despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Urme ale trecutului (XXIII) – RFCI-1 a încercat să aprindă lumina

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Releul Fotoelectric pentru Comanda Iluminatului – Întâiul (RFCI-1) a început să aducă lumină, în principal pe străzile altora şi foarte puţin – spre deloc pe ale noastre, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Făcea parte din familia onorabilă (de produse) a Fabricii de Elemente pentru Automatizare (FEA) şi era parte componentă a punctelor de aprindere a iluminatului public fabricate de Automatica pe care Romelectro le utiliza în lucrările de electrificare din Irak, Iran, Siria, Libia, Iordania, Yemen.

Releul, pre numele său de export Dim photo relay RFCI-1, se alimentează la tensiunea de 230 V., 50 Hz., are prag fix de comutare la o iluminare de 40 lx. şi ca element de ieşire un contact normal deschis despre care nu ni se spune nimic. Altfel, construcţia este impresionantă: Carcasă masivă cu grad ridicat de protecţie la praf şi la stropire cu apă (IP54), vopsită cum se cade, presetupă performantă, cablu electric de racord cu izolaţie de cauciu, de tip naval (CNC85Cf), produs la I.C.M.E. (Întreprinderea de Cabluri şi Materiale Electroizolante).

    

Prin 1995, Romelectro a început să gâfâie şi avea în stoc o mulţime de echipamente pentru care perspectiva de a mai fi utilizate se îngustase periculos. A primit o mână de ajutor de la RENEL şi o parte dintre acestea a fost transferată către Filialele de Reţele Electrice.

Atunci a ajuns la mine, printre altele, un punct de aprindere a iluminatului, pentru export, zămislit de Automatica în halele fostei fabrici Ford din Floreasca.

Era grozav! Cutia metalică generoasă, în care se putea lucra lejer, bine etanşată şi protejată împotriva coroziunii, echipament de comutaţie ABB, accesorii de bună calitate… ce mai, treabă bună. Elementul de comandă era releul despre care făcurăm deja vorbire. Din capul locului, pragul fix de comutare şi frigul prelungit de pe la noi mă cam făceau să am îndoieli asupra bunei lui funcţionări.

Spre sfârşitul verii l-am montat, cu caracter experimental, într-un loc potrivit, ca să nu producă deranj prea mare şi la care să ajungem cu uşurinţă.  După câteva săptămâni de chinuială am reuşit prin încercări să amplasăm releul fotoelectric şi să-l orientăm astfel încăt să reacţioneze corect în condiţiile specifice de la faţa locului.

Când ne pregăteam să zicem „Hop!” a venit iarna şi odată cu ea beleaua. Releul fotoelectric nu vroia nici de-al dracu să funcţioneze în aerul cam rece din Ilfov. La căldurică se simţea bine, dar acolo nu ne era de folos. Aşa că l-am înlocuit fuguţa cu clasicul ceas de comutare GANZ care deşi fabricat în Ungaria, funcţiona ca unul elveţian.

Poate că pe alte meleaguri, acolo unde râvna şi priceperea specialiştilor români l-au dus, releul RFCI-1 a spulberat întunericul nopţilor fără să zbârcească. Nu ştiu! Pe la noi n-a reuşit, a fost doar o încercare.

Urme ale trecutului (XXII) – Philips şi Goliath

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Philips cel din titlu nu este Gerard Philips, fondatorul unei companii olandeze care îi poartă numele. S-a întâmplat în 1891. Un an mai târziu, finanţat de tatăl său, bancherul Frederik Philips, a pus în funcţiune la Eindhoven prima fabrică în care a început să producă becuri (lămpi) cu filament de carbon.

Povestea ce va să vină are ca personaj principal un bec fabricat pe la sfârşitul anilor ʼ40 ai secolului trecut chiar de Philips, devenit între timp un producător cunoscut, apreciat în toată lumea şi nu doar pentru sursele de lumină născocite de specialiştii săi.

„Beculetele” este unul clasic, cu filament din wolfram, are puterea de 1.000 W şi se alimentează la tensiunea de 220-230 V. Fotografiile fac inutile oricâte vorbe.

Să-l vedem!

    

Face pereche cu un Goliath adevărat, contemporan cu el, adică un fasung căruia azi îi zicem E40, construit din alamă şi izolant ceramic.

     

Astfel de becuri erau utilizate în anii ʼ50, de regulă, pentru realizarea unui iluminat exterior, ocazional – provizoriu la unele evenimente deosebite cum ar fi chefurile prelungite organizate de greii paridului la Snagov, pe pajiştea de lângă palatul Principelui Nicolae. De pe acolo provine şi cel aflat în colecţia mea de vechituri.

Împreună cu alte lucruşoare devenite urme ale trecutului şi amintiri dragi sufletului meu, l-am primit de la maistrul Andrei Klush, zis Neamţu, atunci când s-a despărţit definitiv de România şi urmându-şi fiii s-a stabilit în Germania. Trei ani am ucenicit cu bun folos pe lângă el punând temelie trainică devenirii mele profesionale. Ştia meserie, era riguros, ordonat, disciplinat, calm, haios, civilizat, ferm, drept şi omenos. Era neamţ! Pentru asta fusese deportat în Dombas. A crescut câteva generaţii de pramişti: electricieni, maiştri şi ingineri care ajunşi specialişti de nădejde nu l-au făcut niciodată de râs.

Becul este funcţional. Îl mai aprind uneori pentru a satisface curiozitatea câte unui vizitator mai insistent. Altfel, toţi cei care îmi trec pragul sunt atraşi de el. Au şi de ce!

Absurdul la el acasă – ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienții!

scris de Mini-Economicus

Cred sincer că marea majoritate a bucureştenilor obişnuiţi, s-au ciocnit, mai mult sau mai puţin din “considerente bahice”, de celebra plăcuţă cu ecritoul respectiv, atârnată de uşa unor locante, unde oricum… intrau şi câinii să se cotoiască !

Miturile urbane din vremea Romei antice îi atribuiau “celebrului” Imparat Vespasian zicala de-a dreptul socratică “banii n-au miros”! Habar n-avea ‘nea Augustus ce reverberaţii va avea peste milenii zicerea lui…

Desigur că nu mă refer aici la “stabilimentele” cu pretenţii de ţinută, invitaţii exclusive, cluburi private, etc; mă refer la ceea ce ar numi tăticii noştri de peste gârlă…“your average joint”, ori mai pretenţioşii mei conaţionali de circumstanţă..“a public house”!?

Ca să nu divagăm, “par examplu”, să situăm acţiunea poveştii, undeva în 2018, când – din păcate – a fost anul, în care încă mi-am mai putut petrece vacanţa de vară în ţară… nu trag nădejde că, de atunci, lucrurile s-au schimbat în bine, mai ales după “pandemie!?

O singură remarcă: nu sunt un naiv, bat cârciumile de capul meu, încă de când eram prin clasa a-V-a, de prin anii ’70… aşa încât ştiu cu ce se… mănâncă 🙂

Merg deci, la aceeaşi veşnică terasă de pe strada copilăriei, unde evident că mai adun în jurul meu cel puţin şase-şapte comeseni, îndeobşte şahişti, foşti colegi de şcoală, câteva gagici rămase pe dinafară de prin multinaţionale, ce să mai… o trăznim la fiecare câteva zile de câte 1000-1500 lei tramvai..nu chiar puţin bani pentru România!

Evident că (probabil) “contribuţia” noastră de cca.1000 Eur/săptămână nu înseamnă nimic pentru zevzecul patron… care, culmea, mi-a fost şi coleg de generală, dar nu mă mai cunoaşte??

Vine deci Sf.Maria, adun toată gaşca, cred că de data asta eram vreo cincisprezece…dăm să intrăm, dar “chelnăritza” – cu faţa aferentă de video-chat şi “utilaj petrolier de foraj la mare adâncime” ne spune că: “avem dreptul de a vă refuza şi, aşa cum scrie pe uşă, de a ne selecta clienţii“..??

Evident că rămân interzis, mai ales că mă cunoştea, iar cu ciubucul luat de la noi după fiecare masă… cred că îşi putea lua lejer, măcar câteva furouri de la “Victoria’s Secret”…ca să le folosească pentu ocupaţia complementară!?

Insist pe un ton dulce, neînţelegând de unde şi până unde schimbarea de atitudine!?

Răspunsul mă trimite direct într-o lume, în care dacă aş fi fost pe “droage”, cred că m-ar fi trezit instantaneu – “nu permitem accesul în pantaloni scurţi, aţi deranjat personalul prea des, aţi murdarit WC-ul!?”

Treaz fiind, rămân cuc !! Incerc cu toţi neuronii valabili la ora aia, deh am şi eu o vârstă, să rememorez gravele “incidente” pentru care, acum, suntem interzişi…şi la propriu şi la figurat !? Nu ţin neapărat să cheltuiesc la ei, dar aş vrea, măcar să înţeleg!

  1. Pantalonii scurţi…vrăjeală – mai fusesm acolo de n’şpe ori în “ţinuta” aia…
  2. Desigur că am “deranjat” personalul, atunci când ţi se aduc micii reci, muştarul vine la “calendele greceşti”… iar cartofii prăjiţi… când s-or găsi mai ieftini în Obor!
  3. Fireşte că am murdărit “coşmelia” numită WC, aflată pe terasă, întrucât apa oricum nu era, perie nici atât… iar vasul respectiv era de dimensiunea unei ceşti de cafea… că, deh’, e mai ieftin!

Am plecat, fără prea multe comentarii, către un alt local, aflat pe aceiaşi stradă, din păcate prea puţin cunoscut şi lăudat, unde ne-am făcut de cap, la jumătate din bani!

Sigur că atunci când este să te urmărească pisica neagră… nu scapi! Eram total desprins de realitate într-o frumoasă zi de vară şi, n-am ce face, intru la o terasă pe Str. Mântuleasa, fără să-mi dau seama că aparţine… aceluiaşi ipochimen!?

Ghinion, mă recunoaşte chelnăriţa şi îmi spune că pot sta…doar dacă spăl WC-ul??

