scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.

În 1989 se împlineau şase ani de când îmi desfăşuram activitatea profesională în cadrul Biroului Tehnic din Centrala Industrială de Reţele Electrice – C.I.R.E. şi patru ani de când această componentă importantă a Sistemului Energetic Naţional trecuse la regimul de lucru militarizat (Decretul Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985). Conducerea civilă era dublată de o conducere militară. Directorului general îi sufla în ceafă un comandant militar ajutat de câţiva ofiţeri care formau Grupa Militară.

Evenimentele din decembrie m-au surprins. Eram convins că în România o revoltă populară împotriva regimului politic nu se va produce niciodată. Violenţa acestora, morţii şi răniţii, asasinarea soţilor Ceauşescu în ziua Naşterii Domnului, m-au întristat şi mi-au smintit tihna sărbătorilor de iarnă.

Informaţiile cu care ne bombarda Televiziunea Română, alta nefiind, nu se potriveau cu cele pe care le ştiam din experienţa proprie sau din surse directe, demne de încredere. Nu înţelegeam nimic, asistam  la o punere în scenă de proastă calitate care făcea victime şi lista întrebărilor fără răspuns se lungea necontenit. Am avut tot timpul impresia că ofiţerii din Grupa Militară ştiau mai mult decât arătau despre ceea ce se întâmpla sub ochii noştri. Mi-am exprimat fără fereală îndoielile şi pentru că Securitatea nu mai exista, un „coleg” mi-a dus vorbele până la comandantul militar care a adăugat încă o faptă cazierului deja existent. Îmi purta sâmbetele dinainte de rebeliune. Ne mai ciocniserăm pe traiectorie. Atitudinea mea îl deranja, mârâiam şi dădeam semne de nesupunere. Aştepta doar momentul potrivit ca să scape de mine, aşa cum scăpase de alţii, chiar de un director care se opunea deschis, cu argumente solide, promovării unor măsuri aberante dispuse de domnia sa. Timpul i-a luat-o înainte.

Buba s-a spart în ziua de 29 decembrie 1989 când am avut un conflict verbal cu comandantul militar. Schimbul de replici tăioase, apăsate, la care au asistat mai mulţi civili, dar şi militari, a fost urmat de o scrisoare deschisă redactată, dactilografiată, semnată olograf şi multiplicată de mine. Urma să o afişez pe holuri, la loc vizibil. N-am mai apucat. Secretara directorului general m-a dat în vileag. Avea acces la copia documentului păstrată în memoria aparatului Xerox. A depus-o numaidecât pe biroul destinatarului şi evenimentele s-au precipitat. Antecedentele, îndrăzneala de a-l înfrunta în public, scrisoarea deschisă, l-au scos din pepeni pe tovarăşul colonel, altfel foarte calm, făcându-l să ia decizia… de a mă aresta. Fără ştirea conducerii civile n-a îndrăznit să-şi ducă gândul la bun sfârşit, deşi în „condiţii de pace” ar fi făcut-o de capul lui. Doi dintre cei care au asistat la pregătirea acţiunii (B.P. şi S.L.), oameni serioşi, cu toată mintea acasă, m-au avertizat, m-au scos imediat din clădire şi m-au trimis aţă la Ministerul Energiei Electrice. Îl informaseră pe V.P., ministru adjunct, despre intenţia comandantului militar de a aresta un salariat civil. Mă aştepta. Dăduse dispoziţie la poartă să mi se permită accesul şi să fiu condus la cabinetul dânsului. M-a primit imediat.

– Ce-ai făcut tinere?

I-am povestit în detaliu istoria relaţiilor mele cu tovarăşul colonel, ce s-a întâmplat în acea zi, cum s-a ajuns la conflict, ce ne-am spus unul-altuia … totul aşa cum a fost. A citit scrisoarea şi a zâmbit.

– Tu ai dreptate, nu spun că ai greşit, doar că ţi-ai asumat un risc prea mare! Puteai să fii mai înţelept!

– Mi s-au urcat libertatea şi democraţia la cap!

