭ, asupra cutăror saŭ cutăror cestiuni politice, sociale, agronomice, comerciale, literare, etc. etc…

Nu ! nu ! Doamne fereşte !

El a luat nobila misiune, spinoasa carieră de brutar al opiniei publice, numaĭ şi numaĭ din pricină că un dor nesecabil pentru binele Naţieĭ, al Patrieĭ, al Poporuluĭ, al Omeniriĭ, şcl. l-a impins pe arena publicităţiĭ. Afară de asta el ştie toate fără să fi ‘nvĕţat nimic, şi are ferma convingere că pentru Romanĭa, pe cătă vreme va fi rĕŭ, nu va fi bine.

Cu aşa brutarĭ de treabă, bagă orĭcine de seamă căt de bine trebue să fie ingrijit stomahul opinieĭ publice la noĭ.
*
Acestea dară ar fi de ajuns, ca să explice isbănda pe care a căştigàt-o Claponul, chiar de la apariţia luĭ pe arena publicităţiĭ, – fără să ne maĭ găndim şi la aceea, că această foiţă, avĕnd in vedere numĕrul indestulător de brutăriĭ pentru hrana zilnică a opinieĭ publice, a crezut de cuviinţă de la inceput să se apuce de franzelărie subţire, de unde ‘şĭ dă osteneala să scoaţă căt se poate maĭ bune Gogoşĭ.

Hotărât lucru! Caragiale nu este contemporan cu noi. Nu! Categoric, nu! Noi am rămas contemporani cu el!

Nimic nou sub soarele Bucurescilor

scris de C. D. Mocanu

Citeam deunăzi, într-o stare nedefinită, de plictiseală-oboseală cauzată de o tentativă nereuşită de a consulta la Biblioteca Naţională nişte publicaţii, citeam zic „Bucureştii la mijlocul secolului XIX. Impresiile germanului W. Derblich“. Lucrarea a fost scrisă de George Potra în 1941 şi este traducerea însemnărilor despre Bucureşti pe care scriitorul german W. Derblich le-a inclus în cartea sa „Land und Leute der Moldau und Walachei” (Ţara şi poporul Moldovei şi Valahiei) tipărită în 1859 la Praga.

Pentru Derblich, „Hilariopolis, oraşul bucuriilor – Bucureşti” a prezentat un interes special şi i-a dedicat in lucrarea sa trei capitole.

Cele citite nu-mi stârneau interesul. Erau, în general, lucruri ştiute. Şi am ajuns astfel la capitolul „Bucureşti oraşul-sat, Dâmboviţa, clima, starea sanitară, mlaştinile, grădina Cişmigiu” Am avut brusc sentimentul că cele prezentate de autor îmi sunt foarte familiare.

Transcriu fragmentul care m-a înviorat, respectând ortografia originală şi vi-l ofer spre a fi citit.

Faceţi-o cu răbdare, chiar de două ori! Stilul uşor arhaic este încântător iar conţinutul este plin de… surprize.

„… în cele mai călduroase zile temperatura arareori se ridică peste 36 grade R. Şi coboară în Februarie abia sub 12 grade R. Numărul zilelor frumoase întrece pe cel al zilelor ploioase şi întunecoase. Totuşi nu ne putem plânge de lipsa zilelor cu ploaie. Astfel, şi în această privinţă, contrastele bucureştene se arată foarte brusce. Nu arareori plouă zile întregi, ba chiar şi luni dearândul, mai ales atunci când e mai puţină nevoie de ploaie. Atunci se formează, din lipsă de canale, şi dacă sunt, de starea mai puţin bună a acestora – mocirle cu totul pitoreşti pe străzile principale. Gârla incapabilă să cuprindă întreg puhoiul meteorologic, se scapă de o parte a conţinutului ei, care unită cu băltoaca orăşenească (lacul din grădina Cişmigiu) formează acele mistere de pavaj, istorice, moi şi întunecate, în care nu intră nici trăsurile cele mai îndrăsneţe, fără oarecare primejdie. Însă, adesea, acest tablou dispare tot atât de iute, pe cât de grabnic s’a ivit. Apare soarele cu văpaia sa meridională sau crivăţul cu impetuozitatea sa boreală şi valurile se retrag şi volatilizează misterele şi acele pitoreşti, sau mai bine zis nenerocite, privelişti de băltoace de pe străzi. Pavajul se usucă şi totul revine în făgaşul gloduros sdruncinător, iar băltoaca, pe care mai înainte o călcam cu picioarele, acum o respirăm ca praf în plămâni. Praf! Cuvânt de o silabă! Tot aşa de uşor şi iute de pronunţat ca şi cuvântul glod! Cât de semnificative, de puternice şi de colosale sunteţi voi amândouă în Bucureşti!