Imi sare muştarul rău, sun la un fost coleg de facultate, şef pe la G.F…îmi zice: bă, tu ai înebunit, păi acolo mănâncă cel mai bine băieţii mei, alege-ţi şi tu altceva să reclami…

Mă reîntorc acasă, cumpăr parizer, un ziar, o cutie de pateu, o ceapă, o bere la pet, ţigări moldoveneşti, ca să aducă..ceva..ceva cu Bucegi şi Carpaţi… mănânc şi plâng….

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu este o vendetta personală, acest lucru mi s-a mai întâmplat de câteva ori, e drept că în acele locuri nu aş fi avut acces decât dacă… eram uitat în sicriul de bronzat la salon!

Un singur sfat: nu amestecaţi sentimentele cu afacerile, vorba istoricilor Bucureştilor – atunci când bagabonţii erau duşi spre spânzurătoare, culmea, aflată undeva, mai aproape de Str. Mihai Eminescu, decât de Bariera Oborului – “cine face ca mine, ca mine să păţească“!

Greu plătim amintirile tinereţii…

Portrete şi întâmplări (XVII) – Fiat justitia

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele  zilnice.

Una dintre cele mai frumoase şi mai cuprinzătoare descrieri  a mahalagiilor, a celor care dădeau viaţă mahalalelor bucureştene, este cuprinsă în Bucureştii vechiului regat, Editura Universul, Bucureşti, 1944, rodul ostenelii lui George Costescu.

Cu talent, cu farmec şi cu meşteşug, cronicarul transformă capitolul dedicat acestora într-un veritabil studiu sociologic în care desluşeşte relaţiile dintre oamenii mahalalelor, dar mai ales chezăşia unei vieţi rânduite şi tihnite – regulile simple, nescrise pe care toţi le respectau.

„Nu trebuie să se treacă cu vederea mai ales că, în vremurile acelea, nu numai bătrânii dar chiar cei maturi respectau cu toată smerenia atât legile ţării cum şi obiceiurile noastre din stămoşi – şi că dacă celor de-acum nu prea le place cuvântul „smerenie”, apoi nici nu-l pot înlătura dintre ale noastre, decât înlocuindu-l măcar cu acela de „cuviinţă”, pe care nu este şi nici n-a fost Naţie pe lume să nu o cunoască şi să nu o practice. Numai cuviinţa aceia a dat cetăţenilor de-atunci ai Bucureştilor putinţa să aibă o viaţă tihnită, adică în rosturile ei fireşti.

Familia, cu rubedeniile şi cu avutul ei. Politica, cu legăturile, năzuinţele şi procopselile ei periodice dar modeste. Prieteşugul, cu distracţiile şi cu petrecerile lui. […]

În afară de aceste apropieri spre buna înţelegere, mai era şi aceia de vecinătate între cei ce aveau locuinţele alăturate sau pe aceiaşi stradă. 

Vecinii se apropiau între ei şi în trebile casei şi în cazuri de nevoie sau de boală; iar petrecerile se făceau tot între ei. Punerea la cale a acestor petreceri la casele unora din ei sau împreună, pe afară, pe undeva la iarbă verde, era o contribuţie voioasă a tuturor. Unii aduceau merindele, alţii se însărcinau cu prepararea mâncărilor, alţii cu grija băuturilor, a mijloacelor de transport sau chiar a lăutarilor, fără de care nu se prea făcea aşa ceva.

Mai pe scurt, lumea bucureşteană de-atunci se cunoştea mai bine şi mai cu folos din convieţuirea în felul sus arătat, decât din promiscuitatea silită a democratismului atât de rău înţeles în zilele noastre. Experienţa unei asemeni convieţuiri mai avea şi darul de a generaliza acea educaţie întemeiată pe cuviinţă şi bunăvoinţă pe care astăzi – fiindcă am văzut că ne lipseşte – o căutăm în rezultatele organizărei a tot felul de instituţiuni, care mai de care însă mai nepotrivite cu firea noastră românească.

În familie, în aceiaşi curte sau în vecinătate, toată lumea – bogat sau sărac, rudă sau străin, proprietar sau chiriaş, în sfârşit chiar creditor sau debitor – se aveau bine. Certuri, când se iscau, erau doar din nestâmpărul copiilor, pentru năravurile câinilor sau pentru alte fleacuri – şi toate se împăcau pe loc, nu prin costisitoare şi nesfârşite procese, ca acum. […]

Oamenii de-atunci stau locului, dacă aveau de la părinţi locuinţă de zestre sau din moştenire; se aşezau, dacă puteau aduna bănişorii cu cari să-şi dureze o casă pentru ei şi pentru ai lor; iar, dacă nu intra în rândul niciunora din aceştia, îşi luau casă cu chirie de la cei ce aveau de închiriat. Asemeni case se găseau, fie întocmite astfel ca să  poată servi pe de-aʼntregul unei singure familii, adică „singuri în curte”, cum se zicea atunci; fie întrʼun grup de case sau apartamente, în aceiaşi curte cu proprietarul sau chiar cu mai mulţi chiriaşi. Odată intrat în o asemenea locuinţă, dată fiind buna învoire ce domnea, greu se mai hotăra omul să se mute. Venit acolo dela căsătorie, acolo îşi creştea copiii până îi trimetea şi pe ei la casele lor, şi rămâneau  tot acolo până cine ştie când. Nomazi, ca astăzi, erau doar militarii şi unii funcţionari ai Statului; dar aceia numai de nevoie, fiindcă Stăpânirea îi purta din oraş în oraş.

Unde se nemereau să vină şi oameni de naţie străină, se învoiau şi ei cu ai noştri; iar cei fără naţie se adunau ei înşişi cum se putea mai laolaltă. Şi aşa, toate mergeau de minune![…]

Așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.

Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.

Am citit cartea lui George Costescu când deja trecusem binişor prin viaţă. Cu ochii minţii, ajutat de experienţa omului matur, am revăzut Vitanul anilor ʼ50 – ʼ60, cel al copilăriei şi adolescenţei mele, Şos. Vitan de la Cimpoacă (intersecţia cu Mihai Bravu) până la Moară (podul Vitan – Bârzeşti). Calea Vitan, din Dudeşti până la Cimpoacă, s-a apropiat mai repede de oraş. Era o zonă un pic mai domnească.

Schimbările sociale şi politice lăsaseră urme, dar una peste alta mahalaua mea nu se deosebea prea mult de mahalalele bucureştene din timpul vechiului regat. Nu era o comunitate ideală, oamenii ei nu erau nişte sfinţi. Îi ţinea însă laolaltă un soi de solidaritate tolerantă şi subînţeleasă.

Îngăduiau fără reţinere „neastâmpărul copiilor” care uneori puteau scoate din sărite până şi pietrele caldarâmului. Văzut-aţi copil cuminte? Îi ocroteau şi erau atenţi la ce făceau aceştia sau la ce se întâmpla cu ei. Existau şi excepţii. Doi dintre vecinii mei nu înţelegeau cum funcţionează mahalaua şi se aşezau în afara obştei.

Christian Matache, zis Cristel, (Vitan 197) nu-şi putea stăpâni prea bine nervii, se agita fără răgaz, clipea des şi vorbea poticnit (se bâlbâia). Nici noi nu-l cruţam, îl zgândăream cu sadism. Ai noştri încercau, fără izbândă, să ne mai domolească. La momentul potrivit, pe Cristel l-a potolit înţelepciunea celor din jur.

Nea Vasile, un foarte priceput gospodar, era, din fire, rău, câinos, amarnic, ursuz şi nesociabil. Mahalagii spuneau că e sanchiu. L-au înţeles şi l-au lăsat în plata Domnului. Cine putea ştii ce ascundea în sufletul lui? Ne sfătuiau, spre liniştea tuturor, să nu-l stârnim, să ne ferim de el. Bun sfatul, dar la vârsta copilăriei greu de urmat!

Locuia singur pe Gălbinaşi la numărul 12 chiar în capătul străzii, pe partea dreaptă lângă coasta abruptă (de fapt o râpă) dinspre Răcari, într-o casă nouă, din cărămidă, netencuită, amplasată pe latura lungă din spate, paralelă cu strada, a unei parcele înguste. Avea o bucăţică de curte pietruită cu piatră de râu în care domnea liber un ciobănesc german frumos, vigilent şi cam sălbatic. Nu mişca nimic prin preajmă.  Zăvodul se agita zgomotos, semnal la care stăpânul lui reacţiona instantaneu şi dacă nu era pe-afară, se uita pe geam. Ziua sau noaptea nimeni nu trecea pe acolo fără ca nea Vasile să nu ştie.

De partea cealaltă a străzii, la numărul 7, între casa lui Florică Babarezu şi râpă, era o grădină care stătea de mult timp nelucrată. Omul s-a înţeles cu proprietarii şi a căpătat permisiunea să o folosească. S-a apucat gospodăreşte de treabă. A îngrădit-o pe două laturi (spre Gălbinaşi şi spre coasta Răcariului) cu sârmă ghimpată, se pricepea, muncea cu îndârjire iar roadele nu au întârziat apară.

Pe axa lungă a locului  plantase doi piersici altoiţi cărora, spre surprinderea multora, le mergea bine. Doar în livadă la Ingineru, pe Răcari spre Mihai Bravu, lângă capătul tramvaiului 26, se mai găsea aşa ceva. Piersicilor altoiţi nu le pria în curţile noastre. Tata a încercat de două ori şi s-a lăsat păgubaş. În schimb, soiul ăla ţărănesc cu fructe mai mici, foarte gustoase, parfumate şi cu miezul roşu se găsea peste tot.

În 1964 aveam zece ani, era o vară frumoasă şi tihnită. De puţin timp venisem din tabăra de la 2 Mai şi reînnodam activităţile cotidiene suspendate la plecare. Unul dintre piersicii lui nea Vasile rodise ca-n poveşti. Fructe mari, aurii, pătate discret cu roşu-arămiu, împodobeau pomul. Nu erau foarte multe, impresionau însă prin dimensiune. Câteva crengi fuseseră ajutate cu proptele pentru a nu se rupe sub greutatea rodului. Toţi cei care treceau pe acolo se uitau îndelung la aşa o frumuseţe.

Prietenul şi partenerul meu de multe fapte bune, dar şi de mai multe nefăcute, Gheorghe Tudor adică Doru, locuia la o casă distanţă de nea Vasile, la numărul 8. Îl avea mai tot timpul sub ochi şi ştia ce se întâmplă pe acolo.