A râs amar, cu subînţeles. Părea totuşi îngrijorat. După câteva clipe de tăcere a continuat:

– Vremurile sunt tulburi şi omul e periculos. A venit la noi din structurile de informaţii ale armatei. Uite cum facem. Nu te mai întorci la birou decât atunci când S.L. sau şeful tău te cheamă. E bine să nu stai acasă. Te muţi la prieteni sau la rude… te descurci! Îi informezi pe cei doi unde şi cum poţi fi găsit. De restul mă ocup eu.

Ne-am despărţit urându-ne de bine şi de sănătate. Seara i-am făcut o vizită scurtă unui om foarte drag mie. Inteligent, cu o cultură impresionantă, absolvent al facultăţilor de matematică şi de energetică, sensibil, un admirabil coleg şi prieten, N.G. îmi era şef. L-am pus în temă şi am stabilit cum vom ţine legătura. Aşa am ajuns să trec pragul dintre ani în clandestinitate.

Ziua de 31 decembrie mi-a adus o veste bună. N.G. m-a înştiinţat că după sărbătoarea Anului Nou îmi pot relua activitatea. Conducerea militară fusese oficial înlăturată (Decretul-Lege nr.9 din 31 decembrie 1989, emis de Frontul Salvării Naţionale/M. Of. nr. 9/31 dec. 1989). Revelionul a fost astfel mult mai frumos şi şampania Zarea mult mai bună.

Cam asta era încărcătura cu care marţi, 2 ianuarie 1990, am revenit la rosturile mele. În cele trei zile cât am lipsit universul profesional şi uman în care mă simţeam acasă se schimbase. O relaxare nesănătoasă se aşternuse peste majoritatea colegilor mei. Dispăruseră ca prin farmec seriozitatea şi responsabilitatea cu care tratau sarcinile de serviciu. Nu-i mai recunoşteam

Prin birouri bătea vânt de libertate, dar nimeni nu ştia încotro  s-o apucăm. Geaba libertate! În numele democraţiei unii credeau că pot face doar ce le trece lor prin cap. Bâlbele politice de sorginte populistă ale emanaţilor de la cârma ţării le dădeau apă la moară.

Organizarea şi confirmarea la toate nivelurile a Consiliilor Frontului Salvării Naţionale care luau locul structurilor defunctului P.C.R., dreptul angajaţilor de a impune-desemna-numi-alege conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor, răfuieli şi reglări de conturi cu „şefii comunişti” alungaţi de nişte „nimeni în drum”, conducere temătoare, ezitantă, incapabilă să împiedice abuzurile, ascensiunea vertiginoasă a mişcării sindicale sub conducerea unora care nu-şi găsiseră rostul într-un sistem ordonat şi riguros ca cel electroenergetic, ….. toate astea se prăvăleau peste noi la începutul anului 1990. Eram năuci, nehotărâţi, lipsiţi de voinţă, incapabili de a trece la acţiune. Simţeam că nu e bine şi că lăsându-ne în voia valurilor vom eşua.

Din primăvară au început să ne dea târcoale marile companii de electricitate din Europa, ba şi una din Canada: Hydro-Québec. Veneau ca muştele la miere. Nechemate. Nu prea pricepeam ce vor. Vizitele lor nu se materializau cu nimic. Ne întâlneam cu delegaţiile, le prezentam, aşa cum ne pricepeam mai bine, activitatea noastră, îi plimbam pe la obiective energetice importante, dar şi pe la cele turistice, îi omeneam  cum se cuvine iar la sfârşit vorbe frumoase, câte o strângere de mână, ura şi la gară. După vreo două experienţe de-astea am început să mă dumiresc. Oamenii căutau chilipiruri în ţările est-europene, scăpate din mâna Moscovei.

La un moment dat ne-a vizitat o delegaţie de la Hydro-Québec, Canada. Companie mare, importantă pe piaţa de energie electrică a Americii de Nord. Ambasada Canadei a acordat o atenţie specială vizitei pe care a pregătit-o în cele mai mici detalii. Companiile europene nu au beneficiat de asistenţa ambasadelor, au fost pe cont propriu.

