scris de Alexandru Dinu

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre unele locuri din Bucureşti neavând nimic de-a face cu acea latura romantică a oraşului, dar – zic eu – interesante totuşi pentru imaginea a ceea ce fost Bucureştiul înainte de 1989, despre atmosfera din întreprinderile pe unde m-am perindat, mai ales datorită faptului că mult s-a spus depre lenea, delăsarea, proasta pregătire profesională, calitatea utilajelor.

Nu este adevărat. Învăţământul de dinainte de 1989 producea muncitori de înaltă calificare, tehnicieni, maiştri, ingineri şi economişti care ştiau meserie. Utilajele, şi cele din import şi cele produse în ţară erau supermoderne – dar totul se petrecea sub ochiul ager al secretarilor de partid şi cei din gaşca lor, în uriaşa lor majoritate nişte indivizi care nu aveau nici în clin nici în mânecă cu realitatea proceselor de producţie, singurul lor rol fiind acela de a veghea asupra disciplinei ideologice în cel mai idiot mod posibil (pentru că atât îi ducea mintea), în multe cazuri efectiv constituind o barieră de netrecut în aplicarea fructuoasă a cunoştinţelor acumulate de lucrători în şcoală şi ca experienţă de muncă. Se ştie foarte bine (dar de, unii “uită” la fel de bine), că odată ce la nivel politic se hotăra ceva în legătură cu producţia, nu mai conta de era bine sau rău, orice altă soluţie fiind exclusă de la bun început. Paradoxul era perfect: erau specialişti, erau utilaje, dar nu se permitea adoptarea unor strategii de producţie de către cei ce erau direct implicaţi în acest proces, deci cei care ştiau perfect realitatea de zi cu zi a locului de muncă unde activau, ce şi cât se putea cere de la un utilaj, care erau problemele de exploatare, calitatea materiei prime, etc.

Pe la începutul primăverii lui 1978 când m-am întors din armată, am găsit un Bucureşti schilodit şi pus în ghips, cu multe găuri prin locuri ce doar cu doi ani mai-nainte le frecventam adesea.

Cutremurul din Martie 1977 mă prinsese la Buzău. Având toate sursele de informare tăiate şi interdicţia de a scrie acasă altceva decât o carte poştală, începusem să folosesc echipamentul autostaţiilor de transmisiuni ale regimentului pentru a mai prinde câte o veste de la Europa Liberă, lucru care, prin bunăvoinţă unui alt soldat ce m-a turnat, mi-a trimis un dosar la Tribunalul Militar. Nu întru în amănunte aici, dar norocul meu a făcut că acel dosar să ajungă pe biroul tatălui unui prieten, domn ce era pe atunci adjunctul lui Coman, şi care în loc de batalion disciplinar m-a trimis la Canal, într-un pluton de intervenţie. Buzăul a fost lovit rău de tot de calamitate. Merită să menţionez că sub ruinele unei case am găsit un mare, superb ca nou portret-fotografie al lui Stalin împreună cu o extraordinar de bine garnisită paraphernalia dedicată individului. Absolut incredibil, sub tone de moloz şi cărămizi ce fusese o clădire cu (cred) 2-3 etaje, am găsit un glob de sticlă de la pomul de Crăciun, roşu, puţin mai mare decât un cât un ou de găină, în stare absolut pristină, pe care l-am luat acasă, şi care în 2000, ultimul Crăciun petrecut cu mama, încă mi-a împodobit bradul.

Dar să revenim la Bucureşti. După cutremur venisem într-o permisie prin Aprilie când eram încă în anchetă, permisie ce-mi fusese garantată de respectivul adjunct al lui Coman pentru a avea o întrevedere cu mine, şi în care mi-a frecat ridichea serios, pe îndelete, cu aplicaţiune, permisie în care nu am avut vreme să colind oraşul şi sincer să fiu nici nu am avut chef de plimbări, şi apoi de Anul Nou 1978, permisie de la Canal, când iarăşi nu prea am umblat, de fapt mai deloc.

Aşadar, când în fine m-am întors acasă şi am făcut un tur de oraş, m-am îngrozit. Se lucra de zor mai ales în centru la umplerea golurilor lăsate de clădirile căzute, şi vizitandu-l pe Valentin, celălat puştan din Topliceni/Venerei, mai mic ca mine cu o săptămână, cu care efectiv am crescut împreună prin grădini, garduri şi străzi, am aflat de proiectul noii Căi a Moşilor. Dintre cei cunoscuţi şi dragi mie, doar o fostă colegă de clasa din liceu, Olga, avusese de suferit la cutremur, o prinsese urgia tocmai plecând de la serviciu, pe scările intrării la Inter, a căzut şi s-a ales cu o fractură de coloană. La mine în Baltă lucrurile erau în general bune, blocul nostru avea câteva fisuri de sus până jos dar se ţinea zdravăn. Culmea, blocurile din plăci prefabricate, atât de mult huiduite de toţi, au făcut faţă cu mult mai bine decât cele de cărămidă şi structură de beton…

Dar nu despre asta vreau să vorbesc – s-a scris destul, şi sincer să fiu, şi purtând în suflet aşa cum se cuvine amarul pentru viaţa celor dispăruţi atunci, am fost de părere că acele clădiri mai bine că au căzut atunci decât să fi reprezentat un fel de bombă amorsată, ascunsă, ce ar fi putut să detoneze oricând în orice situaţie, punând în pericol viaţa a şi mai multor oameni. Reconstrucţia? Că în cântecul ăla al copilăriei cu podul de piatră…

Cu toate că acest sit (nu cred că este nevoie de adoptarea unui neologism în ortografie şi pronunţie, avem cuvântul în româneşte de la latinescul situm) este dedicat în exclusivitate Bucureştiului, aş vrea tare mult să spun câteva vorbe despre Canalul Dunăre – Marea Neagră, a fost o experienţa mult prea intensă pentru a o trece cu vederea.

Fiind pluton de intervenţie eram trimişi unde era nevoie, la orice oră din zi sau din noapte, fie că am descărcat garnituri de tren cu piatră de carieră timp de 24 de ore continuu fără mâncare sau măcar o cană de ceai, fie că am săpat şanţ în mlaştină (la modul propriu) şi instalat conducte, că am descărcat fascine din şlepuri colcăind de şerpi, că am construit rampe de tren spărgând piatra cu barosul sau săpat şanţuri în piatră seacă pentru cablurile de automatizare a actualei căi ferate, atunci doar în proiect – cred că o pierdere imensă pentru patrimoniul cultural al României a fost demolarea vechilor gări construite de Saligny, adevărate opere de arta ce în 1977-1978 erau absolut neschimbate, având încă pe perete vechile tăbliţele cu cota de altitudine a locului!

Vara 1977 la descărcat fascine în port la Cernavoda, săgeată roşie indică punctul unde a fost făcută fotografia. În mijloc idiotul de lt. maj. Bârea pe post de MacArthur (doar la ochelari, că la minte…)

Am vizitat câteva muzee în SUA şi Canada unde există străzi întregi ce au fost demontate (oare acesta este cuvântul potrivit?) centimetru cu centimetru, şi apoi reconstruite în interiorul muzeului, casele fiind funcţionale, cu mobila originală şi toate obiectele de uz casnic, străzile cu pietrele de pavaj originale – absolut totul, un fel de replică urbană “indoor” a Muzeului Satului de la noi. Cred că acele gări minuscule ar fi meritat o asemenea soartă – sau măcar două-trei mai reprezentative. De multă vreme caut fotografii ale acestor gări, dar nu am găsit încă nimic. Nu mă îndoiesc de faptul că pe undeva există, trebuie să existe.

Iarna 1977-1978, construcţia unei rampe de tren, bolovanii de carieră îi spărgeam manual şi îi cărăm, că şi betonul, cu targa în sus pe rampă. Dunga roşie arăta locul unde era rampa, chiar peste drum de cârciuma ce exista şi atunci dar într-o alcătuire mai modestă, şi unde răpuşi de frig mergeam să mai tragem o cană de vin fiert, 3 lei bucata.

Vreau să menţionez condiţiile de viaţa. Locuiam într-o colonie cam la 2 km de Cernavodă, a cărei fotografie, uluitor, am găsit-o pe net. Căldura nu ne-a lipsit niciodată, curentul electric nu s-a întrerupt niciodată, nu existau gândaci sau şobolani, nici măcar şoricei micuţi şi simpatici…

U.M./colonie de muncă Cernavodă, noi locuiam în penultimă baracă din dreapta, pe coama dealului. Clădirea de jos este cantina.

Eforturile ce s-au depus pentru a asigura celor ce munceau la canal, civili sau militari, condiţii optime de viaţă au fost într-adevăr uriaşe. Proaspăt sosiţi în acea colonie de muncă/unitate militară, am rămas uimiţi în primul rând de calitatea mâncării, aşa cum nici în vis nu îndrăzneam a ne gândi la Buzău: ciorbele gustoase, cu mult zarzavat şi bucăţi de carne, mazărea era gătită cu hartane de pui şi un sos de roşii, fasolea verde la fel, peşte prăjit, varza era călită cu costiţă, macaroanele cu brânză (cine a făcut armata ştie ce zic!) treaba a mers excelent până când şeful cantinei a fost schimbat – bănuiesc că nu fura, drept care nu avea ce împărţi cu şefii. Apoi mâncarea a început să fie cea obişnuită de cazarmă, drept care şi noi am început a ne cumpăra mai tot timpul de-ale gurii de la alimentara coloniei civililor (mai ales şoferi) ce se afla la baza dealului pe care locuiam noi (undeva în dreapta fotografiei, în afara imaginii). Alimentara respectivă era o dugheană cât o sufragerie, dar unde găseai absolut tot ce începea a nu se mai găsi în Bucuresti, de la muşchi ţigănesc până la cutii de sardele “Robert”, costiţă, kaizer, cârnaţi şi salam de toate felurile posibile, brânzeturi şi unt, carne, ciocolate, zahăr, ulei, 5-6 feluri de ţigări albaneze şi bulgăreşti, etc. Când mi se făcea chef trăgeam o fugă până în Cernavodă la vreo cârciumă (U.M. nu avea gard, plecai când vroiai, peste deal, prin pădure) şi mâncam un antricot de vacă (nu se găsea în Bucureşti, neam) sau o bucată de peşte la care adăugam o sticlă de Fetească, se mai găsea şi Băbească Neagră de Murfatlar, formidabil vin ce mergea perfect cu un garf de porc (de la ceafă din regiunea vertebrelor cervicale, cea mai gustoasă carne de porc făcută pe grătar, nu bucata anemică indefinibilă ce serveşte acum că “ceafă”), mititei, sau organe.

Pentru iarnă ne-au adus salopete termice nemţeşti, lenjeria de corp şi aşternuturile de pat ni se luau la spălat de două ori pe săptămână, protecţia muncii era asigurată la maximum (doar că noi nu o respectam), de credeai că nu ai echipamentul adecvat cereai şi a două zi ţi se aducea, într-un cuvânt, se simţea din plin grija că totul să fie pus la punct şi în stare de funcţiune.

Vreau să aduc un omagiu celui ce a fost colonelul Ştefan Bediu, care a făcut şi Transfăgărăşanul, un om între oameni, inginer de mare clasă, pe care am avut ocazia să-l cunosc personal (şi toţi din grupa mea de lucru) în condiţii care ar fi trebuit, dar nu aveau nimic de-a face nici cu disciplina militară, nici cu cea la punctul de lucru – nici măcar nu a comentat, a râs şi a glumit cu noi, totul s-a petrecut la un mod relaxat, din partea lui de înţelegere deplină a circumstanţelor. Un altul, în mod normal, ne-ar fi trimis direct la carceră. Respectat şi iubit de soldaţi, nu i-a lăsat niciodată în voia soartei, totdeuna aproape de ei, totdeauna în contact direct, stând de vorba şi aflând din gura lor, nu din rapoarte, şi de bine, şi de rău.

Este adevărat că au fost cazuri mortale, eu am fost martor în câteva rânduri la evenimente ce se puteau termina tragic, dar cu tot respectul pentru numele celor căzuţi, obiectiv trebuie să spun că de multe ori noi pur şi simplu ignoram cele mai elementare norme de siguranţă şi protecţie a muncii, eu însumi muncind de multe ori doar în slip sau o pereche de pantaloni scurţi (reiat galben că lămâia…), mai tot timpul fără cască, desculţi. Pe timpul acestei perioade am scăpat încă odată că prin urechile acului de Batalion, într-o zi refuzând să muncim (condiţiile erau într-adevăr insuportabile, un oarecare locotenent ce ne supraveghea nici măcar nevrând să audă plângerile noastre), lt. col. comandant de unitate schimbându-şi decizia în ultima clipă, nu mai zic cum şi de ce, dar atunci nu a mai intervenit nimeni pentru mine. Nu veţi crede, dar acest om, aflând de moartea tatălui unuia dintre noi şi de refuzul celui mai idiot ofiţer din armată romană – un lt. maj. Bârea ce ne era comandant de pluton – de a-i da o permisie pentru înmormântare, l-a luat departe pe respectivul soldat şi i-a ţinut o predică despre bunătatea lui Dumnezeu, despre tinereţea noastră, despre înţelesul vieţii şi a morţii, şi i-a dat o permisie de o săptămână. Sunt convins că a fost un caz unic în istoria armatei din orice ţară comunistă.

Experienţa de viaţă a serviciului militar, prostia dusă până la sublim a cadrelor militare, incultura crasă, minciuna, mitocănia, furtul, murdăria morală, vorba goală a învăţământului politic au marcat o cotitură de 180 de grade în viaţa mea. Totdeauna i-am iubit pe Marx şi Lenin, niciodată nu i-am dat dreptate lui Weber, în liceu tocisem de zor să întru la Drept Economic, şi deodată, brusc şi în adâncime, am înţeles tot ce (cu precauţiune, totuşi) îmi povestea uneori tata, am înţeles sensul unor frânturi de conversaţie ce mi se întipăriseră în minte pe când eram încă foarte mic, discuţii al căror martor fusesem întâmplător în timp ce mă jucăm – dar la fel am început a înţelege şi jocul absolut murdar, dar atât de eficace, al Europei Libere.

Scăpat de uniforma militară nu doream decât să plec din ţară, mai ales că mulţi prieteni începuseră deja să plece într-un fel sau altul. Am renunţat la orice planuri de a intra la o facultate, dar trebuia să găsesc ceva de muncă. Colegii de clasă din liceu intraseră mai toţi la ASE, unii la seral lucrând prin hoteluri şi pe la agenţii de turism, unul chiar la aceea ce se înfiinţase pe locul cafenelei “Katanga” (scriitorii se mutaseră un pic mai încolo la “Podgoria”), şi ca de obicei tata, că orice părinte pentru copilul lui, mi-a oferit o posibiltate “călduţă”, adică la hotelul Ambasador unde făcusem destulă practică în ultimul an de liceu şi deja cunoşteam destul de bine ce şi cum. Dar eu eram tânăr, puternic de neînvins şi atoateştiitor, şi mai ales nu aveam nici un chef să umblu toată ziua la costum şi cravată, tun, ras, frezat, eu mă simţeam bine în blugi şi cu părul lung (şi nici nu mă vedeam în poziţia de a da zilnic raportul băieţilor veseli în costume gri ce luau la puricat registrul de cazare), aşa că am refuzat şi am găsit o slujba de primitor-distribuitor într-un loc ce se numea URB (Uzina de Reparaţii Bucureşti).

Industrializarea României (ca şi cooperativizarea, ca şi anihilarea acelor băieţi idealişti ce rezistau în munţi pentru că nu înţeleseseră nimic din realităţile politice/economice de după război) a fost o necesitate stringentă: mai ales după 1956, Dej trebuia să demonstreze Kremlinului că România era capabilă să-şi rezolve problemele fără ajutorul “prietenesc” sovietic, şi să transforme în realitate un adevăr elementar, că un Stat nu poate fi într-adevăr independent decât dacă este economic independent. În contrast, Ceauşescu nu numai că nu mai avea de demonstrat nimic, nimănui, dar la 1968 fusese acceptat într-o conjuctura politică/economică mondială ce ar fi putut la modul propriu să facă din România raiul pe pământ – în schimb el a ales Coreea de Nord.

Mai apoi, distrugerea economiei şi culturii (nu numai a) României de la 1989 încoace a fost extrem de bine gândită de către “binevoitorii” din vest; au reuşit în mai puţin de 25 de ani ce n-au reuşit turcii în 483 de ani. Dar iarăşi, nu este locul pentru a elabora asupra subiectului.

Aşadar, înapoi URB – mă sculam dimineaţa la ora patru şi jumătate (de fapt sunt matinal, nu-i problemă), de la mine din Baltă trebuia să merg cu autobuzul 102 până la capăt în Berceni, apoi luam tramvaiul 12 până la capăt spre Şoseaua Giurgiului, apoi mergeam pe jos cam un km. Cine îşi aduce aminte de traseul lui 102, înţelege perfect cam prin ce treceau în fiecare zi călătorii respectivi.

URB aşa cum arată astăzi. În clădirea înaltă de la poartă erau birouri

URB-ul nu a fost primul meu contact cu o fabrică. Pe când mergeam la Şcoala 94 trebuia să facem o zi pe săptămână practică la FASB (cred că asta era sigla, în traducere “Fabrică de Sticlă Bucureşti), undeva înspre Policolor, la distanţă bună de tot de blocurile ce abia începeau a se construi dinspre bd. N. Grigorescu – bd. 1 Decembrie nu exista. Am înţeles că respectiva fabrică era un fel de mândrie naţională, totul era automatizat cu excepţia gravării şi pictării manuale, era un spectacol într-adevăr fascinant să vezi liniile de fabricare a diverselor produse mergând încolăcindu-se la câţiva metri prin aer, urcând şi coborând că un “roller-coaster” de pastă de sticlă fluidă, braţe robotice apucând, tăind, transbordând. Noi însă aveam şi alte preocupări, era în perioada când la “Top 20” a lui Radu Teodoru făceau furori Daniel Gerard cu “Butterfly” şi Titanic cu “Sultana”, dar mai ales făcea ravagii prin topurile din Europa o trupă, The Hotlegs, cu “I’am a Neanderthal Man”. O colegă aducea magnetoful de fiecare dată, ne ascundeam într-un vestiar, ascultam muzică şi fumam, nu ne zicea nimeni nimic. Mai găseam şi alte activităţi extrem de atractive ce nu ţineau de practica noastră, că de exemplu a învăţa să conduci un tractor (nu, nu era cel parcat în faţa cinematografului “Moşilor”…) sau un motostivuitor, muncitorii în mare majoritate tineri până în 30 de ani nu se se lăsau rugaţi de două ori. Niciodată nu petreceam opt ore pe acolo, de obicei săream gardul înainte de prânz luând cu noi câte sticle de şampanie puteam duce, că se vindeau extraordinar de bine la centrele de colectare, 3 lei bucata.

Ce făceam cu banii? Încă de mic, de câte ori se întâmpla să fiu prin oraş cu tata intram negreşit în librărie şi îmi spunea să aleg. Am prins repede gustul cuvântul scris, şi cu mult noroc privind accesul la cărţi, curând începusem a citi intens. Făcusem cunoştinţă cu Boris şi Arkadi Strugaţki înainte de a ne muta în Baltă (“Ţara Norilor Purpurii”, mai întâi mă atrăsese racheta de pe copertă, dar apoi povestea în sine, superbă carte), regăsindu-i mai târziu în filmul lui Tarkovski, biblioteca Şcolii Generale Nr. 23 era la doar un gard distanţă de Intr. Topliceni, în Venerei, apoi la Şcoala Generală Nr. 21 am găsit o bibliotecă absolut de ncrezut, cărţi adunate tot prin grija acelui grup de profesori formidabili din anii 1960, cărora le mulţumesc încă odată. Acolo i-am desoperit pe toţi navigatorii şi exploratorii celebri, şi pe C. L. Strauss cu “Tropice triste” – pe vremea aia habar n-aveam, dar pe care aveam să-l regăsesc mult mai târziu, în SUA, influenţându-mă într-o mare măsură. Mai ales însă, în vacanţa dintre clasa a şaptea şi a opta s-a întâmplat marea cotitură şi lecturile mele au luat o altă traiectorie. Ţineţi minte librăria aceea de lângă Ciclop, vis-a-vis de Lido? Acolo eram cu tata, am văzut în raft Darwin, “Originea Speciilor” şi “Variabilitatea la Plante şi Animale sub Influenţa Domesticirii”, în format mare, superbe, cu desenele originale – au costat bine peste două sute de lei, enorm pe atunci, tata mi le-a cumpărat fără să clipească şi m-a sărutat. N-am înţeles eu mare lucru citindu-le atunci, dar am citit totul de la primul la ultimul cuvânt, şi bine am făcut!

Tot în acea vară, eram acasă la o colegă, Carmen, ascultam la magnetofonul (Akai semiprofesional, sound on sound, uriaş, role de 23, costa cât o motocicletă nouă) lui frate-său un şlagăr ce topise România şi întreaga lume, The Archies – “Sugar, sugar”, şi întâmplător am apucat o carte, Huxley, “Punct, contrapunct”. Din acea vară pe Fenimore Cooper l-am trecut pe linie moartă. Cu banii luaţi pe sticlele de şampanie plus ce îmi dădea taică-miu cutreierăm librăriile şi-mi cumpărăm cărţi, dar şi chioşcurile de ziare şi tutun unde se vindeau acele cărţulii/broşuri, nu ştiu cum să le zic, din colecţia Ştiinţifico-Fantastică, cred că costau 2 lei bucata? Dar am divagat că de obicei, iertare.