Aranjasem cu el să adunăm ştir din grădinile lui Gică Balaurea. Amândoi aveam porc şi buruiana asta intra în hrana lor. O mâncau cu plăcere. Ne-am întâlnit la momentul potrivit, dar Doru nu părea în apele lui. N-am apucat să-l întreb ceva. Mi-a luat-o înainte:

– Fii atent bă ce a făcut g..zaruʼ ăla de nea Vasile.  Azi dimineaţă a trecut o femeie tânără, din ai luʼ Ceparu, de pe Răcari, cu o fetiţă de mână. Aia mică a văzut piersicile şi i-a cerut una mă-sii. Degeaba i-a explicat că nu are cum să-i dea. Fetiţa s-a pus pe plâns. Femeia a îndrăznit şi l-a rugat pe nea Vasile care lucra în grădină să-şi facă pomană cu o piersică. N-a vrut bă, ʼtu-l în cur pă mă-sa! A clătinat din cap şi i-a zis să-şi vadă de drum.

Nu ştiam să se mai fi întâmplat una ca asta. M-am întristat. Modelul din mintea noastră era altul. Aveam trei-patru ani şi mâncam cu mare plăcere… colivă. În zilele de pomenire, când treceau femeile de la biserică, mă agăţam de fusta mamii rugând-o să-mi… cumpere colivă, chiar aşa – să-mi cumpere colivă. Şi mama lua o lingură şi o farfurioară, ieşea în stradă şi-mi… cumpăra. Asta la început, căci mai apoi o strigau  peste gard:

– Marioaro..oo, a-ncoa să-ţi dau colivă pentru băiat!

Deseori copiii erau invitaţi să se bucure după pofta inimii de roadele pomilor din curţi şi grădini. Nu mai înţelegeam nimic.

Am coborât pe Niţă Elinescu în tăcere. Glasul mi-a revenit doar când, în genuchi, ne-am apucat de adunat preţioasa buruiană.

– Dorule, ce-ar fi să ne ocupăm noi de piersicile alea, ca să nu aibă parte de ele.
– Te-ai lovit la cap? Aşa ar trebui, dar ştii bine că nu putem face nicio mişcare din cauza câinelui. Dacă-l pune nebunuʼ pe noi, ne hărtăneşte fiara… Ai uitat ce-a păţit frate-miu?

***

Cum să uit! Doru avea un frate cu vreo câţiva ani mai mic decât noi. Botezat Constantin, ai lui îl alintau Costică şi spre a-l deosebi dintr-un lung şir de Constantini cărora li se zicea Costel (Costel Bulgaru, Costel Roşu, Costel Ţiganu, Costel Piticu, Costel Ciombe, Costel Lupu) el a rămas Costică pentru toată lumea. La vremea aia era drăcos rău, slăbănog şi-al dracului. Făcea tot felul de trăsnăi. Se mânia iute şi degrabă sărea la bătaie. Leatul lui îl ştia de jupân.

Poarta lui nea Vasile avea pe dinăuntru un zăvor care se putea debloca din stradă băgând mâna printr-o deschizătură destul de mare. Nimeni dintre cei ai locului nu îndrăznea să facă asta. Toţi ştiau că dincolo îi aşteptau fălcile câinelui.

Într-o bună zi, fără să-şi închipuie că lângă poartă se odihneşte dulăul, Costică şi-a vârât tărtăcuţa prin deschizătura cu pricina şi ciobănescul german, surpins probabil de strania apariţie, a făcut ce ştia el mai bine. L-a muşcat de căpăţână. A scăpat ca prin minune doar cu o sperietură straşnică şi cu nişte semne pe părţile moi ale feţei. Se putea termina rău.

De câine chiar ne temeam. Nea Vasile nu prea avea ce ne face. Nu ne putea prinde pe amândoi că doar nu eram ciopliţi în mămăligă. Ghinionistul ar fi încasat câteva după ceafă sau nişte şuturi în cur, s-ar fi produs un pic de agitaţie, ar fi suportat cuvenita pedeapsă părintească şi cam atât, însă bietul nostru vecin sanchiu dădea de belea. Urma o răzbunare devastatoare. Nu imediat, ci în miezul iernii când viscolul îţi taie respiraţia şi gerul îţi îngheaţă mucii în barbă. Strategia era cunoscută. Fusese deja utilizată, funcţiona perfect. Cloceam mai demult detaliile unei operaţiuni de pedepsire.

Aproape toţi cei de vârsta noastră aveau în buzunar o praştie. Configurată şi ajustată după posibilităţile fizice şi abilităţite posesorului era îndelung verificată în nelipsitele şedinţe de tir din timpul verii. Câţiva prăştiaşi antrenaţi, dornici să i-o tragă lui nea Vasile, se găseau oricând. Aşteptam iarna şi o seară în care ne adunam la săniuş pe coasta Răcariului. După ce deranjat de hărmălaie Omul Negru îşi epuiza repertoriul de înjurături recitate din spatele gardului şi se retrăgea la căldurică, conjuraţii îşi alegeau fiecare câte o fereastră şi executau foc de voie. Apoi se amestecau printre ceilalţi. Prinde orbul, scoate-i ochii!

În câteva secunde îi băgam nefericitului viscolul şi gerul în casă. Efectul era garantat. Cum toate ferestrele erau spre stradă n-ar fi scăpat niciuna. Muniţia aleasă cu grijă, nişte pietre colţuroase, făcea ţăndări cele două rânduri de geam iar pentru nea Vasile începea o noapte grea.

***

– Să vedem! Poate reuşim!

Şi în după amiaza aia, sub caişii din curtea mea (Vitan 201 colţ cu intr. Fusului/Fanteziei), am pus la cale isprava. Timpul nu avea răbdare. Diliul putea culege piersicul şi rămâneam de fazani.

Era clar că pe Gălbinaşi nu e chip să ne apropiem de grădină, ar fi prins imediat de veste. Pleca rar de acasă şi nu puteam pierde timpul urmărindu-l. Pe întuneric era riscant să acţionăm. Dacă se producea zarvă ieşeau vecinii şi până se dumireau ei luam câteva ciomege pe spinare. Deci, exclus!

Florică Babarezu ne-ar fi lăsat bucuros să sărim gardul prin curtea lui. Însă nu vream să-l amestecăm şi pe el. Dacă afla nea Fane, taică-su, făcea un scandal… În plus, dinspre grădină gardul era greu de escaladat, ne compromitea retragerea.

Pe cealaltă latură paralelă cu strada, prin grădina lui Nicu Bucur ar fi fost perfect. Doar că maică-sa şi neamurile ei, grădinari cunoscuţi, o cultivau şi mişunau pe acolo cât era ziulica de lungă.

Singura soluţie era să venim dinspre Răcari. Pentru asta trebuia să ocolim puţin. Coboram pe Crivăţului, la stânga pe Răcari vreo 150 m., stânga pe Cămineasca, urcam coasta prin bozii, mărăcini şi ciulini mari cât noi, unul ţinea depărtate firele de sârmă ghimpată, celălalt se strecura printre ele şi cu fereală ca să nu-l simtă câinele se ocupa de piersici. Aşteptam doar momentul potrivit.

Lui Dumnezeu îi plac oamenii îndrăzneţi şi dacă vrea să-i ajute atunci le potriveşte pe toate cu dichis. Trecuseră doar două zile. După prânz s-a pornit din senin o ploaie de vară cu bulbuci. Tunete, trăsnete, ploua cu găleata. Potop nu altceva. Eram cu Doru şi ne-am adăpostit la mine. Stăteam sub copertina de la intrare şi ne uitam cum plouă. Câinele meu se ascunsese adânc în coteţ. Nu-l mai interesa nimic. Atunci mi s-a aprins beculeţul.

– Dorule, acum e momentul! Hai la piersici!

Ne-am dezbracat într-o clipă. Am rămas doar cu chiloţii şi cu tenişii. Nu era o problemă să umblăm desculţi. O făceam aproape zilnic, dar prin mărăcinişul de pe coastă nu ne-ar fi fost prea bine. Am luat o sacoşă mare, din pânză şi în alergare uşoară am început operaţiunea. A mers ca unsă! Ploaia nu dădea semne de ostoială. Nu era nici ţipenie pe afară, se auzea doar răpăiala stropilor grei de apă. Toţi, oameni şi câini, stăteau la fereală. Eu, întins pe burtă, am rămas la gard. Doru, întors la o veche ocupaţie omenească, a fost culegător. În câteva minute a despuiat piersicul atât de drag hainului nostru vecin. Sacoşa era plină. La întoarcere nu ne-am mai grăbit.

– Le-ai luat pe toate?
– N-a mai rămas niciuna!

Ploaia şi-a mai făcut de cap. Aveam timp să aşteptăm. Când s-a arătat soarele ne-am pus la uscat vestimentaţia sumară şi am împărţit frăţeşte prada. Fiat justitia ruat caelum! S-a rupt cerul peste noi şi s-a făcut dreptate. Dumnezeu Drăguţul!

În seara aia nea Vasile şi-a mutat câinele în grădină. L-a legat lângă pomul uşurat de rod. Prea târziu şi inutil. De zarzavaturile şi de legumele lui nu era nimeni interesat. Mai toţi aveau în grădinile proprii sau erau ajutaţi de vecini omenoşi.

Vestea s-a răspândit cu iuţeală. Păgubitul n-a aflat niciodată de unde şi de ce i s-a tras, cum nu au aflat nici ceilalţi. Am păstrat secretul mulţi ani după ce acesta s-a prezentat la Dreapta Judecată. Nimeni nu s-ar fi gândit  la noi. Ne socoteau băieţi buni. Şi chiar eram băieţi buni, dar… cu lipsuri.

Trecut-au anii. Copiii de atunci, evocaţi aici, ajunşi la maturitate oameni aşezaţi, cu familii, cu rosturi profesionale şi sociale importante îşi aminteau de mahalaua Vitanului. Când a venit vorba de nea Vasile, Costică a avut o revelaţie:

– ʼraţi ai dracu! Voi aţi furat piersicile!

Am recunoscut, ce puteam să facem. Nici măcar părintele Bărbuleanu, care locuia pe Gălbinaşi, nu a reuşit  să ne smulgă această mărturisire deşi la Sfânta Împărtăşanie a ispitit toţi copiii cu întrebări meşteşugite. Cred că Dumnezeu a îngăduit isprava noastră şi în marea Lui înţelepciune, ne-a iertat.