Am avut onoarea să mă ocup îndeaproape de acest eveniment. Lucrasem cu străini şi înainte de 1989. Veneau şi atunci specialişti de la furnizorii de echipamente şi tehnologii ale căror produse le foloseam. Colaboram cu ei de la egal-la egal. Cu unii aveam relaţii de prietenie. Corespondam cu capitaliştii, ne întâlneam cu ei la Târgul Internaţional Bucureşti (T.I.B.), primeam periodic documentaţii tehnice foarte utile, eram pentru ei parteneri valabili. Ne înţelegeam perfect în engleză sau în franceză. Pe lângă ce învăţase fiecare în şcolile prin care a trecut, mulţi dintre noi erau absolvenţi ai cursurilor postuniversitare organizate la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. Nu aveam emoţii, cunoşteam foarte bine mersul.

Şi iată-ne faţă-în faţă cu oaspeţii canadieni. Cu toate că pe parcursul pregătirii vizitei, funcţionarii ambasadei ne-au testat discret capacitatea de a comunica liber măcar în una din cele două limbi vorbite pe teritoriul Canadei, am avut totuşi surpriza să constatăm că printre cei veniţi tocmai din America de Nord se afla şi un român. Adrian M. era evreu originar din România, stabilit în Canada. La Hydro-Québec ocupa funcţia de „consilier pentru dezvoltarea pieţei”. Vorbea perfect româneşte şi ăsta era un bonus la argumentele care justificau includerea lui în delegaţie.

Onest, prietenos, simpatic şi haios, omul ne-a avertizat din capul locului, glumind evident, să avem grijă ce vorbim între noi pentru că el înţelege tot. Nu ne-am ferit nicio clipă. Împreună cu el am coordonat programul vizitei, i-am însoţit peste tot, ne-am cunoscut mai bine şi ne-am apropiat sufleteşte.

Urmând destinul naţiei lui, pe la începutul anilor ʼ50 a plecat în Israel. Era tânăr, apucase să guste şi să aprecieze viaţa bucureşteană. Tânjea după oraşul pe care îl părăsise cu mulţi ani în urmă şi în care, până atunci, nu a mai avut ocazia să se întoarcă. Cuprins de melancolie îmi povestea despre cârciumile Dudeştiului. Nu-şi mai amintea detalii, dar l-am ajutat eu. S-a înviorat brusc. A trebuit totuşi să-l avertizez că Dudeştiul ştiut de el nu mai există.

Avea în Bucureşti o rudă mai de departe şi dorea să o viziteze. Într-o după amiază, cu aprobarea conducătorului delegaţiei canadiene, i-am dat o maşină care să-l ducă, să-l aştepte şi apoi să-l aducă… la o cârciumioară de mahala acolo unde, în tihnă, să petrecem  câteva ceasuri. Pentru acest ultim popas nu am cerut nicio aprobare. A.M. era oficial în vizită la rude.

Gazdele, doi dintre vechii mei prieteni, cărora le-am povestit despre nostalgiile bucureştene ale invitatului, ne-au răsfăţat. Ambianţa sonoră (mai ales cea lăutărească), ţuica de Muscel aurită în butoi de dud şi băută din cinzeacă, mizilicurile, preparatele măcelăreşti şi de zalhana, vinurile de Odobeşti şi de Panciu, toate astea l-au surprins plăcut pe Adrian. S-a regăsit imediat într-una din cârciumile Dudeştiului anilor ʼ50. Nu-i venea să creadă!

Conversaţia s-a animat de îndată. Cei doi cârciumari, absolvenţi străluciţi ai şcolii Vitanului, ne-au ţinut isonul. Poveşti, amintiri, glume, bancuri, comentarii şi inevitabil… chestiuni profesionale. Vizita se apropia de sfârşit. Până atunci urmase modelul ştiut şi se îndrepta către un final pe care îl mai trăisem: vorbe frumoase, strângeri de mână, ura şi la gară.

I-am împărtăşit fără reţinere constatarea mea întrebându-l direct de ce s-au ostenit şi au bătut drumul până la noi. Pe îndelete, cu româneasca-i înnobilată de accentul inconfundabil al vorbitorilor de idiş, mi-a ţinut o lecţie straşnică pe care încerc să o sintetizez în cele ce urmează.

Hydro-Québec intenţiona să intre pe piaţa europeană de energie electrică, doar că aceasta era dominată de câteva companii mari, puternice, care nu ar fi permis o astfel de îndrăzneală. Strategii canadieni au socotit că prăbuşirea sistemului comunist a creat o piaţă încă neocupată, adică o bună oportunitate pentru planurile lor şi au venit să vadă despre ce este vorba.