Guvernarea voastră în oraşul de reşedinţă şi capitală umple de groază pe câte un suflet străin şi îl îmboldeşte la expresiuni dojenitoare. Dar, aşa e soarta oricărui lucru cu adevărat mare, să fie hulit; pentru acest motiv mângâeţi-vă. Aceşti străini critici manifestă prin blamul lor numai dovezile triste ale ignoranţei lor, privitoare la stările orăşeneşti şi rurale. Aceşti străini păstrează puţin din binele Munteniei. Aceşti nemulţumiţi pretind – horibile dictu – detronarea noroiului de pe străzi şi exilarea lui în canalele subterane, boltite. Ba, au cutezanţa să ordone un pavaj bun. Ei voesc un pavaj din pietre tari, compacte, cioplite regulat şi îmbinate precis şi în bună ordine. Ei voesc ca pietrile pavajului să nu fie aruncate pe stradă spre necazul pietonilor şi spre paguba vehiculelor, ci să fie aranjate pe o temelie durabilă şi uniformă, dispuse după regulele artei. Ei consideră ca potrivit cu timpul, să fie un sistem bun de canale de scurgere şi, sunt de părere, că Românii au avut încă de mult ocazia să pună în aplicare sistemul de canale şi de cloace clădite de înaintaşii lor, sub Tarquini, sub Agripa, etc. Da, dorinţele lor se încumetă chiar până la îndepărtarea cuvenită a întregului noroiu şi gunoiu de pe străzi. Însă aceşti instigatori uită că după o astfel de pavare bună n’ar mai avea loc, desele reparaţii şi în legătură cu acestea unele profituri frumoase. Aceşti critici blestemă şi vântul şi praful din Bucureşti şi scapă din vedere că, dacă vântul nu ar mătura gratuit murdăria de pe străzi, oraşul ar trebui să cheltuiască pentru curăţenia acestora, precisa sumă de 6000 ducaţi.

Un fapt incontestabil este însă, că pavajul bucureştean aparţine celor mai scumpe pavaje din Europa, că cele mai multe metode şi sisteme de pavaj se încearcă, se încep, dar nu se execută aci, că acestea înghit cea mai mare parte a veniturilor orăşeneşti şi cu toate acestea nicăieri nu există un un pavaj atât de mizerabil ca în acest oraş al bucuriilor. Cu mulţi ani înainte de aceasta un inginer raţional a prezentat un plan de a înzestra oraşul cu pavajul cel mai trainic şi cu canale potrivite; – căruţele ţăranilor trebuiau să ajungă la locurile principale prin anumite străzi şi era în prospect să se organizeze un corp stabil de reparatori de străzi, etc.

Pentru a face faţă primelor cheltuieli considerabile, trebuia ca fiecare proprietar de pământ şi de case să plătească un anumit impozit. Boierii refuzară, cum se spune, să achite aceste impozite. Şi, fiindcă cei mai mulţi proprietari ai terenurilor din Bucureşti sunt boieri, nu s’a putut încasa impozitul necesar şi nu s’a putut înfăptui această lucrare folositoare. Boerul nu are nevoie de străzi bune, fiincă el nu merge niciodată pe jos şi cel ce se prezintă la dânsul fără trăsură este dispreţuit. Că trăsurile se ruinează mai iute decât ar trebui, de aceasta puţin îi pasă boierului, deoarece moda pretinde imperios schimbarea cât mai deasă a rădvanelor. La fiecare astfel de schimb se pierde foarte mult. Cât priveşte aserţiunea, că din cauza pavajului rău e împiedicată nu numai circulaţia pietonilor şi a vehiculelor, ci, – sunt turburate mult şi condiţiile higienice, astfel de chestii i se par boerului foarte curioase.”