Le-am povestit atunci fraţilor Gheorghe o istorioară pe care am auzit-o la preotul prof. dr. Constantin Necula:

Un Uriaş avea o livadă  nespus de frumoasă şi de bogată pe care o voia numai a lui. Odată, când stătea şi admira satisfăcut rodul acesteia, cu totul pentru el, au venit copiii să se joace printre pomi şi să se bucure şi ei de fructele gustoase. Fără ezitare Uriaşul i-a dat afară cu ceartă multă.

După ceva vreme, în timp ce era plecat la un alt uriaş pentru a se cerceta şi pentru a se măsura în roade, mândreţea lui de livadă s-a uscat ca la un semn. Nu a fost chip de îndreptare.

Într-o bună zi somnul dulce al dimineţii i-a fost tulburat de cântarea veselă a unor păsări ce răzbătea dinspre pomii ajunşi în paragină. Curios, s-a dus în livadă. Acolo a văzut un prunc care atingea uscăturile şi în urma lui, acestea înfloreau redeşteptându-se la viaţă. A înţeles de îndată. A deschis larg porţile lăsând copiii să se joace şi să se înfrupte după pofta inimii din fructe.

Tot restul vieţii a căutat în fiecare copil pe pruncul care l-a eliberat redându-i livada. L-a aflat abia când se găsea pe patul de moarte. Doar că pruncul de atunci avea acum răni în palme şi în coaste. Supărat peste măsură, a poruncit să i se taie capul aceluia care i-a pricinuit suferinţa. Binefăcătorul Uriaşului a răspuns cu blândeţe:

– Nu, nu-i nevoie! Acestea sunt rănile iubirii mele.

Nea Vasile a avut şansa de a se elibera dacă iubea măcar copiii. El nu iubea pe nimeni.

N-ai ştampilă? Treci la film! (AUTO amintire)

scris de Ando

Am găsit, rătăcit într-unul din folderele mele, acest articol şi mi-am adus aminte de o păţanie legată de ştampila cu grupa sanguină, mai bine zis, de lipsa ei din buletin.

Un necesar preambul: primul buletin l-am primit, normal, la 14 ani, adică în 1964. Când a apărut legea pomenită în articol, eram student şi vă daţi seama ce „pătruns” eram eu atunci de importanţa acestui act normativ! Efectiv, mă durea la bască, mai ales că, în prima fază, cei luaţi în colimator erau diverşii conducători de vehicule, ori eu nu aveam nici măcar permis de conducere. A venit anul 1974 şi deci şi termenul de schimbare a buletinului. Fireşte, am făcut demersurile necesare şi mi-am luat noul buletin. Anul 1974 a fost un an important al vieţii mele: am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în „câmpul muncii” şi, în septembrie, am plecat în armată. Deci ştampila cu grupa era, din nou, pierdută din vizorul meu.

După stagiul militar, în vara lui 1975, ne-am luat permisul de conducere (adică eu şi soţia). Imi amintesc cu plăcere că în acel an, a fost şi cel mai lung concediu din cariera mea pentru că la zilele legale cuvenite, am adăugat o lună de concediu fără plată. Socru’meu, Dumnezeu să-l odihnească, om generos, cu suflet mare, ne-a încredinţat, fără fasoane, al său Fiat 1800, iar noi am profitat la maxim de acest prilej făcând vreo 5.000 km prin toată ţara. A fost un prilej speculat „la ţanc”, pentru că în toamna aceluiaşi an – 1975- socru-meu, speriat de dificultatea (şi de preţurile piperate) cu care găsea să schimbe diverse piese la Fiat, a prins un moment bun şi l-a vândut, în aşteptarea Daciei 1300 la care era deja înscris de patru ani. Aşa se face că, în anul următor -1976 – ne-am „lipit” pentru concediu şi alte diverse treburi de maşina lui taică-meu, o Skoda 1100 pe care el o cumpărase chiar în acel an.

A venit şi toamna, mai precis finalul lunii octombrie. Pentru că se apropia cu paşi repezi termenul la care soţia trebuia să nască, am apelat, din nou, la taică-meu să ne împrumute Skodiţa ca să ne mişcăm mai uşor prin oraş. Cu câtva zile înainte de soroc, m-am învoit de la serviciu şi m-am dus cu soţia, dimineaţa, la Filantropia pentru control. Am lăsat-o acolo, să discute şi să stabilească ultimele detalii, iar eu am plecat spre serviciu. Lucram la IEMI, pe platforma Pipera, deci am luat-o pe Aviatorilor. Circulam prudent, din două motive. Unu: plouase seara şi piatra cubică de pe bulevard era încă udă, deci periculoasă, în special pentru tracţiunea pe spate a Skodei. Doi: ca orice bucureştean ştiam că în Piaţa Aviatorilor, de unde se intra/ieşea în şi din cartierul Primăverii, era permanent, cel puţin un miliţian. Şi aşa, (sper că nu v-am plictisit prea tare) ajungem la… cestiune.

In piaţă, de data asta, erau mai multe echipaje de miliţie care opreau maşinile pentru „filtru”. Unul din agenţi îmi face semn să trag pe dreapta şi-mi cere actele la control. Se uită în talon: Cine e Andone Costache? (adică proprietarul maşinii). Taică-meu, răspund. La acea dată, pe buletinul şi pe carnetul meu figura la rubrica „domiciliu stabil” aceeaşi adresă de pe Şos. Giurgiului, adresă care apărea şi pe talonul lui taică-meu… deci n-a mai insistat pe chestia asta. Dar omul nostru nu se grăbea, răsfoia meticulos actele. Zic: Am făcut ceva în neregulă, pentru că trebuie să ajung la serviciu? Mă întreabă: Unde lucraţi? In Pipera, şi ca să mă dau „mare”, adaug:… la IEMI unde se fac radiotelefoanele şi staţiile pentru miliţie, cum aveţi şi dv. pe Dacie. L-a durut în cot de precizarea mea. El avea o sarcină precisă, să găsească şi să mă agaţe cu un chiţibuş. Şi l-a găsit, luminându-se la faţă: Nu aveţi ştampila cu grupa sanguină trecută în buletin! Amendă… (nu mai ştiu cât, jumătate în 48 de ore de la constatare, bla, bla) şi vă reţin permisul până le rezolvarea problemei. Ridicaţi permisul din Udrişte când vă prezentaţi cu dovada plăţii amenzii şi cu buletinul ştampilat cu grupa sanguină. O feştelisem, mai ales că mi-am dat seama că nu era locul pentru eventuale „negocieri”. Aşa că i-am spus direct: Mă nenorociţi! Uite, vin de la spital, nevastă-mea trebuie să nască peste câteva zile şi ştiţi cum e, am o grămadă de alergături de făcut! Plătesc integral amenda pe loc, numai lăsaţi-mi permisul. Rezolv şi cu ştampila, trec din nou pe aici şi v-o arăt.

Tipul, probabil, şi-a dat seama că nu eram trombonist, dar pe de altă parte avea sarcinile lui clare, aşa că îmi zice: Pentru că vă aşteaptă un aşa eveniment frumos în familie, nu vă dau amendă, dar vă reţin permisul. Duminica asta, dimineaţă la ora 10, vă prezentaţi în Udrişte cu procesul verbal pe care vi-l întocmesc. Veţi participa la o expunere, urmată de un film educativ pe teme de circulaţie şi la ieşire predaţi procesul verbal şi primiţi permisul.

Ce să mai zic? Am plecat cu inima strânsă. Mi-era teamă să nu fie o şmecherie, adică să pierd timpul la film, să iau şi amendă şi, mai ales, să nu primesc permisul. Oricum, n-avem ce să fac aşa că, în ultima duminică din octombrie 1976, ţin minte, pe o ploaie rece şi mocănească, m-am prezentat la sediul brigăzii rutiere din Udrişte cu procesul verbal. In sală, circa treizeci de „colegi” de suferinţă, agăţaţi, tot aşa, pentru diverse abateri (de exemplu, vecinul de pe fotoliul alăturat fusese depistat, în trafic, cu un ştergător de parbriz lipsă). Şi aşa a fost: adică o expunere făcută de un ofiţer de la circulaţie, urmată de un film presărat cu numerose imagini cu accidente, maşini făcute zob şi, mai ales, cu multe cadavre: fie spulberate pe asfalt sau aruncate de impact în şanţurile drumurilor, fie întinse în sala de morgă. Ce mai, o „feerie” macabră pe un fond muzical care îţi zgâria timpanele! Şi chiar mă gândeam că azi, acele imagini nu ar impresiona nici măcar un copilaş de vârstă preşcolară, la ce grozăvenii are el acces la TV sau pe net!

Ca să n-o lungim: după vreo oră, la ieşire, am predat PV-ul şi am primit, într-adevăr, permisul. Prima grijă a fost, bineînţeles, să fac demersurile pentru obţinerea ştampilei cu grupa sanguină. Ţin minte că prima ştampilă era rotundă, cam de mărimea unei monede actuale de 10 bani, iar în interiorul cercului era trecută grupa.

După încă zece ani, în 1984, pe noul buletin, ştampila avea să capete şi ea un nou format şi, culmea, prin terfeloagele casei, am găsit şi o copie cu respectiva pagină.

Drumul spre școală

de Cristian Malide

Data trecută am văzut ce era inspre Traian si pe Parfumului.

Acum tratez directia opusa, inspre Scoala generala Barbu Stefanescu Delavrancea.

Spre scoala mergeam aproape numai pe partea mea, cea numerelor pare. Deci vedeam mai bine casele si curtile de pe partea opusa!

Erau cam doua statii de transport public. Nu mai stiu cum era la gradi sau in clasa intai, dar ulterior mergeam SINGUR la scoala! Scoala generala era la doua statii de casa, iar Liceul, la trei statii, desigur ca mergeam singuri. De aceea, dupa 2000 am ramas uimit vazand ca o buna parte din traficul de dimineata este dat de parintii ce isi duc copilul la scoala, cu masina!

Inainte de intersectia cu Romulus, in dreptul casei Labirint 61, era statia de autobuz.

Casa de pe colt, Romulus 57, ce a supravietuit, devenise prin 1985 sediul CEC-ului de la Cauzasi, mutat aici din cauza demolarii celui din Cauzasi.

Coltul Labirint numărul 50 cu Romulus avea inca imobilul ce adapostea Centrul de paine si lactate. In 1979, acesta nu mai exista! Era o casa nu prea mare, cu intrarea chiar pe coltul tesit al strazii. Acel colt de strada NU a fost afectat de demolarile din 1985-88, casuta fusese deja demolata mai devreme. Cred ca a fost una din victimele indirecte ale seismului din 1977…

Centru de paine pentru toata vecinatatea noastra, avea in interior si vanzare de lapte si iaurt. Se gaseau si specialitati, cornuri si chifle. Navetele cu sticle de lapte erau afara, daca veneam dimineata inainte de deschidere, lasam sticla goala si o moneda de 3 lei, si luam pe cea plina. Laptele la sticla de un litru era in doua versiuni, cu capac de staniol argintiu sau rosu, in functie de concentratia de grasime.

Pentru cei de acum, nascuti dupa Revolutie, pare un basm faptul ca lumea se autoservea cu sticlele de lapte, si lasa banii. Iar pentru cei care au trait anii ’80, suna ca un basm ca se gaseau lapte si iaurt, fara coada!

Si mai inedit: vanzatoarea de paine avea un cutit mare, cu care taia painea rotunda. Da, existau franzele, impletite mai scumpe sau painea de doi lei, cu sectiune dpreptunghiulara, si paine neagra, dar painea intermediara, rotunda, era IMENSA. Una era suficienta pt familia noastra, de cinci persoane. Firesc deci, un cuplu sau o persoana singura nu aveau ce face cu paine asa mare, cerea o jumatate sau un sfert! Cred ca deja pin 1978 acest sistem devenise depasit, nu se mai vindea paine ce trebuie taiata in patru…

La intrarea in strada Matei Basarab, la intersectia cu Romulus, pe plan se vad clar pe ambele parti cele doua parculete. Desi mici, nu erau terenuri virane, ci chiar fusesera amenajate ca parculete, cu pomi, alei si banci! Cel dinspre Lucaci, in drepata, era mai mare, avea pe trotuar si o tisnitoare. Acolo ne intalneam seara cu colegii de scoala sau de liceau care erau din zona. Cel din stanga, spre continuare Labirintului (acum bucatica de strada a fost redenumita Cauzasi) era mai mic, mai simplu.

In anii 2000 disparusera ambele parculete, si pentru asta nu Pigleica este de vina! Acum in stanga este o parcare, iar in drepata, o cladire rotunda de beton, ce a fost abandonata…

Mergem mai departe pe Matei Basrab. Tutungeria aflata la demisol era pe la numarul 36. Nu, nu fumam in scoala generala, dar pe vremea accea la tutungerie se vindeau ziare si reviste, ba chiar si un sortiment redus de papetarie. De exemplu, plicuri pentu scrisori si carti postale!

Liceul Matei Basarab este mare, situat la numerele 34, 32 si 32A.

Vizavi se vede foarte bine triughiul verde, existent si acum: in cartier mai erau astfele de intersectii de strazi in unghi foarte ingust, ce aveau acolo cate un minuscul spatiu verde inchis de o bordura.

Peste triunghi, mai departe, era in dreapta biserica Lucaci, ale carei turle se vedeau de pe acoperisul casei din Labirint. Nu aveam habar de Sfantul Stelian, asa ii ziceam totdeauna, „biserica Lucaci” desi intrarea principala era pe partea cealata, dinspre Logofat Udriste.

Inainte de scoala, venea straduta Profesor Demarat. La numarul 8 era un consulat, unde vedeam persoane de culoare!

O luam pe Demarat, deoarece intrarea elevilor era numai dinspre Anton Pann. Poarta mica a elevilor, din scanduri verzi, era pazita de vigilentul om de servici al scolii, Costache.

In anii 2000 am fost surprins sa vad pe Google Earth ca intarile dinspre Demarat si Anton Pann ale scolii sunt inchise, iar elevii intra pe intrarea profesorilor, intrarea principala a scolii, de pe Matei Basarab!

Pe Google, curtea pare sinistru de pustie, numai asfalt.

Pe vremuri, in afara terenurilor de sport, diversitatea era mult mai mare: cand intrai pe poarta mica dinspre Anton Pann, in dreapta era casa ingrijitorului și dupa aceea, era o movila de pamant, pe care ne urcam.
De acolo am vazut candva funigeii, paianjenii-calatori cu pinza aeriana. Tot de pe movila am vazut pe strada prima Dacie 1100!
Iar in centrul curtii, erau cele doua ateliere: inspre Demarat cel de tamplarie, iar in partea dispre Matei Basarab, cel de prelucrari mecanice.
Inspre Demarat, unde jucam fotbal in recreatie, era o parcela de pamant, fost spatiu verde.

Urme ale trecutului (XXI) – Un fleac de mare folos

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Nea Vergilă, pe numele său adevărat şi oficial consemnat Virgil Dr., era maistru şi conducea o formaţie de electricieni cu pregătire specială care aveau în grijă instalaţiile de măsurare a energiei electrice absorbite de marii consumatori industriali, activitate complexă, cu implicaţii comercial-financiare  foarte serioase. Nu doar consumatorii casnici „furau curent”. Prin echipamentele şi aparatele formaţiei „Grup măsură” treceau bani mulţi şi răspunderea asta le distorsiona băieţilor tihna. Lucrau pentru compartimentul FEE (Furnizarea Energiei Electrice) şi se subordonau tehnic-metodologic compartimentului PRAM (Protecţii-Automatizări-Masură).

Una peste alta, membrii echipei se completau reciproc şi rezultatele erau bune. Domnul Virgil Dr., ca şef, veghea şi semna hârtiile: documente de constatare, procese verbale, buletine de verificare, raportări, pontaje…. Fl., responsabilul cu logistica, nu avea avea nicio treabă profund profesională. Ducea o intensă activitate ca arbitru de box şi venea la serviciu pentru că se cam plictisea pe acasă. Nu avea iniţiative tehnice, era un bun executant. Căra trusa wattmetrică, contorul etalon, aparatele de măsură, sculele, echipamentul de protecţie… ca nimeni altul. Mintea limpede era Vasile (Sile) B., colegul meu de clasă din liceu, cel care ştia cum se face, ştia de ce se face aşa şi nu altfel, ştia să facă şi mai ales ştia să analizeze şi să interpreteze rezultatele măsurătorilor.

Între ei, nea Vergilă făcea o figură aparte. Era calm, agreabil şi haios. Se îmbrăca totdeauna foarte îngrijit, chiar elegant. Avea suficientă experienţă practică, dar nu stăpânea subtilităţile meseriei. Când lipsea Sile dădea din colţ în colţ. Nu se prea înghesuia la treabă. Dacă stătea pe scaun mai mult de zece minute trecea automat în regimul de economisire a vederii. Aţipea şi uneori torcea molcom ca un motan încolăcit pe cuptor.

Septembrie 1982. De câteva zile începuse un nou an şcolar. Instructajul lunar ajunsese la soroc. Era obligatoriu, dura opt ore (o zi de lucru) şi avea două componente: una care viza cunoaştrea normelor de protecţie a muncii şi una profesională. Conform atribuţiilor de serviciu aveam obligaţia să conduc ostilităţile. Trecuse de prânz şi analizam cu toţi lucrătorii de la PRAM un incident tehnic deosebit care de curând ne pusese pe jar. Discuţiile erau însufleţite şi interesante.

Ca de obicei nea Vergilă aţipise. Când dezbaterea era mai aprinsă a sărit în picioare şi pe un ton cam imperativ m-a informat că trebuie să plece imediat acasă. S-a făcut linişte. Locuia pe strada România Muncitoare şi creştea un număr mare de nutrii. Am crezut că e ceva în legătură cu acestea. Oricum ardea gazul. Nici nu dormea ca lumea, nici nu acumula ştiinţă, aşa că am încuviinţat şi a plecat ca din puşcă. N-am dat importanţă întâmplării, deşi tuturor ni s-a părut neobişnuită. Împreună cu unii dintre colegi trăisem altele  mai dihai.

A doua zi a venit şi explicaţia.

– Dacă mai întârziam puţin îmi găseam casa în flăcări!
– Cum aşa? Cred că glumeşti!

Şi blândul domn Dr. ne-a povestit:

Fiica dumisale, elevă la un cunoscut liceu bucureştean, avea ore după amiază şi se pregătea să plece la şcoală. Cum sarafanul era cam mototolit s-a hotărât să-l netezească puţin cu fierul de călcat. Doar că furată de gânduri l-a aşezat cu talpa fierbinte pe masă. A plecat apoi uitând să-l scoată din priză.  Blatul din lemn a ars mocnit până ce a fost străpuns, fierul de călcat a căzut pe covor şi acesta a început să ardă cu flacără. Chiar în acel moment nea Vergilă a intrat pe uşă. Cineva care a observat că se întâplă ceva la familia Dr. a chemat  pompierii. Au venit, dar intervenţia lor nu a mai fost necesară. Cu ajutorul câtorva vecini colegul meu rezolvase cazul. Uşor maliţios l-am întrebat:

– Dar cum ţi-a venit aşa, dintr-o dată, să pleci acasă? Ai visat ceva?

A zâmbit fără să-şi exprime gândul.

– Nu! Ceva din interior mă îndemna s-o fac. Nu ştiu să explic.
– Probabil o rudă dâmboviţeană a greierelui Jiminy îi povăţuieşte neştiut pe oamenii buni.

Am avut imediat în minte imaginea unui fleac pe care îl ştiam de la vârsta de cinci-şase ani. Câteva sârme îndoite cu meşteşug şi câteva îmbinări cositorite alcătuiau un suport pentru fierul de călcat. Sunt convins că utilizându-l multe gospodine au evitat accidente care puteau avea consecinţe serioase.

În 1960 ne-am mutat în casa pe care părinţii mei o construiau. Primul aparat electrocasnic cumpărat de tata pentru dotarea gospodăriei a fost un fier de călcat împreună cu foarte folositorul suport. La vremea aceea se mai utiliza încă cel încălzit cu cărbuni. Călcatul diverselor obiecte vestimentare şi nu numai, era un calvar pentru bietele gospodine. Monoxidul de carbon producea deseori ameţeli şi dureri de cap.

Cel din fotografie a fost fabricat cu vreo cinci ani mai târziu, în 1965. Este prevăzul cu două tampoane ceramice care permit aşezarea acestuia în poziţie verticală direct pe suprafaţa mesei. Are puterea electrică de 450W şi  se alimentează la tensiunea de 120V. Termostatul era un vis frumos. Veteranul a supravieţuit şi el. Momentan este demontat pentru că suportă o operaţiune de recondiţionare. Ambele sunt funcţionale.

Mesele moderne de călcat, a căror întrebuinţare este practic generalizată, a împins în istorie bătrânul şi atât de folositorul suport, model 1960. A rămas doar ca o urmă a trecutului.

Înapoi pe Labirint

de Cristian Malide

Deslușiri de pe planul cadastral din anii ’70.

Labirint:

  • Consilul Popular al sectorului, pe colt.
  • Casa mea, cu cele doua corpuri, pe Labirint la 70 si 70A. Nu exista Parfumului 1, desi uneori primeam corespondenta pe adresa asta inexistenta! Normal, casa este pe Labirint, pe Parfumului era doar curtea. Curtea mea nu este prea mare de forma neregulata. In curte este figurata magazia mare, fostul chiosc de vara. Dar magazia mica si bazinul nu apar!
  • Dupa noi, la 72, casa Sacalis. Si casa, si curtea, sunt foarte lungi si inguste.
  • la 74, casa Luciei Avram. Curtea foarte mare, cu gradina la strada, un corp de cladire in fund, si altul perpendicular pe strada.
  • la 76, alta curte extinsa foare mult in adancime.
  • La 78, azilul Calist. Imensa curte interioara. Apare un „bazin”, dar nu zice absoult nimic de capela, a carei turla – de mult fara cruce- se vedea de departe!
  • la 80 nu mai stiu sigur, 82 foarte ingusta, dar la 84 si 86 erau intreprinderi, ale carori curti mari se extindeau foarte mult in adancime.
  • 90 nu este clar
  • 94 o casa cu retragere, colega de scola Virginia locuia la demisol, dar nu imi aminteam de cutrea IMENSA!
  • 96, corect, un teren viran.
  • 98 coltul cu Traian, era Alimentara de la „Tabacu” Cum intrai, in drepata era partea cu vanzatori: bacanie, lactate, mezelui. In stanga si spre Traian, era autoservire!
  • Toata zona numerelor pare, deci si Alimentara, a disparut, dar cladirea de vizavi, de la 113, fusese renovata in anii ’80 si este si acum in picioare!
  • Cladirea mare, inalta, de pe coltul cu Moga, la 103, ce pare sigur in pozele mele, a fost renovata dupa 2000, si s-a cam banalizat. Insa inaltele cosuri de fum “artistice” ce impododobeau acoperisul cred ca au cazut la cutremur! In copilarie, mama spunea ca atunci cand venea singura casa, sera, cosurile pareau niste oameni ce stau pe casa, aspect sinistru.
  • Partea cu numere impare a strazii a supravietuit – nu integral.
  • La 79 este Casa de Casatorii. In 2000 deja nu mai avea functia asta, insa a fost renovata, si arata bine, chiar daca deocamdata nu este accesibila publicului.
  • Cladirile de la 77 si 75 sunt vizibile in multe din pozele facute la mine in curte.
  • De 77 nu stiu, dar cea de la 79 nu numai ca a fost renovata, dar are inca pe acoperis paratrasnetul cu sageata, ce apare in pozele mele!
  • la 73 o curte mare, iar la 71 figureaza „teren de sport”, al Asociatiei Sportive Recolta. Inspre strada se vedea zgura terenului de tenis.

Parfumului:

  • Casa Banu, la nr. 3 La mijloc avea, vizibila de la mine, o minuscula curte interioara
  • Inca o casa, la 5, si aceasta a fost demolata.
  • Sirul de case de la 7 face parte din Alee, si au scapat. Noi spuneam totdeauna Aleea Parfumului, dar si acum, si pe plan, denumirea oficiala este Intrarea! Da, partea dinspre strada este mai ingusta. Apoi are micro-trotuare. In fund se largeste, nu este chiar piateta, dar are loc o masina sa intoarca!
  • La nr 19 pe Parfumului este casa Silviei Kerim.
  • Pe coltul cu Vulturilor, la 23, este un bloc interbelic, ce avea la parter o croitorie. Si dupa 1990 veneam sa imi comand acolo pantaloni, dar dupa 2000 nu a supravietuit – chiria devenise exceisva!

Ceauș Radu:

  • La nr 9 mergeam sa cumpar cu 1 leu bors, facut in casa.
  • Biserica, la nr 6, avea o curte foarte mare. Aveam impresia ca si casa de la nr. 8 tinea de biserica… Din Ceaus Radu era intrarea secundara in curte, cea principala era pe partea cealalata, dinspre Vulturilor, pe linga casa parohiala. Biserica are altarul spre Parfumului.
  • Intrarea Ceaus Radu, pe partea opusa biserici, este scurta. Dar, asa cum imi aminteam, chiar are o piateta, un rotund in capat!

Civilizaţie publică LXXVIII – de prin transport

Cîteva amintiri amestecate care nu și-au găsit altundeva rostul.

„Agerpres” a publicat un foto-reportaj de la inaugurarea unei linii particulare de autobuz din Capitală. S-a-ntîmplat în mai 1993; traseul  era de la Piața Scînteii-n Drumul Taberei și firma care-l opera se chema „Dalli”. Autobuzele n-au făcut mulți pureci; firma s-a reprofilat pe maxi-taxi și – mai ales – pe parcaje, avînd mulți ani de zile monopol.

Autobuzele – produse la „Rocar” – erau mov; se poate să le fi zis chiar „panterele mov”. Nu mai țin minte cît costa biletul.

Că tot amintirăm de maxi-taxi, hai să aniversăm și cei 15 ani de cînd înăuntrul Capitalei practic s-a deființat acest mod de transport: mare lucru a fost să se renunțe la dusul oamenilor cu duba! Dar deși condițiile de transport erau realmente degradante, oamenii foloseau maxi-taxiurile deoarece aveau trasee atractive, unind cartiere care nu aveau legături convenabile cu transportul public al primăriei: ajungeai, de exemplu, direct din Alexandriei în Bucureștii-Noi ori în Pantelimon, din Berceni în Băneasa, din Drumul Taberei în Colentina…

Mai comentăm un alt detaliu din acea perioadă surprins, de asemenea, de un fotoreporter „Agerpres” – călătorii ce ședeau la rînd să se urce în autobuzul expres 781. Fiindcă aceste linii aveau regim special – biletele se cumpărau de la șofer – accesul se făcea doar pe la ușa din față iar oamenii chiar reușeau, în cele mai multe cazuri, să aștepte autobuzul formînd o coadă. Liiniile expres au fost un soi de corcitură între maxi-taxi și autobuz: trasee mai lungi între periferie și centru, opriri mai rare – dar nu la comandă – tarife mai mari și oleacă de confort suplimentar. La un an după Revoluție, 781 a fost prima linie înființată, între Berceni și Romană; după două decenii de funcționare s-a transformat în linia de autobuz „obișnuită” 381.

Privind imaginile istorice surprinse din Capitală, vedem bine schimbările prin care a trecut transportul nostru. Mersul pe scară a fost, treptat, oprit, înainte de Revoluție. Cîteva chițibușuri nu pot fi trecute ușor cu vederea – de pildă, faptul că troleele nu aveau ștergător decît pe partea șoferului. Deși, probabil, fuseseră prevăzute cu ștergătoare pentru ambele foi de parbriz, odată cu reparațiile capitale se renunța la cel din dreapta: nu era nevoie! De altfel vedem și alte exemple la tramvaie și chiar la troleele mai noi; ba chiar – dacă era frumos afară – se circula fără nici un ștergător. Lucrurile astea nu erau lesne de procurat, să știți – oamenii le păzeau bine; nu rareori posesorii de automobil, după ce parcau, își luau în casă oglinzile și ștergătoarele.

 

Hai să ne mai aducem aminte și de prețurile călătoriei; pînă-n anii ’70 se făceau diferențieri legate de lungimea călătoriei ori de faptul că – în tramvai – călătoreai „la remorcă”; ulterior tarifele au fost standardizate cît de cît, dar cel mai ieftin era transportul electric: 1 leu tramvaiul, 1,50 troleul și 1,75 autobuzul.

După Revoluție s-a unificat de tot tariful odată cu primul val de scumpire a vieții, ajungînd 3 lei. Cel mai convenabil abonament pentru noi, ca familie, era cel săptămînal – venea 45 de lei și nu era nominal, așa că puteam călători, pe rînd, după placul și nevoile noastre.

Metroul – știți – costa 1 leu cînd s-a pornit, ceea ce era, într-adevăr, foarte puțin; la sfîrșitul anilor ’80 prețul s-a dublat. Fiindcă la Piața Unirii corespondența între magistrale nu se putea face la început fără a plăti încă o dată accesul, prețul rămăsese încă 1 leu chiar și după acea dublare. Cînd mergeam la film pe Bulevard, pentru noi, copiii, conta mult să ne-ntoarcem acasă luînd metroul de la Unirea în loc de Universitate, fiindcă scuteam leul ăla-n plus.

După Revoluție – cînd urcau nebunește toate prețurile – nu s-a considerat fiabil să se bage trei monede de 1 leu în aparate; ele s-au adaptat pentru noua monedă de 10 lei, ceea ce a fost o scumpire considerabilă pentru bucureșteni, nu puțini dintre ei văzîndu-se nevoiți să se gîndească bine dacă-și permit călătoria mai dreaptă și rapidă pe sub pămînt ori cea mai încurcată și înceată pe deasupra.

Încă nu existau cartelele magnetice pe atunci, firește: ca să intri, băgai banul și gata. Angajații metroului cărau toată ziua zecile și sutele de kile de monede-n saci.