Înapoi la URB. Am petrecut foarte puţină vreme acolo, cred că 4-5 săptămâni, din două motive: unu, habar n-aveam ce şi cum. M-au trimis să iau alice de sablaj, eu m-am prezentat în faţa unei doamne şi i-am cerut alice de cablaj, s-a uitat lung la mine şi s-a convins că eram serios, mi-a spus că n-are, la întoarcere şeful s-a uitat şi el lung la mine… Apoi, m-au trimis să iau un camion de rulmenţi de la un depozit, la întoarcere aveam o lipsă uriaşă, mă furaseră respectivii pe rupte, şeful a început să dea telefoane, un rulment de ici, unul de colea, în două-trei zile a completat gaura. Al doilea motiv a fost iarăşi tata, la un moment dat mi-a spus răspicat şi simplu că nu mă mai lasă în serviciul respectiv. Şi am început să caut altceva.

Altceva-ul a fost RTVR (RadioTeleviziunea Romană). Cum am ajuns într-o instituţie în care era aproape imposibil de intrat? Pe scurt, un fost coleg de clasă în liceu, care avea un unchi ce întâmplător era Liviu Ionescu, al doilea dirijor al Orchestrei Simfonice Radio (erau patru: Iosif Conta, Liviu Ionescu, Elenescu, şi Ludovic Baci – pe numele adevărat Bacs, cel mai apreciat dintre toţi, o persoană extrem de blândă la vorbă şi comportament, fără nici un fel de implicaţii politice). Am fost angajat recuziter, adică hamal. Cărăm intrumentele mari, scaune, pupitre muzicale, făceam amplasamentul orchestrei în studio ori pe scenă, încărcam/descărcam camioanele în turnee – dar mai ales aveam şansa de a prinde un turneu în vestul Europei cu una din orchestre, şi pe chestia asta aş fi făcut orice muncă, numai să plec… Atât cât ştiam teorie muzicală m-a ajutat totuşi enorm mai ales în relaţia cu biblioteca muzicală şi repartiţia partiturilor pentru repetiţiile şi înregistrările zilnice sau la spectacole. După o perioadă scurtă, mi s-a dat Orchestra de Estradă a lui Sile Dinicu. Cu toate că le consideram pe Margareta Pâslaru, Marina Voica, Mirabela Dauer, Gina Pătraşcu, Angela Similea, etc., ca printre dezastrele de nedescris a muzicii uşoare româneşti, au fost şi solişti pentru care am căpătat un deosebit respect; Aurelian, Aura, Păuniţa Ionescu (Doamne, ce talent uriaş, de se năştea în SUA…), Stela şi Florin Bogardo (un maestru de sunet extraordinar de talentat), Anda (ce la vremea respectivă era, după episodul cu Păunescu, retrogradată la “indezirabili”), Gil Dobrică (un om!). Dar mai ales erau cei din Orchestra de Estradă.

Am făcut câteva boacăne ce l-au scos din fire pe Sile Dinicu, dar mai apoi venea şi mă îmbrăţişa cerându-şi iertare că strigase la mine, un om ce i-a băgat în pâine pe mulţi, de o bunătate sufletească uriaşă, şi un talent uriaş. Ţin minte odată un concert la Sala Palatului, au cântat Sfinx, Sile Dinicu a stat şi i-a ascultat privindu-i din marginea scenei fumând 2-3 Kentane (păi ce, îndrăznea pompierul să-i zică ceva?) – apoi la final imbrăţisându-l pe Dan Aldea zicându-i “tată, eşti bun”. Profesional extrem de exigent, nu se prea înghesuia Sile Dinicu cu asemena laude…

Atmosfera generală în Radio era de turnătorie – încercând o parafrază, toţi pe unul şi unul pe toţi. Informatori de Secu colcăiau pe culoare şi prin birouri că nu aveai loc să arunci un ac. Printre şefii informatorilor se aflau “tov. Grosu” şi “tov. Roşu” – aşa le spunea toată lumea, şi aşa se chemau între ei. Tov. Grosu, ajuns magazionerul intrumenelor muzicale şi şeful recuzitei, fusese în tinereţe căprar, nu de armată, ci la propriu, adică îngrijea “caprele Radio”. În faţa intrării sălii de concerte se afla un fel de părculeţ, iarbă şi flori, unde la început se ţineau câteva capre ce asigurau laptele pentru restaurantul aflat la ultimul etaj, unde până să începa Ceauşescu revoluţia culturală, se adunau toţi artiştii, şi nu numai, la cafea şi coniac, o bere sau un şpriţ. Tov. Grosu îngrijea caprele, le mulgea, şi – bănuiesc – le dezmierda pe nume, mângâindu-le şi scărpinându-le. Cu un asemenea dosar, a urcat repede în ierarhia organizaţiei de partid, şi a ajuns şef. Nu avea idee în ce cheie cântă o vioară spre deosebire de o violă, dar partidul îi încredinţase o sarcină, şi asta conta.

O poza veche a Radioului. Caprele erau ţinute pe acel spaţiu verde din faţa coloanelor. Observaţi traficul auto…

Tov. Roşu, era şef de birou – dar ce birou, care, cum, nu ştia nimeni. Atâta doar că biroul respectiv avea un singur membru: pe el. Uneori ne chema la şedinţe într-un birou propriu-zis, o încăpere unde totdeauna ferestrele erau acoperite cu nişte perdele grele, verde închis, şi nu se aprindea niciodată lumina, stăteam într-un semiîntuneric greu, extrem de obositor. Ca şi tov. Grosu, ca şi directorul Sandulescu de care voi vorbi imediat, nu avea nici o tangenţă cu muzica – dar iarăşi, sarcina de partid se îndeplineşte, nu se discută. Uluiala generală a fost când domnul Buda, secretarul de formaţie la Simfonic a fost trimis pe alt post, şi înlocuit de tov. Roşu. Nu numai că domnul Buda (nu am auzit vreodată cineva să-l numească “tovarăşul”) era un profesionist desăvârşit, fost dirijor, ani de experienţă, el stabilea repertoriul şi programul stagiunii, dar, deşi fără un fizic impunător, avea şi o prestaţie şi o autoritate ce se impunea imediat, fără prea multe vorbe. Respectul orchestrei era maxim. La preluarea ei de către tov. Roşu, muzicanţii, o haită pusă continuu pe băşcălie şi farse, nu mai erau de stăpânit. Dar trebuia acolo cineva care să scrie rapoartele către Secu, mai ales în turneele din străinătate, iar spre deosebire de domnul Buda care nu era interesat decât de muzică, tov. Roşu era exact pe fază. Culmea ironiei: tov. Roşu avea doi băieţi, unul căpitan de miliţie, şi altul, oaia neagră a familiei, de care nu discuta niciodată. La Roma, petrecând cele 3 (3? – am uitat) săptămâni în tranzit către SUA, stând de vorbă cu tipul lângă care aveam patul într-o pensiune amărâtă, aflu că era acel fiu renegat al tovului Roşu… Mai mult, într-un moment de relache pe Holul Mare din Radio, stând la taclale cu Paul, recuziterul de la Simfonic (acum secretar de formaţie la Simfonic), nu ştiu cum vine vorba şi-i spun că am mai cunoscut un individ având numele de familie Bârea, idiotul de lt. maj. de la Canal. “Cine, ăla? Păi e văru-meu, e un tâmpit, când vine pe la noi eu plec de acasă, tata se ascunde în dormitor, şi rămâne maică-mea săraca să stea de vorba. E ruşinea familiei, toţi îl înjură că s-a făcut ofiţer, cum o fi ieşit aşa de dobitoc nu înţelege nimeni”. De, mică-i lumea…

Nu pot să trec peste nea Constantinescu. De meserie croitor, se ţinuse de box şi înţeleg că ajunsese un nume chiar înainte de război. Pe timpul conflagraţiei boxa pe front pentru amuzamentul soldaţilor, după aceea recrutat de noul regim şi ajuns specialist în interogatorii (păi era boxeur…) numit şeful Serviciului Personal în Radio, unde activase mulţi ani făcând treabă, nu glumă. Numai el şi Dumnezeu ştiu pe câţi i-a schilodit pe viaţă şi i-a aruncat în puşcărie. Nu cu mult înainte să ajung eu în Radio fusese schimbat, îmbătrânise dar se şi cam sprijinea de sticla de vin, fusese dat la recuzită unde pur şi simplu stătea de pomană dar cu salariul de şef de personal. Mai avea câţiva ani până la pensie şi ne amintea de zece ori pe zi că el şi-a făcut datoria faţa de ţară şi partid. La salariu, invariabil, megea să mănânce un ficat la grătar şi să bea o sticlă de vin la o cârciumă ce se afla puţin mai sus de Conservator, unde se adunau mulţi din Radio la un pahar-două. Culmea este că deşi venea deseori beat la serviciu, nu l-au dat afară (era un decret nr…?) aşa cum s-a întâmplat cu nea Oprică, recuziterul corului “mare” (spre deosebire de corul “mic” adică cel de copii) de exemplu.

Cârciuma era pe colţ, unde văd că este acum o cafenea

Mai era apoi tovarăşul director economic Sandulescu, fost şef al aprovizionării cu creioane, gume şi ascuţitori (nu sunt maliţios, asta era individul), ce fusese uns de către Iosif Conta în funcţia de conducere respectivă datorită “binevoinţei şi devotamentului” materializate mai ales în cadouri sub formă de produse agro-alimentare şi mese plătite la restaurante, mai apoi ajuns şi secretar de partid. Nenorocirea mare era că tipul făcea parte din comisia de examen pentru angajarea muzicanţilor, deşi, că şi tov. Roşu, nu avea nici în clin nici în mânecă cu muzica, dar nimic din ăla solid, zero. Ţigan din Bariera Vergului, atitudinea şi mentalitatea de mahala îi devenise informaţie genetică – deşi funcţia de director îl silea oarecum la un proces de cizelare, făcea eforturi vizibile. Am înţeles că după Revoluţie a început o afacere pe cont propiu, nu mă îndoiesc că a reuşit pe deplin, mitocănia şi lipsa de scrupule au triumfat şi în cazul lui.

De nea Niculae nu prea am ce să zic, total apolitic, avea un singur dor, să câştige la Loto. Îşi cheltuia salariul calculând tot felul de combinaţii potivit unui tabel cu toate numerele câştigătoare catalogate din 1950 încoace, şi degeaba.

Mai era dragul de Dore, pe care îl regăsisem după atâţia ani, mai mult lat decât înalt, încă împărţind ciocolate copiilor din cor, amărât că nu-şi putea mărita fata, şi făcând un vin roşu-negru din strugurii boltei de vită ce-i acoperea acasă intrarea de la stradă, de putea concura cu orice Chateau Margot, Latour, ori Laffitte, pe cuvânt de onoare.

Iosif Conta nu era nici iubit nici respectat, şi asta nu numai de orchestră. Dar era şeful al mare, nimeni nu îndrăznea să zică nu în faţa lui. Rămăsese proverbială remarca lui Sergiu Celibidache la adresa lui, “domnule, dumneata dirijezi de parcă ai tăia caşcaval”, şi comentării din ziarele italieneşti în timpul unui turneu, “este uimitor cât de bine poate cânta o orchestră fără dirijor”.

Pentru a va edifică mai bine despre atmosfera generală de la orchestră, să va spun următoarea poveste. Există acolo un ţigan, Mihai Georgescu, patru clase primare – dar îşi aducea aminte tabla înmulţirii doar până la 7×7=49. Timp de 18 de ani fusese şeful partidei de contrabas şi dirijor secund la Orchestra de Cameră şi la Simfonic. Unanim considerat cel mai bun contrabasist al ţării. După acel decret al cărui număr nu mi-l amintesc, care reglementa ocuparea unui loc de muncă în funcţie de pregătirea şcolară, Conta a găsit motivul legal de a-l pune pe liber, nu-l agrease niciodată. În plus, Mihai Georgescu, precum toţi din orchestră, nu-l prea respecta pe Conta ca muzicant pentru că de fapt, deşi trompetist, nu excelase niciodată, nu era “meseriaş”, cum zicea nea Gigi Bucătaru, şeful partidei de trompete. Aşa a ajuns “metre Jorj” hamal la orchestra unde fusese şef de partidă şi dirijor secund. Dar respectul oamenilor rămăsese acelaşi, de multe ori era rugat să le arate cum să interpreteze anumite pasaje mai dificile, îl tratau cu aceiaşi consideraţie că înainte. Că şi în anii precedenţi, după mazilire omul primea tot felul de oferte de la diverse orchestre din vestul Europei, şi chiar de dirijor principal şi director al Operei din Cairo, nici una aprobată de Conta (lui nu i s-a oferit niciodată un contract de dirijor în străinătate, doar invitaţii prin estul Europei, că de, sfânta prietenie comunistă impunea o anumită conduită) care nici măcar nu a acceptat vreodată să stea de vorba cu respectivul, cu toate încercările acestuia de a obţine o audienţă ori de a-l aborda la repetiţii sau pe hol. Ironie amară, la un moment dat s-a organizat concurs pentru contrabasist la Simfonic. Orchestra a început a comenta cu voce tare, fără oprelişte cum este posibil aşa ceva când cel mai bun contrabasist al ţării era ţinut pe post de hamal, pe la repetiţii îi aruncau câte o vorba lui Conta, dar degeaba. În ziua concursului, eram pe Holul Mare cu “metre” şi alţi câţiva, aşteptau candidaţii să între la examen – unde Săndulescu era prezent să-şi dea cu părerea – şi cineva îi zice în glumă lui Georgescu să ia un contrabas să le arate meserie celor ce îşi aşteptau rândul. După oarece insistenţe, se duce “metre” la unul ce aştepta cuminte, îl roagă să-i împrumute instrumentul şi începe a cântă din memorie nişte studii de Bach, pentru violoncel. După ce termină, mulţumeşte, şi înapoiază contrabasul respectivului.. “Dumneavoastră sunteţi pentru concurs?” “Da, sigur, că da”. În hazul general, s-a făcut gol pe hol, oamenii şi-au luat instrumentele şi au plecat. Iese Sandulescu din studio: “Unde sunt restul, ce se întâmpla?” Nea Titi Badea de la percuţie: “S-or fi dus şi ei să bea o bere, tovarăşe director, dar până se întorc de ce nu-l luaţi pentru examinare pe Georgescu, că uite, e disponibil?”

Aceştia erau oamenii pe care nu i-am mai regăsit când m-am întors în România, după Revoluţie.

O altă scenă cu respectivul şi Johnny Răducanu pe Holul Mare din Radio, plin de artişti: “Mai, Mihai, uite 10 lei, adu-mi şi mie basul, că l-am lăsat la intrare”, “Ce să fac mă, să-ţi car ţie basul? Mă, ţie nu ţi-e aşa un pic ruşine? Nu mai ţii minte când plângeai după mine pe aici pe hol să-ţi acordez intrumentul, că nu erai în stare, şi acum îmi dai tu mie 10 lei să ţi-l car? Mă jigodie, tu chiar nu ai obraz?” “Ssssst, Mihai, te aude lumea, eu am publicul meu…” Nu că nu l-am apreciat pe Johnny, era excepţional, ce să zic. Când stătea în Baltă, pe lângă “Potcoavă”, cânta în balcon, ne opream şi ascultam oricât ar fi durat.

Situaţia respectivă am întâlnit-o cam peste tot unde am muncit, sau am avut cunoscuţi. Se mergea din greu pe principiul “dacă e omul nostru, chiar de-i tâmpit, e în regulă”, motiv pentru care lucrurile mergeau aşa cum mergeau peste tot. Pentru că altfel, în RTVR de exemplu, se muncea. Mult, în unele sectoare plictisitor, şi peste tot prost plătit. Se lucra neplătit peste program, stăteam în Televiziune cu orchestra câte 20 de ore, uneori dormind acolo pe vreo canapea pe holuri, a doua zi luând-o de la capăt program normal.

Tudor Vornicu, atotprezent, nu avea nici talent, nici rafinament, nici viziune, era de o rigiditate intelectuală şi o incultură monumentală. Statutul lui de reporter în războiul din Coreea l-a catapultat spre vârf, dar nu avea stofă. Scenă între el şi Liviu Tudan: “Să fim clari, nu vreu să văd atâtea amplificatoare şi difuzoare, la ce va trebuie, ce, Beatleşii cântau fără aşa ceva, uite ce au făcut”. “Cum o să cânte fără amplificatoare, tovarăşe Vornicu, dumneavoastră chiar vorbiţi serios? Dar oricum în 1965 se cânta altceva, se cerea altceva, se folosea alt echipament, dacă trăiţi cu impresia că nu s-a mai schimbat nimic de atunci… cum să scot un anumit sunet fără amplificarea de care am nevoie – poate îmi arătaţi? Şi dumneavoastră aveţi idee pe ce cântau ei? Aveţi idee cât costă un Rickenbacker? Nemaivorbind că trebuie să apară Sinxul, ce faceţi, că au un camion plin de scule, n-o să le daţi voie să cânte?” Cam aşa era mai mereu Liviu, le zicea fără nici un fel reţinere.

Poza veche cu Studioul 4

Am ales poza de mai sus pentru că orga este ridicată pe scenă, şi vreau să va povestesc o întâmplare din multele, foarte multele la care am asistat, în radio, în TV, pe la concerte sau turnee. La cutremur, câteva din tuburile mari de orgă din stânga se îndoiseră aproape de 90°. Orchestra Simfonică repeta ceva din Beethoven. Dirijorul, de la Cluj, extrem de apreciat şi respectat. Era un pasaj mai dulce urmat de un crescendo brusc şi puternic. Dirijorul opreşte de câteva ori orchestra cerându-i să între mai decisiv. A cincea-şasea oară, parcă ar fi fost vorbiţi, cei din orchestră, arătând spre tuburi: “maestre, noi am face aşa cum spuneţi, dar ne e frică, ştiţi, noi am mai încercat odată chestia asta, şi uitaţi ce s-a întâmplat”.

La mine la Estradă lucrurile erau mai relaxate decât în alte departamente, mai ales pentru că nu erau turnători. Sile Dinicu încercă să se abţină de la comentarii anti-PCR, deşi uneori nu mai putea şi răbufnea, îl făcea albie de porci pe Ceauşescu, şi pe româneşte şi pe ţigăneşte. În orchestră nu există nici un membru de partid în afară de dânsul, care nu avea cum face altfel, era director. Profesionalitatea muzicanţilor era de neînchipuit. Îi amintesc pe nea Sandu Avramovici, Dan Dimitriu, Dan Mândrilă, “Piţigoi” Iliescu, Cornel Meraru, Nicolae Farcaş, Nelu Marinescu, Jony, domnul Romcescu – dar toţi din orchestră erau meseriaşi de neîntrecut. La o şuşanea într-un bar din Germania, Farcaş, abţiguit bine de tot drept care a produs unul din solourile de trombon ce l-au făcut celebru, a primit o ofertă de la Chick Corea, ce se afla acolo la o bere şi o şuetă cu prietenii. Nea Farcaş l-a refuzat pe româneşte, la un mod destul de imaginativ (…!), a doua zi, când s-a trezit din beţie, aducându-i-se la cunoştinţă incidentul de către ceilalţi, la început a crezut că e luat în băşcălie, abia mai târziu şi-a dat seamă pe lângă ce şansă trecuse. Da, acesta era nivelul profesional al tuturor, puteau cânta oricând, oriunde în lume, alături de cele mai de seamă nume ale jazzului.

Singură lichea din orchestră era nea Jean “Balamuc” Teodorescu, un ţigan gras cu aspect unsuros şi un tupeu ce nici acum nu prea întânleşti. Relaţia dintre el şi ceilalţi era ca atare.

La înregistrările zilnice din Studioul 8 (se lucra cu normă, trei piese în 6 ore) nu se făcea repetiţie, totul era la prima citire, Sile Dinicu nici nu accepta altfel. Reluările erau cerute de la cabina de sunet. Începuseră şi problemele cu frigul, iarna nu mai prea mergeau caloriferele drept care nu se puteau acorda instrumentele – dar producţia trebuia să meargă. În plus, erau toate acele cântece patriotice, “Tinereţe, hai pe şantiere”, “Tinereţe, muncă, bucurie”, şi cred că va amintiţi de culmea culmilor “O chemare nouă ţara o străbate, cincinalu-n patru ani şi jumătate” impusă lui Gica Petrescu – piese de genul respectiv se înregistrau pe echipament Uher şi Studer. Studioul 8, 4 şi Televiziunea erau dotate astfel, în studiourile 3 şi 6 erau Philipsurile de când se construise clădirea nouă. Ca dotare, TV Română era printre cele mai moderne din Europa.

Apăreau şi tot felul de vocaliste de prin ţară, neveste, fiice, nepoate de secretari de partid şi alţi sus-puşi, care vroiau cu tot dinadinsul să ajungă “hartiste”, se cheltuiau sume imense, nu mai ţin minte cât costa o oră în studio, dar era o sumă uriaşă.

La un moment dat mi s-a propus să fiu secretar UTC pe Direcţia Artistică, şi secretar sportiv, adică cumulam funcţii, exact că Ceaşcă. Chestia a durat mai bine de o lună, tot fiind chemat la biroul UTC pentru discuţii interminabile. Avantajele erau enorme, dar însemna să mă tund şi să nu mai port blugi jerpeliţi, aşa că mă refuzat, şi rău am făcut. Căpătând încrederea “organelor”, nu aş mai fi ratat un turneu în Italia şi altul în Germania, adică singurul motiv pentru care mă aflam eu acolo.

… Mi-am pierdut răbdarea şi pe 1 Martie 1980 m-am dus şi am depus cerea de plecare definitivă din ţară.

(va urma)

scris de Alexandru Dinu

Prima impresie în troleibuzul “84” venind pe Dristorului, trecând intersecţia cu Mihai Bravul pe Baba Novac: incredibil:

Fotografia este luată exact din unghiul respectiv, imediat venind dinspre (pe atunci) Institutul de Inframicrobiologie.

