despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Ideea articolului de azi e generoasă și interesantă; punerea ei în operă, însă, ne-a chinuit. Ne-am întrebat nu doar care au fost primele restaurante noi deschise în București după Revoluție, dar și cîte dintre ele mai există și azi. Cum ar veni, care-i cel mai vechi?
Nu știm precis, și-i firesc. Așa cum am mai zis-o, anii aceștia au zburat; și noi – în plus – i-am vrut să treacă cît mai repede, percepîndu-i doar ca o nenorocită de tranziție. Cu gîndul la binele pe care-l meritam, nu am găsit momente de răgaz să-i documentăm, să-i pricepem pe îndelete.
Și da: au trecut deja peste treizeci de ani. Poate eram prea mici ca să ne pese de restaurantele vremii. Poate le priveam ca pe ceva care nu-i de nasul nostru. Am uitat multe și la fel de multe, poate, le mai și-ncurcăm.
Dar chiar și-așa să vedem ce-a ieșit!
de Mini-Economicus
Cred că printre primele legi vesele „emanate” a fost și cea care dădea drumul micii privatizări, parcă avea numarul 15? S-au constituit atunci tot felul de ghemulețe de interese, printre care unele au facut ce au știut mai bine: „mandatarii redivivus” în ediție revăzută și adăugită…
Cum nu erau nici bani, nici clientelă încrezătoare, au început cu faimoasele terase, întâi în propria curte, apoi pe diverse spații virane, parcări, etc. profitând și de momentanul cadru legislativ cam „aschilambic”… Serveau sucuri și timid bere… dar de îmbogățit s-au îmbogățit „patronello macaronaro” de câte scaune și mese multicolore din plastic au vândut!!
Dupa ce au prins „putirință” (vorba lui Anton Pann) au început să se segmenteze, câteva exemple mai jos – de care știu eu – transformându-se în restaurante în toată regula.
Strada Iancu Căpitanu colț cu Călușei, începută ca „Terasa Babylon” rapid „carosată” și devenită restaurant în toată legea (da, era în curtea vilei omului), căreia i-a mers chiar bine vreo zece ani, până când a vandut acaretul unor indieni – acum se cheamă restaurant oriental „Karishma”. Să nu uit sa reamintesc, forma de restaurant a căpătat-o deja pe la sfârșitul lui 1990, dacă țin bine minte!
Tot în aceeași perioadă, mai sus pe Iancu Capitanu s-au mutat niste vietnamezi onești veniți cu afaceri, care au deschis în propria vilă (foarte dichisită și fără factorul bling) un restaurant cu specific, în toată legea, prin 1990 (Thang Long) dar care s-a închis prin 2008…
Un alt exemplu imemorial ar fi „Templul Soarelui” lângă fostul garaj de tramvaie de pe Viitorului cu Ștefan cel Mare, devenit și el cârciumă după ce a trecut faza de terasă… prin 1991. Doi-trei ani mai încolo se deschidea și al doilea spațiu al restaurantului, de pe Mihai Eminescu colț cu Toamnei. Ambele funcționează și azi.
Nu putem părăsi zona asta a Sectorului 2 fără să amintim celebrul „Șarpele Roșu”, care a funcționat în primul deceniu liber pe Eminescu colț cu Vasile Lascăr.
Ca să sumarizez, mai în tot Bucureștiul s-au înfiripat, dintre terasele mai răsărite, restaurante; de găsit, se găseau marea majoritate în curți bogate, mai mult pe străzi lăturalnice, ferite (și) de ochiul vigilent al controalelor de la pompieri – spaima vremii apuse!
Din păcate nu sunt la curent cu ce s-a mai dezvoltat prin restul sectoarelor, fiind o perioadă mai restrânsă pentru mine, în special de instituția numita ASE, care se cerea terminată!
Când am reînceput sa umblu am constatat că toate vechile cârciumi fusesera „legiuite” ca „locații de gestiune” – parcă legea 34 – astfel că toți cei ce știau prețul berii s-au vazut patroni de cârciumă veche, luată pe bani noi, condusă în genere pe stil haiducesc, căci – deh – începuse marea epoca a furtului en-gros și en-detail, iar clientul era jumulit fără milă… Se face astfel ca apăruseră celebrele glume cu „bei o bere… lași masina, bei două… lași casa”!