Rămînem să-ncheiem tot cu metroul. După cum știți, magistralele s-au construit doar cu gîndul de a înlesni accesul oamenilor muncii la marile platforme industriale ale vremii; de aceea cartierele sunt mai degrabă ocolite și neglijate, cu stații rare, puse nemulțumitor și cu puține guri de acces. După Revoluție s-a mai adăugat o stație-n Militari – la Gorjului – întrucît de la Lujerului pînă-n capăt la Păcii nu era nici o oprire.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici • listă de articole selecționate despre transportul public – aici

Portrete şi întâmplări (XVI) – De ce n-am asistat la înmormântare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

În Vitanul copilăriei mele, pe strada Crivăţului, trăia o femeie care era nelipsită de la înmormântări. N-am ştiut niciodată cum o cheamă. Nu exista prin mahala priveghi, ceremonie de îngropăciume şi/sau cortegiu funerar de la care să lipsească. Mama povestea că o găsea prin cimitir participând la înmormâtarea unor plecaţi la Domnul care, în viaţă fiind, nu au avut altă legătură cu mahalaua lui Târcă decât că au auzit de ea.

O suspectau cei care nu o cunoşteau că vâna tradiţionala milostenie pe care familia îndoliată o făcea către participanţii la înmormântare. Se înşelau. Accepta doar o lingură de colivă pusă pe un petec de hârtie albă şi o lumânare. Avea acasă tot ce-i trebuia. O fascina spectacolul, Doamne iartă-mă! Aşa cum pe unii, aveam să aflu mai târziu, îi fascina spectacolul şedinţelor de judecată. Stăteau cât era ziulica de lungă în tribunalul de la Sfânta Vineri şi asistau la procese.

***

Era încă vremea dricului tras de cai. Cei cu dare de mână aveau la dispoziţie o variantă full option: ciocli cu joben şi redingotă, patru sau şase cai mascaţi înveşmântaţi în valtrapuri negre, fanfară… Ceilalţi, după puterea pungii, aveau şi ei ce alege. În cele din urmă era bun şi camionul cu doi cai pus la dispoziţie de nea Minică (Vitan nr. 205), bunicul lui Nelu Meleacă. Prestaţia era gratuită. Încerca aprigul camionar să capete îngăduinţa Domnului şi să mai spele din păcate. Într-un fel sau altul, toţi cei care părăseau lumea oamenilor ajungeau la Biserica Târcă şi apoi la cimitirul Izvorul Nou.

***

Ce muritor cu toate cele trebuincioase cuibărite în tigva capului îşi bucură sufletul participând la înmormântări? Mă înfior şi mi „se sparie gândul”. Înfruntând viaţa am condus şi eu oameni dragi spre locul de veşnică odihnă. Am făcut-o de fiecare dată cu plumb în pantofi şi cu un epuizant consum emoţional.

Nu ştiu ce m-a apucat în ziua aia. Se scursese cam jumătate din luna februarie a anului 1970. Eram elev în anul întâi al Liceului Industrial Energetic de pe şoseaua Giurgiului, dincolo de Piaţa Progresu, la Toporaşi. Cu vreo două zile înainte, pe 14 februarie, murise marele Grigore Vasiliu Birlic, actorul cunoscut şi apreciat ca nimeni altul, unul dintre cei mai mari actori români de comedie. Într-o pauză, Babanu, prietenul şi vecinul meu din Vitan cu care trudeam în aceeaşi clasă (I-B electro), m-a luat deoparte şi pe un ton şugubăţ cum numai lui îi reuşea mi-a zis:

– Dănică, azi îl înmormâtează pe Birlic, la Bellu. Noi ne-am hotărât să mergem la cimitir. Pică la fix, după ce terminăm orele. Nu vii şi tu?
– Care noi bă?
– Toţi ăştia care luăm tramvaiul spre oraş, adică aproape toată clasa.
– Mă gândesc, mai vorbim!

Peste blocajul interior care mă proteja de evenimentele triste, gen funeralii, mai aveam un motiv serios pentru a mă îndrepta direct spre casă.

În dimineaţa aia, cu ochii cârpiţi şi presat de timp, am încălţat din greşeală nişte ghete cam vătămate. Mi-am dat seama când am coborât din autobuzul 35 la Dobroteasa. Nu mai aveam  loc de întors şi era o vreme de n-ai fi scos nici câinele afară. Ningea intens, în reprize. Un strat măricel de zăpadă fleşcăită amestecată cu zăpada proaspătă punea încălţările la grea încercare. Totul pe fondul unui frig umed, pătrunzător, care te făcea să cauţi degrabă o sursă de căldură. Riscam să iau apă în botine şi asta mă putea conduce direct la o răceală de care nu aveam chef. Se apropia ziua mea de naştere şi-mi strica socotelile.

Altfel, îmi era drag Birlic, cui nu-i era. Doar pentru asta am acceptat să merg împreună cu ceilalţi la înmormântarea lui.

***

N-am avut bucuria să-l văd pe scenă. Copiii mahalalelor bucureştene nu prea ajungeau la teatrul cel mare. Se întâmpla uneori, dar atunci era vorba de teatrul de păpuşi sau de cel pentru copii. Bune şi acelea, nimic de zis. În 1969-1070 făceam primii paşi dintr-o fascinantă şi nesfârşită călătorie în lumea teatrului.

Îl ştiam însă din filme. Cinematografele de cartier, Tudor Vladimirescu/Vitan, Flacăra, Alexandru Sahia/Tomis, îmi fuseseră gazde statornice. Acolo l-am întâlnit şi l-am urmărit de fiecare dată fără să clipesc în: Două lozuri – Lefter Popescu, Dʼale carnavalului – Crăcănel, Telegrame – Costăchel Gudurău, Bădăranii – Jupân Canciano, Titanic vals – Spirache Necşulescu, Steaua fără nume – Udrea, profesorul de muzică. Era suficient să-l văd şi mă bufnea râsul. Nu trebuia să rostească vreo replică. Ca pentru a-mi confirma pornirea iată ce povesteşte scriitorul Eugen Dimitriu în volumul „Oraşul Muzelor. Case şi locuri memorabile din Fălticeni”:

„Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia. … Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă.”

După ce am început să pricep câte ceva din ce trăiam la vremea aia, nepotrivirea dintre hazul personajelor pe care le interpreta şi ochii tulburători ai omului-actor îmi stârnea un sentiment ciudat. Privirea acestora mi se înfigea direct în suflet. După mulţi ani am citit descrierea pe care, ca nimeni altul, maestrul Radu Beligan i-a făcut-o. Aceasta mi-a dezvăluit un pic din mister şi mi-a înlesnit înţelegerea:

Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic.

Spectacolele şi filmele care-l aveau în distribuţie pe Birlic erau din capul locului un succes.

La începutul anilor ʼ30 ai secolului trecut tânărul Grigore Vasiliu din Fălticeni învăţa actorie la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi fiind şi angajat al Teatrului Naţional din capitala Bucovinei de Nord în cadrul căruia făcuse figuraţie pe durata studiilor de drept pe care le urma la Universitatea Carol I.

În 1933 actorul în devenire, care cucerise aprecierea publicului cu rolul Agamiţă Dandanache din O scrisoare pierdută, a fost adus la Bucureşti de regizorul Aurel Maican. Aici a colaborat timp de zece ani cu mai multe companii teatrale, în special cu Teatrul Vesel înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu şi de dramaturgul Tudor Muşatescu. Cel din urmă a adaptat în 1934, special pentru el, o piesă scrisă de Arnold şi Bach, al cărei erou principal este funcţionarul Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni. Sică Alexandrescu a pus-o apoi în scenă. Spectacolul care pe afiş a apărut cu numele Birlic a deschis prima stagiune a teatrului. Cu rolul titular, răsfăţatul comedian Grigore Vasiliu a avut un succes răsunător. Presa vremii consemna una dintre cele mai mari creaţii artistice din această stagiune. Aşa se face că numele Birlic s-a lipit de el ca marca de scrisoare şi de atunci aşa a rămas: Grigore Vasiliu Birlic. A ţinut-o apoi din succes în succes.

Nimic nu-i uneşte pe oameni mai abitir ca râsul. Era iubit de spectatori. Simţeau că are suflet, unica valoare a omului şi asta îl făcea egal cu ei, aşa cum pe slujitor îl face egal stăpânului său.

Omul Birlic, ca mulţi dintre egalii lui, avea şi el surprize lăuntrice. Pe lângă teatru, avea câteva pasiuni la altarul cărora slujea cu credinţă fără a se lăsa copleşit de acestea. Iubea hazardul, paria pătimaş la cursele de cai de la Hipodromul Băneasa şi rămânea cu buzunarele pustii după câte o vizită la cazinou. Conducea automobile frumoase al căror pasionat proprietar era. Slăbiciuni omeneşti!

Regimul instaurat în România după 1945 l-a adoptat ca pe un bun naţional. I-a acordat cinstea şi preţuirea cuvenite, în timp ce, pentru a-l feri de „păcate”, diverse organe îi supravegheau viaţa personală. Mi-l închipui privind în ochi vreun activist analfabet care i se adresa cu „tovarăşu Birlic”!

Actorul îşi respecta profesiunea şi publicul. Era exigent şi riguros cu el, dar şi cu partenerii de scenă. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Deşi întreţinea permanent o stare de bună dispoziţie, pregătirea  spectacolelor nu era pentru toţi o sărbătoare. Dramaturgul Aurel Baranga spunea că „Își compunea rolurile cu o migală, cu o știință a dozării nuanțelor și cu o grijă artistică fără egal. Toți cei ce mizau pe improvizația lui scenică se înșelau. Grigore Vasiliu-Birlic a fost un profesionist exemplar, un pasionat al vieții teatrale, un spirit viu, neliniștit, într-o efervescență necontenită, întreaga lui existență nefiind închinată altor satisfacții decât mulțumirilor pe care i le aducea scena. A fost fără îndoială și ceea ce se numește o forță comică născută.”

„Pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă, în 1953, la vârsta de patruzeci şi opt de ani, i s-a acordat titlul de  „Artist Emerit al Republicii Populare Române.

Câţiva ani mai târziu i s-a conferit titlul de „Artist al Poporului din Republica Populară Română” care răsplătea oamenii de frunte ai artei, cu merite excepţionale în opera de dezvoltare a teatrului, muzicii, cinematografiei şi artelor plastice plasându-l astfel într-o companie teatrală selectă: Costache Antoniu, Sonia Cluceru, Gheorghe Timică, Ion Manolescu, George Calboreanu, Jules Cazaban, Maria Filotti, Ion Finteşteanu, Gheorghe Storin, Lucia Sturza Bulandra, George Vraca…

Panerul recunoştinţei a fost îndestulat în 1967 când pentru activitate îndelungată în teatru şi pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice a fost distins cu ordinul „Meritul Cultural, clasa I”.

Fotografia ni-l înfăţişează alături de actriţa Vasilica Tastaman, în 1969, la ieşirea din sediul Teatrului de Revistă Constantin Tănase.

Iată şi o altă faţetă a omului-actor dezvăluită chiar de el în 1957, la vârsta de cincizeci şi doi de ani: „Nu-mi plac rapoartele de activitate și saluturile convenționale; sunt actor, deci liber de a fi oricând adolescent. De aceea, declar că nu pot decât sentimental să inaugurez o stagiune teatrală. Altfel, mă intimidez, așa cum mă intimidez de fiecare dată când trebuie să vorbesc în altă parte decât pe scenă. Permiteți-mi, iubiți colegi de breaslă, autori, actori și regizori, mecanicieni, cortinieri și peruchieri, toți cei care serviți răsfățata (deși tânăra) noastră Thalie, să vă urez an bun și recolte bogate. […]Iată, eu, spre exemplu, de câțiva ani încoace am obiceiul să schimb ultimul cuvânt dintr-un vers elegiac pe care-l cunoaștem cu toții, vers care, pe vremea când eram «foarte», mă emoționa până la lacrimi. Cu toate tâmplele mele aproape cărunte și foile din calendar smulse de mâna necruțătoare a vieții, eu, alături de voi, îl spun astăzi în felul următor: Sosesc cocoarele, sosesc | De după deal de țintirim | Și anii trec, copiii cresc | Și noi… ÎNTINERIM.” (*)

Simţind că se apropie momentul întâlnirii cu bătrânul luntraş Charon, marele actor şi-a dorit să mai joace o dată personajul al cărui nume l-a schimbat în renume. La începutul anului 1970 dorinţa i-a fost îndeplinită. A urcat pe scenă şi a interpretat rolul principal din piesa Birlic pe care a regizat-o chiar el.

În februarie, la doar şaizeci şi cinci de ani, maestrul Grigore Vasiliu Birlic a plecat spre lumea fără dor.

***

La sfârşitul programului, împreună cu toţi colegii de clasă, mai puţin cei care rămâneau în şcoală pentru diverse motive, luam drumul spre staţiile de tramvai de la intersecţia străzii Toporaşi cu şoseaua Giurgiului unde pândeau şi două ispite care uneori ne făceau să mai zăbovim: cinematograful Flamura şi cofetăria Toporaş, cea de la parterul blocului turn. De acolo câţiva se împrăştiau prin preajmă, câţiva o apucau spre Gara  Progresu iar cei mulţi se îndreptau spre alte cartiere ale oraşului folosind tramvaiele, 7, 12 sau 17.

În ziua aia ne-am adunat în staţie vreo treizeci, băieţi şi fete, plus alţi călători, chiar mai numeroşi, şi toţi ne-am bulucit în primul tramvai care a poposit la Toporaşi. S-a aglomerat, dar pentru noi nu conta, aveam o treabă. Ne grăbeam să ajungem la înmormântarea lui Birlic. Timpul ne cam presa şi nu vream să pierdem nimic.

Din doi paşi şi-o săritură am ajuns la Şura Mare. Când, în formaţie dezordonată, dar compactă, am intrat pe poarta larg deschisă a cimitirului Bellu a început să ningă îndesat, cu fulgi mari. Era lume ca la Maglavit. Lipsea Petrache Lupu. Se vedea de la o poştă că suntem elevi: vârsta adolescenţei, matricole, serviete… Alţii nu mai erau pe acolo. Pentru că avansam cu hotărâre, fără să ne răsfirăm, întristata adunare de gură-cască, aşa ca noi, ne-a făcut loc spre capelă. Acolo aştepta un grup de actori cunoscuţi şi alţi oficiali.

Ne-am alăturat asistenţei, cu oarecare greutate, pe partea stângă, lângă Aleea Artiştilor pe care bănuiam că cel adormit în Domnul, vegheat de lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, îşi va afla loc de odihnă. Zăpada nu fusese curăţată şi deja simţeam cum umezeala mi se strecoară în ghete. Era încă suportabil.

Se apropia ora anunţată pentru începerea ceremoniei şi stăteam cu privirea aţintită spre poarta pe care dintr-o clipă în alta trebuia să intre cortegiul. Şi ningea, şi ningea… şi cortegiul nu venea!

În vara anului 1963 fusesem întâmplător martor la trecerea miilor de bucureşteni care o conduceau pe Maria Tănase spre locul ei de veşnică odihnă de la Bellu. Imaginea aceea impresionantă mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie.

Bănuiam că o mulţime de oameni îl vor omagia pe inegalabilul Birlic însoţindu-l pe ultimul drum şi că asta, plus vremea câinoasă, vor face deplasarea mai anevoioasă. Peste ani, o fotografie făcută atunci avea să-mi confirme gândul.

Trecuse totuşi cam mult şi frigul, în cârdăşie cu umezeala, îşi urma lucrarea. Lângă mine prietenul Paul Vasilescu călca zăpada mărunţel şi îşi pocnea palmele într-un ritm numai de el ştiut. Nu părea fericit. Nici vestimentaţia nu-l ajuta prea mult. Fără căciulă, fără fular, paltonaş modern, cam scurtuţ şi subţirel, pantofiori eleganţi,… se grăbea să iasă în întâmpinarea primăverii. Era singurul din clasă care nu folosea servieta sau geanta pentru a purta cele necesare activităţii şcolare. Avea o mapă pe care o ţinea cu dexteritate la subsuoară de parcă ar fi fost inspector la SANEPID.

Ne cunoşteam bine de vreo doi-trei ani. Înainte de a fi colegi de clasă am fost adversari pe terenul de handbal, el legitimat la Şcoala Sportivă Nr. 1 (SSE 1), eu la Şcoala Sportivă Nr. 2 (SSE 2). În timpul meciurilor schimbam pe şest, fără apăsare, ghionţi, pumni pe sub coaste, şpiţuri la ţurloaie, înjurături, dar după fluierul final, fără ezitare,  ne dădeam mâna şi ne îmbrăţişam ca nişte buni prieteni.

Începusem să simt răceala şi umezeala din blestematele alea de ghete. Ceilalţi colegi dădeau şi ei semne că aşteptarea nu le prieşte. Văzând cum tropoteşte Vasilescu l-am întrebat:

– Te strâng pantofii Paulică?
– Auzi Coane, hai să facem câţiva paşi pe aici că am îngheţat ca un …at!

Împreună cu alţi câţiva am pornit-o pe o alee mai mică, paralelă cu Aleea Artiştilor care era închisă şi pregătită pentru ce urma să se petreacă acolo. (**) Mişcarea, însoţită de comentarii în surdină şi de glume reţinute stârnite de câte un epitaf, ne făcea bine. La un moment dat Paul a văzut un cavou arătos a cărui uşă grea, dantelărie metalică cizelată cu migală, era întredeschisă cam de două-trei degete. Atras ca de un magnet a urcat cele două trepte de la intrarea monumentului şi cu un pic de efort a deschis-o larg. În clipa aia, din interior, într-un salt acrobatic foarte spectaculos a tâşnit ca din puşcă o pisică neagră, totul pe fondul sonor al unui nesfârşit mieunat gutural care în cutia de rezonanţă a cavoului suna lugubru. Bietul animal! Probabil era captiv de mult timp.

Ferindu-se din calea felinei Paul a făcut un pas înapoi, a ratat treapta şi a căzut pe spate într-o ditamai băltoaca, amestec perfect de apă murdară şi zăpadă proaspătă. Mapa a urmat pisica în volutele ei elegante peste morminte. Uneia dintre colege i-a scăpat geanta din mână şi instinctiv s-a lipit de mine. Îndată ce sperietura s-a spulberat ne-am pus pe râs fără să mai ţinem cont că nu era nici locul, nici momentul potrivit. În cădere pivotul de la SSE 1 nu s-a vătămat, doar că surtucul îi era ud fleaşcă.

După ce şi-a recuperat mapa şi s-a scuturat de apă ca un căţel plouat, colegul nostru ne-a informat pe un ton categoric:

– Ştiţi ce bă, vă las pe voi să-i aduceţi un ultim omagiu lui Birlic şi eu plec acasă. Mi-ajunge! Să-mi păstraţi şi mie un pic de colivă!

Înţelepciunea deciziei s-a răspândit ca scarlatina. Am aderat primul la mişcarea secesionistă pusă la cale de Paul Vasilescu. Umezeala din ghete şi păţania lui m-au împins spre limita suferinţei pe care eram dispus să o îndur. Ni s-au mai alăturat vreo trei-patru, am tăiat-o fuguţa spre poartă şi nu ne-am oprit decât în staţia de tramvai. Nici urmă de cortegiu. Un 17 ne-a adunat numaidecât pe toţi. Căldura din vagon a fost un dar binecuvântat.

Ajuns acasă, am aruncat la gunoi încălţările cu belea, am lepădat ciorapii şi mi-am pârpălit îndelung tălpile amorţite de frig la gura sobei în care ardea un foc straşnic. Seara, înainte de culcare, am primit preventiv o cană cu vin fiert. N-am păţit nimic. Petrecerea plănuită şi pregătită cu grijă s-a desfăşurat cum se cade, întocmai şi la timp.

Iată din ce pricină n-am asistat la înmormântare!

Nu fii trist maestre! N-am fost acolo, dar asta nu înseamnă că te iubesc mai puţin!

(*) Versurile au fost scrise de poetul şi prozatorul Duiliu Zamfirescu, foarte cunoscut ca prozator şi mai puţin ca poet.

(**) Cel ce a fost, aşa cum spunea Aurel Baranga, o forţă comică născută este înmormântat împreună cu prima sa soţie, actriţa Angela Mateescu, în figura nr. 96 rezervată artiştilor şi cântăreţilor, între Maria Tănase şi Gheorghe Dinică.