Baba Novac, fotografie luată aproape din acelaşi punct că în prima, dar în sens opus, către Mihai Bravu. Se vede tramvaiul "26", iar săgeată indică "Scăricica", sau mai precis grădina de pe colţ a restaurantului respectiv. Ultima clădire pe dreapta este fostul Intitutut de Inframicrobiologie

Cerul era la fel de albastru că în fotografie, dar absolut nici o maşină pe drum. Era gol. În comparaţie cu străduţele unde crescusem erau spaţiile largi, deschise, mai ales după ce blocurile se terminau, aşa cum se vede în fotografie – şi se termina şi traseul lui “84”, ce întorcea exact unde se termină blocul mare din dreapta. Până la blocul nostru mai era însă ceva de mers prin acele spaţii largi, de fapt o bucată bună de tot, doar mai târziu am aflat că ajungeam mai repede dacă luăm tramvaiul pe Muncii înspre “Maşini Unelte”, şi o luam apoi printre străduţele cartierului (adică un sat la modul propriu) vechi. De la blocul nostru, un pic dincolo de unde mai târziu avea să fie capătul troleibuzului “92” şi al maşinilor “40” şi “42”, se termina oraşul la modul efectiv. Erau alte câteva blocuri către Piaţa Miniş (care nu exista încă) – dar în partea opusă, doar spaţiile largi. Însă aceste spaţii largi au devenit imediat pentru mine raiul pe pământ. Era acolo o staţie de betoane, “Ecaterina Teodoroiu”, în spatele căreia se afla groapa de excavare a unei vechi fabrici de cărămidă, căreia toţi îi ziceau “pe groapa la betonieră”.

O imagine în care în dreapta apare gardul staţiei de betoane. Şinele tramvaiului "30" nu se văd, deci trebuie să fie cam înainte de 1968, sau chiar pe atunci. Dacă fotografia ar fi fost făcută doar câţiva metri mai la dreapta, prindea colţul complexului comercial "Alba"

Mare, foarte mare groapa, pe fundul căreia se formase o baltă în toată regulă, cu stuf, peşte şi păsări de apă. În jurul gropii porumb, porumb, porumb. După cutremurul din 1977 a început a fi umplută parţial cu dărâmături, apoi s-a amenajat un parc foarte cochet, după 1989 s-au construit vile.

De cealaltă parte, până în calea ferată ce aproviziona betoniera, era o livadă mare de nuci, apoi, peste linia de tren, un câmp de grâu şi un sat, şi încă 2-3 fabrici de cărămidă ce funcţionau din plin, desigur excavând pământ dintr-o altă groapa imensă “la cărămidărie”, tot cu bălţi acumulate pe fund, unde oamenii se duceau la pescuit. Tot pe acolo îşi ducea veacul şi o şatră de ţigani, la păr şi mustăţile mari blonzi şi roşcaţi, cu ochi albaştri şi verzi. După construirea complexului commercial “Alba” veneau adesea în grupuri pentru târguieli, şi nu se prea amestecau cu alţi ţigani. În prezent acolo este zona comercială “Auchan”.

Gropile astea nu aveau nimic din Eugen Barbu. Nu erau locuite nici de manglitori nici de oarece criminali ce se ascundeau de lege – deşi ar fi putut să o facă, miliţia nu dădea pe acolo neam, şi ar fi trebuit să aducă câteva batalioane pentru a acoperi zona. Singurii ce cutreierau locurile eram noi, copiii. Ne împrieteneam, ne băteam, eram prieteni din nou. Mai veneau pescari de prin acele aşezări imposibil de categorisit, era ceva peşte dar mic, cât briceagul. Oricum, scoteau de o ciorbă. Pentru mine nu era numai fascinaţia libertăţii depline şi a contrastului cu zona Silvestru, ci şi noutatea unui nou mediu natural. Bălţile respective, pe alocuri mlaştini, adăposteau tot felul de vieţuitoare, iepuri cu nemiluita, vulpi, arici, ulii roteau deasupra capului, odată am găsit şi o broască ţestoasă. Ce puteam vrea mai mult?

Gropile. În dreapta se vede parcul IOR cu cele două lacuri. Cu vernil, "la sticlărie"; cu roşu, "la cărămidărie"; cu albastru, "la betonieră". Albastru deschis marchează locaţia staţiei de betoane. Verde deschis marchează livada de nuci. Portocaliu, câmpul de grâu. Mov, depozitul de lemne. Galben, traseul autobuzului "65", rămas cam acelaşi după modernizare

Calea ferată mergea de la staţia de betoane paralel cu traseul lui “65” înspre “23 August”. Înspre poarta uzinei “23 August” era un depozit mare de lemne de foc, şi case, multe case, ce apoi au fost demolate. De poveste era autobuzul “65” ce avea un capăt tocmai pe Pantelimon unde se organiza moto-crossul, venea pe două-trei străzi până pe la poarta nr. 2 a uzinei şi apoi de-a lungul căii ferate, continuând înspre Dudeşti, unde întorcea la capătul de atunci a tramvaiului “19”. Traseul era de raliu tot-teren, acele Skoda Karosa în formă de submarin, roşii, lăsând în urmă drâmbe de fum negru, au făcut o treaba fantastică, iar şoferii erau nişte eroi. Erau doar două sau trei maşini pe tot traseul, aşteptai câte o oră şi mai bine în staţie, iarna era un coşmar mai ales că traseul respectiv nu se deszăpezea cu plugul, pentru că din cauza hârtoapelor adânci de câte o jumătate de metru nici nu se putea folosi lama de deszăpezire. În general viteza acelor autobuze era cam 20 de km pe oră, dar pe porţiuni se mergea doar în viteză întâi cu 3-4 km.

Capătul de la tramvaiul “19” era unul din cele mai “feerice” colturi de Bucureşti, sau mai bine zis de mahală bucureşteană. Se afla unde astăzi este intersecţia Nicolae Grigorescu cu Camil Ressu/Theodor Pallady. Era acolo un rond în centrul căreia se afla o statuie, un soldat cu baionetă parcă. Şina de tramvai ocolea rondul şi întorcea. Era un restaurant, adică o cârciumă ordinară ce puţea a tutun, ţuică şi transpiraţie (cele trei ingrediente principale pentru distilarea boemei locului) şi tot felul de prăvălii comune asemenelor circumstanţe, adică alimentară, farmacie, tutungerie, cizmărie – toate cele, chiar pe locul unde mai apoi s-a construit un complex commercial şi cârciuma “Valea Mieilor”, care în prezent nu ştiu ce e. Toate arătau cam jalnic, dealtfel că multe din cele de pe Calea Moşilor, dar atmosfera era diferită, erau altfel de oameni, vorbeau altfel, se îmbrăcau altfel, se mişcau altfel decât cei pe care îi ştiam eu pe Venerei – era mahalaua pură, nealterată încă de “prefacerile înnoitoare”.

Mai departe, spre încă în devenire “platforma economică Policolor” se întindeau nesfârşite livezi de pomi fructiferi în mijlocul cărora mai rămăseseră nişte ruine ce prin încă vizibilă eleganţă aminteau de nişte foste conace boiereşti de primă clasă. Undeva pe acolo era Talciocul, tata m-a luat cu el o singură dată, m-am ales cu un formidabil binoclu de câmp, militar, şi o busolă de alamă mare, solidă. Nu îmi amintesc mai nimic despre Talcioc în afară de rânduri de indivizi având marfa mai mult aşternută pe o pătură pe pământ, decât pe o tarabă.

Hartă din 1970

În jos, începeau Dudeştii, cu miriadele de grădini ale bulgarilor, şi ţigănimea, termocentrala, şi mai departe, serele, iar în susul Dâmboviţei bulgarii grădinări din Cioplea. Au avut o cazia să ajung prin zonele respective hoinărind în vacanţele de vară, şi iarăşi ceva mai târziu, imediat după mijlocul anilor 1970, când încă blocurile ce există acolo acum, erau poate doar în proiect sau nici măcar atât. Nu pot să zic decât un lucru: bine că s-a demolat aria respectivă, că era dezastru. Nici sat nici oraş, ci mai degrabă o corcitură nereuşită cu puternice accente de mahala, sunt rămase străzi care mai poartă şi astăzi acel aer, doar că sunt asfaltate. Înspre Baba Novac erau gropile gemene Flax şi Momearca, mai apoi amenajate şi rebotezate parcul I.O.R. – cât o mai exista şi ăsta. Atunci, la început, nu prea ajungeam pe acolo, în comparaţie cu celalate gropi, aveau şi o “reputaţie socială” proastă.

În acel Septembrie nu am prea avut timp de explorat, am început cursurile imediat la singura şcoală din zonă: Şcoala Generală Nr. 21. Nouă şi stralucindă, cu greu putea acomoda toţi copii din zona. Eram 50 în clasă, câte trei în bancă, săracă domna Mogoş trebuia să ne ţină piept la toţi, şi găsise mijlocul cel mai potrivit: bătaia. Dumneaei era o fiinţa slabă şi mică de statură, dar de o energie indescriptibilă şi inepuizabilă. Pensionară, fusese rugată să preia o clasa, a III-a B, în care mă aflăm eu. Bătea la noi că la fasole. Până atunci, doamna Marinescu nici măcar nu ridicase vocea vreodată la un elev, şi dintr-o dată m-am trezit că uneori nu puteam ţine stiloul în mâna de câte linii primisem la palmă. Fără nici un fel de sfială, ne dădea pantalonii jos sau fetelor le ridica fusta, şi ne bătea la fund cu linia până obosea. După aceea însă, ne aduna acasă la ea, şi ne îndopa cu bunătăţi, era moldoveancă şi făcea tot felul de minuni din cocă dulce, între care măcinici la cuptor, rumeniţi frumos, cu miere şi nucă deasupra, exact cum făcea bunică-mea. Limonada şi oranjada erau totdeauna din belşug – nimic de asemănat cu “citro”, dar mergea, dacă îi dai unui copil apă dulce şi tot îi place, iar asta pe deasupra mai era şi colorată. Îi port un adânc respect acestei femei, o iubesc imens chiar dacă atunci ajunsese să-mi fie de ea o frică de moarte, şi am să-i port recunoştinţă veşnică. A făcut cu noi o treaba formidabilă. În iarna respectivă a trebuit să fac operaţie de apendicită, s-a lăsat cu complicaţii, nu am putut merge la şcoală multă vreme. După ce m-am întremat un pic şi am putut sta pe scaun la masă şi să scriu, a venit acasa de trei-patru ori pe săptămână, din pură iniţiativă personală, neacceptand plată sau cadouri, doar uneori câteva felii de ghiudem şi un spritz sau două de Murfatlar, încercând să mă ţină la pas cu restul clasei. Cumpăra din banii ei caiete şi câte cele pentru elevii mai oropsiţi financiar, organiza serbări cu piese de teatru jucate pe scenă clubului Uzinei Republica – era formidabilă. De altfel întreg colectivul profesoral al şcolii era de elită, am să amintesc pe dirigintă, doamna profesoară de franceză Medi Stern, pe domul profesor de chimie Mashek, pe domnul profesor de istorie Leon Teodorici, colectivul de directori Dudian, Roibu şi Gubernu (Dudi, Rubi şi cu Gubi) ce au făcut eforturi uriaşe pentru înzestrareă şcolii ce tot ce însemna pe atunci material didactic modern. De altfel domnul Gubernu a fost (încă este cred) singurul arbitru român de hockey care a fost invitat să arbitreze o competiţie internaţională de mare anvergură, adică Olimpiada de la Grenoble. Iarna amenaja un patinoar natural pe o porţiune din curte – era nemaipomenit. Şi avea o palmă grea domnul Gubernu… La iniţiativa celuilalt profesor de sport, Dan Spătaru (simplă coincidentă de nume), o porţiune mai îndepărtată a curţii a fost transformată în teren de handbal. Relaţia cu profesorii noştri era întotdeauna de “doamnă” şi “domnule” profesor, mai ales după ce diriginta ne-a spus pe şleau că nu ne-ar strica dacă am învăţa să folosim aceste cuvinte în raportul nostru cu persone mai în vârstă, şi că ar fi frumos din partea noastră să-i spunem “doamna profesoară”. De fapt şi mai înainte, totdeauna a fost “doamna Marinescu”, “doamna Mogoş”. Doar în clasa a IV-a am avut o învăţătoare căreia îi spuneam tovarăşa, dar nu-i ţin minte numele…!!

Şcoala 21 a devenit celebră pentru cercul de navomodele din care facem şi eu parte, de asemeni rodul unor eforturi susţinute din partea colectivului profesoral şi al direcţiei. Într-un final, a ajuns cercul respectiv să fie cunoscut în toată ţară datorită concursului Minitehnicus – am relatat întâmplarea. Vreau să menţionez faptul că acea emisiune TV a avut loc pe la finele lui Mai 1968. Nu ştiu dacă sediul actual al Televiziunii era dat în folosinţă, poate că era terminat dar neinaugurat, însă noi am fost la vechiul sediu din Floreasca.

Imaginea din stânga datează de prin 1967, făcută în curtea Şcolii 21, în locul însemnat în dreapta cu o mică linie roşie, cu spatele către blocurile din planul al doilea. Pe spaţiul "A" se amenaja patinoarul, în locul clădirii "B" era terenul de handbal, în fundal este blocul de locuinţe.

În clasa a şasea cine apare în clasa? Vechiul meu prieten Lucian de care mă despărţisem pe Venerei schimbând peniţe. Împreună cu încă un coleg, Cristi, am format un trio de record naţional.

Depărtarea de oraş, chiar după ce zona a început să prindă contur arhitectonic şi mijloacele de transport în comun au ajuns mai aproape de casă, a început treptat să-şi spună cuvântul. Spre sfârşitul clasei a I-a mă făcuseră pionier, împreună cu Lucian, Iris şi Roxana (ochi albaştri, mă îndrăgostisem de ea). Ca atare în acea prima vacanţă mare ajunsesem la Palatul Pionierilor, unde m-am înscris la cercul de muzicuţe. Tata încerca să mă înveţe să cânt valsuri şi tangouri la acordeon, el în tinereţe începuse să cânte la un fel de trombon cu valve, ca la trompetă, dar apoi se reprofilase, acordeonul nu m-a atras dar învăţasem de la el un pic de teorie. Până să se deschidă magazinul “Muzica”, mă luă cu el la un magazin ce se afla vis-a-vis de “Patria”, la parterul acelui bloc – am o amintire foarte vagă, deşi îmi aduc aminte că am cumpărat odată de acolo partitură pentru un cântec ce se numea “Vaporaş, vaporaş”, am ales-o eu doar pentru că pe copertă era o fotografie cu un vaporaş alb de agrement, poate pe Herăstrău.

Săgeata roşie indică parterul blocului unde cred că se afla acel magazin de muzică. Poate vreun cititor să confirme cu amănunte această amintire a mea.

Am făcut un tur de recunoaştere şi m-am oprit la muzicuţe din pură plăcere. Mai apoi, nu ştiu cum au aflat cei de la Palat, şi ce rol au jucat mama şi doamna Mura, dar au venit după mine să mă ia la balet, însă eu mulţumeam cerului că abia scăpasem de exerciţiile la bară şi toate celelalte, şi m-am împotrivit cu toată puterea. Până în ziua de azi nu am înţeles rostul acestei arte.

Cred că Palatul Pionierilor aşa cum l-am prins eu a fost cel mai de preţ cadou făcut copiilor din Bucureşti. Am avut ceva discuţii cu prietenii despre mentalitatea ce ei spuneau că înregimentase pe cei ce mergeau acolo, dar eu, o spun cu toată răspunderea, nu am văzut sau simţit nimic care să semene a spălare pe creier. A fost o şansă a tuturor copiilor să înveţe o disciplină (sau câte vroiau) ce-i atrăgea în mod deosebit, totul gratuit, tot materialul didactic pus la dispoziţie, profesori extrem de bine pregătiţi, o varietate interminabilă de specialităţi.

Palatul Pionerilor

Eu nu am avut acolo niciodată un instructor de pionieri, nu eram organizaţi în detaşamente sau grupe, ci pur şi simplu mă întâlneam cu ceilalţi copii în camera destinată cercului de muzicuţe şi în afară de profesorul respectiv nu-şi mai băga nimeni nasul în treburile noastre. Atmosfera era cât de poate de relaxată, ba poate chiar cu un oarecare aer de vacanţă, deşi se învăţa serios. Tata a mers cu mine la magazinul Muzica şi mi-a cumpărat o muzicuţă cu schimbător “Hohner” în “C”, de 12 găuri. Am făcut bineînţeles de rigoarea băşică la limbă, dar rezultatul a fost două turnee în Bulgaria şi nenumărate înregistrări în Radiodifuziune, unde după fiecare repetiţie Dore, recuziterul, ne dădea câte o ciocolată mică. Când am început să lucrez în Radio l-am reîntâlnit pe Dore, trecuseră anii dar el nu se schimbase prea mult, şi tot la fel, după repetiţiile Corului de Copii al RTVR, dădea ciocolată de răsplată copiilor.

De multe ori s-a întâmplat că intrat în curtea palatului (dinspre Medicină) să găsesc forfotă mare şi autocare aşteptând, eram îmbarcaţi cu toţii pentru o excursie de o zi, mai mult prin jurul Bucureştiului, dar odată am mers la Târgovişte, şi altă dată până la Ruse, peste Dunăre. Mâncarea era aranjată, totul pus la punct, organizare exemplară. Erau de asemeni organizate tot felul de spectacole cu invitaţi, ţin minte un concert cu “Sincron” spre intrarea dinspre “Leu”, în alte dăţi tot felul de artişti de muzică uşoară şi populară. Înţeleg că în grandomania ce-l măcina, Ceauşescu nu putea să lase Palatul la dispoziţia unor copii, dar după Ceauşescu? De reţinut că întreţinerea curăţeniei în grădina Palatului şi în clădire, când în fiecare zi se perindau pe acolo sute de copii, ar părea să fi fost o problemă de nerezolvat. Cu toate acestea, eram cu toţii foarte conştienţi de ce aveam acolo la dispoziţie, şi ne comportam foarte civilizat. Nu ai fi văzut o hârtie aruncată pe jos, şi pe vreme rea ne curăţam pantofii înainte de a intra în clădire, deşi nu era nimeni care să ne supravegheze.

După ce ne-am mutat în Balta Albă drumul cu troleibuzul “92” de la un capăt la altul până la Palat era o aventură, mai ales iarna. După o vreme şi cercul de muzicuţe s-a desfiinţat, aşa că am renunţat.

Foarte repede cartierul începuse să prindă contur, dar gropile, cu excepţia celei de la IOR, au rămas priştine pentru încă câteva vreme. În spatele betonierei de la capătul troleibuzului s-a construit Şcoală 196, gardul din spatele curţii chiar pe marginea gropii, un perete de pământ coborind aproape vertical cam 15 m. Atât elevii şcolii cât şi locatarii blocurilor dinprejur au trebuit să suporte pentru foarte mulţi ani calvarul permanent al prafului de ciment ce plutea în aer şi pătrundea în apartamente chiar când geamurile erau închise, mai ales când se curăţau filtrele staţiei de betoane. Noi însă continuam să jucăm leapşa pe vagoanele de tren, şi să furăm rulmenţi de la benzile rulante pentru a ne face un fel de căruţ cu osia din faţă mobilă asigurând astfel manevrarea invenţiei respective cu care ne împingeam unul pe altul pe aleile abia asfaltate, frecarea rulmenţilor de asfalt producând un zgomot insuportabil ce trezea în locatari, potrivit zicalei celebre, înclinaţii poetice făcute cunoscute nouă imediat şi direct sub formă unor îndemne tandre cu tente genealogice şi religioase.

La început aprovizionarea zilnică era extrem de anevoioasă, toate complexele comerciale şi magazinele din zona fiind abia în stadiu de început de construcţie.

O imagine veche a complexului şi blocului "Potcoava", numit aşa datorită formei specifice.

Erau terminate doar complexul “Rucăr” pe Baba Novac, cel de la blocul “Potcoava”, şi cel de la “Gloria – I.O.R. ” toate destul de departe şi fără alt access decât per pedes.

Aceasta este cea mai veche imagine a complexului "Gloria" pe care am găsit-o. În dreapta se vede un colţ al terasei restaurantului, în stânga este cinematograful "Gloria". Când s-a dat în folosinţă, cinematograful arăta foarte luxos, cu o perdea verde uşor străvezie acoperind un ecran de zece ori cât cel de la "Moşilor".

Existau obişnuitele dughene comerciale de cartier/mahala printre casele de la depozitul de lemne. Curând după acel însorit Septembrie, toamna şi-a intrat în drepturi, la fel şi noroiul adânc şi clisos care acoperea fiecare metru pătrat de teren. Drumul până la acele magazine era de fapt un slalom printre construcţiile ce abia se începuseră, pământul era răscolit de excavatoare şi basculante, nu era alt chip de a te deplasa biped decât direct prin noroaie. În primăvara următoare s-au mai asfaltat ceva străzi, şi au început să apară în faţa blocului autobuze care erau transformate în alimentare, centre de pâine, aprozare, librării. Ideea era excelentă, doar că trebuia să fii pe fază, că nu stăteau prea mult într-un loc. Totuşi, construcţiile se ridicau repede, şi complexele alimentare “Alba” şi “Miniş” cu piaţa respectivă au devenit funcţionale la mai puţin de un an după ce ne-am mutat. Bulgarii din Dudeşti-Cioplea au dat năvală cu zarzavaturile, iar noi fugeam în recreaţie şi furăm pepeni din piaţă.

Chitara pe care tata mi-o cumpărase tot de la “Muzica”, mingea de fotbal, bicicleta, şi altele de gen feminin însumau cam mult, drept care am picat examenul de admitere la Liceul Nr. 43, peste drum de şcoala generală (pe atunci cele două blocuri ce le despart nu existau). Nu se poate vorbi despre acest liceu fără a aminti de directorul Pop. Nu am auzit nici un prieten, nu am avut nici un cunoscut care să aibă o singură vorbă bună despre individul respectiv. Epitetele la adresa lui nu pot fi scise aici. Eram odată la un concert la Polivalentă, unde se producea “Curtea Veche Nr. 43”, şi chiar şi acolo, pe scenă, Sorin Chifiriuc a simţit nevoia să spună câteva cuvinte “blânde” la adresa acelui individ, care – cum altfel? – era extrem de apreciat la Ministerul Învăţământului din acei ani.

Şcoala 94, unde am făcut-o pe a IX-a, era o clădire mică, un paralelipiped cu două etaje, la al doilea fiind Liceul de Electrotehnică. Profesori formidabili, pe unii i-am reîntâlnit în anii mai din urmă vizitând România. Nu ştiu dacă mai funcţionează că atare, sau ce este acum în clădirea respectivă. În spatele blocului M31 ce o mărgineşte, până în platforma industrială, parcă era un fel de groapă, sau râpă, nu-mi aduc aminte precis, dar un loc viran, sălbatec, unde chiuleam să fumăm.

A vost un val de furie, de nebunie colectivă la începutul anilor 1970, stârnit de înfiinţarea unui liceu de turism. Atât de puternică fusese demenţa, încât în tramvai oamenii ce remarcau matricolele cu inscripţia “economia turismului” se uitau la noi arborând o expresie a feţei de genul “aha, deci voi suntei ăia…” (!!) Au fost doar două serii de elevi, examenul de adtmitere, sunt sigur, fiind cel mai competitiv în istoria liceelor (cel puţin) bucureştene. Eu am intrat în a două serie, dacă îmi aduc bine aminte eram cam 10-11 pe un loc. Frumuseţea a fost că de fapt nu aveam un local, o clădire, liceul există în teorie. După oarece gândire adâncă la Ministerul Învăţământului, ne-au repartizat la Liceul Racoviţă.

Totul a fost că un balon mare, ce a început treptat să se desumfle până n-a mai rămas nimic din el.

Singura fotografie din acel an petrecut la "Racoviţă". Nici unul nu purta ochelari, dar vroiam să arătăm că John Lennon, aşa că am împrumutat de pe la fetele din clasă. Noi eram şase, şi cam treizeci de fete. Am încercat să identific copacul de care eram rezemaţi, dar este extrem de dificil, ori poate a fost tăiat. S-ar putea totuşi să fie cel indicat de săgeată.

A fost un an excelent, profesorii la materiile “tradiţionale” extraordinari, la cele de specialitate având profesori de la ASE. Seara, ieşind de la şcoală, traversam şi intrăm la o cofetărie mică şi dărăpănată. După câtă vânzare am făcut acolo la Joffre şi Pepsi, trebuiau să ne proclame eroi ai muncii socialiste. Mai era şi o curte a unei aproape case, aproape locuibile, aproape erecte mai mult într-o rână, unde intrăm să cumpărăm seminţe. Era şi o fabrică de pâine în Barieră Vegului, de cealaltă parte a Ateneului şi Cinema Vergu traversând Bd. Muncii, care avea magazin de desfacere. Cumpăram acolo sticksuri calde, de negăsit altundeva în Bucureşti.

Ca şi Calea Moşilor, Văcăreşti, Dudeşti, şi mai tot Bucureştiul vechi de periferie, zona Mihai Bravu – Bariera Vegului era un şir de cocioabe abia mai făcând faţa unui vânt mai puternic. Doar ici-colo o casa mai răsărită. “Fauna” din Barieră era pestriţă, mulţi, mulţi ţigani, filmele de genul “Vagabondul”, “O floare şi doi grădinări” şi toate cele produse în India, făceau săli arhipline la cinematograful de acolo.

La finele anul întâi s-a iscat un scandal monstru, ministerul vroia să ne mute la complexul “Parc” de la Casa Scânteii, părinţii au protestat vehement, în final ne-au înghesuit la Liceul Ec. 2 “Nicolae Kretzulescu”. Mai precis au încercat, dar nu era spaţiu, drept care au găsit o anexă, o clădire în apropiere de intersecţia Republicii, Mântuleasa, Calea Moşilor.

Locaţia aproximativă a acelei anexe aparţinând Lic. Ec. Nr. 2. Poate fi acea clădire, ori pe locul construcţiei noi din dreapta ei.

Curând însă am fost mutaţi în clădirea principală. Câţiva profesori de la “Racoviţă” au venit cu noi, dar curând edificaţi de atmosfera din liceu, au renunţat imediat. Cred că cei mai fericiţi români la publicarea Tezelor din Iulie 1971 au fost profesorii de la Liceul Economic Nr. 2 “Nicolae Kretzulescu” şi directorul Pop de la Liceul Nr. 43. Era dureros. Cu trei excepţii uriaşe, doamna profesoară de comerţ exterior Stănoiu, doamna profesoară de psihologie Goga (fica nelegitimă a marelui), şi domnul proferor de drept Popescu (“Mormânt”, fost director, fii-să fugise undeva în vest iar el fusese mazilit), restul aveau puţină tangenţă cu materiile predate.

Pentru oarece motiv, zău că nici acum nu înţeleg cum, eu şi un coleg de clasă am ajuns să fim consideraţi cauza tuturor relelor din acel liceu. Cu riscul de a plictisi cititorul trebuie totuşi să ofer un exemplu. Profesoara de limba Romană, Defta, nevastă de colonel, predându-ne Jebeleanu, “Surâsul Hiroşimei”, încerca din greu să ne convingă că pacea SUA – Japonia se semnase înainte de lansarea bombei atomice. Întâmplător colegul meu şi eu tocmai terminaserăm de citit “Ziua cea mai lungă a Japoniei”, drept care ne-am ridicat şi am demonstrat respectivei nerozia afirmaţiei ce ne-o servise. Acea întâmplare şi multe altele s-a materializat într-o răzbunare josnică din partea ei, picându-ne pe amândoi la prima sesiune de Bacalaureat. În general, concepţiile colectivului de profesori de acolo au generat un conflict permanent între ei şi părinţi, cei din urmă având întotdeauna câştig de cauză, nici nu se putea altfel.

După 1989 clădirea liceului a trecut printr-o reconstrucţie majoră.

Liceul economic Nr. 2 "Nicolae Kretzulescu"

… imaginea din dreapta a fost luată în 1976 cam în dreptul săgeţii roşii din imaginea din stânga. Clădirea se termina urmând linia albastră, aripa încadrată cu roşu fiind o adiţie recentă. Clasa mea era în colţul din dreapta sus al clădirii vechi, ghereta portarului este neschimbată cu excepţia dispariţiei coşului de sobă.

Vechea clădire a fost închisă cu “A” formând un pătrat, şi două corpuri noi, “B” şi “C” au fost adăugate pe spaţiul ce forma curtea. Cam unde esta acum extremitatea longitudinală liberă a corpul “C” se afla o sală de sport destul de bine pusă la punct, dar poate că o apropii eu prea mult de vechea clădire a liceului şi de fapt este una dintre clădirile ce se văd în dreapta lui “C”. Cam unde este acum corpul “B” exista o clădire separată în care funcţiona un grup şcolar de merceologie cu regim de internat, adică dormitoare, bucătărie, şi toate cele. Spaţiul verde din faţa liceului era despărţit de restul curţii de un gard, ce se vede în fotografia veche, făcută cam dinspre acea clădire a grupului şcolar. Cabinetul medical se afla în clădirea înaltă din faţa corpului “A” – în imaginea de jos se vede colţul acelei case în stânga sus.

Este absolut necesar să relatez următoarea întâmplare. Într-o recreaţie intru în clasa şi-l găsesc pe un coleg aşezat la geam în dreptul punctului roşu, mâncând un măr. Când ajunse la cotor, nu ştiu ce-mi vine şi-i propun un pariu pe o sarailie că nu-l poate aruncă în coşul ce ieşea prin acoperişul gheretei portarului. Coşul respectiv era un burlan de tablă, cu diametrul cam de 10 cm. Colegul se concentrează puternic, trimite prin aer cotorul de măr, şi reuşeşte cea mai spectaculoasă aruncare de basket executată vreodată. În secunda următoare îl vedem ieşind din gheretă pe administrator, căutând cu ochii prin-prejur, într-o atitudine ce era foarte departe de noţiunea de relaxare spirituală şi meditaţie. Nu şi-a ridicat ochii o clipă – cine s-ar fi gândit? Unghiul din care este făcută fotografia nu oferă o imagine exactă a performanţei colegului meu, şansele reale ar fi fost poate 1/500, sau mai puţin.

Încă o imagine din 1976, arata o clădire de lângă liceu, folosită pe atunci mai mult că magazie, dar unde era şi o mică sala de curs funcţională pe care o foloseam uneori.

În imaginea veche se pot observă nişte coloane întregi la balconul de la etaj. Într-o imagine ce cred că am luat-o prin 2004 se pot vedea doar bazele acelor coloane, ce dispar cu totul după masacrul renovării recente. Şi mai jos, nişte fotografii despre o clădire şi un copac.

Pozele vechi sunt din 1976, absolvirea liceului "N. Kretzulescu". În montaj, litera "A" arăta aceeaşi clădire, săgeata roşie acelaşi copac. Formidabil mi se părea că după atâţia ani, fereastra marcată cu săgeată albastră tot zidită a rămas, deşi clădirea a fost renovată recent...

Revenind la incidentul cu mărul şi pariul pe o sarailie. În drum de la liceu spre casă, de multe ori în loc să ieşim la “Rosetti” pentru a luă troleibuzul 92, coboram pe Mântuleasa şi apoi mergeam pe jos spre Hala Traian, timp pentru o ţigare-două. Chiar peste drum de intrarea în Hală, unde în Foto 34 este covrigăria cu copertină verde, există patiseria ce făcea cele mai bune sarailii din Bucuresti, şi pe deasupra aveau totdeauna apă minerală Borsec, rece.

Intersecţia de la Hala Traian, a cărei intrare se afla în stânga. Absolut tot ce se pregătea în acea patiserie era de o calitate superioară, dar acele sarailii...

Fiind liceu de turism, făceam practică o zi pe săptămână şi vara o lună în hotelurile bucureştene şi pe la Ministerul Turismului. Simptomatic pentru nivelul intelectual al liceului în general, am fost aspru instruiţi (şi apoi controlaţi) să purtăm numai uniforma şcolară. Orice abatere se pedepsea cu scăderea notei la purtare şi a notei pentru practică. Atâta doar că directorii hotelurilor unde am fost repartizaţi aveau cu totul altă părere. Din prima zi ne-au adus la cunoştinţă într-un mod foarte răspicat că de apărem în uniforme în hotel, nu suntem primiţi înăuntru. Mariuca, prietena ajunsă în Australia, a fost repartizată în shop la Inter, la “Belvedere”. După ce tovarăşa profesoară Davidovich, pe un ton foarte grav, important, i-a expus directorului pretenţiile liceului cu privire la noi, omul i-a răspuns “Ascultă, cucoană, pe mine nu mă interesează ce faceţi voi acolo la şcoală. Mie să-mi vină aranjată, fustă scurtă, tocuri, unghiile făcute – ce-i aia sarafan, ce, vrei să-mi sperie clienţii?” Nu că mă dăm în vând după costum şi cravată, dar de plăcerea unei victorii în care de fapt noi nu aveam nici un merit, m-am conformat cerinţelor pieţei… Tot norocul a făcut că într-un trimestru să fie repartizat împreună cu colegul cu care am împărţit picajul de la Bac la “Hotel Victoria”, cel ce a picat la cutremur.

Hotel Victoria

În afară faptului că ascultăm “Metronomul”, prea multe nu aveam de făcut în acea recepţie mică. De cele mai multe ori, recepţionera cu care lucrăm ne trimetea acasă după terminarea emisiunii lui Cornel Chiriac, dându-ne câte douăzeci de lei de buzunar, spre deosebire de o foarte în vârstă englezoaică venită la geriatrie, care la “Ambasador” mi-a pus în palmă 60 de bani, atragându-mi atenţia că nu care cumva să nu-i împart cu colegul meu…

partea întîi – aici

scris de Alexandru Dinu

Cei din generaţia mea au avut marele noroc de a merge la şcoală în anii 1960, indiferent la ce nivel, într-o perioadă total diferită celei ce marcase drastic negativ viaţa unei anumite categorii de elevi şi studenţi cu doar zece ani mai-nainte. Dezastrul ce apoi a urmat Tezelor din Iulie 1971 a prins pe cei de o seamă cu mine în poate cea mai critică perioadă a vieţii, adolescenţa şi liceul. Nu este locul potrivit de a discuta poziţia României faţa de Kremlin şi în general statutul ei de ţară comunistă printre celelalte state din estul Europei, dar nu pot a nu spune că toate comentariile negative asupra gestul de un curaj absolut ce a însemnat “declaraţia de independenţă” din 1964 sunt ori intenţionat maliţioase, ori dovedesc o neînţelegere totală a politicii lui Dej, Maurer, şi a altor câţiva din jurul lor care au reuşit să pună interesele României deasupra intereselor partidului, adică reversul raportului instaurat de Ceauşescu în 1971.

Pot spune că “şcoala” a început cu mult înaintea clasei întâia. Datorită deschiderii către vest, s-a produs şi o radicală schimbare de direcţie privind şi cultura. Capitalismul vestic, decadent şi intrat în putrefacţie, cam defila prin Bucureşti.

în dreapta se vede Pavilionul "H" unde a fost organizată expoziţia automobilistică SUA

În sala din parcul Herăstrău mă dusese tata să vedem o expoziţie de maşini deschisă de SUA, maşini străine umpleau toate parcările hotelurilor, la piscina de la Lido unde uneori intrăm nu să facem baie, ci doar pentru o bere sau îngheţată, după vârsta fiecaruia, auzeai mai mult vorbindu-se “străineşte”, în restaurant se cântau în original toate şlagărele internaţionale la modă, din vestul Europei şi SUA veneau artişti care nu au pus piciorul în alte ţări comuniste, că Josephine Baker, Mireille Mathieu, Connie Francis, Sarita Montiel, Yves Montand, Domenico Modugno, Benny Goodman, Woody Herman, dacă îmi aduc eu bine aminte parcă şi Mahalia Jackson, Ella Fitzgerald – când a concertat Louis Armstrong la Sala Palatului ne-am dus cu gândul că poate apucăm nişte bilete de la bişniţari. Era pe seara, îmi amintesc o masă enormă de oameni care aveau aceleaşi speranţe că şi noi, cred că erau mai mulţi în jurul sălii decât încăpuseră înăuntru. Nu am reuşit să intrăm, am cumpărat discul înregistrat la Electrecord. La concertul lui Vico Torriani de la Teatrul de Vară “23 August” (unde tot pe jos ajungeam de pe Venerei) mama şi-a rupt un toc la pantof, a urmărit concertul mai mult cu lacrimi în ochi dedicate nu vedetei, ci tocului…

Teatrul de Vară "23 August"

În afară de Sala Palatului, se construise şi Sala de Concerte a Radiodifuziunii (Studioul 4), unde mergeam regulat la concerte, ca şi la sălile Teatrului Tănase de lângă Palatul Telefoanelor şi cea de pe Calea Victoriei la intersecţia cu Dacia.

Teatrul de Comedie, sala Victoria

Printr-un tur de forţă al norocului am apucat să-i văd pe scenă pe Mircea Crişan, duetul Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu, Trio Grigoriu, Vasile Tomazian, Sergiu Malagamba.

Mai există şi o grădină de vară “Boema” între Bibliotecă Centrală Universitară şi Muzeul Amman unde în lunile de vară ne duceam regulat. Grădina avea pe jos pietriş, scaunele erau dintr-o ramă metalică cu scândurele de lemm, totul vopsit în verde. Scena era mărginită de un fel de mantinelă că la hockey, acolo stăteam sprijinit tot spectacolul, mi-a spus mama că purtăm conversaţii cu artiştii, odată – asta mi-a amintesc şi eu, desigur – destăinuindu-i lui Luigi Ionescu că şi eu ştiu să cânt “Lalele”, drept care am fost invitat pe scenă şi m-am produs în duet cu renumitul cântăreţ, cei din orchestră şi din sala se tăvăleau de râs iar eu nu înţelegeam de ce.

Săgeata indică locaţia "Grădinii Boema" În spaţiul din faţa grădinii restaurantului Cina se organiza iarna Orăşelul Copiilor, mai apoi mutat la Obor

Exista o grădină de vară şi la sediul ALRUS (Asociaţia Romană Pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), pe Batiştei, chiar vis-a-vis de Ambasada SUA.

Clădirea fostului sediu ALRUS, vis-a-vis de Ambasada SUA - umor negru sau aroganţă politică?

Spaţiul gol era grădina de vară, scena fiind înspre clădire. Pe atunci Interul şi Teatrul Naţional nu existau, acolo era, mi s-a spus, un circ, eu ţin minte un restaurant cu grădină, şi la stradă, către Universitate, un magazin alimentar sau aprozar unde apa curgea pe vitrine în zig-zaguri continue şi regulate ce nici acum nu înţeleg cum se formau.

Piaţa Universităţii înainte de Intercontinental

De la ALRUS, de multe ori după spectacol ne opream uneori la grădina restaurantului Moldova pe la Grădina Icoanei, unde am reuşit să sparg tubul de neon ce lumina bufetul, ori la terasa restaurantului Trocadero, unde după 1989 parcă se făcuse un cazinou.

În acei ani Universitatea purta încă urmele bombardamentului la precizie milimetrică (!) făcut de US Airforce, parte din clădire fiind distrusă.

Universitatea aşa cum am moştenit-o de la US Airforce

Mai frecventam Casa de Cultura “Mihai Eminescu”, care de-a lungul anilor a jucat un rol însemnat în viaţa mea (Club “Z”, Curtea veche Nr. 43, Badulescu, Sfinx). Cam pe vremea când începusem să merg la grădiniţă, ai mei zor nevoie să mă dea la balet – oare de ce? Au găsit un club ce se numea “Constructorul”, foarte aproape de Venerei, pe str. Logofăt Luca Stroici. Pe drum trecem prin piaţeta rotundă de la intersecţia cu Maria Rosetti în dreptul bisericii Popa Petre (Popa Chiţu), unde există acel nemaipomenit de frumos stol de porumbei cărora mama totdeuna le aduna şi aducea pâinea ce rămânea de la masă. Rotondul acela era al doilea nemaipomenit loc de tropăit din Bucuresti, pe locul unu fiind clopotniţa bisericii Silvestru, mai bine zis sub ea în trecerea către Oltarului, mai ales în serile de August, târziu, când mama întârzia la taclale în acel parculet al grădiniţei de copii cu vreo prietenă, iar eu abia aşteptam să mă sperii de liliecii din clopotniţă, că filme neroade cu “Friday the 13th”, slavă Domnului, nu aveam. Rotondul cu porumbei era la doar câţiva paşi de cârciuma “Muscelul”, vară mesele puse direct pe trotuar şi într-un mic gâng în spatele clădirii. Acolo îşi făcea veacul un individ cu o căciulă mare de oaie în cap indiferent de vreme, apărând mai mereu în braţe cu un borcan cu mieji de nucă, proaspeţi sau uscaţi, după calendar, şi tot aşa pe la sfârşitul iernii cu un miel cu fundă roşie “uite mielul cu noroace, dai un leu da’ ştii că face”, imposibil să nu fi făcut 30-40 de lei pe seara, adică pe vremea aia echivalentul salariului unui muncitor în fabrică.

Săgeata roşie indică locul unde exista clubul "Constructorul"

Clubul era o clădire joasă, cred că doar parter, în fundul unei curţi mari, plină de pomi. Pe acel loc acum există o clădire nouă.

Sincronizare perfectă pe scenă clubului "Constructorul"...

Privind fotografia de mai sus, cred că acolo facem mai mult un fel de gimnastică, cert este că în curând am ajuns la Casa de Cultură “Mihai Eminescu”, clădire în care acum fiinţează “Teatrul Metropolis”.

Săgeata albă indică clădirea anexă ce cred că a găzduit clubul de balet şi mai apoi discoteca "Z"

Clubul de balet fiinţa într-o încăpere mare ce prin anii 1970 a devenit discoteca Cubului “Z”. Cred că în fotografie este cea arătată de săgeată albă, petru că nu ced că a fost lărgită clădirea clubului încorporând vechea anexă. Mai degrabă aripa şcolii a fost extinsă, eliminând mica curte interioară separată de curtea şcolii, ce există atunci. Oricum, acolo se făcea treabă, profesoară era o rusoaică, doama Mura, fostă balerină de performanţă în URSS dar care începuse să adune kilograme, se măritase cu un roman ce cred că petrecuse câţiva ani la Moscova (comentariile sunt de prisos), prin anii 1950 era modă nevestelor aduse de la “poporul vecin, prieten şi eliberator”, ei locuiau în blocul vis-a-vis de Ministerul Agriculturii, mergeam (adică eu şi o fată, Nicoleta, nu ceilalţi copii) acolo adesea pentru repetiţii suplimentare în apartamentul lor, individul era mare pescar şi mi-au rămas în minte multele undiţe pe care le avea. Corepetitoare la pian era o doamnă Baranga (coincidentă de nume?), făceam repetiţii şi la ea acasă, parcă prin zona străzii Dimitrie Racoviţă, de cealaltă parte a intersecţiei cu Moşilor şi Republicii dinspre Mântuleasa, ţin minte o casă impresionantă şi pe dinafară şi pe dinăuntru.

Pe scena Casei de Cultura "Mihai Eminescu" cu doama Mura

La “M. Eminescu” mama se împrietenise cu o doamnă din Coreea de Nord sau Vietnam, nu-mi amintesc bine, ce-şi aducea fetiţa acolo. Soţul respectivei era corp diplomatic în România. Li se repartizase un apartament frumos într-un bloc din rotondul bisericii Popa Petre (Popa Chiţu) în care aveam loc să mă plimb cu o bicicletă micuţă, pentru că practic nu existau mobile – în afară de saltelele tradiţionale. Mergeam la ei adesea, mama o învăţa să facă mămăligă, cuvânt pe care acea doamnă nu îl putea pronunţa, aşa că mama a găsit un înlocuitor onomatopeic, “pâl-pâl”, sugerând procesul de fierbere. La ieşirea de la repetiţii, o luam spre Viitorului intrând negreşit la cofetăria de pe colţ, unde mama îmi cumpăra o ciocolată cu rom de 1.50 lei. Culmea, în varianta uşor redesenata a ambalajului, se găseşte şi acum. Aş fi vrut eu una cu cremă de coniac de 8 lei, dar se întâmpla foarte rar…

Intersecţia Eminescu cu Viitorului, cofetăria parţial acoperită de tramvai

La “Eminescu” devenind “de-ai casei”, eram prezenţi la toate concertele, pe scena clubului evoluând în acei ani de debut Dan Spataru, Aurelian Andreescu, Marina Voica, Margareta Pâslaru. Mergeam uneori cu ai mei, alteori cu mama şi o vecina, tanti Ica, soţia lui nenea Nini, profesor de sport, cel care avea să mă convertească iremediabil la cultul clubului Rapid Bucureşti, cu toate că Giuleştiul era atât de departe, şi nu am fost niciodată în viaţa mea pe stadion. Pentru foarte puţină vreme, poate doar o lună sau două în vară respectivă, un alt puştan din Intr. Topliceni, mai mare cu 3-4 ani, Moni Deni, al unei familii evreieşti, mă convinsese să ţin cu Progresul. Ei plecând în Israel foarte curând, în educaţia mea sportivă rămăsese un gol umplut repede de Rapidul.

Culmea este că tata, tot rapidist, mă ducea regulat pe Dinamo care era destul de aproape, mergeam pe jos, unde vara erau tot felul de competiţii. La acest club am fost selecţionat să joc fotbal la “echipa de gâgâlici” pe la sfârşitul clasei întâia, s-a jucat un meci pe stadionul mare, cam 50 de puştani şi o singură grămadă, adică acolo unde era mingea! Mai târziu am început la ciclism, tot la Dinamo.

Pătruns de microbul motocicletei, tata (pentru o vreme a avut un BMW cu ataş, rămas din război) mă ducea la dirt-track, dar eu îl trăgeam pe velodrom, m-a fascinat de puştan. Ciclismul a rămas sportul meu preferat, urmat de rugby şi handbal, culmea este că fotbalul, deşi am mai jucat şi la “Centrul 23 August Steaua”, ocupă un loc mai modest. Am apucat să-i văd pe Moiceanu şi Ziegler, şi îmi amintesc de un anume Voloşin ce mergea bine pe pistă.

Ieşind de la Dinamo, era aproape o regulă să oprim la “Braseria Circului”, unde limonada servită cu pai era, bineînţeles, infinit mai gustoasă decât cea fără pai de la cofetărie… Poate să pară ciudat generaţiilor de puştani de azi, dar în acei ani “paie” nu se seveau la băuturi decât la localuri cu profil de braserie sau la cele luxoase.

“Braseria Circului” se afla cam în dreptul săgeţii albe, păcat că o acoperă autobuzul

Curse cicliste se mai ţineau la şosea, în faţa Casei Scânteii, Arcul de Triumf, iar pe groapa Pantelimon curse ciclo-cross. Pentru cititorii mai tineri, pe atunci “mountain bikes” încă nu se inventaseră, aşa că erau folosite cursiere de sosea, echipate cu cauciucuri ca pentru biciclete “Carpaţi” şi “Elegant”, pe care concurenţii le luau în cârcă la o căţărare mai abruptă – adică erau al naibii de buni tipii.

Pentru cei mai tineri, aceasta este o bicicletă "Carpaţi"

Observaţi frâna pe roată din faţă, care consta dintr-o bucată de cauciuc aplicată direct pe anvelopă prin acţiunea de pârghie printr-o gaură în aripă, acţionată de o vergea de metal ataşată de ghidon. Foarte rezistente şi foarte bine gândit raportul numărului de dinţi dintre foaie şi unicul pinion, rezultând într-un angrenaj şi destul de rapid dar şi destul de comod.

De multe ori mergeam până la Pustnicul, unde pe porţiunea dreaptă înspre lac se ţineau concursuri de motociclete cu ataş – în Bucureşti se ţineau la şosea – extrem de spectaculoase, dar care sport a fost uitat cu desăvârşire în deceniile următoare.

Curse de motociclete cu ataş la Arcul de Triumf. Nu ştiu ce an este fotografia, s-ar putea prin anii 1950, dar la fel de bine înainte de război. Cred totuşi că se poate distinge o stemă pe drapelul de pe stâlp

În anii 1950 şi începutul anilor 1960, competiţiile de moto-cross se ţineau pe groapa Cocioc, unde mergeam cu tata care mă ţinea pe umeri de teamă să nu mă pierd prin mulţimea extrem de numeroasă – parcă îmi aduc aminte că se şi vindeau-cumpărau motociclete – competiţie care după începerea lucrărilor de amenajare a terenului în vederea construirii Sălii Polivalente, au fost mutate tot pe groapa Pantelimon, aproape de clubul Metalul, cam pe unde este acum Parcul Florilor.

Cei trei ani petrecuţi la grădiniţa din colţul străzii Venerei nu au avut nimic de-a face cu perioada Şoimilor Patriei de mai târziu. Şorţuleţele ce le purtam acolo, cât şi uniformele şcolare nu au fost o inventive comunistă ci o perpetuare normală a unei tradiţii deja puternic înrădăcinată în sistemul educaţional românesc.

Din 1960, când am mers la grădiniţă, până când am început liceul, ideologia partidului a fost aproape inexistentă în viaţa mea, ea reducându-se la cele câteva cântece pioniereşti şi patriotice pe care le învăţam la cor sau în tabără.

Cadouri pe care le confecţionasem noi, pentru mame, de 8 Martie

La grădiniţă aveam tot felul de serbări “normale”, adică cu dansuri, poezii, cântece, multe scenete – nimic cu tentă revoluţionară care să ne spele pe creier.

În fotografii sunt două serbări, prima prin 1960 (grupa mică), cealaltă prin 1963 (grupa mare) în incinta grădiniţei. Vedeţi vreun drapel, vreun portret al iubiţilor conducători? Nici eu nu-mi aduc aminte să fi avut aşa ceva pe acolo.

Şcoala a început destul de brusc, nu s-a conversat prea mult în familie pe tema asta. Nu am să înţeleg niciodată de ce ai mei nu m-au dat la Şcoala 23 de peste drum, şi m-au trimis tocmai la o şcoală al cărei număr nu îmi mai amintesc, lângă Liceul Cantemir. Într-o dimineaţă mama m-a îmbrăcat cu camaşa pepită, mi-a pus ghiozdanul în mâna, şi am plecat amândoi către şcoală.

Clasa întâi, şcoală generală. Lângă Liceul Cantemir

Curtea era plină de copii pe care nu-i ştiam, mama a găsit grupul ce urma să fie clasa I-a B, la un moment dat directorul şcolii, domnul Negoiescu a început a trage de funia unui clopot mare agăţat în dreapta uşii, s-a făcut linişte, s-au spus câteva fraze de bun venit, şi am început să intrăm în clase. Am sărutat-o pe mama, şi asta a fost tot. Am făcut parte din ultima generaţie care a început un nou an şcolar în acea şcoală încă neatinsă de modernizare. Era un hol mare, pătrat, în mijlocul clădirii, unde ne petreceam recreaţiile pe vreme rea. Apoi patru săli de clasă în cele patru colţuri. Băncile erau dintr-o singură bucată, vopsite negru, şi atât de scrijelite încât eu, după ce am învăţat a scrie, cu greu am mai găsit un loc unde să-mi încrustez numele. Tablele erau mici, urcate pe trepiede ca cele de pictură. Clasa mea era în partea terminală din stânga clădirii, în imagine este ascunsă de un copac. Pe bănci erau stivuite frumos manualele şi o garoafă. Doamna Marinescu, învăţătoarea, să tot fi avut cincizeci şi de ani, de modă veche, încă îi am în minte chipul, a fost cea care mi-a pus creionul în mâna. Creionul – căci am fost şi dintre cei din urmă ce au început astfel. Aveam creioane lăcuite portocaliu, cu gumă la capăt, tata a ţinut morţiş că erau cele mai practice, deşi aveam şi o radieră moale, de un gri albicios, sugestia Lilianei, zicea că ştergea mai bine decât altele, cutia cu creioane colorate, ascuţitoarea. Apoi, după ce am învăţat de scris bastonaşele şi liniuţele, am trecut la peniţă. Era o adevărată competiţie între noi, cine are peniţe mai bune, se făceau schimburi, o peniţă de un model valora nu ştiu câte de alt model. Tocul de lemn lăcuit, cu flori colorate, penar de lemn la fel lăcuit frumos şi flori pe capac. O călimară cilindrică de plastic, cu fântână petru prevenirea răspândirii cernelii în caz de accident. Sugativă, pată de cerneală permanentă de pe degetele în care ţineam tocul. După o vreme câţiva colegi au început să apară cu rechizite care arătau că dintr-un film ştiinţifico-fantastic. Penare de plastic cu un capac ce se deschidea longitudinal, alunecând înăuntrul “caroseriei”, tocuri tot de plastic, gume parfumate. Bineînţeles că mama nu a scăpat şi a trebuit să mergem să-mi refac baza tehnico-materială. De obicei, mai toate cele trebuincioase şcolii le cumpărăm de la o librărie situată la intersecţia Eminescu cu Vasile Lascăr:

Pe colţul demolat din dreapta se afla o librărie, iar vis-a-vis, unde este magazinul de mobilă, era o alimentară. Deşi traiectoria orbitei parcursă de Yuri Gagarin nu a trecut deasupra României, îmi amintesc o seara în care eram acolo pe trotuar într-un grup de cetăţeni, toţi cu ochii pe cer, încercând să detectăm o steluţă mişcătoare!

Eu eram oarecum capabil să citesc atunci când am început şcoala, dar nu pe litere, ci pe desene, adica învăţasem desenul cuvântului, că pe o hieroglifă egipteană. Le învăţasem mai întâi din cărţile cu cuvinte puţine şi desene multe, unde ursuleţul, răţuşca şi iepuraşul făceau tot felul de nebunii. Mai apoi tata începuse a-mi cumpăra de foarte devreme trei reviste, Arici Pogonici, Luminiţa, şi Cravata Roşie. Am găsit pe Internet coperta Luminiţa nr. 6 din 1960 pe care mi-o amintesc perfect. Deasemeni benzile desenate din Jules Verne, “Cinci săptămâni în balon”, citite de un văr mai mare. Ulterior, publicaţiile respective au pierdut imens din calitate datorită politizării lor, ajungând, că în multe alte cazuri, doar gunoi tipografic. O prietenă a mamei mi-a dăruit atunci în clasa întâi de ziua mea prima carte adevărată, Petre Ispirescu “Prâslea cel voinic şi merele de aur”, iar la finele primului an de şcoală, Liliana mi-a dăruit primul volum de versuri, Radu Boureanu, “Vioara cosmică”, care pe lângă poeme de certă valoare, oferea publicului şi producţii de genul “la New York totul e frumos/nu sunt copaci şi nu sunt ciori/doar negrii în spânzurători/din Oregon până-n New Jersey/…un sânge galben de carate pulsează-n fiecare buiding/dar în city sunt blestemate culoare roşie, şi neagră”. Un vecin, domnul Ivolceanu mi-a dat un vraf uriaş din revistă “Ştiinţă şi Tehnică”, pentru mine acele poze erau formidabile, şi o colecţie de “Aventurile submarinului Dox”.

Două au fost evenimentele ce au marcat primii ani de şcoală: moartea Mariei Tanse, şi cea a lui Dej.

Maria Tanase locuia nu departe de noi, înspre liceul Mihai Viteazul, ceva mai jos, pe str. Popa Nan, într-o casă absolut superbă, îngropată în iederă, cum se pare că este şi acum.

Casa în care a locuit Măria Tanase. Săgeata roşie indică locul restaurantului "Parcul 8 Mai"

Am avut marele noroc să o văd odată pe scenă. Există pe YouTube un filmuleţ cu ea cântând, de unde am luat imaginea din colaj. Sunt convins că înregistrarea respectivă a fost făcută pe scena grădinii de vară a restaurantului din “Parcul 8 Mai”, cum se numea pe atunci, pentru că îmi aduc bine aminte că noi ne oprisem acolo după o zi de ştrand. Tata a ramas la masă, dar mama şi eu ne sculasem şi ne apropiasem de scenă, mă ţinea strns lângă ea şi mi-a şoptit ceva în genul “doamne cât îi plac florile, mereu cântă cu un buchet în braţe”. Imaginea acelei mici estrade mi s-a întipărit bine în minte, noi mergeam adeseori la ştrandul Tei apoi poposind la restaurant, şi de multe ori, de era liberă, mă suiam pe scenă, jucandu-mă. Eu şi mama eram undeva mai în stânga scenei aşa acum arăta în clipul YouTube, nu mă pot înşela. La funeralii, mama m-a dus să privim, ea plângea, toată lumea plângea, în afară de o masă imensă de oameni nu îmi aduc aminte mare lucru.

Ştrandul Tei, de fapt un complex de agreement şi recreere, era uşor accesibil cu tramvaiul “17” pe care îl luăm de pe Viitorului, în staţie era parcă o Poştă, şi care avea capătul chiar la parcul “8 Mai”. Parcul era într-adevăr o realizare frumoasă, erau mulţi salcâmi, lumea stătea jos pe iarbă, se construise şi o bibliotecă acolo în parc, după ce am învăţat să citesc am împrumutat de acolo “Arcaşul Verde” şi “Câinele Galben” – ei, da…

Marea atracţie pentru copii era toboganul ce mi se părea înalt până la cer, şi chiar era cred cel mai înalt din Bucureşti, din beton – pe vremea aia nevopsit în culorile naţionale, aşa cum apare în colaj. Am înţeles că acum nu mai există. Unghiul toboganului era destul de mare, şi când îmi dădeam drumul la vale pe jgheabul de beton simţeam că nu mai am aer în piept.

O altă atracţie formidabilă era trenuleţul care asigura accesul de la parc la ştrand, pe malul celălat al lacului, al cărui traseu am încercat să-l reproduc cu galben. După cum se vede în poza, era o locomotivă Diesel micuţă ce trăgea de-a lungul malului două vagoane deschise. Pentru mine, punctul culminant al călătoriei era trecerea peste stăvilarul ce despărţea Teiul înspre Plumbuita. Uneori tata mă ducea să mă uit la volbura apei – un spectacol maxim pentru orice copil.

Mai exista şi un bac (de fapt două) ce asigura accesul către ştrand, debarcaderul se pare că încă există, indicat de o săgeată albă. Într-o vară, eram la ţară în satul lui taică-meu, a avut loc o tragedie cumplită, unul dintre bacuri s-a rupt în două din cauza numărul mare de personae de pe punte, mult peste capacitatea normală, majoritatea înecandu-se. Ai mei nu s-au urcat pentru că nu au mai avut loc – au privit de pe mal acea dramă înfricoşătoare.

Cred că singură tentă politică în acea sala de clasa a şcolii unde am făcut primele două clase erau cele 5-6 portrete ale liderilor polititci, de pe un perete. Erau Dej, Maurer, Moghioroş, Bodnăraş, Stoica, şi nu mai ştiu cine – mare deosebire în comparaţie cu unicul şi neasemuitul ce i-a înlocuit.

Moartea lui Dej a fost că un fel de vârtej uriaş. Nu prea înţelegem eu ce şi cum, şi nici prea că îmi păsa, şi mă comportam că atare – scena a fost după cum urmează: eram la WC (turceşti), vroiam pipi dar nu-mi agăţasem paltonul în stele (!), şi cântam în gura mare un şlagăr la modă “Tu eşti fotogenică” din filmul “Dragoste la zero grade” pe care îl văzusem, bineînţeles, la Mioriţa. Alături, în dreapta mea, era domnul director Negoiescu (un om admirabil, de altfel), care că a fost cât pe ce să facă infarct. Şi-a dus degetul la buze “şşşt, a murit tovarăşul Dej, nu e voie”. Îmi amintesc zilele următoare în care nu se putea asculta nimic la radio în afară de o muzică ce mie nu-mi zicea nimic, noroc că Liliana avea o mulţime de discuri, Peter Holm, The Kinks, Cliff Richard, Elvis, maică-să ne tot zicea să dăm pick-upul mai încet, dar altfel ne lasă în pace. Ultimul drum al şefului l-am urmărit la televizor, undeva în Pantelimon unde locuia o verişoară, de fapt era chiar în spatele unei bălţi în jurul căreia se amenajase un fel de mic parc, ce-i zicea “la Sticlărie”, aflâdu-se aproape gard în gard cu o fabrică de sticlă peste drum de uzina “Maşini Unelte”. Ne-am dus acolo toţi trei, verişoară-mea şi bărbatu-său pregătiseră masă, se celebra sau se regreta nu am idee, dar cred că era totuşi o reală părere de rău în sufletul a foarte multora – erau mulţi oameni de rând plângând în tramvai ori mergând pe trotuar. Soţul respectivei lucra la uzina “23 August”, la un moment dat au început să şuiere sirenele, netrase de Vasile Roaită de această dată (era dezonorat individul), respectivul soţ ne-a adus la cunoştinţă că “asta-i de la noi”, apoi s-a continuat cu mâncarea şi băutura până târziu, eu am adormit şi nu mai ştiu cum am ajuns acasă. Dar ţin minte o remarcă a tatii câteva zile după, la Odobeşti, în conversaţie cu încă doi prieteni, eu aveam în faţa pe masă o grămadă de alune şi un suc (nu “citro”, ci un lichid gălbui-verzui uşor acidulat, dulce şi fără identitate, un leu sticla), pentru oarece motiv îmi ridicasem ochii către el, “s-ar putea că abia acum să înceapă iadul“.

Clasa a doua nu am terminat-o în acea şcoală. Ne-au mutat la una pe Popa Petre, unde conform traseelor practice prin grădini ajungeam imediat ieşind din casa noastră, intrând alături la domnul Dona, ocolindu-i casa şi apoi sărind gardul în grădina ce marginea şcoala.

Aveam o sala de curs foarte mică, undeva în pod, înghesuită că vai de lume, podeaua de duşumea era în pantă, drept care se amenajaseră nişte trepte pe care erau aşezate băncile. Prea multe amănunte nu reţin, am petrecut acolo trimestrul trei al clasei secunde, şi câteva zile din clasa a III-a. Într-o zi m-am trezit că vine mama să mă ia de la şcoală, un lucru ce încă nu se mai întâmplase. Mi-a spus că ne-am mutat şi că o să merg la o altă şcoală. Prietenul meu nedespărţit şi coleg de clasă Lucian ne-a condus până spre Venerei (el stătea gard în gard cu Liceul Cantemir, marea noastră pasiune fiind legarea cu o sfoară a tuturor cutiilor goale de conserve ce le găseam prin tomberoane şi făcând câteva ture de omagiu prin curtea liceului, târându-le după noi pe asfalt şi producând un zgomot cutremurător, apoi sărind gardul în curtea lui înainte că administratorul să se ia după noi – ne-a reuşit de fiecare dată), am schimbat câteva peniţe că amintire, şi am luat-o către Balta Albă. Multă vreme nu mi-am pus întrebarea ce l-a determinat pe tata să plece din Venerei. Abia după terminarea liceului, stând amândoi la un pahar de bere, mi-a relatat ce se întâmplase, şi i-am dat dreptate deplină.

va urma

scris de Alexandru Dinu

“La Otopeni am sărit într-un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la cel mai înalt bloc de pe Calea Moşilor, apoi am adormit, că în avion şi pe aeropoartele de tranzit nu am putut să închid un ochi şi îmi vuia creierul, efectiv nu îmi amintesc cum am trecut prin vamă, formalităţi pentru viză – nimic. Când m-a trezit şoferul eram absolut cheaună, nici nu ştiu cât i-am plătit, cred că vreo douăzeci de dolari, cât am prins în pumn. M-am dat jos, era cam două noaptea şi ningea de rupea pământul, zăpada era până la genunchi, iar eu eram în nişte cizmuliţe scurte, mai mult ghete, de fandoseală, le luasem că erau extraordinar de comode, dar în nici un caz făcute pentru iernile din România – mă gândeam că din avion sar în taxi şi apoi direct în casă, la ce-mi trebuiau bocanci de ski? Reuşesc să deschid mai bine ochii, şi cât de cât să privesc împrejur, moment în care am crezut că de fapt încă dorm şi visez. În jurul meu blocuri, blocuri, care mai de care, habar n-aveam unde mă aflăm, şi l-am înjurat pe şofer de cred că sughiţă şi acum. În jur pustiu, fac câţiva păşi trăgând după mine prin zăpada valiza şi geanta, fără nici o idee unde mă duc. Noroc că am traversat strada unde am reuşit să disting câteva blocuri vechi, mă dumiresc că eram un pic mai încolo de intersecţia cu Republicii. Omul mă lăsase unde credea el că este cel mai înalt bloc de pe Moşilor. Am luat-o per pedes înspre Traian blestemându-mi zilele, nu a trecut nici o maşină, am venit târându-mă prin zăpada parcă eram într-un lagăr din Siberia”.

Relatarea de mai sus, nu neapărat mot-a-mot dar aproape, mi-a rămas totuşi clară în minte, aparţine unei foste colege de clasă şi uneori de bancă în liceu, pe numele ei Măriuca, ce prin 1979 plecase din ţară, şi atunci venea în Bucureşti de la Sidney, Australia, pentru prima oară, în ianuarie 1985. Ea locuia în blocul de la intersecţia Căii Moşilor şi Traian – în fotografie, ascuns de afiş:

Bănuiesc că afişul uriaş de pe faţadă a fost pus pentru protejarea construcţiei – prin anii 1970 fusese declarată monument de arhitectură. Iată blocul totuşi şi fără afiş, singură poză în care l-am găsit dezbrăcat.

În acei ani balcoanele erau deschise – clădirea fiind monument de arhitectură orice modificare era interzisă. Măriuca ocupă primul etaj, şi în balconul din dreapta am petrecut cu încă 3-4 prieteni multe nopţi jucând whist şi bridge, mâncând carofi prăjiţi şi bând “vin de regiune superior”, 6 lei, şi mai apoi 9 lei sticla de un litru. Staţia autobuzului 40 se află chiar sub balcon – ce mângâiere sufletească pentru locatari, mai ales cei de la parter, de la geamul cărora erau cam 2 metri până în bordura trotuarului!

Împotriva oricăror voci emiţând idei – iertat să fiu, dar spun adevărul – preconcepute ori rău voitoare, Calea Moşilor trebuia demolată. Alternativa era o lucrare de restaurare imensă, necesitând nişte investiţii astronomice, care cel puţin pe tronsonul dintre Bd. Republicii şi Obor nu-şi aveau rostul. Ce a meritat să fie salvat s-a salvat, restul caselor, cu excepţia a vreo 25-30 mai de doamne-ajută, erau în majoritate nişte magherniţe, unele vechi de peste 100 de ani, într-un stadiu de dărăpanare extrem de avansat.

Cam acesta era aspectul general al străzii:

Pavajul de piatră cubică devenise imposibil de întreţinut, permanent degradat de vibraţiile tramvaielor şi camioanelor. Oricât de mult am iubit vechea stradă ce mi-a conturat copilăria, trebuie să accept realitatea. Mai ales după cutremurul din 1977, această arteră principală a capitalei legând Oborul de Piaţa Sf. Gheorge – vechiul Pod al Târgului din Afară, cam de aceiaşi vârstă că şi oraşul – trebuia refăcută în întregime. În plus strada era extrem de îngustă, între şinele de tramvai şi marginea trotuarului rămânând pe alocuri un spaţiu poate de un metru făcând circulaţia extrem de dificilă. Iarna mai ales, din cauza îngustimii străzii nu era destul spaţiu pentru îndepărtarea zăpezii, făcând viaţa pietonilor aproape imposibilă. Că măsură antiderapantă oamenii aruncau cenuşă pe trotuarul din faţă casei. Totuşi, artera fiind importantă, se făceau eforturi pentru a o degaja, în contrast cu străduţele adiacente – ca Venerei, unde mai întotdeauna treaba era lăsată pe seamă locatarilor. La mine în intrarea Topliceni, oamenii lopătau zăpada în centrul rotondului ridicând un munte de zăpada ce devenea astfel un derdeluş formidabil. Marea majoritate a caselor din zonă foloseau pentru încălzire sobe cu lemne şi cărbuni, unele case mai răsărite erau înzestrate cu arzător pe motorină. Pe timpul verii coşarul nu mai prididea curăţând. Toată iarna plutea în aer acel vag miros de horn, specific, foarte plăcut şi liniştitor, ce îţi dădea o senzaţie de pace, mulţumire, aşezare – probabil întipărită în conştiinţă noastră din vremuri imemoriabile, când, că şi mirosul de pâine coaptă, a devenit treptat sinonim cu conceptul de adăpost, de familie, de siguranţă.

Rotondul devenise deasemeni un punct de atracţie pentru puştani după ce tata îmi cumpărase de la talcioc o maşinuţă de Formula 1, absolut colosală. Galbenă (cred că era Ferrari), cam de 25 cm, jucăria era o replică fidelă a unui anumit model real – acum aş vrea să ştiu care. Totul era demontabil, de la cauciucuri până la motorul cu arc şi cheie, făcută masiv, foarte grea, totul din metal cu excepţia cauciucurilor. Viteza era incredibilă, şi pentru că direcţia era reală, volanul se putea fixa în orice poziţie, tata o punea să meargă într-un cerc mare ocolind rotondul. Cred că de fapt nu era jucărie ci o piesă de colecţie emisă de Ferrari ce acum ar fi valorat o sumă considerabilă. Dar năvalnică mea dorinţă de cunoaştere şi aprofundare a cuceririlor tehnicii şi-a spus cuvântul, în câteva luni, după multiple reparaţii, maşina pur şi simplu nu a mai putut fi asamblată într-o singură bucată.

Ca şi pe multe din străzile din imediată ei vecinătate, pe calea Moşilor nu erau pomi. Din curţi însă, coroanele bogate ale pomilor se aplecau către stradă oferind adăpost în zilele fierbinţi ale verii. Nu am înţeles niciodată cum şi ce s-a întâmplat în evoluţia acestei străzi de a declanşat o astfel de situaţie. Am remarcat totuşi o situaţie similară pe multe străzi cu adevărat vechi ale oraşului. Dacă priviţi cu atenţie imaginea din dreapta din fotografia de mai jos și eliminaţi tramvaiul, veţi remarca o asemănare izbitoare cu oraşele westului American de pe la finele anilor 1800 şi începutul Sec. XX. Cred că este ideea izvorâtă din aceea a vechiului burg medieval cum se mai găsesc încă şi în România, unde centrul oraşului însemna şi centrul de afaceri – eu însă tot nu înţeleg ce-i împiedică pe oameni să planteze şi câţiva copaci:

Nu am reuşit să localizez porţiunea din prima imagine, dar cred că a fost luată în apropiere şi dinspre Obor. Se vede un vagon de tramvai cum eu încă am prins pe linia lui 1.

Pe la începutul deceniului şase al secolului trecut (Doamne cum sună, parcă aş cita din cartea de istorie, când or fi trecut anii!) Calea Moşilor încă emana un aer de boemă bucureşteană, dar nu aerul Crailor de Curte Veche, ci unul propiu, bine definit, inconfundabil. Atunci, prin 1960-61, mă entuziasma forfota străzii, micii negustori şi meseriaşi ambulanţi ori deţinând prăvălii mici şi înghesuite, şi mai ales anumite locuri ce purtau firme anunţând tot felul de bunătăţi gastronomice.

Începând dinspre Republicii, trebuie să amintesc neapărat micul atelier de reparat radiouri şi alte aparate casnice de băgat în priză, deţinut de domnul Agop, un armean bonom, prieten cu tata. Deşi situat propiu zis pe bulevard, era doar la câţiva paşi de intersecţia cu Moşilor, lângă o mezelărie şi o mică piaţă. Domnul Agop depunea eforturi considerabile şi susţinute pentru a readuce în stare de folosinţă radioul pe care eu îl reparăm cu regularitate, folosind instrumente fine precum cleştele şi ciocanul. Din fericire aveam un Mende trainic, lucrătură nemţească de prin 1939-40, care a rezistat cu brio nu numai avântului meu tehnic (care de altfel a ajuns la un final brusc prin clasa a şasea, când fiind declarat unul dintre câştigatorii concursului “Minitehnicus”, prezentarea TV mi-a fost uzurpată de un coleg dintr-a VIII-a ce nu avea nimic de-a face cu concursul respectiv, dar era ceva prin secretariatul UTC al şcolii! Bănuiesc că după 1989, respectivul s-a descurcat de minune, avea stofă! Deşi prezent în emisiune nu eu mi-am prezentat lucrarea, un iaht clasă “Finn”, ci el; fotografia mi-a apărut pe coperta revistei “Cutezătorii”, dar gustul amar a rămas), dar şi mai târziu în postură de amplificator pentru chitară şi de receptor al postului de radio Europa Liberă, unde de altfel nu eram interesat decât de “Metronomul” lui Cornel Chiriac şi “Top 20” prezentat de Radu Teodoru.

Chiar pe colţul întretăierii cu Bd. Republicii există o patiserie formidabilă. Tata avea o pasiune specială pentru pateuri cu brânză şi în general pentru tot ce însemna feuilletage, şi de câte ori îl însoţeam prin oraş, era obligatoriu să ne oprim la o patiserie, foame sau nu. Eu mă delectam cu un pateu şi un suc, erau acele sticle mici şi burbonate de “Citro” ce costau 80 de bani, lichidul avea o culoare intens oranj, foarte acidulat şi formidabil de gustos, că nu te săturai bând. De obicei tata se trata cu o bere “Caramel”, pe care eu abia mult mai târziu, când aproape că dispăruse de pe piaţă, am învăţat să o apreciez.

În montajul de mai sus cuprinzând intersecţia Republicii cu Moşilor am încercat să localizez câteva clădiri care ar putea crea confuzie datorită faptului că “3” , care seamănă oarecum cu “2” a fost demolată. Patiseria se află chiar pe colţ la parterul clădirii “2”. Între clădirile “1” şi “2” este strada Latină. Pe locul clădirii noi din stânga lui “1” exista o mică piaţă.

În prelungirea clădirii de pe colţul “2” se află cinematograful “Mioriţa”. Nu pot preciza, dar cred că este cel mai titrat cinematograf din Bucureşti după “Patria” şi “Cinemateca”, fiind amintit în cărţi, filme şi poezii. Acolo, pe când încă nu eram la şcoală, am văzut primul film neînsoţit de părinţi: “Joe Limonadă” – comentariile sunt de prisos. Tot aici am văzut însă şi “Moby Dick”, pe care peste ani aveam să o redescopăr în paginile cărţii, “Paşi spre Lună”, şi mai ales “Nanook” (titlul întreg “Nanook of the North”), un film care la acea vîrsta fragedă mi s-a întipărit detaliat în minte, cum aveam să descopăr cu uimire mulţi ani mai târziu, când mi-a fost prezentat că subiect de studiu la o universitate din SUA.

În continuare, pe aceiaşi parte a străzii, se află un mic magazin de cafea-dulciuri. Doar trecând prin faţa uşii – vara larg deschisă – te ameţea mirosul de cafea râşnită proaspăt. Spre Crăciun, acesta se împletea cu aroma portocalelor şi madarinelor, a batoanelor de vanilie şi altor fineţuri dispărute cu desăvârşire din rafturi în deceniile următoare. Asocierea mirosului de portocale cu sărbătoarea Crăciunului (eu de felul meu fiind de altfel un păcătos perfect, prin caracter şi prin profesiune) mi-a rămas întipărită în creier toată viaţa, din acea vreme când mama mă trimitea să mă joc cu Tania sau Liliana (care, deşi născută cu doar 3-4 ani înaintea mea îşi asumase cu toată seriozitatea rolul de soră mai mare, fiindu-mi prima profesoară de franceză şi cărându-mă cu ea prin tot oraşul, din Parcul Libertăţii până în Herăstrău şi Ştrandul Tineretului), pentru a putea împodobi bradul nestingherită, chemându-mă apoi acasă şi arătându-mi-l, povestind cum a venit Moş Crăciun (niciodată în viaţă ei nu l-a numit Gerilă) şi cum s-a scuturat de zăpada pe preşul de la uşă, unde într-adevăr se vedeau câteva urme. Până în ziua de azi, încerc senzaţii cu totul diferite de cojesc o portocală în iunie, sau dacă o cojesc iarna, în preajma Crăciunului, şi parcă şi gustul este altfel, cum parcă şi mirosul de pâine prăjită, o altă pasiune a lui taică-miu, nu mai este la fel că pe vremuri, acum când folosesc toaster-ul.

În acea dugheană mignon de cafea-dulciuri, sau uneori prin apropiere, am avut, pe la sfârşitul anilor 1970 şi începutul deceniului opt, ocazia să-l întâlnesc – sau mai bine zis să-l văd, pentru că domnia să nu avea de unde să mă cunoască – pe regretatul Vlad Muşatescu, ce locuia prin apropiere sau chiar pe Calea Moşilor, dacă ţin bine minte. Odată, era zi însorită de vară, a ieşit din magazin, şi după ce s-a introdus în “Bombiţă” (Fiatul 600 cu siguranţă cel mai celebru din câte s-au fabricat), a demarat contrar aşteptărilor şi practicilor uzuale, în marche-arriere, e drept doar pe vreun metru şi jumătate, dar deajuns să confere unor tomberoane goale ce stăteau impasibile şi pacifiste identitatea de popice decimate de bilă lansată de mână măiastră a unui as. În perfectă concordanţă cu cele relatate în scrierile dăruite nouă, nici măcar nu s-a dat jos să inspecteze bara din spate – ma întreb cam cum arata în realitate Trabantul tantei Raliţa.

De altfel, întreaga stradă era înţesată de zeci de asemenea mici dughene, găseai tot ce vroiai de la măcelarii, la nasturi şi ateliere de vulcanizare. Multe erau încă propritate privată, şi aşa au rămas încă mulţi ani. Acum mă întreb cum reuşeau proprietarii respectivi să o scoată la capăt cu banii, în condiţiile în care clientelă pentru unele produse precum corsete şi centuri medicale era totuşi desul de limitată, şi nici nu cumpără omul un corset în fiecare zi. Alte dughene, precum cele de dactilografie sau reparaţii încălţăminte bănuiesc că aduceau venituri mai consistente şi regulate. Pentru mine însă, şi toţi cei de vârstă mea, fascinante erau vitrinele rudimentare şi interioarele misterioase şi indescifrabile.

Mama îmi povestea că vroiam cu tot dinadinsul să mă fac când cizmar, când gunoier. Interiorul unui atelier de cizmărie cred că echivala cu urmărirea unui film ştiinţifico-fantastic, cu toate acele unelte ciudate şi neînţelese şi mirosul specific de piele şi vax de ghete. Tot pe vremea aceea începuseră să apăra maşini de gunoi cu compresie interioară, înlocuind camioanele semi-acoperite. Împreună cu ceilalţi puştani de pe stradă cred că nu am scăpat nici un prilej de a urmări cu maximum de admiraţie şi invidie colectarea gunoiului de către acei indivizi privilegiaţi de soartă ce se puteau plimba în fiecare zi cu maşină respectivă – devenise definiţia noastră pentru high-life.

Mai în jos de de Mioriţa, pe partea opusă, era biserica Olari. Ştiu că mutarea şi salvarea bisericii s-a datorat domnului inginer Eugen Iordăchescu, ce a avut un număr de proiecte similare. Din păcate nu am reuşit să găsesc o fotografie veche de ansamblu a zonei respective – în general Calea Moşilor veche este destul de puţin fotografiată în comparativ cu alte zone bucureştene.

Uitându-mă la imaginea aeriană de mai sus şi încercând să-mi adun amintirile, cu siguranţă intrarea bisericii era într-un unghi mai drept către Calea Moşilor, înspre Corbeni? Dacă îmi aduc bine aminte, în faţă era o mică zonă liberă, care servea cred aceloraşi scopuri că şi cea din faţa bisericii Silvestru. Îmi amintesc că acolo era parcat în permanenţă un Wartburg. Cred că pe partea opusă străzii, într-un spaţiu liber între case se amenajase un mic parc. Era o zonă dincolo de Calea Moşilor în care nu prea mă avânturam, deşi în părculeţul respectiv îmi făcusem prieteni. Adevărul este că nu sunt sigur de locaţia părculeţului, poate că era în dreptul străzii Popa Petre. Dacă cineva dintre vizitatorii sitului are informaţii, poate poate preciza.

Din Str. Olari se putea lesne ieşi spre parcul Izvorul Rece, fost Pake Protopopescu. Totdeauna acel mic cerc de verdeaţă înconjurând (fosta şi frumoasa) fântână arteziană mi s-a părut extraordinar de frumos. Uneori petrecem cu mama acolo un ceas sau două, mai târziu, prin timpul liceului şi după, mă opream pe vreo bancă venind din oraş. Poate greşesc, dar nu cred să existe ceva similar în Bucureşti. Înlocuirea fântânii cu statuia lui Bălcescu, o urâţenie demnă de Cartea Recordurilor, e dureroasă. Demn de amintit este restaurantul Izvorul Rece de alături unde pe vremuri se mânca o iahnie de fasole cum nici în armată n-am apucat, la un preţ derizoriu. Restaurantul avea şi o grădină mică, între ziduri, aşa încât soarele nu prea răzbătea, locul fiind o oază de răcoare chiar şi în cele mai calde zile de vară.

Mai în jos urma intersecţia cu strada Popa Petre. Locul era intens circulat pietonal datorită prezenţei câtorva magazinaşe. Fotografia de mai jos este făcută privind către Republicii, la doar câţiva metri de intersecţia ce se afla la dreapta. De la poartă metalică din colţul drept, înaintea blocului ce a supravieţuit mai urma o clădire cu două etaje cred, nu îmi aduc aminte precis. Ce îmi amintesc însă este că acolo stătea o colegă de grădiniţă, undeva la etajul unu? Mi-au rams în minte cornurile de 40 de bani, extraordinar de gustoase, pe care maica-să le tăia longitudinal şi le ungea cu unt şi miere şi pe care ni le oferea împreună cu o ceaşca de cacao cu lapte, dar mai ales feliile imense tăiate dintr-o pâine rotundă, pe care punea cu dărnicie un strat gros de magiun de prune în care erau o mulţime de mieji din sâmburi sparţi, ai căror vag gust amărui se împletea cu dulceaţa magiunului. În satul lui taică-miu, mătuşă-mea îmi ungea magiunul pe o scovergă caldă, şi punea deasupra mieji de nucă, de nu mă mai săturam mâncând.

În planul îndepărtat al fotografiei se vede o clădire mai înaltă, un bloc de apartamente ce, după stil, cred a fusese construit în perioada interbelică. Clădirea era solidă şi cred că avea apartamente frumoase, dar după felul cum era amplasată nu a putut fi salvată. În dreapta ei se vede un spaţiu gol între câţiva plopi, şi gol a fost de când îmi pot aminti şi până la demolare. O vreme a fost doar teren viran, apoi s-a încercat amenajarea unui parc, s-au adus câteva bănci, dar pentru oarece motive tot mai mult a teren viran arăta. Imediat după, până la prima casă, dacă nu greşesc, a fiinţat nu pentru multă vreme atunci pe la începutul anilor 1960 un depozit sau cam aşa ceva, de cartonaje, punct de maximă importanţă pentru mai toţi băieţii de vârsta mea. Rula pe atunci un film ce făcuse furori în Bucureşti, “Elena din Troia”, versiunea Hollywood din 1956 a lui Homer. Aşteptând la o coadă absolut imensă, într-o seară am apucat să întru cu ai mei la grădina unui cinematrograf de pe bulevard, pe partea stânga cum cobori spre Cişmigiu – nu îmi amintesc cum îi zicea. După câteva zile, un alt puştan de pe Venerei, culmea, pe care-l chema Ene (pariez împotrivă oricărui lingvist că este variantă nord-Dunăreană a lui Enea/Aeneas, sau poate chiar sursa, Troia fiind un aşezământ trac) apare purtând pe faţă o mască de carton replicând tăietură căştilor purtate de războinicii din film. Bineînţeles că ne-a făcut praf pe toţi de parcă ne lovise criză existenţială. Am încercat cu toţii se ne încropim măşti la fel, dar degeaba, a lui era dintr-un carton perfect adecvat scopului respectiv. După o vreme, cedând presiunii colectivului, ne-a destăinuit sursa de materie primă. A urmat o invazie mai ceva că în Homer, cei de acolo se amuzau copios punându-se la mintea noastră şi cerându-ne cu insistenţă să vadă produsele finite. Cred că ar fi ieşit cu un ninus important în gestiune dacă moda măştilor Homerice nu ar fi trecut tot la fel de repede precum a izbucnit.

Intersecţia cu Popa Petre:

Cu mulţi ani înainte în locul atelierului “Foto” era unul de remaiat ciorapi de damă. Cifra “1” din fotografii arată acelaşi perete al clădirii respective.

La parterul clădirii din imaginea din dreapta jos, în dreptul dubiţei albe, erau câteva magazine, o alimentară mică, un centru de pâine, şi nu mai ştiu ce. Odată mama mi-a dat un leu şi m-a trimis să-i cumpăr de acolo (un kilogram de) sare, iar eu m-am întors acasă cu o punguliţă în care era cam două linguri de zahăr. Mare diferenţă! În anii aceia în care salariile erau cam de 700-800 de lei, sau chiar mai mici, leul era mare şi feroce, şi mai totul se putea cumpăra vărsat sau la bucată. Tata, care pe atunci fuma foarte puţin, mă trimetea să-i cumpăr de doi lei un snop de 5 ţigări Snagov, zahărul, sărea, făină, mălaiul se cumpărau vărsat, la gramaj, uleiul direct din butoi turnat în sticla mai mare sau mai mică adusă de acasă. Tunsul la frizeria lui nea Zisu, pe colţ la intersecţia cu Venerei, costă un leu plus 25 de bani bacşiş, bomboane îmi cumpărăm cu o monedă de 50 de bani având gravat pe avers un fierar şi o nicovală. Bomboanele erau de multe ori puse într-un cornet dintr-un petec de ziar, vara începeau să să topească până apucăm să le ronţăi, se lipeau între ele şi de hârtie aşa încât bomboana era introdusă în gură împreună cu o bucăţica de “Scînteia” (atât de mult era iubită publicaţia!) – dar ce bune erau!

Calea Moşilor înspre Obor, intersecţia cu Venerei, se vede strada în colţul din stânga jos:

Cam un dreptul stâlpului stăteau tanti Miţi şi tanti Bebe, bătrânele matusalemice ce vindeau borş, iar camionul cu capotă ridicată este în dreptul colţului cu Oltarului, la Odobeşti.