România a fost singura ţară din C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – organizaţie economică a statelor comuniste europene) care a încălcat monopolul tehnologiilor nucleare sovietice şi a ales o altă cale. După semnarea contractului cu A.E.C.L. (Atomic Energy of Canada Ltd.) pentru construirea Centralei Nucleare de la Cernavodă şi echiparea acesteia cu reactoare canadiene tip CANDU, tranzacţie facilitată de China care a intervenit în favoarea noastră, energetica românească avea nume bun în Canada iar  specialiştii ei erau apreciaţi şi respectaţi.

Membrii delegaţiei aveau ceva informaţii despre sistemul electroenergetic românesc. Nu prea multe şi nu prea detaliate, dar corecte. Interesul lor se concentra pe activitatea de distribuţie – furnizare a energiei şi în consecinţă pe reţelele electrice de toate categoriile. Au constatat cu oarecare surprindere că sistemul nostru de transport şi distribuţie este puternic, bine structurat pe niveluri de tensiune (0,4 kV ÷ 750 kV), cu o arhitectură judicioasă şi că acesta acoperă în mod echilibrat întregul teritoriu. Învechit ce-i drept, dar foarte bine întreţinut, funcţiona ca parte a Sistemului Interconectat Est European – S.E.I. Avea legături cu sistemele electrice ale tuturor statelor vecine.

În legătură cu sistemul nostru electroenergetic, Adrian mi-a mărturisit că alte două performanţe româneşti, despre care ei nu ştiau nimic, au creat delegaţiei canadiene o puternică impresie.

La data de 8 iunie 1986 au fost puse sub tensiune la 750 kV Staţia electrică 750/400 kV Isaccea (România) şi Autotransformatorul nr. 1 (AT 1) 750/400 kV cu alimentare în schema finală din Staţia electrică 750 kV Yuzhnoukrainsk (R.S.S. Ucraineană – U.R.S.S.) prin Linia Electrică Aeriană de 750 kV (LEA 750 kV) Yuzhnoukrainsk – Isaccea. LEA 750 kV Isaccea – Vetrino (Varna), până la graniţa cu Bulgaria, a fost pusă sub tensiune în ziua de 30 decembrie 1986.

România intra astfel în clubul select  al ţărilor care construiseră şi aveau în exploatare instalaţii de transport şi de transformare a energiei electrice la tensiunea de 750 kV. Se afla pe locul 5 (cinci) în Europa, după U.R.S.S. (1970), Ungaria (1978), Suedia (1982),  Polonia (1985) şi pe locul 9 (nouă) în lume.

Echipamentele primare şi secundare specifice tensiunii de 750 kV erau importate din U.R.S.S. Concepţia, proiectarea, construirea instalaţiilor, punerea în funcţiune şi exploatarea acestora au fost rodul inteligenţei, muncii, efortului şi dăruirii specialiştilor români.

Canada a deschis drumul instalaţiilor de transport a energiei electrice la foarte înaltă tensiune (750 kV). Premiera mondială a avut loc în 1965. I-am însoţit la Isaccea. Ascultau explicaţiile în tăcere şi li se citea uimirea pe chip. Vedeau şi se minunau.

A doua ispravă care le-a reţinut atenţia a fost funcţionarea pe durată lungă a unui sistem electric (Sistemul Energetic Naţional – S.E.N.) cu frecvenţă scăzută mult sub valoarea de 50±0,5 Hz unanim considerată ca periculoasă pentru stabilitatea acestuia. Valoarea de 46,54 Hz (9 noiembrie 1988, ora 20:00:00) i-a cufundat în muţenie. Întrebau zilnic cum am făcut şi le ofeream de fiecare dată acelaşi răspuns: „Profesionalismul meseriaşilor şi voia Bunului Dumnezeu”. Altul nici nu aveam. Greu de înţeles că am menţinut stabilitatea  prin gâtuirea voluntară, fără nicio noimă, a consumului, producând cu bună ştiinţă pagube şi suferinţe imense.