Restaurante de fitze nu-mi aduc aminte să fi fost, lumea încă ieșea de dragul socializării, era o euforie generală, cam ca atunci cand plonjezi la bungee-jumping…
***
Întregim lista, desigur, cu „Derby”, care a fost deschis în 1990 pe colțul Eroilor cu Eroilor Sanitari. Actuala înfățișare – care te duce cu gîndul la o casă – e ulterioară; spațiul a fost unul dintre foarte, foarte puținele care n-au fost demolate de administrația Băsescu la-nceputul anilor 2000, în celebra campanie de curățare a spațiilor publice.
Nu putem trece peste deschiderea celebrului „Spring Time” în Victoriei, aflat în același loc din 1992 pînă azi. Chiar dacă e doar un fast-food, îl considerăm un punct de reper important în domeniu!
Am încercat să ne folosim și de presa vremii; singura unealtă – rubrica Inspectorului L din ziarul „Libertatea” – amintește mai mult de restaurantele propriu-zise care aveau vechime. Printre puținele noutăți figura, desigur, cunoscutul „Velvet” de pe Știrbey-Vodă… dar cam atît!
Trecînd de jumătatea anilor ’90 atmosfera se schimbă: apar restaurante cu specific, acoperind nișe și descoperind gusturi și mîncăruri noi. Începem să călătorim, să ne îmbogățim, să fim expuși la obiceiurile vestice. Descoperim instituția pub-ului. La sfîrșitul deceniului putem deja frecventa restaurante noi, profesioniste.
lista articolelor din seria anilor ’90
scris de Mini-Economicus
Articol inspirat din fapte si intamplari reale
Motto: “amintirile ma chinuieste, amintirile ma rascoleste”
N-am inspiratie si pace; scrisul pare o chestiune destul de complicata, dupa cum remarca si Caragiale “este minunat ca romanul a invatat sa scrie, nenorocirea e ca nici n-a deprins bine aceasta taina… si gata si incepe sa astearna pe hartie randurile… crezandu-se “scriitor”!
Aflandu-ma déjà acum la varsta critica, la care “lumea” se cam apleaca retrospectiv asupra propriei existente, la modul filosofic, isi constientizeaza conditia de muritor… schimba intai masina… apoi nevasta, odata ce s-a vazut cu sacii in caruta, aranjat si cu copii mari la casele lor; eu insa nemaivand ce schimba, ma aplec (atat cat sa nu ma scufund) in butoiul cu nostalgie al tineretii mele…
Asadar, apas pe Rewind si apoi Play, nu inainte de a ma “imbalsama” sanatos cu un numar indefinite de beri, cat sa nu se vada/stie vecinii (!) ca sunt plans de la amintiri sau de la “supa de hamei”…
Ma “teleportez” astfel relativ rapid in anul de gratie 1990, care ma gasea student in anii terminati (mai mult decat terminali) ai unei institutii de invatamant care se straduia cu greu, sa nu-si piarda bila de pe turla…connoiseurii stiu despre ce fac vorbire..
Placandu-mi scoala, ca la caine lantu’ si nemaivand posibilitati materiale de a ma intretine – ambii parinti fiind pensionari… cu pensia cat un pachet de tigari – a trebuit sa fac ceva.. pentru mine si pentru ei…
S-a facut astfel ca “sperantele” ante-revolutionare, prin care mi-am dorit sa ajung in ordine: agent termic (toata lumea m-ar fi dorit), agent chimic (edulcorant)… ori chiar agent atmosferic… s-au implinit… si am ajuns agent imobiliar!
Alegerea acelui drum (temporar) a fost cat se poate de grea, a suscitat dezbateri aprinse cu mine insumi, un survey al pietei muncii… multe nopti nedormite, intrucat la vremea aceea topul salariilor era condus de:
- muncitor necalificat la Fabrica de Caramida din Militari
- muncitor mani(pula)tor de mortaciuni la Protan
- agent imobiliar, fara salariu fix, dar cu promisiunea unui comison de 20% din fiecare tranzactie incheiata
Comparativ cu ce castigam eu la vremea aceea, ca “pandar, strajer, paznic” pe tura de noapte, la o oarecare intreprindere, oricare dintre variantele de mai sus, era cu adevarat pasul hotarataor de la tigarile vietnameze “Na-mi da-mi tu” la… Kent!
Desigur ca decizia (pe langa sperantele de imbogatire rapida) (!) s-a bazat si pe criteria obiective:
- cunosteam foarte bine orasul Bucuresti, atat pe stil vechi cat si pe cel el nou.