Principalul este că produse se găseau din belşug şi nu erau cartelate. Măcelăria de lângă nea Zisu, unde o însoţeam de multe ori pe mama, era plină, jumătăţi de vaci şi porci atârnau în cârlige şi măcelarul îţi tăia direct din halcă de unde ţi se părea ţie că arată carnea mai bine, apoi o porţiona pe nişte butuci uriaşi mânuind o secure mică, ciudată, ce semăna cu cea din poza cu Preda Buzescu din cartea de citire. La mezelărie găseai tot ce doreai, o şuncă de Praga fibroasă şi cu margine de grăsime şi uneori şoric, muşchi ţigănesc, parizerul era extraordinar de bun, şi Kaizerul care îmi plăcea la nebunie, gros cam de o palmă, cu straturi alternânde de grăsime şi carne. Culmea, când soia a început să fie adăugată în salam toată lumea îl înjura necontenit pe Ceauşescu, iar acum se delectează la maximum cu mezelurile cumpărate de la supermarket, ce conţin mai multă soia decât carne, nemaivorbind de alte aditive.

În piaţa Rosetti, în colţul dinspre “Ciufulici” (erau nişte colivii cu păsări în vitrine, tata mereu îi zicea “vitrina cu păsărici” şi-l pufnea râsul, au trecut mulţi ani până mi-a picat fisa) era o alimentară unde există o tejghea mare şi înaltă, în semicerc, în care erau îngropate câteva cazane unde fierbeau crenwurşti. De multe ori opream acolo cu ai mei, crenwurştii se seveau în nişte tigăiţe mici, metalice, ce avea pe margine o cupă în care se punea muştarul sau hreanul, după alegere. Pe celalat colţ, la “Peştera”, se serveau raci, o grămadă piramidală ridicată pe un platou, la Compescaria (mai târziu Deltă Dunării), la restaurantul de la “balcon” mă ducea tata să mâncăm o bucată de mourn sau nisetru, la bufetul patinoarului “23 August” pe atunci neacoperit se serveau tartine cu batog sau icre de Manciuria – adică se găsea de toate, chiar şi “delicatese”, produse de care generaţiile următoare nici măcar nu au auzit. Coşmarul cartelei şi a cumpărării pe puncte, aşa cum de multe ori mi-a povestit mama (în 1985 când am plecat din ţara încă mai avea o cratiţă cumpărată astfel) se terminase de oarece vreme, România începuse să prospere şi să-şi deschidă ferestrele către vest. Aici, în SUA, am găsit reviste “National Geografic” şi “Life” din acei ani, în care România era prezentată numai la superlativul absolut. Uneori mă gândesc că dacă Dej ar fi trăit încă zece ani, sau dacă Maurer l-ar fi urmat la şefia ţării, poate altul ar fi fost destinul României decât reîntoarcerea la cartele şi mizerie.

La parterul blocului de vis-a-vis, există o tutungerie, unde odată tata a câştigat la Pronosport – din păcate nu premiul cel mare, ci unul mic de tot. Ne-am dus să-l ridicăm de undeva de pe Calea Victoriei, chiar lângă magazinul Fortuna. Nu au fost bani ci câteva obiecte, pe care văzându-le tata a izbucnit în râs. Eu ţin minte un creion lat şi roşu, de tâmplar, şi un “Iliuţă-Pronosport”. Nu am găsit o imagine cu respectivul, că l-aş fi prezentat aici. Cert este că pe mine respectivul Iliuţă m-a entuziasmat cumplit, era şi normal, mai apoi a devenit o prezenţa “de-a casei”, şi când am plecat din România încă îl mai aveam.

A două mare intersecţie înspre Obor era cu strada Traian. Câţiva paşi mai înainte, pe partea stângă, era un teren, mai mult loc viran, cam cât o jumătate de teren de fotbal. Acolo, pradă unei neînţelegeri ce a durat până ce am mai crescut şi m-am apucat de pescuit, mă opream privind la câţiva indivizi performând cea mai ciudată chestie pe care o văzusem până atunci. În cuvintele de acum, făceau antrenament pentru o competiţie sportivă ce ulterior a dispărut: lansarea la punct fix cu mulinetă. De eram cu mama, mă grăbea, dar când se întâmpla să fiu singur, pierdeam câte o oră privind spectacolul acela ciudat. Ştiam eu ce-i aia undiţa şi lansetă, dar ce-i apucase pe respectivii să pescuiască pe acel loc de pământ bătătorit, nu puteam înţelege. De fapt, acolo era o sucursală a asociaţiei de pescari şi vânători sportivi, era şi o vitrină cu câteva păsări împăiate, iar pe cealaltă parte a străzii trebuie să fi fost birourile, într-o casă joasă, doar parter, unde tot aşa, erau câteva păsări împaiate. Ţin minte ca era şi un depozit de (imi explicase mama) amoniac, uşa era permanent deschisă, puteam vedea nişte damingene foarte mari până la jumatate în coşuri de răchita. Mirosul era extraordinar de greu, îmi ţineam respiraţia şi o luam la fugă pe cei câţiva metri, era cumplit.

Am găsit această veche fotografie a zonei Foişorului:

Sunt foarte sigur că 1 este Biserica Silvestru, 2 este Odobeştiul, iar 3 simigeria de la intersecţia cu Traian. Casele 4, 5, 6, 7 încă mai există, bănuiesc că şi altele dacă cineva are răbdare să caute cu atenţie:

Strada Traian venea dinspre Foișor. De la mine de pe Venerei se ajungea numaidecât la Turnul Pompierilor, mergând în continuare pe strada “Zece Mese” (cred că vine de la o fostă cârciumă ce era înzestrată cu atât de multe mese), deci foarte aproape. Până la Traian era ceva de mers – dar iarăşi de la intersecţie până la Foişor ajungi numaidecât. E un fel de triunghi. Străzile din jurul Foişorului şi piaţa, mi s-au părut întotdeauna foarte frumoase. Unele încărcate de sus până jos de iederă, erau absolut superbe. Am vizitat muzeul o singură dată împreună cu părinţii, bănuiesc că abia se deschisese, nu cred că eram încă la şcoală. Am urcat până sus şi am privit Bucureştiul. Ţin minte că era o zi de vară, zi limpede, se vedea până foarte departe deşi Foişorul nu apare a fi prea înalt. Liniştea locului a fost drastic alterată de înfiinţarea în piaţa Foişorului a unui capăt de autobuz, nu mai știu care; Karosele cu motoare Diesel, formidabile mașini de altfel, trecute prin multe şi care au făcut faţă cu brio tuturor vicisitudinilor sorţii, scoteau nori de fum negru, mirosul de eşapament devenea insuportabil, asfaltul se dregrada mai ales vara când făcea valuri, mai repede decât se efectuau reparaţiile. Bănuiesc că pentru locatarii din casele pieţei a fost un coşmar greu de descris.

Am găsit pe internet o imagine veche, cred eu, a intersecţiei Moşilor – Traian. Mai precis a casei diagonal opusă blocului în care stătea Mariuca:

Intersecţia Calea Moşilor cu Traian. În imaginea mărită se vede în dreapta colţul simigeriei cu copertină:

Priviţi cu atenţie, poate măriţi fotografia pentru o mai bună observare a detaliilor. Coşul de pe acoperiş şi cele două aerisiri de pod sunt identice şi amplasate identic, la fel şi spaţiul gol după cea de-a treia fereastră pe latură din dreaptă. Clădirea a fost lărgită, la etaj s-a făcut acea fereastră dublă în arc de cerc (nu ştiu arhitectură, nu am vocabularul de specialitate al acestei arte), grilajul balconului a fost refăcut, dar e aceeaşi clădire! Mai mult, se vede o turlă de biserică ce nu poate fi decât Silvestru. În line dreaptă de la această clădire până la biserică sunt cam 200 de metri. Mai mult, colţul dintre Moşilor şi Traian din imaginea din stânga în partea dreaptă, clădirea cu copertine, s-a prezervat perfect până la demolarea străzii. Dacă îmi aduc bine aminte, chiar şi mecanismele de fier pe care se întindeau copertinele respective încă existau, nefuncţionale, scheletice şi mâncate de rugină.

Colţul cu copertine era formidabil – de fapt toată intersecţia era formidabilă! Acolo există o simigerie/patiserie, care mai târziu a fost reprofilată doar pe patiserie. Simigerie în toată regulă unde cumpărai seminţe de dovleac prăjite, alune de tot felul, migdale, seminţe de pin, dovleac copt, mieji de nucă. Cred că la acea vreme era încă proprietate privată. Se găseau şi pateuri şi plăcintă cu brânză sau carne. Şi încă ceva: mieji de nucă înşiraţi pe o aţă, care cred că erau cumva lăsaţi o vreme (sau poate fierţi) într-un amestec de miere în care se punea şi vanilie, nu ştiu, miroseau parcă a vanilie un pic, şi aveau pe ei un fel de glazură uşor translucentă/albicioasă, dar sigur nu era zahăr. Extraordinar de buni! Nu cred că am trecut vreodată pe acolo cu mama fără să o trag după mine înăuntru. Era imposibil să mi se opună, şi nu aş fi cedat pentru nimic în lume.

Pe colţul opus, lipită de blocul Măriuchii, era o cofetărie. Atracţia simigeriei era însă atât de uriaşă, încât nu am intrat în cofetăria respectivă de prea multe ori. Avea totuşi ceva special. Din stradă, adică chiar din colţul clădirii, trecând pragul, coborai o treaptă sau două, podeaua era sub nivelul străzii – bănuiesc că de vechime. Am o foarte vagă amintire, dar cred că era şi o băcănie, ce ulterior o fi fost desfiinţată. În acea băcănie cred că eram odată cu mama, cumpăra ulei vărsat, venise cu sticlă de acasă. Lângă butoiul de tablă erau şi saci cu făină, orez, mălai, mi-a rămas în minte imaginea cupelor (există de fapt o denumire pentru aceste cupe) ca un cilindru cu mâner, şi cu capătul tăiat în unghi, înfipte în conţinutul fiecărui sac. Tocmai apăruseră în comerţ sticlele de ulei de un litru, acelea cu etichetă pictată direct pe sticlă. Am în minte o frântură de conversaţie a mamei cu o altă femeie, în care se plângea de faptul că uleiul de la sticlă era extrem de subţire, şi că e bun doar de salată, de gătit în nici un caz. Noi aveam în permanenţă acasă un bidonaş cu ulei de măsline, acum mă gândesc că avea vreo trei litri, dar nu pentru salată sau alte aplicaţii cusinale, ci doar pentru tata, care în fiecare dimineaţă bea pe stomacul gol câteva înghiţituri, nemâncând apoi nimic cam o oră. Avusese un început de ulcer ce înflorise pe vremea cînd a fost trimis la muncă forţată, uleiul de măsline era singură recomandare medicală, şi a făcut minuni. După o vreme tata nu a mai avut niciodată, nici un fel de problemă cu stomacul. Recomand cu căldură acest tratament tuturor ce vor să-l urmeze.

Şi iată-ne în faţa cinematografului “Moşilor”, templu al culturii, care templu, din nefericire, se pare că nu a fost imortalizat în nici o fotografie. Adevăratul centru de popularizare a culturii în rândul maselor se voia casa de cultură de peste drum, unde în anul întâi de liceu am învăţat primele două acorduri de chitară, după aceea am luat-o de capul meu. Profesorul era un tip ce se recomnda avocat, şi care era un mare admirator al muzicii indiene. Nu prea se potrivea cu Led Zeppelin şi Peter Green.

Casa de cultură de vis-a-vis de cinema Moşilor:

Adevărata activitatea însă era la cinematograf, nemaivorbind de faptul că acolo am intanlit pentru prima oară în viaţă tractorul “Universal 650”, roşu, superb cu vopseaua strălucind, parcat la bordură chiar în faţă intrării. Trebuie să fi fost deja la şcoală pentru că am citit numele modelului. În care ţara din lume mai vine tractoristul la film, călăre pe tractor, în mijlocul oraşului, şi parchează nonşalant, cu faţă luminată de un zâmbet că “a la baiatu’ din filmu’ ăla”!

Cred că fotografia arată partea de stradă opusă cinematografului Moşilor, câţiva paşi după colţul cu cofetăria. Mă poate corecta cineva?

Dar filmele… Comoara din Lacul de Argint, Winnetou, Scaramouche, Cartouche, Cavalerul Pardaillan, Căpitanul Fracasse, Misterele Parisului – ei, ce ziceţi? Păi n-avea dreptate tractoristul să lase naibii totul şi să tragă o fugă cu tractotul? Mama mă ducea şi la altele precum Codin şi Comoara din Vadul Vechi, care pe mine şi pe tractorist nu ne entuziasmau deloc, eu voiam să-l văd pe Pierre Brice cum îi lichidează pe bandiţi şi pe Gerard Barray cum se bate în duel cu cinci adversari deodată. Toata liota de copii ne adunam în primele trei rânduri, claie peste grămadă, şi preţ de o oră şi jumătate întreagă lume se reducea la pătratul de pânză din faţă noastră, de la care nu ne puteam luă ochii. Efectul filmelor de capă şi spadă şi-a făcut imediat efectul în felul cum ne organizăm joaca. Dacă nu aveai sabie, erai un nimeni, o nulitate ce trăia degeaba pe pământ. Drept care am început a “împrumuta” beţele de hartă (pe vremea aia şi mai apoi, elevii aveau la şcoală teme care le cereau să deseneze hărţi – drept care ştiau că America este un continent iară nu o ţara) pe care Liliana le ţinea într-o boxă în pod, beţe subţiri, lungi şi drepte, care doar puţin cioplite cu cuţitul de bucătărie semănau perfect cu săbiile din filme. Un capac găurit de la un borcan de compot, gaura prin care trecem apoi băţul, închipuia gardă, şi aveam la dispoziţie o sabie super. Din păcate părinţii şi vecinii tăbărau pe noi în permanenţă şi ne confiscau operele de îndemânare artizanală, crezând că am fi putut, în joacă, să ne scoatem ochii sau să ne producem alte leziuni grave. Aşa că operaţia de “împrumut” al unui alt băţ de hartă se repeta, până când m-a prins Liliana. Finalul a fost brusc, neaşteptat, şi mai degrabă neplăcut.

De cealaltă parte a străzii parcă mai erau o papetărie/mercerie, un magazin de cupoane (adică bucăţi de stofă sau alte materiale textile rămase din balotul original, iară nu bucăţi de hârtie cu care poţi deduce o sumă din preţul unui produs), o cârciumă pe partea cinematografului, o librărie, cu alte cuvinte, intersecţia era un centru comercial.

Unul dintre sporturile preferate ale tatei era boxul. Mai sus, spre Obor, pe partea stângă, se afla un loc viran, năpădit de pomi. Cred că era al clubului “Voinţa” sau aparţinea de acest club. Acolo, vara, în aer liber, se instala un ring de box. Audienţa stătea în picioare, în jurul ringului. Tata m-a dus de câteva ori, dar eu preferam să cotrobăi prin cotloanele curţii respective, printre pomi şi tufişuri. Nu mi-a plăcut niciodată boxul, nu am înţeles ce-i nobil în sportul ăsta.

Nu pot să nu mă opresc asupra retaurantului “Petrila”. Parcă reţin, dar nu mai ştiu ce şi cum, că pe atunci o ciorbă de burtă costa acolo 80 de bani!

Restaurantul (de fapt o bombă în toata regula) Petrila:

Din fotografia respectivă lipseşte din păcate lucrul cel mai important, sau mai bine ar trebui să folosesc pluralul, că erau doi – leandrii plantaţi în hârdaie mari de fiecare parte a intrarii. Unul alb iar celălat de un roz mai închis un pic decât fundiţele pentru noii născuţi de gen feminin, stăteau acolo atât timp cât vremea bună permitea. Aşa cum se vede şi în fotografie, acolo, înspre Obor, strada parcă începea să se mai lărgească un pic. Fotografia este luată dinspre Obor, şi chiar dacă pe partea dreaptă se văd nişte clădiri mai zdravene, pe partea opusă şirul magherniţelor se continua aşa cum se vede mai jos:

Mulţimea şi varietatea prăvăliilor înspre intersecţia cu Ştefan cel Mare era indescriptibilă. Între ele, îmi aduc aminte de o tocilărie (iarăşi!) unde se ascuţeau lame de ras şi brice. Totdeauna m-am gândit la dugheana respectivă pe timpul armatei la Buzău, unde aveam un plutonier major care în fiecare zi aduna în spălător lamele de ras aruncate de soldaţi. Surprinzându-l tocmai când îşi făcea plinul, mi-a explicat că le dădea la ascuţit pentru refolosinţă. M-am abţinut să-i dau adresa de pe Moşilor, şi rău îmi pare!

Intersecţia cu Ştefan cel Mare. În planul îndepărtat se vede Hala Obor. Nu înţeleg de ce fotograful nu a facut poza înainte sau după trecrea microbuzului.

Calea Moşilor dinspre Obor, cam de unde era toneta de îngheţată. Pe stânga, magazinul pentru copii cu sania în vitrină.

Forfota la intersecţia cu Ştefan cel Mare era permanentă şi uriaşă. Cu greu reuşeam să mă desprind de mână mamei, dar când reuşeam, a mea era lumea. S-a întâmplat de câteva ori să mă rătăcesc de ea, dar asta era definiţia ei, pentru că eu mă simţeam că peştele în apă. În fotografia cu dubiţa se vede un magazin Foto-Sport-Muzică în a cărui vitrină era expusă şi o chitară electrică iar înăuntru era o poză mare cu Elvis. Totuşi, la vârstă mea eram nult mai interesat de magazinul de alături, cel chiar de pe colţ, de jucării. Într-o vitrină trona o sanie mare, cu schelet de metal vopsit verde şi scândurile roşii, pe care oricât am încercat să o conving pe mama, nu mi-a cumpărat-o. A mea era toată din lemn, cu şine de metal aplicate pe tălpici. Nu că nu şi-ar fi făcut perfect treaba, dar nu era vopsită în verde şi roşu! Erau acolo tot felul de jocuri, “Piticot”, “Nu te supără frate”, “Marocco”, unele de segmente din plastic ce se îmbinau în construcţii stranii potrivit imaginaţiei fiecăruia, nici nu le mai ştiu – cam cu asta se distrau copii pe atunci, şi nu era de loc rău. Pe cealaltă parte a intersecţiei, parcă era un magazin destul de mare (sau aşa mi se părea mie) de stofe? Am intrat de câteva ori acolo, dar nu îmi amintesc precis – era un magazin plictisitor! Oricum, interesant nu era magazinul, ci ceea ce se află în faţa lui, pe trotuar: o gheretă de îngheţată. Acolo se vindea îngheţată de vanilie pe băţ, cred că 25 de bani bucata? Îngheţata arăta că un cilindru, foarte aromată, şi foarte îngheţată, în comparaţie cu cea aproape fleşcăită cum se nimerea să cumpăr ceva ani mai târziu, de-mi venea să o arunc în cap vânzătorului. Când muşcai, în secţiune dinspre băţ, care era tot rotund în diametru şi foarte subţire, că un pai de grâu, se formau nişte raze, un fel de steluţă – aşa era de îngheţată compoziţia respectivă.

Intersecţia era locul unde aveau loc tot felul de evenimente majore. De 1 Mai, mă ducea mama să văd “defilarea”, adică formaţiunile de muncitori ce se adunau în coloane, trecând hotărâţi şi entuziasmaţi la culme, cu fruntea sus şi privirea aţintită în viitorul de aur, exprimându-şi adeziunea deplină la toate cele, îndreptându-se către şosea, spre Piaţa Victoriei. Foarte mulţi mai luau câte o pauză şi ni se alăturau nouă, privitorilor, în jurul meselor cu crenwurşti şi multă bere, pentru refacerea avântului revoluţionar. Adunam cât de multe steguleţe de hârtie puteam, pe care mai apoi le schimbam cu ceilalţi copii pe capace de bere, bile colorate, şi alte bogăţii inestimabile. Un eveniment cu totul aparte a fost sosirea şi expunerea balenei “Goliath”. Cum ieşeai de pe Moşilor, în stânga, găsiseră respectivii o încăpere lungă şi destul de îngustă, poate că o fi fost o magazie (lângă o cârciumă de-i zicea “Hanul Obor”, care cred că fusese chiar han, pentru că într-o escapadă de recunoaştere evadând într-o zi de lângă mama îi descoperisem de fapt curtea din spate unde erau lăsate căruţele şi caii muşteriilor veniţi la Obor cu produse) unde au expus cetaceul. Era iarnă şi foarte fig, am ajuns acolo cu ai mei seara, ţin minte că era întuneric afară. Eram deja îngheţat bocnă, şi a trebuit să aşteptăm afară la o coadă cum nici în anii următori nu se forma la măcelarii. Într-un final am intrat, primul lucru de care îmi amintesc a fost un borcan mare de sticlă în care era un ochi al balenei. Oamenii mergeau foarte încet înconjurând balena, era că şi cum ar fi înconjurat un catafalc aducând un ultim omagiu decedatului, dar cei de acolo erau curioşi şi zgomotoşi, “lume, lume vino şi te miră” – şi veneau oameni din tot Bucureştiul. Poate pentru că-mi îngheţaseră picioarele şi mi se făcuse foame, impresia făcută de biata balenă asupra mea a fost extrem de limitată. În drum spre casă, ne-am oprit la Odobeşti, acolo ne-am întâlnit cu o familie prietenă, discuţia s-a învârtit bineînţeles în jurul balenei, iar eu m-am dus şi m-am proţăpit în faţă orchestrei ce cântă un şlagăr la modă, “Pepita de Majorca”.

De cealaltă parte a Şoselei Ştefan cel Mare începea Împărăţia Oborului. Cel pe care mi-l amintesc eu avea trei secţiuni majore. Partea dinspre Hală era piaţă de verzituri. Apoi, înspre Şoseaua Colentinei, urma o secţiune ce aparţinea în majoritate olarilor. Ceramică de tot felul, dar mai ales un spectacol pentru care trebuie să mulţumesc cerului pentru şansa pe care am avut-o de a-l vedea. Acolo, într-o lărgire a locului, jucau Căluşarii adevăraţi, nu de la brigada artistică a casei de cultură. Ţărani veniţi din pământurile Olteniei, care jucau la fel acasă, la horă în sat. Odată a fost o trupă ce avea cu ei şi un puştan ceva mai mare decât mine, costumat în toată regula, cu ciomag şi clopoţei înfăşuraţi pe gambe – cât l-am invidiat! Îl ridicau pe umeri, juca şi el la fel că ceilalţi. Costume adevărate, făcute de casă, albul care nu mai era alb ca pe scenă sau la televizor, unii cu zorzoane mai jerpelite, cu opinci târşuite şi roase. Aveau lăutarii lor, de fapt asta este mult spus, uneori era doar o vioară. Jucau, se odihneau, jucau iar, şi tot aşa ziua întreagă. Lumea le arunca bani. De fiecare dată stăteam şi mă uitam pierzând noţiunea timpului, mama mă lasă în pace.

A treia secţiune era chiar spre Colentinei, şi a dispărut odata cu modernizarea străzii. Acolo erau un fel de barăci joase şi lungi, unde profesau tot felul de meseriaşi: tinichigii, împletitori de coşuri şi rogojini, lăcătuşi, ciurari. Dacă vremea era bună, mulţi lucrau în faţă atelierului, unde de altfel erau expuse şi mărfurile. Chiar înspre stradă era – bineînţeles – o patiserie, cu mese înalte, rotunde, fără scaune, şi blatul de marmoră cu multe vinişoare maronii. Pateurile, formidabile.

Hala mi se părea imensă. Ajungeam înăuntru mai ales iarna însoţindu-l pe tata, principala cumpărătura fiind fructe sau brânză. Erau mere Jonathan, frumos aranjate în trunchiuri de piramidă, la nişte preţuri exorbitante: 10-12 lei kilogramul. Nu ştiu câţi dintre copii de azi au avut vreodată ocazia să muşte dintr-un măr Jonathan. Acum vreo patru ani eram în piaţă la Crângaşi, tot aşa, mă uităm după fructe. Pe multe tarabe erau mormane de mere, toate etichetate cu numele celebrului soi. Ei bine, nu aduceau nici pe departe cu aceste mere parfumate şi dulci, am şi avut o discuţie contradictorie cu câţiva ţărani (?) – sunt convins că ştiau prea bine că înşelau lumea, dar asta-i comerţul liber în România, unde legi stricte privid “deceiving advertising” nu există, neam.

Doar o notă scurtă, de la Obor înainte pe Colentinei, imediat după podul peste râu în dreapta, era “Zahanaua Colentina” – excelentă cârciumă, îngropată în verdeaţă, unde am ajuns de cateva ori dus de tata, să ne delectam cu maţe de miel, măduvioare, momiţe, creier, fudulii, şi toate celelalte organe făcute la meserie pe grătar, de nu cred ca mai exista un loc asemanator în Bucureşti, şi nici acum nu se află.

Tot la Obor se mai făcea Târgul Moşilor – adică pentru puştani ca mine, hoţi de buzunare, şi jucatorii de “uite popa, nu e popa”, raiul pe pământ. Despre el, poate într-un episod viitor.

articolul foloseşte fotografii de Dan Vartanian şi imagini aeriene şi stradale Google. De asemenea, au fost luate imagini de pe site-urile Idei Urbane şi Oraşul lui Bucur.

scris de Alexandru Dinu

Spunea undeva Petru Popescu: “Bucureşti – antologia vivantă a tuturor arhitecturilor Europei”. Poate că ar fi de adăugat şi a Asiei Mici şi a Orientului Apropiat.

Scăpată de bombele celui de-al doilea război şi atinsă de modernizările anilor 1980 doar de-a lungul Căii Moşilor, zona cuprinsă între această din urmă, Bd. Carol I (Republicii), Armand Călinescu – Vasile Lascăr, Bd. Dacia – Mihai Eminescu, Foişorul de Foc, încă oferă o imagine fermecătoare a Bucureştiului interbelic, cu multe adaosuri de pe la începutul anilor 1900.

Până pe la finele anilor 1980, zona a rămas virtual intactă, cu excepţia construcţiei clădirii Serviciului de Ambulanţe de pe strada Mihai Eminescu. Alte schimbări minore de genul blocului construit pe colţ, vis-a-vis de Casa de Cultură Mihai Eminescu (Club Z), unde înainte era ceva nici părculeţ, nici loc uitat, nu i-au perturbat în nici un fel echilibrul arhitectonic.

Am să restrâng prezentarea de astăzi (spun aşa cu speranţa că voi reveni) doar la zona Bisericii Silvestru, încercând să adun câteva amintiri de pe la începutul anilor 1960.

După 1948, casele mari şi bloculeţele de 2-3 etaje din zonă au fost naţionalizate. Unele au devenit reşedinţe ale unor personalităţi (Mihail Jora, Radu Beligan), alte au fost date în folosinţa oamenilor obişnuiţi, hăituiţi de lipsa de locuinţe din anii de după război, multe case şi-au păstrat proprietarii iniţiali, şi unele au fost transformate în instituţii publice, mai ales policlinici de cartier.

O casă frumoasă pe C. A. Rosetti cu Jean-Louis Calderon unde pe la finele anilor 1950 funcţiona o policlilnică:

Superbă clădire pe Salcâmilor, transformată în policlilnică ce încă funcţionează:

Un exemplu grăitor este superba casă din centrul fotografiei de mai jos, la intersecţia Salcâmilor cu Viitorului, care pe la 1958-1961 fusese transformată în cămin pentru copii, cu un regim săptămânal. Am petrecut şi eu cred cam o lună de vară acolo, îmi aduc aminte curtea absolut imensă.

Mai apoi ai mei m-au dat la grădiniţa din prelungirea Şcolii Generale Nr. 23, de lângă Biserica Silvestru. Fotografia este de prin 1961-62:

Noi locuiam pe Venerei, acum Părintele Galeriu. Cu tot respectul cuvenit cuviosului, numele de Venera mi se pare cu mult mai frumos… Neinspirată schimbare, zic eu. Grădiniţa era mărginită de un mic parc – acum distrus, cu siguranţă spre mâhnirea rezidenților zonei – ce înconjura un monument militar, relocat.

Casa gri din dreapta imaginii are pentru mine o semnificaţie aparte; pe treptele acelei uşi am învăţat să joc “5 pietre”, o achiziţie de stil fără de care aspirarea la un statut cât de cât onorabil printre ceilalţi copii era exclusă.

Pe atunci, biserica era mai puţin albă, şi arăta doar un pic diferit, mai ales intrarea. De Bobotează, în faţa bisericii se aducea un cazan mare plin cu apă ce urmă a fi sfinţită. După efecturea ritualului, lumea, multă că la un cuplaj de fotbal, lua apă şi care apuca, câte o crenguţă din busuiocul lăsat în vasul respectiv – şi eu la fel, că mă trimetea mama în fiecare an. Ceremonia era publică, audienţa imensă, totul era legal şi permis, lucru care întotdeauna m-a făcut să am oarece îndoieli faţa de afirmaţiile potrivit cărora astfel de practici erau interzise.

Împotriva faptului că noi, puştanii, nu găseam alt loc mai potrivit decât în curtea casei parohiale de a lansa rachete de carbid din cutii goale de conserve, producând un zgomot asurzitor şi odată spărgând un geam, Părintele Bărbulescu, venerabil şi alb, ne aduna pe toţi în casă şi nevastă-să ne punea în faţa tot felul de bunătăţi dulci, ce aduceau tare mult cu cele făcute de bunica, în Moldova. Să se odihnească amândoi în pace.

Venerei, o stradă lungă şi absolut dreptă, are cam pe la jumătate un mic rotond, un intrând ce pe atunci se numea Popă Şapcă, apoi Topliceni, aşa cum cred că îi spune şi în prezent, şi unde de fapt locuiam noi. Mărginită pe partea Şcolii 23 de un şir de case mici, construite cred că înainte de Primul Război ori chiar pe atunci, strada produce pe partea opusă o izbucnire arhitectonică formidabilă prin prezenţa unei case într-adevăr remarcabile.

Într-un fel aducând cu un castel la scară redusă, cu o terasă superbă (de unde îmi lansam ursuleţul de jucărie suspendat de o paraşută făcută dint-un batic al maică-mii) încoronată de un felinar enorm din fier forjat, cu o intrare somptuasa la capătul câtorva scări în spirală străjuită de un leu sprijinind un scut cu blazon, şi un peron în semicerc unind cele două porţi mari de acces, m-am întrebat întotdeauna cum de nu a fost declarată monument arhitectonic. Castanii imenşi sunt aceiaşi de acum 50 de ani, doar turturelele ce cuibăreau între ramurile lor au dispărut. O parte din grădina nesfârşită a acestei case, precis porţiunea unde se afla o compoziţie alcătuită dintr-un bazin circular şi doi Sfincşi – reproducere fidelă la scară a celui egiptean – a fost distrusă de construirea unei monstuozităţi de coşmar:

O altă parte a grădinii a fost distrusă de alt monstru construit dinspre str. Popa Petre:

Dar cel mai uimitor lucru ce-l găseai în grădina respectivă era un minuscul izvor natural, care nu am înţeles niciodată unde se pierdea, şi care în unele veri mai lipsite de ploi înmuia doar pământul pe o porţiune de câţiva metri pătraţi. Rezultatul prezenţei acestui izvor era însă spectaculos; un fel de mini-junglă crescuse în jur pe o porţiune cam cât o jumătate de teren de fotbal, un paradis pentru plante, păsări şi insecte, şi mai ales pentru noi, copiii. Bănuiesc că o asemenea formaţiune era unica în Bucureşti, deşi izvoare similare se mai găseau. Oare ce s-o fi ales de ea?

Intrarea Topilceni era singură porţiune a străzii cu construcţii de tip bloc-vilă ridicate prin anii 1920 – 1930.

Sunt arhitecturi cu linii drepte dar armonioase, cu interioare spaţioase şi elegante, locuite atunci de indezirabili precum avocaţi, doctori, ingineri, arhitecţi, un fost comandor de aviaţie căruia chiar aşa îi spuneam, “domnu Comandoru”, iar în prezent mai ales de bişniţari în stil mare. Fotografia este evident făcută acum câţiva ani buni, iar unghiul nu face dreptate arhitecturilor respective. De la data fotografiei casele şi-au schimbat proprietarii umili cu alţii mai puţin umili dar cu conturi bancare substanţiale, şi renovate.

Nu pot să nu amintesc de existenţa unui pom ce creştea în curtea Şcolii 23. La fel de mare că şi castanii de peste drum, crescuse aplecându-se peste gardul şcolii, către stradă. Ciudat, dintr-o ramură groasă ce se desprindea ceva mai sus de gard, se deschisese un fel de mâner perfect, poate o creangă ce vruse să crească de capul ei, apoi se răzgândise reintrând în ramură-mama. Cocoţat pe gard, te puteai legăna agăţăndu-te cu o mâna de acest mâner, activitate care cerea o oarecare îndemânare acrobatică din păcate neapreciată nici de părinţi, nici de vreun profesor ce se întâmpla să fie prin curte.

Deşi intrarea Topliceni (ca de altfel şi celelalte străzi din zona) adunase un grup de intelectuali, în general pe Venerei locuiau oameni mai puţin suspecţi, oameni simpli şi oneşti, funcţionari mărunţi, croitorese la domiciliu, suflete bune şi curate de la care nu îmi amintesc să fi auzit vreodată o vorbă grea, chiar când dădeam iama prin caişii, nucii şi corcoduşii de prin curţi. Erau foarte mulţi evrei în zona, unii plecând în Israel chiar prin acei ani, alţii, cu ai căror copii eram coleg de grădiniţă şi mai apoi de şcoală, rămânând. Erau şi armeni mulţi, încă ţinând mici afaceri precum băcănii, patiserii, sau mici reparaţii diverse, mai ales pe Calea Moşilor. Mai erau nemţi, unguri şi slavi, într-o adunătură armonioasă, toţi vecini buni, oricând gata să ajute măcar cu un gând bun şi o vorba de mângâiere. Cred că singură naţie absenţa erau ţiganii, sau cel puţin eu nu îmi pot aminti de nici unul. Şi întrucât cunoşteam mai toţi puştanii cale de o poştă, cred că am dreptate în afirmaţia mea.

Strada avea că surse de aprovizionare domestică magazinele de pe Calea Moşilor, Republicii, Viitorul şi Eminescu, şi Piaţa Gemeni (Galati) – iarăşi o schimbare neinspirată de nume – câteva aprozare improvizate şi mici magazine de tot felul în locuri oarecum mai circulate, ca de exemple la fostă staţie de benzină de la intersecţia Vasile Lascar cu Maria Rosetti:

… unde exista un aprozar, şi la parterul blocului din stânga, parcă o alimetara mică, un magazinaş de cafea-dulciuri, şi alte câteva dughene de care nu îmi amintesc bine. Puţin mai în spatele copacului din stânga stătea la parterul blocului respectiv Iris, o colegă de clasă, care avea un avcariu la fiecare fereastră; trebuia să mă opresc să mă uit la peşti de câte ori trecem pe acolo, exasperând-o pe mama de se întâmpla să fim împreună. Mai ales însă, exista o faună fixă de producători şi meseriaşi ce livrau la domiciliu – şi aceştia erau cei care într-adevăr întregeau farmecul deosebit al epocii, precum sarea da gust mâncarii. Era o lăptăreasă rotundă bine de tot, ce trecea în fiecare dimineaţă într-o şaretă trasă de un cal negru, aducând nu numai lapte ci tot felul de produse precum unt, smântână şi multe feluri de brânzeturi proaspete făcute din lapte de bivoliţă muls cu o seara înainte, în pătrate doar cu puţin mai mari decât o cutie de chibrituri, uşor bombate, învelite în tifon alb şi stivuite în coşuri largi şi joase de răchită printre frunze de dud, câţiva zarzavagii, geamgii, tăietori de lemne, vânzatori de mături, “puitori de coadă la topor” – aşa se recomandau (nimic politic, asemănare absolut întâmplătoare), ascuţitori de cutiţe, foarfeci, etc., toţi trecând, strigându-şi meşteşugul şi apărând la ore fixe, că îţi puteai potrivi ceasul după ei, noi aşteptându-i şi ţinându-ne liotă după ei, fără obrăznicie, doar cu o nesfârşită curiozitate – ce putea fi mai nemaipomenit decât o tocilă cu pietroi, acea alcătuire ciudată, scheletică, de lemn şi curele, purtată în spate de un individ ce invita necontenit pe toată lumea să-şi ascută uneltele tăioase. Când se întâmpla să fie oprit de vreun locatar şi solicitat să-şi facă meseria, ne adunăm claie peste grămadă în jur urmărind acel mecanism misterios cu o pedală mare călcată continuu şi miile de scântei ţâşnind de pe piatră de polizor, într-o muţenie deplină, fiecare dintre noi dorindu-şi că spectacolul să nu se sfârşească niciodată. Din păcate, omul îşi termină treaba, îşi luă banii şi pleca mai departe strigând cât îl ţinea pieptul, căutând alţi muşterii.

O caracteristică de bază pentru stradă şi pentru întreaga zona era lipsa traficului auto. Cu toate că exista o fabrică sau un garaj auto ce probabil avea o mare secţie de fabricare a pieselor (uneori, pe uşa lăsată deschisă vedeam tot felul de maşinării şi utilaje), trecerea unui maşini era apropape un eveniment, aşa încât strada ne aparţinea, şi cei vreo 20 de copii eram stăpâni necontestaţi. Erau şi câteva maşini prezente tot timpul, ZIM-ul pe care şofa tatăl lui Valentin pentru un minister, Moskvici-ul lui nenea Augustin, tot la un minister, Warszawa pe care lucra tatăl lui Nelu tot la un minister, dar şi câteva automobile personale, Skoda Octavia aparţinând tatălui lui Raducu, Fiatul 600 al domnului Gad, şi câteva motociclete; dar pe Venerei propriu-zis, era pustiu. Îmi amintesc prima mea întâlnire cu camionul Carpaţi, şoferul oprise chiar în dreptul Intrării Topliceni, cred că aştepta pe cineva. Eram cu un prieten de joacă, am lăsat totul şi ne-am dus să ne uităm la camion, “nene, ce marcă e asta”, şi am aflat numele de răsunet, ni se părea nemaipomenit de frumos, ca un fel de nava spaţială!

Dar strada era doar pentru joacă. Deplasările de la o adresa la altă se făceau nu pe stradă, ocolind, ci într-un mod mult mai logic, sărind gardurile dint-o grădina într-altă, urmând astfel o linie cât mai dreaptă într-un decor mult mai pitoresc. De exemplu, existau două surse pentru achiziţionarea seminţelor prăjite de floarea soarelui. Una pe Oltarului, unde se ajungea imediat sărind gardul în curtea bibliotecii Şcolii 23, şi apoi gardul către Oltarului. Cealaltă chiar în colţul Str. Silvestru cu Popa Petre, unde se ajungea sărind gardul în curtea “castelişorului” descris mai sus, apoi încă două garduri până în curtea casei unei fetiţe ceva mai mare decât mine, cred că o chema Rodica (a avut bunăvoinţa să-mi scrie angajamentul de pionier, cu multe desene şi înflorituri, o opera de artă!), pe care străbătând-o ajungeai numaidecât în stradă. Un asfel de traseu a fost la un moment dat eliminat de prezenţa unor santinele înarmate chiar viv-a-vis de părculeţul grădiniţei. Acolo există un fel de intrând, de unde prin grădini se ajungea tocmai în Str. Toamnei, unde fiinţa o reşedinţă diplomatică a Israelului. Din cauza evenimentelor arabo-israeliene, că măsură de precauţie Str. Toamnei spre Salcâmilor s-a închis făcându-ne nouă viaţa grea, şi închisă a rămas până în ziua de azi. Din fericire totuşi, cealaltă jumătate dinspre Popa Petre rămăsese deschisă, permiţând accesul rapid către alţi tovarăşi de joacă.

De altfel, mersul pe jos acoperind suprafeţe care astăzi sunt de neconceput a fi străbătute altfel decât cu maşină, era o regulă. De la Biserica Silvestru până spre Piaţă Romană, Grădina Icoanei sau spre Biserica Batistei – Piaţa Universităţii urmând întortocherea stazilor, erau trasee obişnuite. La Piaţa Obor se mergea întotdeauna pe jos, tramvaiul folosindu-se doar pe vreme rea, iar Bd. Republicii era atât de aproape încât nici nu se punea problema aşteptării în staţie.

Potrivit înţelepciunii populare care spune că unde-i biserică trebuie să fie şi cârciumă alături, Biserica Silvestru se afla la capătul opus străzii Oltarului, unde la intersecţia cu Moşilor, pe colţ era restaurantul Odobeşti (în acelaşi echilibru spiritual se aflau, doar câteva intersecţii mai încolo, biserica Popa Chiţu şi cârciuma Muscelu, care mai recent a fost rebotezată Nicoreşti). Demolat cu ocazia modernizării Căii Moşilor, cârciuma Odobeşti poate fi văzută în imaginile de arhiva ale filmului “BD intră în acţiune”. Din fericire am găsit o fotografie a lăcaşului respectiv.

Cu regim de zahana, Odobeştiul avea o grădina de vară micuţă, cu pietriş pe jos, acoperită în întregime de coroanele bogate a câtorva pomi mari, şi izolată de stradă de iederă groasă ce crescuse pe gard înalt. În fundul grădinii exista o scenă micuţă unde se produceau tot felul de formaţii muzicale dăruind auditoriul cu şlagărele timpului în prelucrări proprii, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie – îmi amintesc de un oarecum sud-american “ai, ai, ai, ai sucu-sucu” – greu de spus care era de fapt textul original. Importanţa existenţei acestei cârciumi era covârşitoare. Personalul ne lasa să adunăm capacele de bere de prin frapiere şi de printre mese, care apoi erau aşezate în şiruri lungi pe linia de tramvai. Trecerea vagoanelor producea mici discuri perfect netede, cu care jucăm “tigăiţe” – drum lung până la jocurile pe computer, dar, sunt absulut sigur, cu mult mai frumos, adunând laolaltă 5-6 sau chiar mai mulţi puştani într-o interacţiune socială directă şi febrilă.

Ca peste tot în Bucuresti, zona a intrat într-un program de distrugere extrem de bine organizat. Casele sunt cumpărate, lăsate în păragină, apoi distruse sub motivul că nu se mai pot repara. În locul lor se construiesc clădiri de obicei înalte pentru exploatarea la maxim a spaţiului, cu arhitecturi care se potrivesc că nuca-n perete aerului oarecum boem al stazilor vechi. Trăiesc de mulţi ani în SUA, şi mă gândeam de grija exacerbată cu care americanii înconjoară fiecare (la modul propiu) cocioabă veche de 50 de ani, nemaivorbind de străzi, cartiere sau orăşele de pe la începutul Secolului XX pe care le-au declarat muzeu şi le-au integrat în circuitul turistic. Ei, dac-ar avea un Bucureşti, probabil că l-ar acoperi cu o cupolă de sticlă, cu temperatura şi umiditate controlată, aşa cum ne-au propus să facă cu Voroneţul pe vremea când eram în liceu. Dar noi avem un Bucureşti, deci ne putem permite să ne batem joc.

Despre Calea Moşilor, în episodul viitor.