Dar nu starea tehnică a instalaţiilor îi preocupa în primul rând pe cei veniţi în ospeţie, ci piaţa românească de energie electrică. Judecând după numărul de consumatori şi după cantitatea de energie utilizată de aceştia, era atractivă. Îi punea însă în mare încurcătură… lipsa pieţei. Am abordat subiectul cu invitatul meu şi românul din el m-a lămurit cum stau lucrurile:

– Acesta este motivul pentru care toţi cei care v-au dat târcoale au plecat aşa cum au venit. Şi noi vom face la fel. Construirea pieţei presupune un efort financiar semnificativ, muncă multă şi decizii dure, nepopulare, cu un mare potenţial conflictual. Cine poate spune cum va reacţiona economia românească şi încotro o va apuca regimul politic? Capitaliştii nu-şi asumă astfel de riscuri. Sunteţi obligaţi să vă descurcaţi singuri. Ajutorul are şi el un preţ. Când veţi isprăvi, vă vor vâna ca pe o pradă valoroasă, fără milă şi fără scrupule. În afaceri nu există prietenie, afecţiune, generozitate, nu există sentimente. Există doar interese. Depinde doar de voi, poporul român şi de conducătorii pe care îi alegeţi ca să nu vă lăsaţi prădaţi. Altfel, vă vor lua pe de-a moaca sau pe bani foarte puţini. Hydro-Québec va transmite prin ambasadă o invitaţie oficială pentru un grup de specialişti români pe care îl găzduim timp de o săptămână, pe cheltuiala noastră, pentru a se familiariza cu organizarea şi funcţionarea unei companii capitaliste de electricitate şi a unei pieţe concurenţiale de energie electrică. Voi avea grijă să faci parte din acel grup.

Aici am pus capăt celor profesionale şi am revenit la cele lumeşti. Înainte de a ridica şedinţa, micul taraf al cârciumei i-a dedicat câteva melodii evreieşti care se cântau pe Dudeştiul rămas în sufletul lui. Asta ne-a făcut mai fraţi.

Adrian M. s-a ţinut de cuvânt. Invitaţia a venit şi eu figuram în componenţa delegaţiei. Nu mai era mult pînă la plecare. Primisem deja paşaportul de serviciu şi urma să-mi ridic diurna de la B.R.C.E. (Banca Română de Comerţ Exterior). Într-o zi, la prima oră, m-a chemat directorul general I.C. şi făcând aplicaţiunea principiului „tu pe alt tabel eşti” m-a înştiinţat că eu nu voi mai face deplasarea. Singura explicaţie a fost:

– Eşti tânăr! Mai ai timp să ajungi în Canada!

Da, eram tânăr, pentru unii chiar scandalos de tânăr. De atunci, în fiecare zi m-am lepădat de acest condamnabil defect. O fac şi acum, dar în Canada n-am avut timp să ajung.

Şi a mai trecut ceva vreme. România negocia cu Banca Mondială un împrumut destinat reabilitării/modernizării marilor centrale electrice pe cărbune, dar şi a altor componente ale S.E.N. aflate în suferinţă.

La Washington, D.C. nişte bancheri, funcţionari ai numitei instituţii bancare, se perpeleau de grija siguranţei în funcţionare a reţelelor electrice româneşti. Pentru a-şi ostoi chinul au decis, cu o admirabilă generozitate, să ne acorde un ajutor de urgenţă, nerambursabil, „pentru înlocuirea unor echipamente de înaltă tensiune a căror  stare tehnică punea în pericol funţionarea sigură a S.E.N.”

Am primit vestea cu reţinere, mai precis cu un entuziasm temperat. Mă tot întrebam cât o să ne coste ajutorul ăsta, care altfel pica bine şi de ce ni se limita folosirea lui doar la „înlocuirea unor echipamente de înaltă tensiune”. Suma nu era mare, dar nici mică. Ne permitea să eliminăm măcar câteva  dintre cele mai ameninţătoare „puncte slabe şi periculoase”.

Un reprezentant al băncii urma să ne instruiască asupra felului în care vom ajunge la bani. În ziua sorocită s-au adunat în Sala de Consiliu toţi cei de la Biroul Tehnic, Serviciul Exploatare, Biroul Import-Export, Serviciul Investiţii, care într-un fel sau altul, puteau fi implicaţi în săvârşirea lucrării. Mobilizare serioasă, nu glumă!

Astfel participanţii, printre care mă aflam şi eu, au avut privilegiul să-l întâlnească pe domnul C.S. Chr. de la Departamentul Tehnic pentru Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord al Băncii Mondiale, specialist principal în domeniul energiei electrice. Când s-a prezentat a simţit nevoia să precizeze că e grec. Nu ştiu de ce a făcut-o. Pentru ce trebuia să ducem împreună la bun sfârşit nu avea nicio relevanţă.

Pe fondul scepticismului meu, auzindu-l, îndată mi-am amintit de avertismentul lui Vergilius: „Timeo Danaos et dona ferentes” (Mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri), m-am revoltat şi în gând L-am întrebat pe Dumnezeu: De ce Doamne ai trimis tocmai un grec?

Întâlnirea a fost scurtă. Instructorul nostru, elegant, calm, amabil, avea darul conciziei şi nici prea multe nu erau de spus. Din capul locului i-am tăiat elanul întrebându-l dacă ajutorul acoperă şi înlocuirea altor componente a căror stare tehnică ne îngrijorează. S-a uitat lung la mine şi zâmbind mi-a răspuns hotărât: Nu!

Procedura debuta cu desemnarea echipamentelor şi cu redactarea unei note de fundamentare a necesităţii şi a urgenţei înlocuirii acestora. Serviciul Exploatare şi Biroul Tehnic şi-au mobilizat forţele. În două zile am fost gata. Nici nu era greu, a durat mai mult traducerea. Foloseam de mulţi ani un sistem de urmărire a comportării în exploatare a celor mai importante echipamente, aparate şi materiale din reţeaua de înaltă tensiune. Prin Planul Tehnic finanţam o lucrare de asistenţă tehnică în cadrul căreia Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice – ICEMENERG le monitoriza. Cei mai buni specialişti efectuau probe şi încercări oferindu-ne în mod operativ informaţiile pe care ne fundamentam deciziile (lucrări de întreţinere înainte de termen, lucrări de recondiţionare, înlocuire).

Încercând să utilizăm cât mai eficient banii disponibili am nominalizat nişte echipamente din două staţii electrice mari, de 400 kV, care asigurau interconectarea cu sistemele electroenergetice vecine. Nota de fundamentare era susţinută cu argumente serioase, greu de contestat. Fiecare afirmaţie avea în spate  rapoarte tehnice, buletine de încercare, expertize…

Pentru analizarea documentului, banca a trimis doi specialişti cu pregătire tehnică specifică. Ne-am întâlnit, am discutat totul punct cu punct, am dat explicaţii, i-am însoţit în cele două staţii electrice şi în final au aprobat, fără modificări sau observaţii, Lista de Echipamente şi Nota de Fundamentare.

Am avut astfel liber să trecem la pasul următor: întocmirea specificaţiilor tehnice. Împreună cu colegii de la „Exploatare” ne-am apucat de lucru. Experienţa utilizării îndelungate a echipamentelor de înaltă tensiune româneşti nu ne permitea să păstrăm jos ştacheta calităţii. Doream să punem capăt chinului.

Cunoşteam produsele marilor companii europene ASEA-Brown Boveri (ABB), Haefely, Siemens, Micafil… , primeam periodic de la acestea documentaţii tehnice la zi, aveam contacte personale cu specialiştii lor şi nu ne-a fost greu să întocmim nişte specificaţii tehnice pretenţioase, de nivel ridicat, aşa cum existau în lumea spre care priveam cu jind.

Aveam în exploatare câteva echipamente de 220-400 kV, instalaţii şi aparate, produse de una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate companii occidentale. Erau de o calitate ireproşabilă. Când am fost gata i-am căutat pe prietenii noştri de la acea companie. Le-am spus la ce lucrăm şi ce echipamente produse de ei ne interesează atenţionându-i că Banca Mondială ne pune la dispoziţie o sumă fixă, nerambursabilă, în care trebuie să ne încadrăm. Ne-au solicitat specificaţiile tehnice şi ne-au promis că vor analiza şi vor încerca să găsească o soluţie.

Răspunsul a venit repede şi a fost favorabil. Nu era o întâmplare, o potriveală. Au pus umărul să ne ajute având în minte colaborarea anterioară, relaţiile personale cu specialiştii români şi situaţia grea în care se afla România. Urma ca atunci când formalităţile cu banca se vor încheia să facem o solicitare oficială. Mai în glumă, mai în serios, ne-au avertizat să nu sărbătorim succesul până ce nu vom avea în mână documentele semnate de cei care dădeau banii.

Generosul nostru binefăcător, Banca Mondială, dorea să aprobe şi să-şi însuşească specificaţiile tehnice. Pentru săvârşirea acestei lucrări cei doi tehnicieni, pe care îi ştiam, au revenit la Bucureşti.

Întâlnirea cu domniile lor a fost agitată. Citeau, se uitau unul la altul şi li se vedea uimirea pe chip. Probabil nu se aşteptau ca nişte „săraci”, „coborâţi din copac în decembrie ʼ89”, să ştie atâtea lucruri şi să aibă pretenţii aşa de mari. Ne-am dat seama repede că specificaţiile întocmite de noi nu le erau pe plac şi nu înţelegeam de ce încercau să le „îndulcească”.

Am negociat la sânge. Ştiind că cine plăteşte lăutarii conduce hora, am acceptat un compromis optim, dar la condiţiile tehnice esenţiale n-am cedat nimic, au rămas aşa cum erau formulate. În sfârşit, după două zile chinuitoare am semnat forma finală, acceptată de ambele părţi, a documentelor.

La despărţire cei doi ne-au înştiinţat când ne vom reîntâlni cu domnul C.S. Chr. pentru a conveni asupra parcursului comercial al ajutorului. Intrau în scenă colegii de la „Import-Export”. Câteva zile am revenit la treburile noastre curente. Răgazul, altfel binevenit, a trecut repede.

În sala de consiliul, aşteptându-l pe vestitorul banilor, comentam cu colegii şi am căzut de acord că după „meciul” cu tehnicienii mondialilor nu se mai putea întâmpla nimic special.

Elegant, calm, amabil, grecul ne-a mulţumit pentru colaborarea de până atunci (sic!) şi a intrat în subiect. Nu eram atent pentru că nu prea mă interesau spusele dumisale. Deznodământul operaţiunii se apropia. Misiunea mea se încheiase. Totuşi o afirmaţie m-a făcut să ciulesc urechile. Preciza interlocutorul nostru că în cazul în care suma disponibilă nu acoperă valoarea tuturor echipamentelor, vom fi nevoiţi să renunţăm la o parte din ele. Am avut pornirea să reacţionez, dar nu am apucat să o fac. Cineva din sală mi-a luat-o înainte. I-a spus că am verificat cu cei de la ………. şi aceştia ne-au confirmat că pot livra toate echipamentele în limita sumei pe care Banca Mondială urma să ne-o acorde ca ajutor nerambursabil.

A fost ca un trăsnet. Era paralizat. I-au trebuit câteva momente pentru a se dezmetici. Cu un zâmbet chinuit, pe un ton ezitant care se dorea ferm, a fost obligat  să ne dezvăluie mai repede decât era programat că „Banca are dreptul să desemneze furnizorul echipamentelor şi să negocieze cu acesta contractul de achiziţie”.

Mi-a venit rândul să încremenesc. Am crezut că englezeasca mea îmi joacă feste şi l-am rugat să repete. Înţelesesem bine. Era clar că Banca Mondială tocmai ne „ajuta” să transferăm o sumă frumuşică în contul unei companii de care interesele unor „gulere albe” erau legate iar noi ne puneam de-a curmezişul. Refuz şi acum, după treizeci de ani, să cred că cineva a luat atunci „para-ndărăt”. Ăsta era preţul ajutorului! Şi-au bătut joc de munca noastră şi ne-au înşelat buna-credinţă. Mă simţeam umilit. Era prea mult.

Nu vream să fiu părtaş la mizeriile pe care le simţeam venind şi am decis să-mi caut alt drum. Aşa se face că la puţin timp am acceptat oferta de a mă întoarce de unde plecasem, la Întreprinderea/Filiala de Reţele Electrice Bucureşti – I.R.E.B./F.R.E.B. M-a ajutat Banca Mondială!