Recunoaşteţi „tabloul” desenat în 1859 de scriitorul german W. Derblich?

C. D. Mocanu – Nițică istorie

Primăverii – precizări: partea a douapartea întîi

Palatul „Gaz și Electricitate” plus alte câteva povești: partea a douapartea întîi

Nimic nou sub soarele Bucurescilor

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (II)… asupra misiunii gazetarilor

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (III) – Bogăţiele minerale ale primăriei

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (IV) – „Motoare Diesel acţionate cu gaz metan!”

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (V) 1962-Arhitectura Bucureştiului în viziunea C.C. al P.M.R.

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (VI) Un accident aviatic

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (IX) „La S.T.B. se experimentează automobilul fără benzină”

Când şi cum m-am prinsCând şi cum m-am prins (II)Când şi cum m-am prins (III)Când şi cum m-am prins (IV)

Ştrandul Tei (I) – Ştrandul Tei (II)

Februarie 1954 la Grozăveşti

Un depozit de băuturi

Niţică istorie – două abdicări

Niţică istorie – două ordine

Niţică istorie – două proclamaţii

Niţică istorie – Să începem de la Cuza

Niţică istorie… hazlie – Romulus Zăroni

Nițică istorie – Popești Leordeni – aerodromul din Sud (IV)prima parte aici • a doua parte aici • a treia parte aici

din presa vremii

Matty: atît de actual

… iată-ne în plin an sportiv: Olimpiada, Europenele de fotbal…. și parcă niciodată n-am fost mai slabi și mai amărîți: mizeria și micimea ne-au lovit peste față.

Uneori, privind în urmă, vedem că-s toate metehne vechi! C. D. Mocanu ne-o și arată, găsindu-l pe Matty, în „Scînteia” din  27 Iulie 1948 c-o șarjă despre brambureala din Federația de Natație:

Scanteia, 17, nr. 1181, 27 iulie 1948 (Copy)

… și pe 3 August cu încă una despre atmosfera din foot-ball:

Scanteia, 17, nr. 1187, 3 august 1948 (Copy)

Nimica nou, nu-i așa, sub soarele Bucurescilor

nimic nou…

… nimica nu-i nou sub soarele Bucurescilor – reiese din vechi ziare, reviste, cărți: ori de istorie, ori dintr-acelea care-nfățișează viața orașului nostru.

Citind și eu ceva vechi, de demult, m-am pomenit confuz; nu mai știam în ce an – în ce epocă – trăim. Cîte din cele scrise ne par actuale azi?

… mania plimbărilor, vizitele de dragul vizitelor, „coloanele oficiale” – ce-i nou?

Textul a apărut acum 93 de ani, în paginile periodicului Facla”, și a fost scris de N. D. Cocea. De ce scria așa, omul ăsta? De-aia; pen’că așa simțea; erau și-n vremea aceea oameni pentru care umilința de-a fi supuși era îngrozitoare.

După ani – mulți ani! – cînd ne-am descotorosit de regi, articolele lui N. D. Cocea au fost strînse-ntr-o cărticică publicată la Editura de Stat”…

Cîte vedeam că-s la fel, la distanță de veac. Apusul vieții neamțului” fusese la fel de sumbru și de împovărător pentru Țară ca și ultimii ani ai cizmarului”. Reginele – în comportament și ifose – n-aveau nimica diferit de chimista de renume mondial”. Fritz – urecheatul” – era la fel de caraghios ca și orișice demnitar bleg din zilele noastre.

Dar de peste tot – strigă mai ales umilința cetățeanului nevoit să trăiască supus…

Prefața culegerii e, desigur, plină de învățăminte politice și citate revoluționare cu care, azi, am putea fi-n dezacord; dar niciodată, nimeni, nu ar trebui să fie obligat să fie supus…

Găsiți Pamfletele antidinastice” pe Biblioteca Digitală a Bucureştilor.

2013: lucrurile noastre bune

Se cade ca, acum, la ceas de bilanţ făcut cu paharul plin pus pe faţa de masă cea bună, să privim înapoi cu mîndrie.

Ne bucurăm că-n fiecare dimineaţă, la ora 7 şi 7 minute, vă putem da cîte una din caricaturile lui Matty. Bijuteriile pline de umor au apărut în „România liberă”, în seria „Una pe zi”, timp de aproape două decenii, pînă-n anii ’80.

Dacă ne-aducem aminte, am început anul bine – Ando a primit aproape 50 de fotografii de la Adrian Mureşan: 50 de fotografii pe care nimeni nu le mai publicase niciodată, cu cartierul Izvor şi cu Piaţa Unirii. Le-am publicat în mai multe părţi:

Mai în primăvară, am început povestea cu Alexandru Dinu; toată povestea copilăriei şi tinereţii sale. Am publicat şi romanul scris de el; iată mai jos toate articolele, în ordine cronologică:

Vara ni l-a adus pe C. D. Mocanu. Aici e altceva – el a rămas cu noi şi ne scrie mereu.

Ni s-au alăturat – în scris – Dan şi Freesys. Stăm bine. 2013 a fost un an bogat.

Dar din păcate, dividende nu dăm.

printre cărți și librării, acum 90 de ani

… prin biblioteca digitală a României se găsesc, cuminți, niște almanahuri ale graficei române, de pe la sfîrșitul anilor 20 – începutul anilor 30: multă vreme a trecut. Răsfoindu-le, dădui, fără să mă mir, cam de-aceleași probleme ale Țării ca și azi; nimic nou sub Soare!

Ne plîngeam și-atunci că oamenii-s analfabeți; ne plîngeam și-atunci „că mergem greșit”; ne uitam și-atunci cu groază la Viitor și cu nostalgie la Trecut…

Ce s-a schimbat? Ia, poate, tonul… stilul: măcar pe vremea aia cei ce scriau o făceau nițel mai bine. Să privim, deci, cu simpatie peste umăr – și să spicuim cîteva idei.

Cartea! – frumos lucru. Să-ncepi a o iubi, încă din copilărie: oare cum trebuie să fie ea, cartea, ca s-o iubești? Cezar Petrescu – cu haru-i cunoscut – spune că Abecedarul trebuie să fie și frumos, nu doar funcțional; copilul să-l iubească, fermecat, ca pe-o carte minunată – nu împovărătoare. Avea dreptate, nu? Aidoma gîndea și Agîrbiceanu.

 

Ilustrația, deci, avea o importanță covîrșitoare. Urîțenia ilustrațiilor de carte pentru copii, însă, este perenă: mergeți la librărie de vă uitați.

Școlarul – și ieri, și azi – era dator să-nvețe; doar că… inima-l trage mereu spre altele; „sport și iară sport!” – se plîngea Dongorozi… azi ar scrie, poate, „pariuri și iară pariuri”…

Am pomenit mai sus de librărie – templul cărții. Librarul – credea Simion Mehedinți – nu se cădea a fi un fitecine; TeodorescuBraniște mergea mai departe, văzîndu-l ca pe-un duhovnic, fiindcă „nu poți minți cînd cumperi o carte”. Doar că… of! Doar că librăria începea să fie băcanie. Librarul, un nepriceput. Cartea, o marfă. Tot Cezar Petrescu înfățișează necazurile negoțului cu cartea.

  

Cîtă vreme a trecut! Război, nenorociri, schimbări de viață. Doar vaietul intelectualului îi același. Să fim, deci, optimiști? N-o fi dracul așa negru?