- stiam cursul DM si al USD si puteam sa si socotesc conversia!
- aveam o prezenta si un discurs comercial placut mai ales atunci cand nu mancam iahnie de fasole ori piftie… asezonata din belsug cu usturoi..
- adoram sa ma plimb prin Bucuresti, sa-i cunosc toate cotloanele, istoria si frumusetile!
- aveam cunostiinte (peste medie) despre Arhitectura & Constructii, invatate din familie de la unul dintre unchii mei, fost ani buni (cred ca se plictisise si el)… Rector al Institutului de Constructii Bucuresti… si Arh. Socolescu… varul bunicii… un nume totusi, in arhitectura vremurilor de demult!
Ca sa nu mai lungesc vorba, am renuntat la caramizi si lesuri si m-am prezentat la un interviu (primul din viata mea) la o proaspata, mica dar prospera firma imobiliara, prin oct. 1990. Imi este greu sa spun ce m-a atras acolo, poate faptul ca patronii erau intelectuali adevarati, poate faptul ca pe langa acel comison imi ofereau si masa de pranz (!)… cert este ca m-au angajat instantaneu… Oricum daca sunt onest, cred ca totusi masa de pranz a contat cel mai mult, in pachetul salarial… La ASE.cantina… era pe bani… norocul meu ca… prezenta obligatorie la cursuri la zi… incepuse sa fie ceva mai laxa… desi inca teoretic stricta, dar deh intelegeau si ei situatia…
Aruncat in focul luptei crancene din tripleta de aur: vanzator-intermediar-cumparator, a trebuit (volens-nolens) sa le fac pe toate: am facut “ture” de stat la telefon, am mers pe teren la vizionari, am luat tzepe, am asteptat ca prostul in ploaie dupa un client care a venit joi… dupa Miercurea Ciuc, etc! Chit si bine ca aceasta distractie, deocamdata neplatita imi halea cam zece ore pe zi… dar deh pasiunea si determinarea erau mari, in genere invers proportionale cu notele obtinute la “faculta”… Noroc ca nu mai aveam mult si eram gata… in toate sensurile…
Imi aduc aminte de primul meu comison obtinut in urma inchirierii unei garsoniere… 5 USD… o avere… m-am dus acasa la proaspata nevestica… victorios… in mana cu un crenvursti si o sticla de Cola… (daca facusem “atletism” – sarisem peste cursuri) nu prea aveam habar… care-i treaba cu (hiper) inflatia… uitasem ca, de cand iei banii si pana cand ajungi cu ei acasa… pretul deja s-a modificat de trei ori in sus, in aceiasi zi…
A venit insa sfarsitul de an ’90 si inceputul lui ’91… si am inceput si eu sa ma prind care-i “spiel-ul”… pe langa faptul ca, o conjunctura favorabila a pietei imobiliare, a inceput sa ma ploua cu “salam de vara”, sa cunosc oameni, din ce in ce mai interesanti, sa stapanesc bine preturile si tehnica negocierilor… si sa vad niste case si apartamente ce nu as fi crezut sa existe in Bucuresti!
Sper ca…VA URMA!
 în ziua sosirii delegaţiei de partid şi guvernamentale Vietnameze ați părăsit coloana de demonstranți scris de Ando
Tot căutând prin vechiturile sertarelor după nişte acte, am dat de această „comunicare” strecurată printre alte hârtii.
Da. Este o „Mustrare”, sancţiune căpătată, aşa cum se poate citi, în noiembrie 1975, pentru că am „părăsit” coloana de demonstranţi constituită „în ziua sosirii delegaţiei de partid şi guvernamentale Vietnameze” 🙂
Ce s-a întâmplat, de fapt. Proaspăt stagiar, conform cutumelor de atunci, după ce am fost „rotit” prin diverse ateliere şi secţii ale întreprinderii, am ajuns şi la atelierul de proiectare.
Nu trecuse mai mult de o lună, nu apucasem să-mi cunosc prea bine colegii, când a venit „mobilizarea” pentru acţiunea de mai sus.
Ce însemna asta, concret? Explic, concis, pentru cei mai tineri: un număr de „oameni ai muncii, cetăţeni ai Capitalei” trebuiau să fie prezenţi de-a lungul traseului pe care care-l parcurgea convoiul oficial fie la sosire, fie la plecare.
Bun. Fiind vorba de o acţiune în timpul orelor de program, se scoteau, de regulă, „neproductivii” fabricii, adică cei de la proiectări, laboratoare, serviciile economic, financiar, administrativ etc.
Aşa că noul meu colectiv era „în păr” la locul faptei, undeva în rondul de la Piaţa Aviatorilor (actualmente Charles de Gaulle).
Bineînţeles că „organizatorii” (adică cei de la partid) făceau mobilizarea cu mare rezervă de timp asta însemnând, de cele mai multe ori, ore în şir de stat în picioare în aşteptarea trecerii cortegiului oficial.
După vreo oră de aşteptare tembelă, „în dispozitiv”, unul din colegi a lansat provocarea: hai, fraţilor să mergem la „Bolta Rece” (era la doi paşi), bem o bere şi ne întoarcem în coloană.
Ce puteam să fac în această situaţie? Nou fiind în colectiv, nu mi s-a părut normal să mă pun contra curentului. Aşa că am ales… Bolta Rece 🙂
Bineînţeles că, vorba ceea „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, nu ne-am mai întors în coloană. Am fost daţi absenţi şi ne-am luat „mustrările” de rigoare.
Dar pentru mine a fost alegerea corectă: a fost, dacă vreţi, botezul celor mai frumoşi 7 ani din cariera mea profesională, şi nu numai. Am căpătat „patalamaua” de intrare într-un colectiv de oameni deschişi, generoşi, veseli, gata oricând să te ajute, fără fasoane. Oameni de la care am învăţat multe (nu numai profesional), oameni cu care am împărtăşit de toate: bune şi mai puţin bune. Oameni de care nu-mi pare rău că au intrat, într-un fel sau altul, în viaţa mea. Ne-am despărţit, prin 1981, eu plecând la altă întreprindere. Dar punţile nu s-au rupt total. Cu unii mă văd şi acum cu mare bucurie, alţii au plecat, din păcate, la odihna veşnică…
De aia, petecul ăsta de hârtie pomenit mai sus, reprezintă pentru mine mai mult decât o simplă… mustrare.
Cînd e vorba de fast-food, criteriul de comparaţie este sandvişul: cît de bun e, cît de uşor se mănîncă, cît de repede se face; şi nu prea putem zice că am văzut încă vreun sandviş care să fie nemaipomenit, care să fie atît de grozav încît să creeze fantezii şi comunităţi.
Aflîndu-mă pe stradă, în alte locuri, am mîncat lucruri de vis. Am mîncat maţe-fripte şi fish and bread la Istanbul; şi chiar un souvlaki în pita e o bucurie în Grecia. Dar la noi?
Am găsit şi la noi un sandviş de vis; doar că e… vietnamez.
Sandvişul se cheamă Banh mi; vietnamezii îl laudă că e cel mai bun din lume; eu sînt tentat să îi cred.
Locul unde se găseşte minunăţia asta se cheamă Toan’s – şi este fix lîngă cinematograful Patria – la nici 50 de metri distanţă: este un fast-food unde găsiţi şi alte mîncăruri vietnameze delicioase. Delicioase!
Toan’s face şi livrări în zona centrală. Are site şi pagină de Facebook. S-a deschis în vara asta şi e şi o experienţă nouă în servirea publică; ştiu că vietnamezii rîd tot timpul la clienţi şi-i bagă în seamă în toate felurile – dar cînd şi vezi asta, e altceva.
Bravo lor! Şi mult succes!
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
Deplîngeam anul trecut închiderea restaurantului vietnamez de pe Iancu Căpitanu. Iată că aflu – mulţumesc, Marius! – că Thang Long (căci aşa se cheamă restaurantul) s-a deschis din nou; de data asta aproape de Pasajul Mărăşeşti, lîngă Maternitatea Bucur.
Ei, asta e o veste foarte bună! Şi pînă cînd o fi să merg pe acolo, m-am gîndit că v-o fi de folos s-o ştiţi.
Mai multe, la ei pe site. Livrează şi la domiciliu.
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
Bolivar e inchis; zice ca se muta – eu zic ca e pacat.
Restaurantul vietnamez de pe Iancu Capitanu (Thang Long) s-a inchis de ceva vreme; n-am izbutit sa aflu daca s-a mutat altundeva, totusi. Ma tem ca nu.
Fado, Casa Sirbeasca s-au inchis de-asemenea.
Cita pizza poti minca in orasul asta?
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii