despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de C. D. Mocanu
Precuvântare
Citeam deunăzi dis-de-dimineaţă, când mintea e mai vioaie şi mai limpede, citeam zic postarea prietenului C.V. (alias HM) intitulată „Un obiectiv ratat al societăţii civile”. Terminând de parcurs textul, în încercarea de a desluşi subtextul, am rămas cu privirea aţintită pe ecran. Titlul unui articol apărut în „Informaţia Bucureştiului” din 26 martie 1988, folosit de prietenul meu ca adjuvant, mi-a atras imediat atenţia.
Astăzi „participarea cetăţenească” la înfrumuseţarea oraşului este o ofensă de neacceptat. Primăria ce face? Pentru ce plătim taxe şi impozite? Să se ocupe!
În anii ʼ80 cetăţenii aflaţi în „câmpul muncii”, elevii şi studenţii înfrumuseţau oraşul în cadrul acţiunilor de muncă voluntar-patriotică, mânaţi dindărăt de către activiştii de partid (Partidul Comunist Român).
Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Şi pentru asta dau acum mărturie.
◦◦○◦◦
Povestea, istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu G.B., relatează fapte petrecute şi trăite de noi prin anii ʼ60. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi… am rămas prieteni.
Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, tot în Vitan, pe strada Laboratorului, ne-am văzut de şcoală, el a plecat la Focşani şi când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am regăsit după mulţi ani… pe internet:
4 martie 2020, G.B.-comentariu
„Bună ziua d-le C.D. Mocanu şi felicitări pentru acest articol precum şi pentru tot ce publicaţi la Simply Bucharest! Întâmplator am găsit pe internet acest articol cautând relatări despre biserica Târcă si preotul Haralambie (de pe str. Gălbinaşi). Este biserica din cartierul în care m-am născut si am copilarit (Vitan). Citind articolele dvs. am retrăit întreaga mea copilărie! Am locuit pe intrarea Fanteziei (fostă Fusului) şi am avut o copilărie fericită în cartierul Vitan alături de Jenică Petrescu, Petrişor Milas, fraţii gemeni Omăt (Paul şi Nicuşor), Nelu Meleacă, Costică “Roşu”, Costică “Bulgaru” şi alţii.
Numele meu este G.B. şi am 66 ani (pensionar). Am o mare rugăminte: unde aţi locuit în copilărie? Spuneţi că aţi fost vecin cu preotul Haralambie.
Amintirile năvălesc: şcoala Târcă (84) unde am făcut un an de grădinită si primii ani de şcoala elementară apoi noua şcoală 87, stadionul Olimpia (o mană cerească pentru noi unde băteam mingea de fotbal toată ziua mai ales pe terenul de antrenament al lui “Zarzavat”, derdeluşul de pe strada Niţa Elinescu, jocurile: cu ţurca, cal de prinţ şi de împarat, lapte gros, de-a v-ați ascunselea în tufele din rigola de pe mijlocul căii Vitan şi multe altele. În fiecare zi ajungeam în casă seara târziu frânt de oboseală!”
Îndată i-am trimis o fotografie de la grădiniţă.
4 martie 2020, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Ia vezi George, îl recunoști de Dan Constantin Mocanu? E pe lângă tine!
Să auzim de bine!”
4 martie 2020, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Poza este o surpriză extraordinară pentru mine! Mulţumesc! Eu nu am această poză.
Deci tu ar trebui să fii băiatul de lângă doamna Karamel (parca asa se numea educatoarea noastră!?) (Nu! Se numea Carabela; Maria Carabela.)
Dacă este aşa (memoria nu mă mai ajută, au trecut 60 de ani!) tu trebuie să fii Dan care locuia în colţul străzii Fanteziei cu Vitan!”
Fără vreun comentariu personal voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în corespondenţa mea cu George imaginea mai puţin, spre deloc, cunoscută a Vitanului şi mai ales felul în care locuitorii lui, oameni simpli, nişte mahalagii, găseau de cuviinţă, cu ajutorul autorităţilor, să-l înfrumuseţeze.
7 aprilie 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Şi pentru că tot vorbirăm despre grădinari, cred că este momentul să-l evocăm şi pe Tudor/Toader/Theodor Prahoveanu zis Pătrunjel. Acesta era proprietarul terenului pe care în copilăria noastră se afla Sera (Vitan 154 – 158) cu toate plantaţiile ei, din Vitan la vale până la limita străzii Drumeţului şi din Niţă Elinescu până pe la jumătatea stadionului Olimpia (Vitan 172 – 204). Avea domiciliul pe Vitan 154 la intersecţia cu Niţă Elinescu, într-o casă mare, foarte solidă, cam neîngrijită, cu calcanul spre Niţă Elinescu şi cu un pridvor lung cât toată faţada închis cu geamlâc. După ce i-au confiscat averea a continuat să locuiască acolo împreună cu una dintre fiicele lui, Leana luʼ Pătrunjel. Au fost evacuaţi când s-a înfiinţat Direcţia Spaţii Verzi din Primăria Raionului Tudor Vladimirescu. Casa a fost renovată găzduind numita direcţie. Ceva mai târziu a fost extinsă cu un corp nou. Ambele există şi acum. După deranjul din ʼ89 urmaşii lui Pătrunjel, o fiică (foarte bătrână), şi o nepoată de frate, au revendicat terenul. Au obţinut numai partea ocupată de stadion.” Au vândut-o Ministerului Tineretului şi Sportului cu o sumă supraevaluată. Afacerea a făcut obiectul unui scandal de presă, dar a rămas ca la început. Cei care au acceptat preţul şi-au luat partea şi gata! Toată lumea mulţumită!
23 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Noroc George,
Ceea ce noi numeam generic „Seră” este acum o paragină. Nu se mai întâmplă nimic din ce se întâmpla acolo în copilăria noastră. Întregul complex aparţine unei companii în care Primăria Sectorului 3 este acţionar majoritar: SC Administrarea Domeniului Public Bucureşti-ADPB SA.
Cele patru corpuri de seră semiîngropate, de câte 30 – 40m. lungime fiecare, sunt lăsate de izbelişte. În ele se produceau cu miile răsaduri de flori (petunii, salvia, panseluţe, zambile, gura leului, părăluţe, gerarium, primule, cinerarium, crăiţe … câte altele) care înnobilau parcurile şi spaţiile verzi din Raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.
Din Dudeşti până la Moară, Vitanul era însoţit pe ambele părţi de copaci frumoşi plantaţi la marginea trotuarelor. Teii şi platanii de pe Calea Vitan (Dudeşti – Mihai Bravu) fuseseră aşezaţi acolo spre sfârşitul anilor ʼ30. Pe Şoseaua Vitan (Mihai Bravu – Moară) s-au plantat după 1948 numai arţari
(Acer platanoides) Fructele lor uscate având două seminţe protejate de un înveliş prelungit sub forma unor aripioare unite în unghi obtuz făceau, cu zborul lor rotit elegant, deliciul întrecerilor care se stârneau între copii. O parte dintre copacii în care ne căţăram cu dexteritate au supravieţuit până azi deşi nu-i mai îngrijeşte nimeni aşa cum se întâmpla atunci. Până ajungeau la maturitate, anual li se fasona coroana. Apoi erau toaletaţi la intervale mai mari. Cei de la Spaţii Verzi care făceau asta aveau la dispoziţie doar scara alonjabilă, fierăstrăul de mână şi foarfeca, dar rezultatul era uimitor.
Când s-au asfaltat trotuarele, în jurul copacilor au fost lăsate ochiuri rectangulare de pământ, ceva mai mult de un metru pătrat, frumos delimitate cu borduri înguste din beton. Îngrijirea acestora revenea gospodăriilor în dreptul cărora se găseau copacii. Toţi locuitorii, fără excepţie, o făceau cu mare bucurie stimulaţi şi de o găselniţă inteligentă născocită de administraţia locală. Ani la rând, până spre începutul anilor ʼ70, primăria a pus gratuit la dispoziţie răsadurile de flori (panseluţe, petunii şi gura leului) urmând ca noi să le plantăm şi să le îngrijim. Într-o duminică dinainte stabilită, stăruitor anunţată, treceau cu camionul pe la fiecare copac şi lăsau la baza lui răsadurile. Restul lucrării o desăvârşeau gospodarii Vitanului. Pe lângă suflet puneau şi ei câte ceva de prin curţile proprii, aşa mai special, ca să arate bine. În mahalaua scăldată de „ninsoarea înfloritelor grădini” mărginită de lunca Dâmboviţei prefăcută „în nesfârşite straturi” de legume, verdeţuri şi flori fantezia şi priceperea erau la ele acasă.
În cazul meu, ultima sarcină a zilei trebuia săvârşită pe înserat când se mai ostoia soarele. Scoteam furtunul, spălam şi răcoream asfaltul trotuarului, udam florile din jurul celor doi arţari din faţa curţii şi numai după aia eram liber să-mi fac de cap.
Pentru că între Bujavercă şi Moară, Vitanul avea o lăţime mare (câte două benzi pe sens şi tot mai rămâneau vreo trei metri), prin 1959 – 1960 cei de la spaţii verzi au separat sensurile de mers şi au amenajat pe toată lungimea peluze înierbate delimitate cu borduri din bazalt, plantate pe două rânduri cu trandafiri roşii, de grădină, din cei care înfloresc abundent, protejate de jur-împrejur cu gard viu din lemn câinesc. În fiecare an tundeau trandafirii, coseau iarba şi fasonau gardul viu. Nimeni nu îndrăznea să smintească măcar un fir de iarbă. Nici noi copiii care ne mai făceam de lucru pe acolo. Din primăvară până-n toamnă Şoseaua Vitan era o grădină.
Toată suprafaţa aia de 10 – 15 ha. care ţinea, pe din dosul caselor, din Vitan până în Drumeagului şi din Niţă Elinescu până în Stadionul Olimpia, acolo unde erau plantaţia de trandafiri şi pepiniera de arbori şi arbuşti (thuya, buxus, lemn câinesc, forsythia …., castan, tei, arţar, catalpa, plop ….), este acum pârloagă.
Risc o predicţie şi spun că se pregăteşte locul pentru un complex rezidenţial sau un mare centru comercial. Primarul milionar Robert Negoiţă este mare meşter la astfel de manevre. După aceeaşi reţetă a mai construit, pe persoană fizică, fără unele avize şi aprobări, un cartier în zona gropii de gunoi de la Glina, lângă „Fabrica de făină proteică PROTAN” (Ecarisajul sau Hingheria, cum îi spuneam noi) ! A vândut locuinţe în iadul mirosurilor tari şi apoi, cu obrăznicie, a solicitat mutarea fabricii!
În prima curte pe stânga de pe Niţă Elinescu locuia Sifonarul cu familia lui, nevasta şi un băiat (cam beţiv!). Era pipernicit, bătrân, părul alb şi se ocupa cu umplerea sifoanelor. Le transporta cu o cotigă trasă de un cal mic şi slab, îi plângeai de milă. Curtea era foarte îngustă. Aveau o bojdeucă prăpădită în capătul dinspre vale, ascunsă de un pom şi de o boltă de viţă (vezi cele două poze cu Niţă Elinescu pe care ţi le-am trimis). Spre Vitan, lipit de casa lui Pătrunjel, se afla un adăpost improvizat pentru cal şi da, un bordei săpat în pământ. Acolo ţinea sifoanele la rece. Îţi aminteşti o grămadă de detalii! Bravo!
Sănătate şi noroc!”
27 mai 2021, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Salutare,
Foarte frumoasă, detaliată și plină de culoare prezentarea ta legată de “Sera” copilăriei noastre!
Mi-am reamintit copacii (arțari) de pe Vitan în care ne cățăram, semințele lor deosebit de apreciate de noi (le ziceam “helicoptere”). Am folosit Street view și am văzut cam cum arată acum Vitanul. Într-adevăr arțarii există și acum (bătrâni și cu coroana neîngrijită), blocurile sunt pâna în trotuar, spațiul verde din mijlocul șoselei a nu mai este (ce frumos era! – ne jucam de-a v-ați ascunselea folosind gardul viu și trandafirii pentru a ne ascunde iar cel care număra stătea între cei doi stâlpi de electricitate din capătul străzii Fanteziei, fostă Fusului, cu fața la gardul curții tale). Vitanul este acum asfalt, blocuri, mașini, kitsch arhitectonic și stradal. Jalnic. Ce noroc că imaginea Vitanului copilăriei noastre nu poate nimeni să ne-o șteargă din memorie!
Cu bine!”
27 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Noroc George,
Pentru tinerii „frumoşi şi liberi” noi doi suntem nişte nostalgici comunişti. În mintea ăstora mahalaua bucureşteană a fost doar mizerie, cocioabe, maidane, analfabeţi, noroi, praf, ţigani, crime, violuri, hoţi, jeg încăierări … şi altele asemenea. Este unul dintre motivele care m-au împins să scotocesc în istorie şi să descriu, după puterile mele, mahalaua copilăriei şi adolescenţei noastre, atât de bine cunoscută de noi. Din nefericire, tinerii lipsiţi de complexe, adică de educaţie, şi care sunt convinşi că lumea a început cu ei, nu citesc, iar atunci când o fac nu înţeleg nimic pentru că sunt analfabeţi, dar ei nu ştiu, nu au auzit de analfabetismul funcţional. Aşa ne îngropăm singuri istoria şi ne tăiem rădăcinile. Ne vom usca!
Uite, chiar acum când îmi vărs năduful, în salcâmii din curtea mea a început să cânte cucul. Frumoasă alinare, nu?
Sănătate şi noroc!”
Asta-i tot!
Post Scriptum
Primăvara, gospodarii Vitanului îşi reparau gardurile şi la fiecare doi ani le vopseau.
Vara măturau trotuarul din dreptul casei iar seara puneau furtunul la cişmea, îl spălau de praful depus peste zi şi ostoiau fierbinţeala asfaltului.
Toamna adunau frunzele căzute ale arţarilor şi le depozitau la baza copacilor sau le împrăştiau prin grădinile proprii folosindu-le astfel ca îngrăşământ natural.
Iarna, aceiaşi gospodari curăţau zăpada de pe trotuare. Nu o aruncau pe carosabil. O stivuiau îngrijit spre bordură şi în jurul copacilor. Degajau şi rigola pentru a permite scurgerea către canal a apei provenite din topirea nămeţilor.
Şi pentru toate astea nu le bătea nimeni în poartă ca să-i scoată la treabă. Erau deprinderi fireşti, transmise din tată-n fiu prin educaţie.
scris de C. D. Mocanu
La Capangiu
Aşa îi spuneau oamenii mahalalei intersecţiei strada Grădinarilor, cu strada Nucului (fostă Buzdugan, fostă Râsului) şi cu intrarea Brichetei. Luase numele lui Capangiu, un personaj căruia i se dusese buhul pentru chefurile cu lăutari, deseori condimentate cu cafteală, de la care nu se dădea îndărăt. Acesta îşi avea casa chiar acolo. Cum putea fi altfel localizată acea răspântie?
Era nedespărţit de bunul lui prieten Anghel Anghimoft, bunicul meu. Se cunoşteau din copilărie, din vremea când, ca ucenici, deprindeau meseria de măcelar. Cei câţiva ani grei petrecuţi în micul abator care la început de secol douăzeci funcţiona la subsolul Halei Ghica (Hala Mare, Hala Centrală, Hala Unirii), i-au legat pentru totdeauna.
Ajunşi lucrători măcelari, făceau echipă în Abatorul Comunal, la şpriţuri şi la mardeală. N-o căutau cu lumânarea, dar la nevoie se descurcau. Erau redutabili. Nărăviţii scandalurilor le luaseră frica şi evitau să-i stârnească.
Când s-au aşezat la casele lor, Anghimoft şi-a cununat prietenul devenindu-i naş.
Gheorghe, feciorul lui Capangiu ăl bătrân, a fost prieten cu tata. Îi unea, mai mult ca orice, pasiunea pentru vânătoare. Făceau parte din numeroasa grupă de vânători a Vitanului şi îi ştia toată suflarea pentru iscusinţa cu care scotoceau grădinile din preajmă şi din lunca Dâmboviţei până hăt departe dincolo de Glina, spre Budeşti, dar şi pentru destoinicia cu care păzeau fondul de vânătoare – pescuit încredinţat spre bună gospodărire. Isprăvile lor se răspândeau cu iuţeală prin Radio Şanţ difuzate de necăjiţii mahalalei care se bucurau de prada confiscată de la braconieri.
Cu Ştefan, fiul cel mic al lui Gheorghe, am fost coleg de clasă. Mă-sa mare, Capangioaica, îi căuta în coarne şi îl alinta Făneaţă. Era cu un an mai mare decât mine, dar a zăbovit într-a şasea şi aşa l-am prins din urmă. Moştenea de la bunicul lui bucuria de a trăi. Altfel, băiat bun.
Prin răspântia despre care povestim se perinda zilnic lume multă atrasă şi de Băcănia bine aprovizionată care funcţiona într-o fostă cârciumă, ispită permanentă aflată în vârful pintenului de la confluenţa străzilor Nucului şi Grădinarilor, vizavi de Capangiu.
Brichetei era o fundătură croită din Grădinarilor după Primul Război Mondial şi ca multe alte fundături, nu purta niciun nume. Din 1930 apare pe hărţile oficiale şi în nomenclatorul străzilor bucureştene cu denumirea Fundătura I şi Fundătura Grădinarilor I. Prin 1947–1948 a căpătat un nume „inspirat”, mai potrivit cartierului din preajma Regiei de Tutun. Îl poartă şi azi căci, altfel desenată, intrarea Brichetei a supravieţuit sistematizării prin care a trecut mahalaua Vitan.
Prin 1964–1965, echipa de realizatori a filmului „Dincolo de barieră”, regizat de Francisc Munteanu, cu Ion Dichiseanu în rolul principal, căutând mahalale, străzi desfundate, locuri potrivite pentru filmări, s-a rătăcit pe „La Capangiu” şi meseriaşii imaginii au fotografiat intrarea Brichetei. Rezultatul strădaniei lor s-a păstrat în tezaurul pe care împătimiţii de la Studiourile Buftea îl gospodăresc şi cu generozitate, l-au deschis către lume.
Ulicioara asta strâmtă nu avea apă curentă şi nici canalizare. Era pavată cu piatră de râu. Profilul caldarâmului asigura scurgerea apei pluviale către rigola din strada Grădinarilor. Acolo – în spatele doamnei cu aparatul foto şi un pic mai la dreapta – se afla cişmeaua publică şi gura de canal. La o casă distanţă, spre Vitan, locuia Capangiu.
Fundătura Brichetei arăta mai bine decât multe dintre fundăturile mahalalelor bucureştene. Cei care îi dădeau viaţă nu aveau o stare materială grozavă, dar îşi gospodăreau cu pricepere casele modeste. Chiar şi cele mai bătrâne, nu erau nişte cocioabe. Asigurau un adăpost, cât de cât, civilizat. Şi în ele trăiau oameni; cu toale cele ale oamenilor.
Mulţi creşteau porumbei, îndeletnicire răspândită în mahalaua Vitanului şi nu numai. Puneau suflet, pasiune, timp, bani … Aşa se face că mai peste tot se ridicau deasupra caselor nişte grătare din lemn pe care poposeau „voiajorii” scoşi la zbor.
În anii ʼ60 industria bucureşteană lua avânt şi nevoia de locuinţe pentru cei care o însufleţeau, foarte mulţi veniţi din mediul rural, era apăsătoare. Aşa se face că terasa cuprinsă între străzile Banul Udrea, Grădinarilor, Brichetei şi Cimbrului, aflată pe malul stâng al albiei vechi a Dâmboviţei, care se strecura pe sub coasta Grădinarilor, a devenit şantier.
Era primăvara anului 1969 şi se construia un ansamblu de blocuri muncitoreşti, confort redus, unsprezece la număr. Au fost sacrificate atunci pe altarul modernizării câteva grădini şi o mână de căsuţe vechi, sărăcăcioase, neştiute, pentru că stăteau ascunse la dos. Deşi cei care le locuiau se mutau „la mai bine”, nu s-au despărţit cu sufletul împăcat de locul lor. Unii se aflau pe acolo de două-trei generaţii.
◦◦○◦◦
Blocurile muncitoreşti intraseră în viaţa mahalalei cu vreo zece ani înainte, atunci când Uzina Timpuri Noi, fostă Lemaitre, a construit la o aruncătură de băţ, pe Foişorului, un bloc de locuinţe pentru lucrătorii care aveau probleme locative.
Cvartalul care tocmai ieşea din pământ în apropierea străzii Banul Udrea nu avea să fie ultimul. Cam în aceeaşi perioadă şi după aceleaşi proiecte au apărul blocurile confort redus din zona Alexandru Moruzzi – Vlaicu Vodă – Simbolului şi cele din perimetrul delimitat de străzile Foişorului – Morilor – Brânduşilor – Laboratorului.
◦◦○◦◦
Primele cupe de pământ smulse din terasa Grădinarilor au scos din anonimat străzile care delimitau şantierul. Peste tot, constructorii au descoperit în săpături „fragmente ceramice, gropi cu arsură, chirpici şi oseminte”. Conducerea şantierului a sesizat Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti iar acesta a început imediat o cercetare coordonată de istoricul şi arheologul Panait I. Panait în cadrul căreia s-au efectuat sondaje şi au fost supravegheate toate săpăturile.
 
Observaţiile făcute pe şantier şi examinarea materialului arheologic au identificat urme de locuire din secolele VI-VII, din perioada feudalismului timpuriu (sec. IX-XIV) şi din secolele XIV-XVI.
Aşezarea din sec. VI-VII este amplasată în zona de est şi în cea de sud a şantierului. Au fost cercetate treisprezece bordeie: opt în sectorul A, trei în sectorul B şi două în sectorul C. Acestea au un plan patrulater, de regulă dreptunghiular şi sunt orientate cu faţa către soare. Pereţii sunt făcuţi din paiantă. Cele mai multe bordeie sunt dotate cu un cuptor semicircular sau în formă de potcoavă.
Studiul stratigrafic a pus în evidenţă trei etape de locuire. Cea de-a doua a fost mai îndelungată şi mai intensă.
Fragmentele ceramice descoperite provin de la vase modelate cu mâna (preponderente), dar şi de la vase lucrate la roată, decorate sărăcăcios cu „benzi de linii orizontale” sau cu „linii frânte în zig-zag”. Nu a fost posibilă reconstituirea unor obiecte şi studierea acestora. Se desprinde însă concluzia că locuitorii aşezării foloseau, în cantitate mică, „o ceramică de factură superioară lucrată la roată” şi că „olarii acelor vremuri aveau o bună deprindere a meşteşugului”.
„Ceramica găsită la Vitan, sectorul Banul Udrea, nu este singulară ca aspect şi ca tipologie, încadrându-se într-un complex cultural larg, cunoscut sub numele de cultura Ipoteşti-Cîndeşti. Analogiile se stabilesc mult mai uşor cu materialele din aşezările mai apropiate, cele din raza oraşului, de la Ciurel, Curtea Veche, Giuleşti şi Grîngaşi, Băneasa „La stejar”, Foişorul Mavrocordaţilor sau Căţelu Nou, mergînd pînă în nord-estul Munteniei”.
Materialul ceramic reflectă „momentul întâlnirii şi asimilării de către populaţia autohtonă a slavilor”. „Similitudinile cu ceramica de la Tîrgşor şi în general cu materialul încadrat în faza Ipoteşti-Cîndeşti II, ne determină să credem că avem de-a face cu o formaţie timpurie, de profunde tradiţii locale, cu influenţe resimţite în momentul pătrunderii triburilor slave. Aceleaşi elemente ne determină să datăm aşezarea de la Vitan în a doua jumătate a secolului al VI-lea”.
Aşezarea medievală a cunocut o primă etapă de locuire sporadică între secolele X-XI, slab reprezentată în săpăturile efectuate.
Cea de-a doua fază, sec. XIV-XVI, este mult mai bine conturată. Au fost descoperite şi cercetate fragmente ceramice aparţinînd unor vase de uz casnic, gropi de cereale, bordeie şi o necropolă cu suprafaţa de circa 500 m²., etc. „Toate acestea confirmă existenţa vetrei unuia din satele ce se aflau pe teritoriu de astăzi al oraşului în primele secole de existenţă urbană” şi care a cunoscut perioada de maximă dezvoltare în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Fragmentele ceramice din stratul feudal „par a indica începuturile locuirii medievale la sfîrşitul secolului al XIV-lea, sau în primele decenii ale veacului următor”.
Aşezarea a rămas pe acest loc până spre mijlocul secolului al XVI-lea când, din motive nedesluşite, a fost părăsită, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte vetre de locuire de pe teritoriul Bucureştiului.
Descoperirile arheologice din perimetrul Banul Udrea – Grădinarilor – Brichetei – Cimbrului şi studierea izvoarelor scrise (puţine la număr) „par a indica în actualul cartier Vitan, locul ocupat de satul Greci, fost al mănăstirii Tînganu, trecut apoi în posesia marelui vornic Ivaşco din Goleşti, cel care în a doua jumătate a secolului al XVI-lea l-a vândut lui Alexandru II Mircea, ctitorul mănăstirea Sfînta Troiţă”.
◦◦○◦◦
Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost ctitorită de domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1568 – 1577) şi de Ecaterina – doamna ca mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria obţinută în lupta contra lui Vintilă Vornicul şi a lui Dumbravă Vornicul.
În 1595 aceasta cade în mâna turcilor care o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. După victoria lui Mihai Vitezul în lupta de la Târgovişte (octombrie 1595), Sinan Paşa este silit să se retragă şi o dărâmă până la temelie.
Jafurile şi incendiile care în epocă se ţineau lanţ, schimbările dese ale domnitorilor, frământările şi instabilitatea au silit călugării să abandoneze lăcaşul şi să se refugieze la Mănăstirea Mihai Vodă.
În 1614, domnitorul Radu Mihnea (1601–1602, 1611–1614, 1620–1623) începe reconstrucţia mănăstirii păstrând planurile originale. De atunci, aceasta va fi cunoscută prin numele ctitorului – Mănăstirea Radu Vodă.
◦◦○◦◦
Şi astfel intrarea Brichetei, o ulicioară, o fundătură oarecare de la margine de Bucureşti, a devenit un reper fizic al istoriei de demult a Vitanului.
În curtea Bisericii Foişor (strada Foişorului nr. 119, colţ cu Regenerărei), ascunse de ochii lumii, se află ruinele Caselor Domneşti ale lui Nicolae Mavrocordat, obiectiv istoric cunoscut în literatura de specialitate ca „Foişorul Mavrocordaţilor”.
◦◦○◦◦
Pe la 1722–1724 , Nicolae-Vodă Mavrocordat (1670–1730), primul domn fanariot al Țării Românești, a construit pe dealul viilor şi al livezilor, locul cu cea mai frumoasă perspectivă spre lunca Dâmboviței, către Văcărești, „niște case domnești, cu curte împrejur, afară den oraș ca să fie pentru plimbarea domniei mele și găsind domnia mea locu mai cu frumoasă priveală den josul orașului domniei mele, pre moșia sfintei mănăstiri [Radu Vodă]….., am făcut domnia mea acele case domnești cu curte împrejur și cu grădină, precum se văd”. Pentru terenul ocupat, Domnitorul plătea șaizeci de taleri anual.
Casa „de privélă și recorélă” a lui Nicolae-Vodă, ctitorul așezămintelor mănăstirești de pe dealul Văcăreștilor, avea „lângă haremul (*) doamnei sale” un foișor. Acesta „a dat numele mahalaleĭ care de atuncĭ s’a numit Foișoruluĭ și a dat nascere legendeĭ care spune că de la casa de privélă Nicolae-Vodă făcuse pe stâlpĭ un fel de gang acoperit care mergea pêně la M-tirea Văcărescilor, cea de dênsul zidită”.
„Într’a patra domniă a lui Constantin-Vodă Mavrocordat (1711–1769, fiul lui Nicolae-Vodă cu Pulcheria Tzuki), adică la 1745-1746, Dómna Smaranda, soțiă într’al treilea rând a lui Nicolae-Vodă Mavrocordat (după Cassandra Cantacuzino și Pulcheria Tzuky)” a „zidit din temelie și a înfrumusețat” un paraclis al Caselor Domnești de la Foișor. Biserica cu hramul „Nascerea Pré Curateĭ Fecióre” (Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie), închinată dintru început mănăstirii Radu Vodă, ca metoh, este cunoscută de atunci ca Biserica Foișor. În timp, pentru a cinsti principala îndeletnicire a trăitorilor locului, biserica a primit și al doilea hram, cel al Sfântului Mucenic Trifon – 1 februarie, ocrotitorul grădinilor, viilor și livezilor.
În anul 1746, Constantin Mavrocordat renunță la Casele Domnești „făcute de răposatul întru fericire părintele domniei mele” și le trece în proprietatea mănăstirii. Prin actul din 17 octombrie acesta întărește lăcașului mănăstiresc „ca să aibă supt stăpânire casele de piatră și biserica și cu satul care sînt pe moșia acestei numite mănăstiri ….. unde se numește Foișorul, care case sînt făcute de răposatul întru fericire părintele domniei mele, Io Nicolae Alixandru voevod din domnia mării sale, iar biserica este zidită den temelie şi înfrumuseţată de măria sa maica noastră, doamna smaranda”. Se pare că de atunci casele nu au mai fost locuite. Nu după mult timp biserica și „zidirile” ei „au ajuns la stare proastă și dărăpănare …. din vechimea anilor și din rea chiverniseală” necesitând „a se meremetisi și a se drege pre cât va fi cu putință”.
La jumătatea secolului al XIX-lea, în 1854, casa Mavrocordaţilor sau una dintre celelalte clădiri din curtea bisericii Foişor, adăpostea o şcoală pentru copiii mahalalei. Documentele vremii nu menţionează că localul şcolii ar fi fost „miserabil cu totul”, „foarte prost” sau „neîncăpător”, aşa cum se spunea despre alte localuri. Era probabil în stare bună, dar la 1862 din casa „de privélă și recorélă” a primului domn fanariot rămăseseră numai nişte ruine, fiind probabil părăsită.
Constantin-Vodă confirmă însă existența unui sat, a unei comunități stabilite pe coastele dealului Foișor. Cu vremea, aceasta se consolidează și se constituie într-o mahala a viticultorilor și grădinarilor, embaticari (**) pe pământurile bogatei Mănăstiri Radu Vodă, cu toate cele ale unei viețuiri permanente: negustori, meșteșugari, mici meseriași, școală, chiar și un …. cimitir.
(*) Harem – În perioada fanariotă, parte a palatului domnesc rezervată Doamnei și femeilor ce o slujeau.
(**) Embatic – Arendarea locului unei case sau casei cu locul ei pentru un termen foarte lung (până la 99 de ani), în intervalul căruia arendaşul se bucură de toate drepturile de posesiune. Plata, arenda pentru ţinerea acestor locuri; în vremurile de demult, proprietarii unor asemenea locuri fiind în majoritatea cazurilor mănăstirile, plata se făcea şi în natură, dându-se acestora lumânări, ceară, untdelemn, etc.
Embaticar – Cel ce are un loc cu embatic, cel ce plăteşte embatic pentru locul pe care e clădită casa sa.
◦◦○◦◦
În perioada 1964-1965, curtea bisericii a găzduit un şantier arheologic care avea ca principal obiectiv să stabilească planul aşezămintelor feudale. Săpăturile efectuate atunci au dovedit că ansamblul Mavrocordaţilor de la Foişor a fost ridicat pe o aşezare mult mai veche, de tip Ciurel (secolele VI-VII).
Datarea acesteia a fost făcută pe baza materialului arheologic găsit în interiorul bordeielor descoperite la 1,40 – 1,50 m. sub nivelul solului: cuptoare din lut în formă de potcoavă, bucăţi de chirpici din pereţii bordeielor, vălătuci de lut, fragmente ceramice provenind de la vase de tip borcan lucrate cu mâna.
Cercetările efectuate au condus la concluzia că aşezarea se întinde dincolo de perimetrul Caselor Domneşti, în strada Foişorului, fiind necesară extinderea săpăturilor. Necesară a rămas până în ziua de azi!
Rezultatele şi concluziile cercetării arheologice de la „Foişorul Mavrocordaţilor” au fost confirmate şi extinse de cele ale săpăturile efectuate pe terasa Vitan – Banul Udrea.
Iată cum, din colţul unei ulicioare nesemnificative (Brichetei), Capangiu ne-a făcut să descoperim că Vitanul, apărut prin secolul al VI-lea, este mai bătrân decât puteam bănui şi că dovezile au stat ascunse în pământul binecuvântat al dealului viilor şi livezilor din stânga Dâmboviţei.
Prin 1985-1986, buldozerele, vestitorii înnoirii, au prins a se zbengui pe lângă intrarea Brichetei.
N-au fost suficient de sprintene ca să năruiască tot. Pe ici-pe colo, a mai rămas câte ceva, repere ştiute doar de cei care ani mulţi şi-au purtat paşii pe Grădinarilor, pe Nucului, pe Peneş Curcanul, pe Banul Udrea, pe Brânduşilor, pe Regenerărei, pe Foişorului…
Blocurile confort redus care au scos la iveală o pagină importantă din istoria mahalalei, cosmetizate şi ferchezuite, sunt la locul lor.
Altfel, pe La Capangiu totul arată ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte.
Călăuziţi de amintiri dragi mie şi având ca mărturii fotografiile de la Studiourile Buftea plimbarea noastră pe dealul Foişorului va continua.
Citiți toate istoriile din Dudești și Vitan
scris de C. D. Mocanu
Almanahul pe anul 1912 al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa conduse pe atunci de Constantin Mille, „părinte al ziaristicei române moderne”, publica un cod etico-moral al presei engleze. Deşi conţine zece „porunci” înţelepte şi smerite nu cred că se cuvine a fi numit decalog. Iată-le pe cele care definesc profilul unui ziarist veritabil, chiar dacă meşteşugul cu care potriveşte cuvintele nu-l dă afară din casă:
- Fii întreprinzător, dar respinge tot ce poate fi „senzaţional” şi ocoleşte frazele brutale ca şi amănuntele netrebuincioase şi de natură îndoielnică.
- Prezintă faptele aşa cum sunt, fără a le acoperi.
- Marea datorie a unui reporter este de-a spune adevărul.
- Marea datorie a unui redactor-şef este de-a fi prudent.
- Marea datorie a unui jurnalist este de-a avea caracter, lucru care se întâmplă dacă iubeşte adevărul şi e prudent.
Nici în perioada interbelică şi nici după aceea animatorii presei dâmboviţene nu s-au arătat a avea vreo grijă pentru rigorile etice şi morale ale nobilei lor misiuni. Mai vioi şi mai de-al casei nenea Iancu Caragiale i-a zugrăvit fără greşeală.
„In o ţară ca a noastră, intrată de curĕnd in sistema constituţională, gazeta este păinea cotidiană, hrana neapărată a opinieĭ publice. Gazetarul este decĭ brutarul inteliginţelor.
Această nobilă misiune el nu şĭ-a luat-o pentru că n’a fost cumvà vrednic de alta maĭ bună;… nu pentru mizerabilul căştig de 2, 3, 5 orĭ maĭ multe sute de leĭ pe lună, el şĭ-a luat spinoasa carieră;… nu pentru ca gazeta luĭ să facă dèver seara la cafenele, el scrie noutăţĭ căte ‘n lună şi ‘n soare;… nu pentru trebşoarele luĭ,... in sfărşit şi maĭ presus de toate, nu in necunoştinţă de cauză el se pronunţă categoric, sus şi tare, de nenumĕrate orĭ pe zi in gazeta luĭ, asupra cutăror saŭ cutăror cestiuni politice, sociale, agronomice, comerciale, literare, etc. etc…
Nu ! nu ! Doamne fereşte !
El a luat nobila misiune, spinoasa carieră de brutar al opiniei publice, numaĭ şi numaĭ din pricină că un dor nesecabil pentru binele Naţieĭ, al Patrieĭ, al Poporuluĭ, al Omeniriĭ, şcl. l-a impins pe arena publicităţiĭ. Afară de asta el ştie toate fără să fi ‘nvĕţat nimic, şi are ferma convingere că pentru Romanĭa, pe cătă vreme va fi rĕŭ, nu va fi bine.
Cu aşa brutarĭ de treabă, bagă orĭcine de seamă căt de bine trebue să fie ingrijit stomahul opinieĭ publice la noĭ.”
Ca cititor nedezminţit de presă interbelică mi-am făcut mâna în a recunoaşte şi a înţelege în contextul vremii manevrele gazetăreşti mai puţin oneste (vrăjeli, făcături, mistificări, hohavele…) folosite de truditorii foilor (chiar şi de cei ai Adevărului) doar pentru că erau şi ei oameni iar gura lor trebuia să „mănâncă ceva”.
Două năzdrăvănii de acest fel m-au determinat să cercetez o chestiune care preluată de nişte urechişti contemporani este promovată după aproape nouă decenii cu valoare de adevăr.
În numărul din 21 decembrie 1933 revista Realitatea ilustrată a publicat sub semnătura Margaretei Nicolau (probabil un pseudonim) articolul „Sărbătorile – meserie. Printre negustorii de sorcove, stele şi brazi”. Înscriindu-se în tradiţia publicaţiei care găzduia periodic „relatări” despre viaţa chinuită a necăjiţilor din mahalalele bucureştene, autoarea profită de apropierea sărbătorilor de iarnă şi face o „vizită” în Vitan la fabricanţii de sorcove şi stele, instrumente indispensabile cetelor de copii care la vremea cuvenită urau de bine, sănătate şi belşug pe la casele din periferie.
„E încă toamna în toi când prin Bujaverca sau Barbă-Rasă încep să se lucreze stele şi sorcove. Sunt doi, trei meşteri cu renume, furnizori ai unei bune părţi din oraş.
Lache Gândăcarul e întâiul, căci scoate marfă de prima calitate, socotind după trandafirii verzi, albaştrii, liliachii şi stelele cu pereţii trainici şi frumos împodobite. „Odaia cea mare” e pânăʼn tavan tixită cu marfă.
– O da D-zeu şi sʼo vinde toată, mă mai salt şi eu din sărăcie … îmi mărturiseşte el. Şi chipul măsliniu, rotund ca o lună sʼa luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinţilor. Aştept sărbătorile – adăugă el – cum aşteaptă ţâncu sânul.
– Altă meserie nu mai faci?
– Asta am moştenit-o din bătrâni, bărbaţi, femei tot sorcovari şi stelari. Treburile mergeau pe atunci. […]
Uliţei, o groapă mocirloasă, presărată cu câteva case, îi zice strada Florilor. Le-a plăcut localnicilor numele acesta plin de poezie, ţinând se vede să schimbe locul răpănos atât de duşman higienei, cu un mic rai.
În prima casă de la colţ locueşte d. Albatros, tipograf. Instalaţia o are chiar în interiorul locuinţei în odaia în care doarme, ia masa şi se odihneşte împreună cu nevasta şi copilul. E o mică maşină sistem Boston, care în preajma sărbătorilor scoate foi de răvaşe de plăcintă. D. Albatros e chiar autorul versurilor hazlii, care se introduc în plăcintă, căci îmi mărturiseşte chiar d-sa că nu mai vrea să plătească „behăielile” altora, nici să învie pe cele ştiute de toţi şi cari au aparţinut vestitului Nicu Metz.” […]
După câteva luni, urmărind „situaţia de azi” a unui „funcţionar de stat” rămas fără slujbă după aplicarea unei serii de „legi noui”, aceeaşi Margareta Nicolau „revine” în Vitan şi tot pe strada Florilor că doar o cunoştea de când cu sorcovele. Truda dumisale a rodit articolul „Sărmanul funcţionar de stat” publicat de Realitatea ilustrată în numărul său din 18 martie 1934.
„În rândurile cari urmează vi se expune în linii impresionante situaţia de azi a funcţionarului de stat care nu poate să-şi mai împlinească nici în chipul cel mai mizer, îndatoririle de tată de familie. […]
Breasla funcţionarilor, arteră importantă a Statului, împuternicită pe baza unui statut care-i garanta stabilitatea, şi-a văzut deodată năruit tot ce clădise. Gradele, atribuţiile şi salariile funcţionarilor au fost grav atinse printrʼo serie de legi noui. Panica care sʼa deslănţuit nʼa fost mică. Oamenii care-şi legaseră viaţa de slujba la stat, se vedeau acum pe drumuri împreună cu familiile. Şi-o serie de drame cu final adesea tragic, au prins să se desfăşoare sub ochii noştri.
M.S. …. funcţionar la finanţe, a fost trecut în cadrul disponibil, ceeace înseamnă că leafa i sʼa redus la jumătate. […]
Lʼam vizitat pe M.S. peste câteva luni. Dacă atunci când primea în mână leafa completă traiul abia era dus de la o zi la alta, să vedem acum icoana tristă a acestei familii.
…. O uliţă depărtată care coboară în panta din şoseaua Vitan. În derâdere cred că i se spune strada Florilor, căci mocirlele chiftesc chiar în nămiez de vară, umplând aerul de miasme. Drumul până în oraş sleieşte toată vlaga, căci cu micul buget nu poate fi nici vorbă de abonament la tramvai. Mama a rămas desbrăcată. Hrana tuturora e insuficientă.
– Copiii mei au deschis ochii întrʼo casă omenească cu lumină electrică şi apă suficientă – mi se plânge funcţionarul. Acum îi întorc înapoi cu patru decenii, la lampa cu gaz şi uliţa necanalizată. Soţia mea se târăşte să aducă câte o căldare de apă tocmai de la cişmeaua din şosea. Şi înoţi pe aici întrʼun noroi de te socoteşti întrʼo ţară a mlaştinilor. Iar când el trece, vine domnia prafului. Cum i-a lăsat inima să mă isbească atât de greu?” […]
Fiind vorba de Vitan, căci ambele articole îi conduc pe cititori, explicit sau mai pe ocolite, în mahalaua din sudul Bucureştiului, le-am citit pe îndelete, de mai multe ori, pentru a nu-mi scăpa nici măcar o nuanţă ascunsă în subtext.
Primul gând a fost că „ziarista” Margareta Nicolau n-a călcat niciodată dincolo de Bariera Dudeştiului, spre Biserica lui Radul Poenarul Sărdarul zisă Târcă şi spre Moara Vitan, acolo unde nefericita Dâmboviţă scăpa din strânsoarea oraşului.
Bujavercă (NU Bujaverca!) şi Barbă-Rasă erau două locuri din Vitan cunoscute mai ales de oamenii mahalalei. Puţini bucureşteni puteau să precizeze cam pe unde ar fi acestea, darămite să mai ştie şi câte ceva despre ele. Ambele se aflau pe Calea Vitan, adică pe segmentul delimitat de Calea Dudeşti şi Şoseaua Mihai Bravu, la Cimpoacă. Şoseaua Vitan, cea pe care străjuia „Sfânta Biserică Înălţarea Domnului numită Târcă” începea la Cimpoacă şi se sfârşea la Moară, la podul Vitan-Bârzeşti. Bujavercă marca intersecţia Căii Vitan cu strada Laboratorilor (devenită în mod nefericit Laborator) şi cu strada Grădinarilor, la rondul înnobilat de trei cârciumi vestite: a lui Bujavercă (Calea Vitan), a lui Topliceanu (str. Laboratorilor nr. 46) şi a lui Ştefan Lupitu (str. Laboratorilor nr. 56). Barbă-Rasă nu era decât o fundătură neamenajată pornită din strada Foişorului şi care număra nouăsprezece case năruite şi insalubre, puse cu furca, aflată în contrast cu restul cartierului.
Sorcovarii Vitanului, aşezaţi în cele două zone, erau ţigani („chipul măsliniu, rotund ca o lună sʼa luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinţilor”). Cu nepoţii lor am fost coleg de şcoală. Cele câteva familii de la Bujavercă locuiau împrăştiate pe străzile Unirei/Brăiliţei, Prel. Unirei/Unirii/Unităţii şi Niculescu II/Cărbuneşti. Îşi transmiteau meşteşugul din tată în fiu, dar ca ocupaţie sezonieră. Nu trăiau numai din asta. Chiar şi aşa câştigul nu era grozav. Clienţii, cu precădere locuitori ai cartierelor mărginaşe, îngrijeau cu atenţie sorcova copilului pentru a nu fi nevoiţi să cumpere în fiecare an câte una. Mama o ambala pe a mea în ziare pentru a o feri de praf şi de lumină, o atârna în pod, apoi la momentul cuvenit îi aranja puţin florile din hârtie creponată şi devenea aptă de… făcut bani.
Nu erau doar „doi, trei meşteri cu renume”, cum nu erau nici „furnizori ai unei bune părţi din oraş”. Fiecare mahala bucureşteană îşi avea făcătorii de sorcove. Cei de la Bujavercă şi din Barbă-Rasă se aflau mai aproape de vadul comercial al pieţei de la Hala Ghica şi în plus aveau la dispoziţie târgul care săptămânal lua în stăpânire Calea Vitan de la Dudeşti pînă la intersecţia cu străzile Campoducelui/Alexandru Moruzzi şi Brânduşilor acolo unde se aflau cârciuma lui Lambe (Haralambie Niculescu – Vitan 52/54) şi brutăria Sofia Manolescu (Vitan 60/58). Poate că din această pricină vindeau mai mult ca alţii.
„Întâiul”, cel care „scoate marfă de prima calitate” , recunoscut de întrega „breaslă” din Vitan pentru varietatea, frumuseţea şi trăinicia sorcovelor pe care le meşterea era un… neamţ. Carol, tâmplar de meserie, avea pe atunci vreo treizeci de ani. Locuia pe Grădinarilor foarte aproape de rondul de la Bujavercă şi tot acolo, la stradă, se afla atelierul în care pe lângă sorcove şi de-ale tâmplăriei, confecţiona… zmeie. Îşi vindea marfa din atelier, nu mergea la piaţă ca ceilalţi. Serioziatea, bunul gust, fantezia şi priceperea neamţului erau însă răsplătite. Îl căuta lumea. Nu lucra pe stoc, vindea tot. Dacă cererea era mare primea comenzi pe care le onora negreşit aşa cum se angaja. Când l-am cunoscut eu, pe la începutul celui de-al şaselea deceniu din secolul XX, renunţase la sorcove. Nu mai aveau căutare. Se schimbaseră vremurile. Ceda uneori rugăminţilor câte unui vecin, dar numai dacă acela îi aducea hârtia creponată.
În 1933, anul apariţiei articolului, Calea Vitan era o comunitate închegată, funcţională şi cu o vechime apreciabilă. Avea toate atributele urbanistice moderne: case solide, confortabile, în pas cu vremea, construite pe aliniamente precis reglementate, acces la transportul public, alimentare cu energie electrică, canalizare, reţea de apă, străzi trasate ordonat, pavate cu piatră de râu, prevăzute cu trotuare largi şi cu iluminat stradal.
Chiar pe atunci, răspunzând planului Primăriei de a introduce tramvaiul electric pe Calea Vitan, Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate a pregătit alimentarea instalaţiilor specifice aparţinând STB. La intersecţia cu strada Brăiliţei a amplasat un post de transformare instalat într-un arătos chioşc metalic asemănător cu cele destinate vânzării tutunului şi a ziarelor, racordat printr-un cablu subteran de 6 kV la Punctul de Alimentare – PA Abator. Gândul bun al autorităţilor nu s-a mai împlinit. Gaz şi Electricitate a folosit postul de transformare pentru extinderea reţelei electrice de distribuţie şi a iluminatului public. Şi-a făcut datoria până în anii ʼ70 când a fost dezafectat şi înlocuit cu unul modern, un fel de coteţ metalic.
Calea Vitan nu era picior de Paris, dar oferea micilor negustori şi fabricanţi, meseriaşilor, funcţionarilor, lucrătorilor de toate felurile, lăutarilor şi hoţilor de buzunare, deopotrivă români, evrei, turci, italieni posibilitatea unei locuiri civilizate.
Existau totuşi prin preajmă vreo două fundături cu un aspect sordid pe care nu sălăşuiau cei mai educaţi şi cei mai buni gospodari ai mahalalei. Niciuna nu era „o groapă mocirloasă” sau un loc „răpănos atât de duşman higienei” şi în plus, niciuna nu se numea Florilor.
Dacă „d. Albatros”(!!!) îşi tipărea răvaşele „în prima casă de la colţ” de pe fundătura Simbolului, efectul publicistic era acelaşi fără să forţeze „fantezia creatoare” a jurnalistei. O scurtă şi instructivă vizită de documentare i-ar fi oferit un pont care ducea relatarea mai aproape de adevăr: Dorind să schimbe locul „cu un mic rai” mahalagii făceau haz de necaz şi o alintau „Bulevardul Simbol”.
Din birou, domnia sa a plasat în Vitan o stradă cu nume frumos, „plin de poezie”, care îmbogăţea, aşa cum o dovedeşte Ghidul muncipiului Bucureşti şi al comunelor suburbane, întocmit în 1931 de Eugeniu Cusin (dar şi multe alte documente), zestrea edilitară a altor cartiere: Herăstrău-Floreasca, Tei, Griviţa, comuna suburbană Lupeasca, Mărăşeşti-Dobroteasa.
În cel de-al doilea articol Margareta Nicolau face un pas dincolo de Calea Vitan şi îşi poartă eroul, un „funcţionar de stat” rămas fără loc de muncă, la marginea oraşului, în mahalaua Târcă-Vitan aşezată în coasta viilor lui Themis Doncos, înconjurată „de văile altădată acoperite cu apă” prefăcute în „marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private”, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”. Cum mersul poveştii o cerea, a luat cu dânsa şi „strada Florilor”.
A trecut de Şcoala Primară de Băieţi nr. 37, amenajată în Crama Doncos, şi de cârciuma lui Nae Ruse, a traversat şoseaua Mihai Bravu la Cimpoacă şi s-a oprit pe „o uliţă depărtată care coboară în panta din şoseaua Vitan” căreia i se spunea, cum altfel, strada Florilor.
Această margine de oraş avea pronunţate trăsături rurale şi pentru că de prin 1865, sub numele de Cătunul Vitan, s-a aflat în administrarea comunei suburbane Dudeşti-Cioplea ca parte integrantă a acesteia, trăsături pe care le-a păstrat până la începutul anilor ʼ50 când urbanizarea a reuşit să se impună. Geografia locului îi sporea imaginea rurală: lunca largă a Dâmboviţei străjuită în stânga de o coastă abruptă, grădini de legume şi de flori, livezi, vii, bălţi şi iazuri naturale… Şoseaua Vitan şi aşezarea din juru-i au cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ’20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei”.
După asanarea bălţii din dosul bisericii – Heleşteul lui Târcă, pe la începutul anilor ʼ20, Virgil Pleşoianu proprietarul luncii întinse de la Dâmboviţa, pe sub coasta Foişorului, a Grădinarilor şi a Vitanului până la podul de la Moară, a început să parceleze o parte a acesteia şi să vândă loturile rezultate celor dornici să-şi construiască o casă între grădini. Amatorii nu s-au lăsat prea mult ispitiţi şi în scurt timp cătunul şi-a sporit zestrea cu o nouă comunitate aşezată în jurul unei străzi principale care pornea din şosea, pe lângă casa lui Prahoveanu zis Pătrunjel (Vitan nr. 154) şi se întâlnea cu Foişorului vizavi de Abator.
Era (şi este şi azi) singura care cobora „în pantă din şoseaua Vitan”. Oamenii locului o botezaseră şi îi spuneau Pleşoianu.
***
În pantă cobora şi strada Grădinarilor, dar o făcea din Calea Vitan, de la Bujavercă, adică din Bucureşti. Stradă veche, menţionată la 1846 de baronul Borroczyn ca „Uliţa grădinarilor din luncă”, populată de cei mai buni, mai harnici şi mai vestiţi grădinari ai oraşului, nu corespundea nici pe departe descrieii Margaretei Nicolau.
***
La data apariţiei articolului (18 martie 1934) strada Pleşoianu avea şi o denumire oficială. Se chema Târcă. Era pavată cu piatră de râu, avea trotuare, reţea de apă şi de electricitate, iluminat public. „Mocirlele care chiftesc chiar în nămiez de vară, umplând aerul de miasme” nu aveau loc pe acolo. Uneori lunca Dâmboviţei se mai răzbuna şi după câte o ploaie de vară mai îndesată aduna apa pentru a le aminti locuitorilor cine este jupânul, dar în câteva ore îi izbăvea, apoi soarele desăvârşea lucrarea.
Câţiva ani mai târziu administraţia comunei suburbane Dudeşti-Cioplea i-a atribuit numele unui primar destoinic rămas în istoria suburbiei: Niţă Elinescu. Tot atunci celelalte străzi „din vale” au primit numele unor cetăţeni ai comunei care în Primul Război Mondial au „făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului”: Sold. Dumitru Z. Nicolae. Lt. Mareş Scarlat, Serg. Gligore Ion… Nici vorbă de Florilor!
Ziarista Realităţii ilustrate a utilizat încă o dată „strada de serviciu” născută în închipuirea dumisale pentru a da bine într-o poveste însăilată pe un subiect cât se poate de real.
Ghidul oficial cu 20 hărţi pentru orientare, editat în 1934 de Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II lasă mărturie că strada Florilor onora şi atunci cu existenţa ei alte mahalale bucureştene.
  
Faţă de cele înainte zise:
Strada Florilor din Vitan evocată de jurnalista Margareta Nicolau în articolele:
• „Sărbătorile – meserie. Printre negustorii de sorcove, stele şi brazi”, publicat în Realitatea ilustrată, anul VII, nr. 360, 21 decembrie 1933 şi
• „Sărmanul funcţionar de stat”, publicat în Realitatea ilustrată, anul VIII, nr. 373, 18 martie 1934,
nu a existat niciodată. Este doar o născocire!
Addenda
Nu m-aș fi gândit vreodată să privesc atent la felul în care se făcea presa interbelică şi mai ales să demontez unele minciuni benigne ale acesteia dacă nu constatam că în mediul publicistic on-line îşi croieşte drum o tendinţă păguboasă.
Sunt bloguri pe care se postează transcrieri, de regulă trunchiate, ale unor articole despre Bucureşti (oameni, fapte, locuri…) apărute în cunoscute reviste interbelice. Cei implicaţi în această iniţiativă o fac cu bună credinţă fiind convinşi că oferă astfel cititorilor „fărâme de istorie” care le hrănesc pasiunea „pentru lucrurile demult apuse”.
Până aici nimic rău, ba din contră, dar selectarea unor fragmente după criterii subiective, adesea îndoielnice, scoaterea lor din context, manipularea în acest fel a subtextului şi adăugarea de consideraţii „spirituale” care subliniază cu tuşe groase aspectele senzaţionale, de multe ori fabricate prin redacţii, proiectează întregul demers în zona promovării unei istorii contrafăcute.
Bucureştiul, pe care şi ei îl iubesc, cititorii, noi toţi am fi mai câştigaţi, mai bogaţi, dacă lucrurile ar fi tratate cu răspundere, cu seriozitate şi cu grijă pentru a nu sminti poveştile oraşului.
Cotrobăiţi prin ziare şi reviste de odinioară! Scrieţi, prieteni! Numaʼ scrieţi cu rost şi cu miez!
scris de C. D. Mocanu
Mulţi se vor duce cu gândul la scriitoarea Lucia Demetrius şi la dramaturgia acesteia. Piesa „Trei generaţii”, care-i aparţine, a avut premiera în 1956. A fost jucată mulţi ani şi a adunat în diverse distribuţii nume mari ale teatrului românesc: Ştefan Ciubotăraşu, Fory Etterle, Tantzi Cocea, Beate Fredanov, Ileana Stana Ionescu, Dionisie Vitcu, Candid Stoica, Ica Matache, Rodica Tapalagă, Tamara Buciuceanu-Botez, Petre Gheorghiu, Dan Condurache, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Valeria Seciu, Colea Răutu, Octavian Cotescu, Melania Cârje, Rodica Negrea, ….
Autoarea şi lucrarea ei dramatică nu au nicio legătură directă cu Vitanul. Sunt alţi mari scriitori care şi-au purtat paşii prin acel colţ de Bucureşti şi au lăsat semne în operele lor.
Piesa Luciei Demetrius vorbeşte despre două generaţii ale unei familii burgheze distruse prin emanciparea celei de a treia, din aceeaşi familie, care aderă la deşteptarea ideologică impusă României în anii ʼ50.
O fericită potriveală face ca în cartierul Târcă-Vitan scăldat altădată „de ninsoarea înfloritelor grădini” să existe azi, unul lângă altul, trei blocuri de locuinţe din tot atâtea generaţii, aşa ca într-o familie.
  
Fiecare dintre ele îşi poartă povestea şi istoria se repetă. Două clădiri de sorginte comunistă sunt puse în umbră de o a treia, rezultatul unei alte deşteptări ideologice: emancipatul şi sofisticatul capitalism românesc. Viaţa îşi vede de ale ei!
Cele trei generaţii de blocuri sunt înghesuite în spaţiul delimitat de calea Vitan, str. Brânduşilor, str. Vlaicu Vodă, intr. Simbolului/Vlaicu Vodă, aleea Moruzzi Voievod, str. Alexandru Moruzzi Voievod, vizavi de Mall. Unele dintre aceste străzi nu mai există decât în amintirea celor care cunosc şi iubesc Vitanul aşa cum este şi mai ales cum a fost odată.
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.
Când, în 1927, a deslușit unui grup de 90 (nouăzeci) de musulmani învățăturile creștinismului ortodox și aceștia l-au urmat în „via Domnului”, primind taina botezului în cadrul unei ceremonii publice organizate ca la carte, Sfinția Sa părintele Micșunescu adunase treizeci și patru de ani de viață, șapte ani de slujire la altar și doar patru de păstorire duhovnicească a unei comunități adunate în jurul Bisericii lui Târcă, la acea vreme filială a Bisericii Foișor, nicidecum parohie.
O astfel de ispravă unică în viața credincioșilor din Eparhia Bucureștilor cerea nu atât energia și determinarea tinereții, cât mai cu seamă alese însușiri intelectuale și sufletești izvorâte din „viețuire și învățătură autentic ortodoxe”.
Vitanul era socotit o mahala săracă cu populația aparținând așa zisei „stări a treia” alcătuite din:
- Cei „ce aveau casele lor și erau „edecuri” ai mahalalei adică din neam-în neam născuți și crescuți acolo”.
- Cei „ce-și mutau boarfele la fiecare Sf. Gheorghe ori Sf. Dumitru și lucrau cu ziua pe la alții”.
- „Muncitorii din fabrici sau „pe apucate”, când și unde se simțea nevoie de ei”. Unii aveau meserii utile și căutate. „Alții se tocmeau cu ziua la munca de argați. Ei erau mai toți din lumea aceia de zestre boierească, ce, odată cu noile legiuiri democrate, fusese sloboziți din starea lor, dar ne mai putându-se înapoia la urma lor, de unde lipsise dela împărțeala pământurilor, se trăsese la marginile orașului durându-și acolo câte-o gospodărie – așa cum dăduse Dumnezeu”.
- „Ceva țărănime pripășită de prin satele vecine cu locurile lor”.
Pe atunci bunicul, Anghel Tănăsescu – Anghimoft, fiul pantofarului Constantin Tănăsescu din Raion, împlinise treizeci și unu de ani, era măcelar cunoscut și respectat în breaslă și de șapte ani se stabilise cu familia lui, ce promitea să devină numeroasă, pe strada Abatorului, devenită Sold. Dumitru Z. Nicolae, care tocmai se croia printre grădinile rămase după mutarea cursului Dâmboviței și asanarea bălții din dosul bisericii.
Toată suflarea i-a fost alături tânărului preot în îndrăzneața lui întreprindere. Fiecare după posibilități, după puteri, după pricepere. Cei mai înstăriți le-au fost părinți spirituali noilor veniți în ortodoxie. Nașii trebuiau să aibă, și atunci, pe lângă disponibilitate sufletească și o oarecare disponibilitate materială. Ospățul care a urmat a fost o operă colectivă, o dovadă de solidaritate socială, greu de închipuit. Cârciumari, gospodine, măcelari, grădinari, lăutari, negustori, meseriași, fără osebire, au adus câte ceva, au făcut câte ceva. Ce a ieșit este iarăși greu de imaginat. A chefuit toată mahalaua.
Mai marii Bisericii au recunoscut și au apreciat activitatea pastorală a vrednicului preot, chiar printr-o scrisoare pe care I.P.S. Patriarh Miron Cristea i-a adresat-o în ziua de 28 iunuie 1927:
„Miron din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Eparhiei Bucureștilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Patriarh al României, facem cunoscut prin aceasta tuturor ce se cuvine, că deși toți clericii avem credința a ne îndeplini pe deaîntregul slujba încredințată în via Domnului, fără a aștepta recunoștința lumii, având numai conștiința noastră împăcată de a nu fi trăit în zadar – totuși Noi îndemnat de sfatul Sf. Apostol Pavel către Timotei, când zice: „Preoții ce-și caută bine de dregătorie, să se învrednicească de îndoita cinste – mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt și învățătură” – am aflat de bine pe temeiul rapoartelor amănunțit motivate ale organelor noastre bisericești, a distinge pe cucernicul preot D. Micșunescu, dela Biserica Târcă din Capitală, cu distincțiunea de a purta „brâu roșu”, pentru meritul de a fi introdus la ortodoxie circa 80 mahomedani, botezându-i.
Aducându-vă aceasta cu plăcere la cunoștință, nădăjduim ca bunavință a Noastră să fie pentru alții un îndemn de bună purtare și de îndoită muncă pastorală; iar pentru Sfinția Ta o încurajare de a lucra și pe viitor cu zel apostolesc și cu cinste neprihănită în ogorul bisericii, spre măngăierea și mântuirea credincioșilor și mulțumirea mai marilor.
Arhiepiscop (ss) Miron patriarh,
Consilier referent, Pr. Eugen Bărbulescu
28 iunie 1927”
(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)
Omul și preotul Micșunescu nu „aștepta recunoștința lumii”, avea „numai conștiința împăcată de a nu fi trăit în zadar”. În anul 1930 „a isbutit să facă să treacă la ortodoxie 3 evrei și 2 romano-catolici. Tot în acelaș an au primit taina nunței 16 familii de creștini, în bloc, ce viețuiau nelegal, înlăturându-se astfel vătămătorul concubinaj ce străbătuse în enorie [parohie], în dauna moralei publice și a poruncilor sfintei noastre biserici ortodoxe”.
 Prin arhiva personală am găsit o singură fotografie în care apare părintele Micșunescu, deși vreme de peste cincizeci și cinci de ani a fost prezent la cele mai importante evenimente care, în mod natural, marchează viața unui neam numeros. A fost făcută în toamna anului 1944, în casa familiei Anastasia și Marin Badea din strada Laboratorului nr. 115, cu ocazia căsătoriei nepoatei lor Marioara, din Suseni – Argeș, pe care au crescut-o de mică.
Sica (Anastasia), sora bunicului și soțul ei, comisarul de poliție Marin Badea, coborau adesea între grădini unde Anghel cu ai lui știau să petreacă. Bădiță era mare amator de mâncare măcelărească și de chefuri cu bulbuci.
L-am cunoscut pe Sfinția Sa! Dar cine nu-l cunoștea. Era iubit și primit, fără rezerve, de toți enoriașii parohiei. Trecea pe la toți de cel puțin două ori pe an, la marile sărbători creștine: Crăciunul și Paștile. Le știa bucuriile, necazurile, încercările și îi ocrotea cu grija, cu dragostea bunului păstor. Găsea pentru fiecare o vorbă bună, un sfat, o încurajare, un ajutor.
Pe Anghel Tănăsescu – Anghimoft, adică pe bunicul meu, l-a onorat cu o frumoasă și nedezmințită prietenie. Îl alinta și îi spunea Angheluș așa cum numai Nicu Metz, un alt prieten alături de care, în copilărie, a ucenicit într-ale măcelăriei, o mai făcea.
Aveam șase ani, trăiam cea dintâi experiență școlară ca „student” la grupa mare a Grădiniței nr. 41 care funcționa în localul Școlii generale de 8 ani nr. 84 (Vitan 135) și de câteva zile mă aflam în prima vacanță din viața mea, vacanța de iarnă. Mama începuse serviciul, eram singur acasă, dar spre prânz mă duceam devale, la bunici, unde se adunau mai mulți dintre nepoți și unde rămâneam până se întorceau ai mei de la lucru.
Tataie plecase cu Marian, vărul meu mai mare, prin vecini să taie un porc. Se apropia vremea mesei și trebuiau să se întoarcă.
Cucu, ciobănescul roșcat și flocos care păzea curtea ca nimeni altul, a început să se dea ca la străini și apoi brusc a tăcut scâncind bucuros. Bunica a ieșit să vadă ce se întâmplă. N-a apucat să ajungă în curte că s-a auzit glasul puternic al lui Anghimoft:
– Caterino, pregătește masa! Părintele mănâncă la noi.
În clipa următoare s-a deschis larg ușa și în cadrul ei a apărut preotul Micșunescu urmat de dascăl. A sfințit, după cuviință, casa, ne-a binecuvântat pe toți și apoi s-au dezbrăcat. Peste reverendă Sfinția Sa purta un brâu roșu. Știa toți copiii aflați acolo, mai puțin pe mine. Eu locuiam în partea de parohie pe care o păstorea părintele Haralambie Bărbuleanu, celălalt slujitor al Bisericii Târcă, vecin cu noi.
– Aista al cui e Ecaterino?
– E cel mai mic dintre nepoții noștri părinte. E al Marioarii.
– Aaa, al blănăresii și al lui Ghiță, ăla care împușcă iepuri prin grădini împreună cu Gogu al lui Chivan și cu Gheorghe al lui Capangiu! L-a botezt părintele Haralambie!
Pe mine mă fascina însă brâul cel roșu cu care era încins. Văzusem mai mulți preoți, îi știam pe cei din parohie, dar niciunul nu avea un astfel de obiect vestimentar. Bănuiam că trebuie să fie ceva deosebit, dar nici cei din jur nu știau despre ce este vorba. Taina s-a spulberat în 2014.
***
Mi-am petrecut copilăria și adolescența în preajma unui alt preot, slujitor al bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită Târcă”, înzestrat cu dar și har, vrednic de pomenire, „impunător, blând, educat, fin” așa cum l-a caracterizat G.B., cel care, ca și mine, a crescut în Vitan, pe părintele Haralambie Bărbuleanu. Era un bărbat frumos. Cred că până a fi hirotonit frânsese multe inimi.
Locuia la trei case de noi, pe Gălbinași. Sfinția Sa m-a botezat și la momentul cuvenit m-a cununat. Nu mai slujea la Târcă, ci la Sfântul Spiridon Nou. L-am urmat acolo înadins. Deși de câțiva ani nu-l mai întâlnisemn, m-a recunoscut imediat. Revederea cu părinții mei și cu alții de-ai lui Anghimoft a fost o sărbătoare… în sărbătoare.
Cu ceva timp înainte m-a primit la cancelaria bisericii pentru a pune la punct ceremonia. Când l-am văzut, un detaliu mi l-a adus numaidecât în minte pe părintele Micșunescu. Purta culion violet, brâu de aceeași culoare și o cruce pectorală din argint frumos cizelată. Am aflat a doua zi că erau semnele distinctive pe care vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc erau îndreptățiți să le folosească atât timp cât ocupau aceste demnități. Cel care m-a luminat, o altă față bisericească, îl cunoștea pe părintele Bărbuleanu și mi-a confirmat că era consilier patriarhal.
***
Deși avea un teren la doi pași de biserică, pe Niță Elinescu colț cu Vitan, vrednicul preot Micșunescu nu și-a construit niciodată casă acolo. A locuit mai întâi cu chirie și apoi a cumpărat-o, într-o căsuță modestă, cu o palmă de curte, la Bujavercă pe strada Laboratorului nr. 67, între Zaharescu (vă mai amintiți de copilul actor Valentin Zaharescu?) și măcelăria lui Topliceanu, vizavi de cârciuma aceluiași negustor transformată în… bibliotecă publică („Biblioteca populară Maxim Gorki”, str. Laboratorului nr. 46).
Când era în plină putere, preoteasa a fost chemată la Domnul și l-a lăsat singur. Nu s-a mai căsătorit. Enoriașii i-au sărit în ajutor. Se simțea ca acasă în familia cârciumarului Ștefan Lupitu unde mergea deseori la masă. Alții vegheau să nu-i lipsească nimic sau se ocupau de treburile curente ale gospodăriei. O credincioasă din vecini l-a îngrijit până în ultima clipă. Oamenii mahalalei s-au strâns în juru-i și l-au ocrotit pe păstorul lor, deși vremurile erau din ce în ce mai aspre.
Câțiva ani drumul spre școală m-a purtat prin fața casei Sfinției Sale. Îl mai întâlneam din când în când și îl salutam ca pe unul de-ai mei:
– Sărut mâna părinte!
Nu mai vedea bine și nu purta ochelari, dar vroia să știe cu cine vorbește:
– Tu al cui ești?
– Sunt din ai lu’ Anghimoft părinte.
– Ce face Angheluș? Să-i spui că trec pe la el. Și se ținea de cuvânt.
În primăvara anului 1972 și-a condus prietenul pe ultimul lui drum. A refuzat să folosească mașina special pregătită și a mers pe jos, în fruntea cortegiului funerar, de la Biserica Târcă până la cimitirul Izvorul Nou. Avea 79 (șaptezeci și nouă) de ani.
Munca nestăvilită în folosul parohiei și vârsta lăsaseră urme. Se mișca greu, cu pași mici târșâiți, nu mai avea glas, din bărbatul falnic și drept rămăsese o bucățică de om. Sufletul însă îi era la fel de mare, vorba la fel de blândă chiar dacă un pic mai greoaie. Nu mai slujea, dar mergea la biserică și asista din strană la tot ce se săvârșea acolo.
Din 1982 s-a retras întru Domnul în curtea ctitoriei lui „Radul Poenarul Sărdarul” din „cartierul Târcă-Vitan”, cel „scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”, pe care a slujit-o neabătut cincizeci și nouă de ani. Odihnească-se în pace!
Am cunoscut și câțiva turci. Erau oameni simpli care, integrați în viața mahalalei și a țării de adopție, își vedeau de treabă fără să deranjeze pe cineva. La vremea când am început să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, prin 1958–1959, unii dintre aceștia erau trecuți de șaizeci de ani. Aveau la rându-le copii și nepoți. Pot presupune, cu o bună probabilitate de a nu mă înșela, că făceau parte din grupul celor care, indiferent de motivație, s-au lăsat seduși de harul preotului Micșunescu și în 1927 l-au însoțit întru ortodoxie.
Pe atunci, înghețata atât de apreciată și de căutată în timpul călduroaselor veri bucureștene se găsea doar în cofetării (un sortiment mai bogat) sau la unele chioșcuri de răcoritoare (înghețată pe băț – 0,85 lei/buc.). Tonetele și magazinele specializate au apărut abea prin 1963-1964 odată cu delicioasa înghețată mixtă Polar, vanilie și cacao – 1 leu/buc.
Vitanul cuprins între Cimpoacă (șos. Mihai Bravu) și Moară (podul Vitan-Bârzești) nu avea nici cofetărie, nici chioșc de răcoritoate. Avea în schimb un turc căruia toată lumea îi spunea, cum altfel, Turcu. El prepara cu mare meșteșug și vindea înghețată. Locuia vizavi de noi, pe partea numerelor pare, puțin mai sus de strada Crivățului, la numărul 176 (sau 178?) într-o casă mică amplasată în zona dinspre stradă a unei curți înguste și lungi. Gardul stadionului Olimpia taie azi în două proprietățile înșirate atunci pe acea porțiune.
Avea părul alb și purta mustață „pe oală”, spre deosebire de vecinul lui, nea Grigore – Păsăraru, care se fălea cu o mândrețe de mustață răsucită în sus. Folosea haine simple: pantaloni „nemțești”, un cămeșoi colorat, ceva mai lunguț și un brâu de lână. Vara umbla desculț. Chinuia rău de tot limba română, dar o folosea totdeauna zâmbind.
Cât era ziua de lungă stătea pe scăunel la umbra singurului pom din bătătură, un cais bătrân, și învârtea la manivela unui vas metalic cu capac, mai mare decât o găleată, cu pereți dublii între care punea gheață. Era cel mai fidel client al lui nea Gheorghiță (Vitan 160), bunicul lui Costel Bulgaru, Omul vindea dintr-un mare lădoi frigorific adăpostit în curtea lui, lapte, iaurt și gheață în lipsa cărora Turcu oprea producția. Pentru a se răci uniform, compoziția lichidă din vasul interior trebuia agitată continuu. Se transforma astfel, cu răbdare și muncă manuală, în înghețată. Nu știu câte șarje învârtea. Vînzarea era garantată și înghețata de vanilie sau de lămâie „se topea” imediat.
Eram unul dintre clienți. Nu-l vizitam chiar zilnic căci nu primeam după cum aș fi vrut moneda de 50 de bani sau cele două monede de 25 de bani care mă făceau stăpân pe un cornet încărcat cu cremă gustoasă și rece. Negustorul era generos și îndesa din greu. Cornetele nu le producea el. Erau cumpărate pe câțiva bănuți de la Popa Cofetaru. După ce prepara prăjituri într-un laborator al statului, acasă, pe la Moară, fabrica și vindea pe șest foi pentru napolitane, cornete de înghețată și chiar napolitane foarte bune și foarte ieftine. Eu cred că sectoristul, căpitanul Duțu, știa de ocupațiunea cofetarului, dar era și el om, trebuia „să mănâncă și gura lui”.
Casa Turcului a fost demolată împreună cu toate celelalte cuprinse între numerele 172 – 204 pentru a face loc Stadionului Olimpia.
La Cimpoacă, pe Mihai Bravu, în curtea lui Nae Ruse se stabilise de mulți ani un alt cavaler al lui Mahomed uns prin taina botezului atlet al lui Hristos. Chinuia și el limba română, fără să deranjeze. Suna haios! Fabrica acadele din zahăr topit asezonat cu diverse arome și întărit în cele mai ciudate forme. Nevasta dumisale, româncă, le vindea la poartă. Clientela era, în proporție covârșitoare, constituită din elevii claselor mici ai școlii din spatele casei. Cele mai căutate reproduceau un ardei iute, măricel, frumos colorat în verde sau în roșu. Avea și codiță.
Brusc, fără explicații, într-o bună zi cei doi și-au întrerupt negoțul. Lumea vorbea că un cineva, cetățean vigilent, l-a reclamat pe turc cum că smintește gusturile copiilor spre dulciurile nesănătoase ale altor vremi și că păgubește visteria statului.
Casa lui, ca și casa lui Nae Ruse, a fost făcută una cu pământul de buldozerele slobozite de geniul modernizării cu orice preț.
În prima parte a copilăriei mele, până pe la șase-șapte ani, cel mai pitoresc personaj din Piața Vitan, cea veche dintre Vitan și Dudești, era un negustor ambulant. Își purta marfa pe o tarabă mică, atârnată de gât și acoperită cu sticlă. Îmbrăcat modest, chiar sărăcăcios, colinda piața cât era ziua de lungă strigând:
– Bambule, bambuulee…! Ia bambuulee…!
Și acesta era turc. Vindea dulciuri diverse: bomboane de mai multe feluri, batoane de susan cu miere și miez de nucă, acadele, rahat. Unele erau preparate chiar de el, dar cele mai multe aveau ca sursă comerțul de stat.
M-a lămurit asupra lui Anghimoft ăl bătrân care, mai ales primăvara și toamna, vizita piața de cel puțin două ori pe săptămână. Se întâlnea la Poștă cu alți veterani ai Abatorului și își trăgeau sufletul la Bufetul Vitan (șos. Vitan nr.3), la Înfrățirea (calea Dudești nr. 84) sau la Ciocanu (calea Dudești nr. 140).
– E turcu de pe Foișor tăicuță, vai de mama lui! Îl cunosc de când era tânăr. Trebuie să-l ajutăm că e necăjit.
O făcea cumpărând totdeauna câte ceva de la el, deși nu se întorcea acasă fără punguța cu bomboane cu miere. De când se lăsase de fumat erau favoritele lui, dar și ale celor mici din familie. În pintenul format de străzile Foișorului și Săcărâmb la întâlnirea lor cu Vitanul se aflau un centru de pâine, o cismărie și o bombonerie. La aceasta se oprea bunicul de fiecare dată pentru a împrospăta stocul.
Aceștia au fost turcii aduși în 1927 de zbuciumul vieții pe Vitan și pe care eu i-am cunoscut. Urmașii lor mi-au fost colegi de școală, am copilărit și am crescut împreună fără să ne intereseze în ce neam aveam rădăcinile. Unii se găsesc și acum în cartier, devale pe Niță Elinescu sau pe străzile adiacente, dovadă peste timp că „așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.
Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.
Post Scriptum
Povestea a fost din capul locului croită să se încheie cu un PS. Comentariul târziu al unui cititor a fost pe cale să modifice conținutul acestuia. Dumnealui crede că mahomedanii botezți de părintele Dimitrie Micșunescu nu erau etnici turci. Crede, adică nu are dovezi! Am fost tentat să analizez spuse dumisale. În aceeași notă, nici eu nu cred că erau turci. Bănuiesc că erau agatârși, dar n-am dovezi! Și atunci mi-am luat gândul, revenind la planul inițial!
Realitatea ilustrată, Anul I, Nr. 21, Duminecă 26 Iunie 1927, revista care a relatat evenimentul din Parohia Târcă – Vitan a publicat o notă cam sinistră intitulată „Soarta bandiților” în care anunță uciderea vestiților Niculiță și Terente:
„Banditul Niculiță, mai demult, și banditul Terente, de curând, au fost răpuși. Omorâți de gloanțele jandarmilor, au fost decapitați la institutul medico-legal din București. Capul din stânga e al lui terente; cel din dreapta al lui Niculiță. Ele rămân pildă de soarta care așteaptă pe cei ce vor să trăiască din jafuri și omoruri”.
Am participat sau am asistat uneori la discuții despre Terente. Toți erau preocupați de legendara lui „dotare” pe care vreau numaidecât să o vadă la Mina Minovici, acolo unde este păstrată în formol. Un efort prea mare pentru un folos atât de mic! Rareori cineva își exprima curiozitatea de a-i vedea fața, lucru aproape imposibil pentru că accesul la presa vremii era restricționat și cele două căpățâni fuseseră transformate în cranii. Acum se poate!
Citiți prima parte • a doua parte
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.
Citiți prima parte aici
Nesfârșitele dispute patrimoniale dintre proprietarii bisericii și stat, „Biserica Târcă dimpreună cu personalul ei, fiind fundațiune particulară”, au făcut ca aceasta și acareturile din cuprinsul ei să ajungă „la stare proastă și dărăpănare”. „Din vechimea anilor și din rea chivernisire” a fost la un pas de a fi demolată. Era doar o filială a Bisericii Foișor, acolo unde se afla centrul parohial. Cam pe atunci a ajuns părintele Micșunescu să administreze o ruină și să păstorească o comunitate ortodoxă dezamăgită de prestația înaintașilor săi.
Iată cum descrie chiar Sfinția Sa acel moment:
„După ieromonahul Valerian Ștefănescu ce a slujit la Sf. Biserică în mod provizoriu, am venit eu, din comuna Scorțeni, județul Prahova, pe seama căreia am fost hirotonit preot și numit de Sf. Mitropolie cu ord. Nr. 2375 pe data de 1 iunie 1920, cât și ca confesor al închisorii de minori dela Mislea, prin transferarea la biserica Târcă din Capitală cu ord. Sf. Mitropolii Nr. 3345 pe data de 1 Noembrie 1923.
Aci aflu prestigiul preotului cu totul decăzut, și, se înțelege o lipsă totală de încredere a enoriașilor față de el. Biserica atât de săracă că nici mucuri de lumânări nu avea. Biserica deci în ruină, neavând nici lumânări și pictura fiind afumată, ferestrele sparte, zidurile mucigăite și părăginite, curtea plină de bălării, mi-am pus nădejdea în Domnul și am pornit la lucru”.
Avea vârsta de treizeci și trei de ani și doar trei ani de preoție. Așa a făcut și a lucrat cu dăruire neștirbită până când Domnul l-a chemat la El.
Rezultatele nu au întârziat să apară. În raportul său din 5 mai 1927, la mai puțin de patru ani de la preluarea dificilei misiuni, „Păr. Protoiereu Const. Moisiu”, după ce „constată modul de întreținere și de îngrijire al bisericii, adaogă: Preotul paroh D. Micșunescu este un lucrător însuflețit în via Domnului. În fiecare Vineri seara ține adunări religioase cu enoriașii, făcând explicarea Sf. Evanghelii și citiri din viața sfinților. De asemenea Duminica și Sărbătoarea ține predici regulat în biserică. A înființat cor cu elemente tinere din parohie. Este președintele ateneului popular local. Prin îndemnul cucerniciei sale s’a pus la cale înjghebarea unei bănci populare în cartier. A înființat fondul milelor ajutând pe cei săraci, atât prin acest fond, cât și din propriul său buzunar”. Și n-a fost doar atât: „Munca ce s’a depus pentru acest cartier a avut de scop ridicarea suburbiei, înființându-se școală și înălțând biserica prin buna îngrijire și îmbunătățire ce i s’a făcut, precum și înălțarea sufletească și culturală a enoriașilor prin serbări literare, piese de teatru, coruri, recitări, deschizându-le gustul de tot ce e bun și frumos, din punct de vedere sufletesc”.
Toate realizările edilitare care au marcat drumul cătunului aflat în compunerea comunei Dudești Cioplea spre civilizația urbană (pavaj cu piatră de râu, trotuare largi, rețea de apă, electricitate, iluminat stradal, canalizare…) sunt legate de perseverența neînduplecată cu care a insistat pe lângă autorități.
Prima școală de stat din mahalaua lui Târcă (Școala de băieți nr. 37) a fost înființată în 1923 – 1924 prin osteneala preotului Micșunescu într-o clădire care aparținuse viei lui Themis Doncos, situată în apropierea bisericii (Vitan nr. 124): „Ne fiind școală primară în mahala am isbutit să obținem o clădire care a putut fi transformată în local de școală, în mod provizoriu, la care s’a cheltuit suma de 221.000 lei. Trebuia să avem un local de școală care e de cea mai mare importanță pentru cultura copiilor, cât și a oamenilor din această mahala”.
Schilodită și desfigurată, „Școala veche”, așa cum îi spuneau oamenii locului, a ajuns până la noi.
Iat-o fotografiată de Cristian Malide în anul 1996 înainte ca niște proveniți să demoleze o parte din clădire și să construiască în loc un hambar cu termopane.
În 1928 râvna destoinicului preot rodește din nou. Pe un teren cu suprafața de 3.555 m² cumpărat de Primăria sectorului II Negru de la familia Stoianovici se pune piatra de temelie pentru o nouă școală, mult mai mare și mai modernă: „Grupul Școlar Primar Nr. 37”, actuala Școală gimnazială nr. 84, Calea Vitan nr. 135.
„E vorba de o frumoasă școală primară, ridicată, dar neterminată în cartierul Vitan; s’ar putea spune un mic palat, destinat să servească de școală primară pentru băeți și fete. Sunt acolo 14 săli spațioase de curs, adică șapte pentru băeți și șapte pentru fete, cu intrări separate. Mai e o sală mare, comună, un „Ateneu” la mijloc. Am mai văzut săli de bae etc. Clădirea impunătoare, cu etaj, e acoperită cu țiglă; s’au așezat până și caloriferele, țevile de apă, canal, instalația de lumină electrică …” Așa o prezenta în 1934 revista „Realitatea ilustrată”. Din păcate a fost dată în funcțiune după mulți ani, timp în care școala amenajată cu înțelepciune și efort în clădirea cramei Doncos a instruit și educat copiii mahalalei.
 
Printre lucrările cuprinse în planul de electrificare pentru anul 1950 a fost și extinderea rețelei electrice pe toată lungimea Șoselei Vitan, adică porțiunea cuprinsă între Mihai Bravu și Dâmbovița, până la podul Vitan – Bârzești și pe toate străzile laterale.
Unul dintre posturile de transformare, cel cu numărul PT823, care alimentau întreaga zonă urma să fie amplasat la intersecția Vitan cu Niță Elinescu pe o parte din terenul aflat în proprietatea cetățeanului Dimitrie P. Micșunescu. Omul și preotul Micșunescu nu a stat pe gânduri. A pus imediat la dispoziția autorităților parcela necesară, fără să solicite despăgubiri, spre binele comunității din parohia pe care o gospodărea de douăzeci și șapte de ani. Postul de transformare este tot acolo, de atunci, fără răgaz, în slujba cartierului.
A înființat „ateneu popular, cantină pentru hrana copiilor săraci, cor bisericesc”. A predat onorific (fără plată) religia la clasele primare. „Ajutat de comitetele locale” a organizat„ mulțime de serbări, la cari au luat parte oameni de seamă și artiști, cu rezultate morale și materiale din cele mai satisfăcătoare”. Sfânta Mitropolie și Ministerul Cultelor l-au numit „profesor conferențiar pentru catehizarea și îngrijirea morală religioasă a elevilor ucenici industriali, adăpostiți în căminul din șos. Vitan”. Până în 1926, prin neostenita sa stăruința „s’a putut da din partea onor Primăriei și a enoriașilor fruntași din parohie, drept ajutor pentru cei săraci, suma de 31.200 lei și lemne în cantitate de 53.000 kgr”.
A solicitat și a intervenit „la autoritățile în drept pentru ridicarea la rangul de parohie a bisericii Târcă ce era filială la biserica Foișor”. I-au fost de folos procesele verbale încheiate cu ocazia numeroaselor inspecții pe care „Părintele Protoiereu Econom Traian Vintilescu” le făcuse tânărului preot, „pentru biserică, o adevărată recunoaștere din partea organelor superioare, a tuturor sforțărilor ei”. Cu ordinul nr. 5357/1925, Sfânta Mitropolie a declarat, începând cu 1 ianuarie 1926, „biserica Târcă, biserică parohială prin deslipire de la biserica Foișor”, iar Sfinția Sa, preotul Dimitrie P. Micșunescu, a devenit primul paroh al acesteia.
Cucernicul păstor duhovnicesc păstra dreapta măsură atunci când cântărea realizările materiale și pe cele spirituale: „De cât toate aceste reparațiuni și izbânzi materiale a fost însă vrednică de luat aminte nobila înviorare spirituală la care enoriașii s’au lăsat chemați și au răspuns cu entusiasm. I-am chemat la biserică ca împreună să ridicăm sufletele către Dumnezeu. Aci, pe lângă cultul Dumnezeesc, am înțeles că trebue să mă adresez minții și inimii fiilor mei duhovnicești, făcându-i să înțeleagă frumusețea și folosul cel neîntrecut al învățăturilor din sfânta și dumnezeeasca Scriptură”.
Sunt acestea doar câteva dintre faptele bune îndeobște cunoscute. Câte or mai fi nespuse și neștiute!
Va urma!
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.
Da! Au venit în mai și apoi în iunie 1927. Unii n-au mai plecat. Au rămas în mahalaua din coasta viilor lui Themis Doncos, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini” și au trăit acolo netulburați de nimeni „de la tinerețe pân’ la bătrânețe”.
Ani mulți, foarte mulți, nu m-am întrebat niciodată cum au ajuns aceștia între locuitorii așezați în jurul bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor”. Nu aveam motive să o fac. Celor născuți și crescuți acolo împreună cu bulgari, țigani, greci, evrei, unguri, nemți, italieni, nu li se părea ciudat că prin vecini sunt și turci.
Ciudat era că purtau nume de botez neaoșe: Ion, Lenuța, Maria, Gheorghe, că mergeau împreună cu noi la aceeași biserică… ortodoxă, se închinau ca noi și rosteau cu noi „Tatăl nostru Care ești în ceruri… Asta depășea cu mult faptul că, spre exemplu, bulgarii din Cioplea nu erau ortodocși, așa cum mulți credeau, ci catolici de-și ziceau pavlicheni.
Povestea turcilor din Vitan a intrat în atenția mea după o întrevedere cu M.P., cel mai drăcos dintre cei patru frați P. (doi băieți și două fete), cu vreo doi ani mai mare ca mine. El și familia lui (după mamă sunt din neamul lui Balaurea) au locuit la Bujavercă (Vitan nr. 111) gard în gard cu Cristodulo și cu Denischiotu (Vitan nr. 113), descendenți ai faimoșilor comercianți Dinischiotu, până când urgia demolărilor ne-a făcut vecini într-un cartier de blocuri. Ne întâlnim deseori, cu voie sau din întâmplare și evocăm negreșit, printre altele, și amintiri din mahalaua copilăriei noastre.
Într-o seară tihnită din toamna anului 2014 descântam amândoi cîte o bere la o terasă mică aflată chiar vizavi de blocul lui și îl evocam pe Carol, neamțul de pe Grădinari care confecționa și vindea zmee din hârtie albastră, folosită altfel la „îmbrăcarea” cărților și caietelor noastre de școală, dar și pe turcii care preparau și vindeau dulciuri. Atunci l-am întrebat mai mult retoric, fiind convins că nu-mi poate răspunde:
– Cum or fi ajuns otomanii pe Vitan?
– Păi tu nu știi?
– Nu știu!
– I-a adus părintele Micșunescu. Stai așa, că mă duc până acasă! Am o cărticică veche în care găsești amănunte.
Și a venit cu boșura „Istoricul Sfintei Biserici „Înălțarea Domnului” numită „Târcă” din Capitală, Institutul de Arte Grafice „Tiparnița”, Str. Dr. Istrate Nr. 10, București, 1932” scrisă de Preotul Dimitrie P. Micșunescu. O știam, însă nu ajunsesem să o studiez ca sursă bibliografică. M. o recuperase din podul casei, împreună cu alte hârțoage importante care mai târziu i-au permis să revendice o proprietate importantă, pe când buldozerul făcea exerciții la poarta lor. Bunică-su fusese apropiat de biserică și de parohul ei, părintele Micșunescu.
Am citit-o în noaptea aceea, pe nerăsuflate, din scoarță-n scoarță. Într-o recapitulare a principalelor evenimente desfașurate în viața parohiei între 1923 și 1932, de fapt un bilanț, Sfinția Sa prezintă astfel surprinzătoarea întâmplare:
„În cursul anului 1927, am adus în sânul sfintei noastre biserici creștine ortodoxe, circa 90 mahomedani, botezându-i. Cu această ocaziune I.P.S. Patriarh Miron Cristea, care îndrumează cu însuflețire și înțelepciune preoțimea noastră ortodoxă română, spre ași recăpăta rolul și avântul apostolic, pe care l-a avut în marile crize istorice ale românismului, anunțându-i-se sosirea prin sunetul clopotelor, a fost întâmpinat de corul bisericii cu imnul „Pre Stăpânul și Arhiereul Nostru”.
 
Solemnitatea desfășurată atât în ziua de 4 Mai 1927, cât și 22 Iunie acelaș an, în cartierul Târca Vitan din marginea Capitalei a dovedit puterile pe care le cuprinde această mișcare religioasă din Capitală. Câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele și printre care se distingeau și adepții altor confesiuni atrași de curentul popular, confirmau în mod strălucit însemnătatea pe care o dă conștiința populară acestor acte de mărturisire creștină. Domnul general Nicoleanu, pe atunci prefectul poliției Capitalei, asigurase prin măsuri de pază desfășurarea liniștită a solemnității, dând totdeodată și cel mai larg sprijin pentru reușita ei. La locul botezului se ridicaseră arcuri de triumf. Pe tribună, predominând întinderea, luase loc I.P.S. Patriarh cu întregul sobor. Răspunsurile religioase au fost date de corul membrilor asociației „Patriarhul Miron”, purtând lente(*) tricolore iar doamnele port național cu toată căldura înăbușitoare, mulțimea a ținut să asiste la ceremonia săvârșită sub cerul liber. După oficierea botezului, într’o frumoasă cuvântare I.P.S. Patriarh, își arată bucuria pe care o simte văzând munca ce desfășoară biserica strămoșească în răspândirea cuvântului mântuitor al Evangheliei. Binecuvintează pe nouii creștini, lămurindu-le însemnătatea botezului, pe nașii ce s’au învrednicit să-i ajute în acest mare act și pe toți drept credincioșii”.
(*) Lentă: Cordon de mătase care se poartă în diagonală, peste piept, la solemnități.
(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)
O primă ceremonie de botez a avut loc la data de 4 mai 1927, fără pregătiri speciale, doar în liniștea bisericii când „la îndemnul C. paroh au trecut la legea creștină 12 spoitori de religie mahomedană”, așa cum a rămas consfințit de către „Păr. Protoiereu Const. Moisiu” în procesul verbal din ziua de 5 mai 1927.
Un eveniment la care participa Patriarhul Miron Cristea cu un sobor de preoți, alături de „câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele” și în organizarea căruia se implica Prefectura Poliției nu putea trece neobservat de ochiul vigilent al presei.
Revista „Realitatea ilustrată” care apărea, de puțin timp, la Cluj a consemnat în numărul său din 26 iunie 1927:
„De când cu modernizarea Turciei, cu desființarea instituției padișahului, tot mai numeroși sunt musulmanii cari trec la creștinism. Pentru a 2-a oară, în anul acesta, un grup compact de mahomedani, dela noi din țară, trec la religia creștină ortodoxă. Fotografiile noastre au fost luate la solemnitatea desfășurată Dumineca trecută, în cartierul Târca Vitan, dela marginea Bucureștilor, când în prezența I.P.S.S. Patriarchului, a soborului bisericesc, a autorităților și a unui public numeros, 67 mahomedani au fost botezați, fiind convertiți la creștinism de părintele Micșunescu”.
(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)
 
Această adevărată performanță a fost obținută de un singur OM, un preot, vrednic de pomenire, înzestrat cu dar și har care și-a închinat întreaga viață, toată energia, lui Dumnezeu, ctitoriei lui Radu Poenaru Sărdaru și a soției sale Natalia, mahalalei din jur și oamenilor ei: Dimitrie P. Micșunescu (1893 – 1982).
Va urma!
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.
„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez
Citiți prima parte
Am avut şansa să cunosc ultimele două generaţii de măcelari şi mezelari veritabili, cu carnet de lucrător eliberat de breasla profesională şi nepervertiţi de „găselniţele” alimentare ale vieţii moderne. Nu erau numai din familia mea, de-ai lu’ Anghimoft, ci şi de-ai lu’ Dudi, de-ai lu’ Pândaru, de-ai lu’ Boboc, de-ai lu’ Roman, de-ai lu’ Enciu, de-ai lu’ Vlăsceanu, de-ai lu’ Drăcea, de-ai lu’ Topliceanu, de-ai lu’ Capangiu.
Unii erau pensionari, alţii, fiii lor, în plină putere, lucrau în Abator, în cele două fabrici de mezeluri, Mistreţul şi Avântul sau la secţia de tranşare şi prelucrare a cărnii din Antrefrig.
Carnea şi produsele din carne se găseau încă din belşug în comerţ dar se simţea adierea unui vânt rău ce se va transforma, pas cu pas, într-un uragan care va pustii magazinele alimentare. Se fura din ce în ce mai des şi în cantităţi din ce în ce mai mari, cu mult peste nevoile personale. Mezelarii erau obligaţi să respecte reţete „moderne” care, încet dar sigur, nu mai semănau cu cele pe care le învăţaseră în anii lungi de ucenicie şi pe care le desăvârşiseră muncind în fabrici renumite (Rochus, Pescaru, Paţac, Podsudek, Baciu). Nu mai era nevoie de priceperea lor. Chimiştii „rupeau uşile” şi le vor lua locul iar ei se vor îndrepta spre alte ocupaţii. Câţiva s-au refugiat la Gostat sau la Întreprinderea Agroindustrială „30 Decembrie” unde, pentru o perioadă relativ scurtă, s-au mai produs mezeluri adevărate.
Câte ceva din secretele măcelarilor şi ale mezelarilor, mai ales cele legate de prepararea hranei proprii, s-au păstrat în familiile acestora, transmise din generaţie în generaţie. Noi, acasă, pregătim şi astăzi diverse „chestii” despre care „lumea”, adică prieteni şi cunoscuţi, nici măcar nu-şi închipuie că pot fi gătite şi că rezultatul poate fi, nu numai mâncabil, ci şi foarte gustos. Necazul este că „bucăţile” necesare se găsesc rar şi cu mare greutate. Unele au dispărut cu desăvârşire. Măcelarii de tip nou, cu meseria învăţată la fără frecvenţă, nici nu au auzit de ele.
Şi totuşi! Ce mâncau măcelarii?
▪ Mâncau negreşit carne. Mai ales de porc! Fără carne, nu funcţionau. Munca lor solicita un efort fizic intens, adesea pentru durate mari. O anumită categorie trebuia să suporte şi o povară emoţională grea. Ăştia, pe lângă carne, funcţionau şi cu alcool. Credincioşi, îşi sărbătoreau patronii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la biserica lor de închinare, Cărămidarii de jos și făceau periodic danii celor săraci. Respectau datinile creştine, cu o singură excepţie: posturile.
Fotografia îi înfățișează pe „Lucrătorii măcelari” care în ziua de 8 noiembrie 1934 sărbătoreau „Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri” la Biserica Cărămidarii de Jos, acolo „unde au împărțit alimente copiilor săraci”.
▪ Preferau mâncarea gătită. Deşi în abator aveau la dispoziţie toate cele necesare pentru a prăji, a fierbe sau a frige, dar şi materie primă la discreţie, adesea mâncau la cantina care a funcţionat permanent, indiferent de regimul social – politic. Nimeni, de la măturător la director, nu îşi aducea mâncarea de acasă. În ziua în care aveau chef de o „prăjeală” singura grijă era pâinea, pe care o cumpărau de la brutăria aflată la intersecţia străzii Foişorului cu Splaiul, pe locul unde azi se vând automobile Mazda.
▪ „Gustau” şi un grătar asortat, dar cu rost. „Socializau” destul de des „La Urlătoare”, dar şi la alte cârciumi din împrejurimi ( la „Dumitru Ionescu”, la „Tarapana” (la Gheorghe), la „Papetz – Gât Strâmb” sau la „Mitică” în Foişorului, la „Spirea”, la „Lupitu” sau la „Ştefan” în Laboratorului, la „Lambe”, la „Nae Ruse” sau la „Bobocică” în Vitan). „Urlătoarea” stătea în coasta abatorului în capătul dinspre Văcăreşti al străzii Luncei/Glădiţei. Specialităţile erau alese și aduse de clienţi. Cârciumarul contribuia cu pregătirea lor, cu cel mai bun grataragiu, cu băutura (cel mai adesea, vin) şi cu… lăutarii.
▪ Mâncau slănină doar în perioada friguroasă a anului. Alegeau cu atenţie bucăţi subţiri, nu mai mult de doi centimetri, cu şoriciul fraged, bine pârlit, pe care le ţineau la sare grunjoasă (fără iod!!!) vreo trei – patru săptămâni. Le uitau apoi câteva zile în „zeamă” de usturoi. Erau păstrate peste iarnă, afară, atârnate la streaşina casei.
▪ Mâncau foarte rar tocături (salam, cârnaţi, mititei…) pregătite de alţii. Toată viaţa, bunicul i-a „înjurat” pe mezelari şi din hoţi şi escroci nu-i scotea, deşi unii îi erau buni prieteni. Ştia el ceva! Nu refuzau însă produsele din carne nemărunțită: costiţă, kaizer, muşchi ţigănesc, şuncă de Praga.
▪ Foloseau cu reţinere fumul pentru conservarea cărnii şi a produselor din carne. Iarna păstrau cârnaţii în aer liber, fără să-i afume. Cei care scăpau până în primăvară erau bine uscaţi şi se potriveau de minume cu o cinzeacă de ţuică.
▪ Aveau reţete proprii pentru prepararea cărnii şi a mâncărurilor cu carne. Pregăteau cu mare iscusinţă „miroase”, combinaţii, doar de ei ştiute, de condimente pentru diverse utilizări (fripturi, cârnaţi, mititei, ghiudem, miel, capră, porc, berbec, vacă etc.).
▪ Deşi se „bălăceau” în carne, aproape toţi creşteau şi tăiau de Crăciun un porc sau mai mulţi, după mărimea familiei.
▪ Creşteau găini, raţe şi gâşte. Îi ajutau grădinile şi heleşteiele din împrejurimi. Mâncau cu plăcere carne de pasăre la grătar sau la ceaun dar şi gătită. Raţa pe varză avea căutare!
▪ Nu refuzau peştele. Preferau saramura bulgărească, foarte picantă sau peştele la grătar. Îl acceptau şi pe cel prăjit.
▪ Mulţi dintre ei aveau oi. Le ţineau la ciobanii din jurul Bucureştiului. Anghel Anghimoft spunea adesea că oaia e bună şi vie şi moartă. Împreună cu Nicu Metz, prietenul lui, deţinea 40–50 de oi date în grija unui cioban priceput din Baloteşti. Îşi asigurau astfel, în primul rând, brânza pe care o mâncau cu mare plăcere. Vara cu roşii, restul anului cu măsline şi cu ceapă. În al doilea rând aveau o sursă sigură de carne din care bunicuʼ pregătea o cantitate importantă de pastramă pentru nevoile familiei dar şi pentru vânzare. Altfel carnea de oaie nu era apreciată decât toamna când se înăsprea mustul. În al treilea rând valorificau lâna: plăpumi, saltele, ciorapi, căciuli, veste, jersee… Familii numeroase, necesităţi mari! Femeile ştiau să toarcă şi să împletească!
▪ Vecinătatea grădinilor le oferea o varietate de legume proaspete, de cea mai bună calitate. Nu ocoleau salata verde, roşiile, vinetele, guliile, varza albă, castraveţii, ţelina, ardeii graşi, ceapa verde, mărarul, leuşteanul… în diverse combinaţii care, în stare proaspătă sau gătite, însoţeau de regulă felurile cu carne.
Lista de bucate
Fără pretenţia de a le cuprinde pe toate şi fără detalii de „fabricaţie”, încerc să schiţez o listă a celor mai mâncate feluri de mâncare aşa cum îmi vin ele în minte. Voi începe cu acela de la care lu’ tata mare i s-a tras porecla şi prin el nouă, celorlalţi membrii ai familiei.
- Anghimaht (din germanul eingemacht, popular anghimoft) de miel sau de berbecuţ. O mâncare cu sos foarte aromat, uşor picant care conţinea şi lămâie. Bunicul, nu numai că era mare consumator de anghimoft dar îl şi pregătea cu meşteşug. Făcea totul singur. Alegea cu ochi de meseriaş carnea, neapărat cu os, după criterii numai de el ştiute şi o ţinea căteva zile pe gheaţă, într-un amestec de mirodenii. Pregătea sosul, după o reţetă proprie şi dădea totul focului de lemne într-un ceaun mare pus pe pirostrii. Avea prieteni care „se rătăceau” de câteva ori pe an între grădini, pe strada soldat Dumitru Z. Nicolae, fostă Abatorului, mai ales primăvara şi toamna, ca să le facă Anghel Anghimoft un… anghimoft. Veneau cu nevestele și aducea fiecare propriile specialităţi. Se umplea curtea. Unul singur venea cu mâinile în buzunare. Îl însoţeau însă… lăutarii. Era Nicu Metz, pe numele lui real Nicolae Dragomirescu, negustor angrosist de carne. Locuia pe Regenerării, lângă Casa Parohială a Bisericii Foişor. Comportamentul nonconformist şi asemănarea fizică cu un pitoresc personaj bucureştean au făcut ca prietenii să-i atribuie numele aceluia – Nicu Metz. Bunica spunea că e dilimandros!
- Limbă de vacă, cu maioneză sau cu mujdei cremă.
- Pastramă de capră sau de oaie, pe care o preparau singuri (ca pentru ei!), la grătar.
- Supă din coadă de vacă (mosorele), de preferinţă cu tăieţei.
- Ciorbă din picioare de porc acrită, de preferinţă, cu zeamă de varză sau cu borş.
- Picioare, urechi şi cozi de porc, fierte şi scoase în mujdei de usturoi (variantă de pacele).
- Supă din rasol de vacă. Măduva din os se păstra în supă iar carnea se scotea separat şi se mânca cu hrean.
- Tocană măcelărească.
- Ciorbă din cap de piept, de mânzat sau de vacă, acrită cu borş.
- Supă din cap de piept, de mânzat sau de vacă.
- Tocană din piept de porc.
- Momiţe, fudulii (porc sau berbec), măduvioare, creier la grătar.
- Rotocoale de berbec la grătar.
- Maţe de miel împletite şi prăjite în tigaie.
- Ciorbă de burtă.
- Tuslama (muchie şi mură de burtă cu mujdei).
- Inimă, rinichi, splină de porc (măruntaie) la grătar.
- Jumări de porc, tescuite, cu ceapă.
- Untură de porc pe pâine, presărată cu ceapă tocată şi sare.
- Ciorbă din rasoale de porc, acrită cu borş sau cu zeamă de varză.
- Nucă de porc la cuptor.
- Mâncare cu sos, din limbă de vacă şi măsline.
- Muşchi de porc sau de vacă, la grătar (neapărat în sânge).
- Tocană din nucă de porc.
- Piept de porc cu varză călită.
- Friptură de ied la cuptor (de Sfintele Paşti).
- Garf şi antricot de porc la grătar.
- Capac de porc sau de mânzat la grătar.
- Spată, ceafă şi fleică de porc la grătar.
- Ciolan de porc, copt la cuptor.
- Fasole cu cârnaţi, cu ciolan sau cu costiţă.
- Drob din măruntaie de miel făcut în prapur (de Sfintele Paşti)
- Ghiudem (mai rar babic) întovărăşit musai cu o cinzeacă de ţuică.
- Vrăbioare şi antricoate de vacă, la grătar (mai rar).
- Caltaboşi în zeamă, făcuţi în bumbar (intestin gros) şi mâncaţi cu covrigi uscaţi.
Multe din „specialităţile” utilizate pentru prepararea bucatelor înşirate aici , făceau parte din categoria subproduselor de carne!
Or fi mâncat sănătos? Greu de spus. Ştiu sigur că erau gustoase, că mâncau cu poftă şi nu se gândeau deloc că ar putea să le dăuneze cumva. Toţi cei pe care eu i-am cunoscut au trecut uşor de optzeci de ani după ce toată viaţa au muncit, au „consumat” fără reținere carne, mai ales de porc şi au băut cu măsură, mai ales vin.
Într-un interviu acordat ziarului on-line Adevărul Mihaela Bilic, medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice, şcolită la Paris în cunoaşterea modului în care nutriţia şi neurobiochimia ne afectează comportamentul faţă de alimente, face o pledoarie argumentată şi nuanţată pentru carnea de porc.
[…] „Carnea de porc merită a fi reabilitată. Se poate vedea cu ochiul liber că grăsimea de porc este bogată în acizi graşi mononesaturaţi similari cu uleiul de măsline. Gândiţi-vă cum arată slăninuţa, în ce fel este de fragedă. În momentul în care o laşi la temperatura ambiantă devine moale, exact ca uleiul de măsline, când stă pe masă e lichid, când îl pui la frigider precipită. Ca şi gust, slăninuţa este plăcută, poate fi mâncată, pe când seul de oaie, de exemplu, ori grăsimea de vită este atât de greţoasă şi de tare încât arată clar cât este de saturată. Nimeni nu poate mânca o bucată de grăsime de vită aşa cum mâncăm o fâşie de slăninuţă. Ani întregi nu am pus la îndoială calitatea cărnii de porc. Ne-am trezit acum să spunem, vai de mine, porc nu, dar de fapt nu ştim de ce. Este un fel de prejudecată. În cărţile de nutriţie, porcul e lăudat. Nu ştiu de unde au învăţat acei oameni şi ce anume, dar cine face astfel de afirmaţii trebuie întrebat: „Dar de ce?“. Şi să vină cu un argument clar, nu că aşa au auzit.”
[…] „Am auzit medici care spun că la diversificare trebuie să-i dai copilului carne de curcan şi de vită. Dar porcul de ce nu? Ce are carnea de porc? Vă spun eu, nu există niciun argument contra cărnii de porc.
Ba dimpotrivă: grăsimea de porc este mai puţin saturată şi mai sănătoasă decât cea de vită. Porcul nu este un animal rumegător, ci monogastric, fiind 94% compatibil cu omul. Cum digeră un copil carnea de porc nu o va digera pe cea de vită. Important este să alegi o bucată slabă de porc. De exemplu, muşchiul de porc este mai slab decât orice bucată de carne de vită, iar muşchiuleţul este mai slab şi decât pulpa de pui. Dacă porcul este hrănit corect şi este crescut în aer liber, carnea lui are şi omega 3.”
Tot domnia sa face pe Instagram o pledoarie pentru utilizarea unturii și alege ca exemplu un preparat drag nouă românilor: cornulețele.
„De ce nu se mai foloseşte untura în bucătărie decât arareori şi în mod excepţional? Nu ştiu să vă răspund, dar e o mare greşeală. Nu există o formă de grăsime mai stabilă la încălzire şi cu gust mai bun decât untura. Ar trebui să uităm de existenţa margarinei sau a untului când vine vorba de prăjeală sau aluat frământat.” […]
„Ce pot să vă confirm este că frăgezimea şi gustul cornuleţelor cu untură trezesc în noi un tip de nostalgie aparte, aceea a lucrurilor simple şi bune, de care nu ne săturăm niciodată.
Dacă aveţi în preajma voastră vreo bunică sau tanti care încă mai ştie să facă aluat cu untură, profitaţi! Chiar dacă nu aveau studii ştiinţifice la bază, tradiţiile şi obiceiurile din bătrâni sunt garanţia reuşitei şi sănătăţii în bucătărie.”
***
În toate băcăniile (și nu erau puține) din mahalaua copilăriei mele, fără excepție, se aflau la vedere trei produse: lădița cu marmeladă, calupul de untură și butoiul cu măsline.
***
Şi doamna doctor Bilic precizează:
[…] „Mâncarea nu trebuie să fie nici perfectă, nici ideală, nici excesiv de sănătoasă. Noi, oamenii, am fost lăsaţi de natură să împărţim produsele în două categorii: comestibile sau necomestibile. Alimentele ori sunt bune de mâncat, comestibile, deci sănătoase, ori nu sunt comestibile, nu sunt sănătoase, nu le mâncăm. Între acestea două nu există grade de comparaţie. A vrea noi să inventăm un aliment mai sănătos ca altul este de-a dreptul stupid. După cum scrie în cărţile de nutriţie, doza face otrava. Dacă ne propunem să mâncăm excesiv de sănătos şi mâncăm numai seminţe de in, bineînţeles, că ne vor face rău. Alimentaţie sănătoasă înseamnă moderaţie ca şi cantitate şi diversitate. Deci, important este să mâncăm puţin din tot.”
Aferim doamnă doctor! Aşa mâncau măcelarii! Fără excese, cam de toate, în special de ale porcului, alese și pregătite cu pricepere. Cine i-o fi povăţuit?
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.
„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez
Mă trag dintr-o familie numeroasă şi cunoscută de măcelari, aşezată în mahalaua Vitanului la începutul anului 1920. Bunicul, născut şi crescut în Raion (strada Cezar Bolliac nr. 9) s-a însurat degrabă şi cum numărul copiilor se mărea de la un an la altul (ajungând în final la zece), a simţit nevoia să-i scoată din spaţiul limitat al unei străzi „domneşti”, de oraş şi să le ofere mai multă „lărgime” pentru a copilări în libertate.
Ce loc putea fi mai nimerit decât mahalaua Vitanului, dincolo de calea Dudeşti, pe o stradă care atunci se croia în lunca Dâmboviţei, între grădinile din dosul Bisericii Târcă? În plus se apropia la o aruncătură de băţ de Abator, locul lui de muncă.
Aşezarea dezvoltată în jurul şoselei Vitan, adică între intersecţia cu Mihai Bravu (fosta barieră Vitanu) şi Moară (pod Dâmboviţa – fosta moară de apă Vitan), mulţi ani integrată în cătunul Vitan, parte componentă a comunei suburbane Dudeşti Cioplea, şi-a întemeiat devenirea întru bunăstare pe două actvităţi: grădinăritul şi măcelăria.
Scurtă incursiune istorică
În monografia Istoricul Sfintei Biserici „Înălţarea Domnului” numită „Târcă” din capitală, publicată în 1932 de Institutul de arte grafice „Tiparniţa”, str. Dr. Istrate nr. 10, Bucureşti, preotul Dimitrie Micşunescu (1893–1982) descrie astfel locul pe care l-a iubit şi slujit cu devotament timp de aproape şaizeci de ani, din 1 noiembrie 1923 până la trecerea sa la Domnul:
„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acopereau colina. …. În multe din văile ce înconjoară mahalaua Târcă şi care altădată erau acoperite cu apă, acum o impresie foarte plăcută face marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private. Cele dintâi verdeţuri şi legume ce ies primăvara, sunt numai din acele grădini.”
Dumnezeu a binecuvântat această margine de Bucureşti şi a dăruit-o cu grădini, vii şi livezi dar şi cu apa care să le hrănească. Restul au făcut oamenii!
„Gazeta municipală, anul VI, nr. 273 din 16 mai 1937” publica în pagina „Informaţiuni”, la rubrica „Preţurile de en gros la Halele centrale Obor” numele grădinarilor producători care aprovizionau această importantă piaţă. Borţică, Balaurea, Colibăşeanu, Tănase şi Mihalache erau din Vitan!
◊◊◊◊◊
Începuturile meşteşugului măcelăriei şi ale comerţului bucureştean cu carne sunt localizate în alte zone ale oraşului. Animalele erau sacrificate de către măcelari în oboarele lor aflate lângă apa Bucureştioarei, în mahalaua Scaunelor Vechi. „Scaunele”, adică buştenii pe care se tranşa şi se tăia carnea, constituiau chiar piaţa unde se comercializa acest produs alimentar.
Descriind mahalalele bucureştene, G. I. Ionnescu–Gion, în „Istoria Bucurescilor”, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, str. Berzei, nr. 59, Bucuresci, 1899, ne lasă mărturie:
„Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi este una din vechile mahalale ale oraşului. Documentele Arhivelor o pomenesc încă din anul 1609 din vremea lui Radu – Vodă Şerban, de când stăpânea pe acolo Cernica Vornicul. Acte din anii 1628, 1675, 1695 ne-o arată populată de o parte de neamuri boiereşti ca Merişanii, Lămoteştii, Isvoranii, Popeştii iar de altă parte de măcelarii Bucurescilor care, pe lângă malurile gârliţei Bucureştioara, îşi aveau scaunele lor de carne”.
I se mai spunea şi mahalaua Măcelarilor aşa cum apare într-un act din 1 iulie 1695 dat de „noi oroşanii, carii sântem… vecinii locului unchiaşului Stănilă din mahalaua Măcelarilor”.
În timp, „Scaunele” s-au mutat din zona Universităţii de azi, spre răsărit, cam pe unde se află actuala stradă Scaune, în spatele Spitalului Colțea. G. I. Ionnescu–Gion notează în lucrarea menţionată că mahalaua „a fost cumplit pârjolită la 27 februarie 1739 de un foc care a distrus vreo 40 de scaune de măcelari şi-n urma căruia poate, scaunele s-au mutat lângă Dâmboviţa. Totuşi, la 1769, măcelarii mai aveau pe aci oboare de vite”.
Organizați în breaslă, plătitori de dări, au continuat să-și practice negoțul în același loc. Dreptul lor asupra acestuia a fost întărit printr-un hrisov domnesc care stabilea și reguli pe care erau obligați să le respecte. Hrisovul este cuprins în Istoria românilorŭ, Cursŭ făcutŭ la Facultatea de litere din Bucuresci de profesorŭ V.A. Urechiă:
„La lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, … Dumitru vătafulŭ breslei măcelarilorŭ din Bucurescĭ, împreună cu lude 32 Măcelarĭ, a scris jalbă Domnului Alexandru Ipsilante Vvd. cum-că până la o vreme fórte bine şi cu bună orînduială s’aŭ păzitŭ tagma acesteĭ bresle, în loculŭ lorŭ celŭ strěmoşescŭ, unde sunt scaunele de carne cele vechĭ ce este întru dînsulŭ pentru vîndzarea de carne, iar dela o vreme încóce stricâdu-li-se orânduiala lorŭ cea din vechime, mulţĭ din ómenĭ aŭ începutŭ de sineşĭ, a deschide scaune de vîndŭ carne care pe unde le este voia, dintru a cărorŭ pricină nu potŭ păzi nicĭ poruncile ce li se daŭ pentru îndestularea obşteĭ oraşului acestuia.
Dumné-lorŭ boerĭ Epitropĭ aĭ trebilorŭ obşteĭ …. aŭ însciinţatŭ Domnieĭ mele, cum-că jalba le este adevěrată şi cererea cu cale; dreptŭ aceea dat’am Domnia mea acestŭ hrisovŭ alŭ Domnieĭ mele …. şi hotărîmŭ ca să aibă a se ţiné şi a se păzi precum maĭ josŭ arétă.
Loculŭ pe care sunt scaunele de carne cele vechĭ fiindŭ alŭ lorŭ strămoşescŭ, într’adinsŭ pentru vîndzarea de carne, să fie şi de acum înainte nestrămutaţĭ dela acelŭ dzisŭ locŭ.
Dobitócele să nu le înjunge şi să le jupóie în loculŭ de mai sus dzisŭ, a se face scărbiciune şi putóre, ci să aibă a ţine pentru tăiarea dobitócelorŭ douě séu treĭ salhanale aiurea la apă curătóre, însă afară din Bucurescĭ şi de acolo să aducă carnea curată gata la scaune ca să o vîndză.
Vătăşia acestuĭ rufetŭ după vechiulŭ obiceiŭ să aibă a se păzi şi de acum înainte, adecă toţĭ ceĭ din sus numiţiĭ măcelarĭ, carĭ acum s’aŭ alesŭ a fi rufetŭ la acéstă bréslă, să fie supuşĭ vătafuluĭ lorŭ la toté celea ce-ĭ va pověţui, şi le va da poruncă pentru a obştieĭ îndestulare, şi pentru orênduiala rufetuluĭ lorŭ. …..
Brésla acésta să fie datóre a griji din vreme, să aibă dobitóce din destulŭ pentru câtă sumă de carne se cheltuesce pe anŭ, ca să fie oraşulŭ în tótă vremea fără de lipsă, şi încă să fie datóre a vinde carne bună, grasă de o potrivă, să mănânce şi bogatulŭ şi sěraculŭ, iar pentru preţulŭ cărneĭ după vremĭ, cum va fi cumpěrătórea dobitócelorŭ aşĭa cu cişniŭ se va face nartŭ şi după acela să vîndză, iar nu într’altŭ chipŭ.
Afară dintr’aceştĭ lude 33, măcelariĭ de maĭ sus numiţĭ, nimenĭ altulŭ să nu fie volnicŭ a deschide scaunŭ să vîndză carne fără scirea şi voia vătafuluĭ şi a rufetuluĭ.
Pentru ca să se păzéscă acéstă orênduială în tótă vremea nestrămutatŭ, am întăritŭ hrisovulŭ acesta, cu însěşĭ credinţa Domnieĭ mele Iω Alexandru Ipsilante Vvd. Şi cu credinţa prea iubiţilorŭ fiĭ şi Beizadele a Domnieĭ mele Constantinŭ Vvd., Dumitraşco Vvd., şi cu totŭ sfatulŭ cinstiţilorŭ şi credincioşilorŭ boerilorŭ ceĭ marĭ aĭ Divanuluĭ Domnieĭ mele: Panŭ Toma Creţulescu Vel Banŭ, Nicolae Ştirbeiŭ Vel Vorn. de Ţéra-de-sus, Badea Ştirbeiŭ Vel Vornicŭ de Ţera-de-jos, Ştefanu Mişoglu Vel Spăt., Nicolae Brâncovénu Vel Vistierŭ, Scarlatŭ Caragea Vel Postelnicŭ, Manolache Brâncovénu Vel Clucerŭ, Scarlatŭ Manu Vel Comisŭ, Nicolae Filipescu Vel Paharnicŭ, Constantinŭ Ghica Vel Stol., Ştefanŭ Cioranu Vel Slugerŭ, Constantinŭ Vel Pitarŭ, şi Ispravnicĭ, Ioanŭ Iuliano Vel Logofětŭ, George Mavrocordatŭ 2-lea Logofětŭ; şi s’au scrisŭ hrisovulŭ acesta întru alŭ doilea anŭ alŭ Domnieĭ mele aicĭ în oraşulu scaunului Domnieĭ mele Bucurescĭ, la lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, luna luĭ Augustŭ 23, de Dumitrache Logofětŭ za taină.”
Un document datat 8 septembrie 1801 menţionează că, după ce Curtea Veche nu a mai fost folosită, măcelarii au început să-şi desfăşoare activitatea în grajdurile acesteia de unde s-au extins apoi spre mijlocul oraşului, pe malurile Dâmboviţei.
„Murdalâcul” şi „putoarea … nesuferită” determină cârmuirea oraşului să decidă ca locul de tăiere sau „zalhanaua” să fie mutat pe cursul râului, la Radu Vodă, în dreptul jitniței (jicniţei) din Mahalaua Popescului.
Printr-un Pitac din 1802, Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă îi cere lui Aga să-i oprească pe măcelari de a mai tăia vite în Curtea Veche sau în cuprinsul oraşului:
„Cinstite şi credincios boierule, al Domniei mele vel Aga …. pentru ferirea de molipseala aerului care aduce vătămare la sănătatea de obşte şi pentru curăţenia apei Dâmboviţei şi a matcei ei, iată poruncim Dumitale să îndareşti pe toată breasla măcelarilor ca de azi înainte negreşit să ridice şi să fie opriţi cu totul de a mai tăia în Curtea Veche sau în altă parte înăuntrul poliţiei vite ori şi ce fel, mari şi mici, ci toţi măcelarii să-şi ducă vitele să le taie la Zalhana, ce încă de anul trecut, după nizamul ce a fost dat, a fost făcută şi am gătit-o la Radu Vodă, ca acolo să şi le taie şi să le cureţe şi numai carnea vitelor curăţită şi grijită să o aducă în poliţie”.
Odată cu prosperitatea, zalhanalele, abatoare primitive, au adus cu ele „scărbiciune şi putóre”, „binefaceri” care au transformat în infern un colț de oraș aflat în plină dezvoltare economică, urbanistică, culturală, financiară, generată în bună parte de comunitatea evreilor sefarzi.
Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului” au trimis la data de 6 februarie 1831 „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii şi Valahii, domnul ghenăral leitenant şi a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu” care tărăgăna punerea în aplicare a unei hotărâri mai vechi a „Divanului Săvârşitor”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile şi sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, şi a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în dooă cu sângele, baliga şi cellalt murdalăc ce să scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie”.
„Alt mijloc şi nădejde nici ne-au mai rămas, nici cunoaştem într’aceasta, decăt mila excelenţii voastre, care ne rugăm printr’aceasta de al treilea jalbă, a să răvărsa acum spre izbăviră-ne, mai vărtos că acum, văzănd măcelari că prin dooă jălbi, ce am dat excelenţii voastre, nu am folosit nimic, au mai aşăzat şi altă tăere tot alăturea acolea.”
Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”.
„Regulamentul pentru starea sănătăţii, înfrumuseţarea şi paza bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor”, din 1832, a întărit această decizie şi a stabilit că:
„Trebuinţa neapărată fiind a înceta cu totul de acum înainte de a se tăia vite în oraş, să se orânduiască într’adins loc de măcelării pe apa Dâmboviţei din josul morii mănăstirii Radului Vodă, căreia mori într’aceste zile i s-au tăiat zăgazul pentru înecăciunea ce pricinuia oraşului”.
După nesfârșite pertractări și șmecherii dâmbovițene urmate de tot atâtea „jălbi”, „contraccii” și-au strămutat zalhanalele și s-au așezat spre Sud, în afara „poliţiei”, pe malurile Dâmboviței „în mahalaoa Apostolului, unde este streaja Uliţi Dobrotesi” și „pă moşiia Radului Vodă în Tabaci”.
În prima parte a veacului al XIX-lea, respectând regulile stabilite de autorități, Hagi Moscu, vestit negustor şi bancher, a înființat o zalhana dincolo de „Apostoli şi Tabaci”, pe cursul cel vechi al Dâmboviței, între Vitan și Cioplea. Așa se face că, pe lângă grădinărit, în mahalaua Vitanului s-a împământenit un nou meşteşug, cel al măcelăriei. Stabilimentul „Hagimoskului” apare pe harta Blaremberg din 1842.
Având ca sursă de informaţie „Istoria fondării oraşului Bucureşti” a lui Pappasoglu, preotul Micşunescu desrie astfel locul:
„… există o măgură mare ce se vede la Cioplea în dosul Zalhanalei ce exista pe timpuri şi unde se aduceau vitele la tăiere. Această Zalhana a fost proprietatea unui comersant şi bancher pe timpurile vechi, anume Hagi Moscu, astăzi este strada Dristorului”.
Înainte de a se numi Dristorului, porţiunea de stradă cuprinsă între Calea Dudeşti şi şoseaua Vitan s-a numit Zalhanalei. Acum este împărţită în două străzi, una în continuarea celeilalte: Râmnicu Vîlcea şi Râmnicu Sărat.
În toamna anului 1872 a fost dat în funcţiune Abatorul Comunal, construit de antreprenorul francez Alexis Godillot, la comanda primăriei, pe un teren din preajma Livezii cu Duzi, situat la marginea oraşului pe malul drept al Dâmboviţei, între aceasta şi Calea Văcăreşti, în dreptul străzii Foişorului.
Apariția abatorului a condus la restructurarea activităților specifice, de la sacrificare până la vânzare și a pus bazele unei industrii moderne a cărnii.
Astfel, pentru mai bine de o sută de ani, din Văcăreşti în Dudeşti şi din Nerva Traian în Zalhanalei/Dristorului, pe lângă Abator, se vor dezvolta şi vor dăinui cele mai mari şi mai cunoscute fabrici bucureştene de mezeluri, de pielărie, de încălţăminte, de prelucrare a grăsimilor animale şi a deşeurilor organice de origine animală.
Pe lângă meseria de grădinar sau măcelar, mahalagiii deprind şi ei noi meşteşuguri: tăbăcar, mezelar, măţar, curelar, tălpuitor, cojocar, săpunar, rihtuitor, blănar, care le vor permite să trăiască, adică să-şi construiască o casă modestă dar trainică, să-şi întreţină familia, adesea numeroasă şi să ducă un trai fără lipsuri majore. Au fondat adevărate dinastii transmiţându-şi din tată în fiu secretele meseriei. S-au stins încet după 1948 până ce au dispărut cu totul în anii ’70.
Va urma!
scris de C. D. Mocanu
Pe strada Troscotului, la intersecţia cu strada Pelinului, locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer-macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, ca cea din fotografii, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.
 
Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.
Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, însuraţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.
Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.
Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator, la Antrefrig sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate înspăimântă imaginaţia.
Milițienii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea „cheia” spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit. Aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „bodârlău”, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de „școlarizare” în „facultățile” patriei.
Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagu Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.
***
La vremea aceea, Abatorul, care oficial se numea Întreprinderea Regională de Industrializare a Cărnii – I.R.I.C., era deservit de o cale ferată. Aceasta se desprindea din centura C.F.R. a Bucureștiului la Cățelu și urma malul drept al Dâmboviței până la podul de la Timpuri Noi (Lemetru). De existența acesteia beneficiau și alte unități economice aflate pe traseu:
• Întreprinderea de Prefabricate și Agregate pentru Construcții – Stația de sortare agregate și de betoane Vitan, lângă podul Vitan–Bârzești, pe locul târgului Autovit.
• Intreprinderea de Montaje București – I.M.B., Șantierul București, Depozitul central de materiale, splaiul Unirii nr. 200.
• Cooperativa Chimica – Secția Topitorie Grăsimi, splaiul Unirii nr. 180.
• Fabrica de produse Chimice Organice de Sinteză – SIN, splaiul Unirii nr. 170A.
• Uzina Mecanică de Utilaj Chimic – U.M.U.C., Secția cazangerie, splaiul Unirii nr. 170.
• Întreprinderile pentru Industria Bumbacului – I.I.B., în limbaj comun Industria Bumbacului – I.B., splaiul Unirii nr. 160.
Animalele vii aduse pentru sacrificare, ca și carnea (în special de porc) trimisă la export în vagoane frigorifice, erau transportate pe calea ferată. Garniturile nu aveau acces la o rampă în interior și atunci toate operațiunile se desfășurau greoi, pe splai și numai noaptea. Altfel ar fi blocat podul rutier din fața Abatorului, în prelungirea străzii Foișorului.
***
În noaptea cu pricina „formația de muzicuțe” avea ca sarcină oficială și legală să încarce câteva vagoane frigorifice cu carcasă de porc pentru export. Neoficial și dincolo de lege plănuiseră „să-l scape” pe unul dintre ei, gestionar la „Desfacere”, de plusuri, adică de o cantitate impresionantă de carne, adunată din „jonglerii” cu scăzămintele și cu calitățile, dar și din furt cât se poate de cinstit. „Tamjă” mare!
***
„Formația de muzicuțe” nu este o figură de stil. Cu o singură excepție, toți cântau destul de bine la muzicuță. Învățaseră la școala din Vitan unde un profesor inimos de muzică îi iniția pe cei cu aptitudini în tainele instrumentului care se bucura de mare popularitate prin mahalalele orașului. Aveau muzicuțe Hohner cu schimbător, frumos gravate. Le păstrau ca pe bijuterii în cutiuțe elegante, căptușite cu catifea albastă. Cântau deseori împreună, mai ales dacă luau și ceva la bord. Dădeau adevărate concerte. Se aduna lumea ca la urs.
***
Manevra era simplă. Duba intra în Abator la rampa de la depozitul frigorific unde încărcătorii o umpleau, sub supravegherea gestionarului, cu jumătăți de porc. Ieșeau apoi în stradă și transferau carnea în vagon. Făceau asta de mai multe ori până ce acopereau cantitatea stabilită. Portarul, cu vigilența amorțită de „săniuță” și de „pinca” pe care o primea, înregistra ce-i spuneau băieții. Ultimul transport era al lor cu gestionar cu tot. Și acțiunea s-a desfășurat fără poticneli.
Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.
A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pătimaș, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie”: Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.
Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.
Din documentele aflate la dosar şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel spre care se îndreptau bănuielile a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.
***
O „spovedanie” târzie și nesperată le-a confirmat suspiciunile. Ei nu au mai apucat să o afle. Cel care a „sifonat” din prostie temerara acțiune a fost Sandu Fluerici.
***
Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile „lotului Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.
Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre, cu o cabină imensă, făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare. Cu ea aproviziona fabrica de mezeluri Avântul, dar făcea și distribuție de produse în rețeaua comercială.
 
Avea acces la carne și la mezeluri. Mai bine nici nu se putea. Erau din belșug:
▪ Salam: Italian, De vară, Vânătoresc, Caraiman, Torpedo, Krakauer;
▪ Şuncă de Praga și Muşchi Ţigănesc;
▪ Costiţă și Kaizer;
▪ Parizer, Polonezi și Cremwurşti;
▪ Cârnați Debreţin și Trandafiri.
Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom, dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea.
Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori.
După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.
Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. Pe atunci era bun, foarte bun, iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.
Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce aceasta făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, omul l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „stoc”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit: procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.
Ca urmare, şoferul–negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti. Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!
Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.
Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.
Post scriptum:
– Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
– Simțind că a sosit momentul să se împace cu viața, consoarta lui nea Sandu Macaragiu’ s-a „spovedit” unor apropiați, fiind convinsă că spusele dumisale vor ajunge unde trebuie. Și au ajuns la mine ca o viză de conformitate dată peste timp.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii