despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Vitan – felurimi (XIII) – Vin colindătorii!

scris de C. D. Mocanu

Precuvântare

Povestea istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu George B. (G.B.) este despre oameni, locuri, fapte, întâmplări din anii ʼ60-ʼ70. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi … am rămas prieteni.

Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, nu departe, pe strada Laboratorului, tăvălugul demolărilor ne-a risipit prin locuri străine sufletului nostru rămas acolo în Vitan, ne-am văzut de şcoală şi de viaţă. El a plecat la Focşani. Când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am întâlnit la bătrâneţe… pe internet. Căutam amândoi o mahala, azi dispărută, a cărei ţărână am luat-o pe tălpi atât amar de ani şi după care tânjim. Pentru asta „sufletul odihnă nu poate afla”.

◦◦◦○○◦◦◦

Fără alte comentarii voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în mesajele noastre felul în care copiii şi adolescenţii Vitanului trăiau sărbătorile de iarnă.

3 ianuarie 2025, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Am avut un Crăciun neobişnuit. A plouat toată ziua. A început în Ajun şi a ţinut-o, fără întrerupere, până pe 26 dec. spre prânz. Nu-mi amintesc să fi trăit înainte aşa ceva. Au mai fost zile de Crăciun fără zăpadă, dar nu cu ploaie. Mi-e dor de iarnă, mi-e dor de zăpadă, mi-e dor de ger!

La mine la Ţărănoaia colindătorii marchează sărbătorile de iarnă într-un mod foarte original, fără nicio legătură cu tradiţiile româneşti. Şi nu de ieri-de azi. Sunt eu aici din 1998 şi ceremonialul este neschimbat. Începând cu 15 noiembrie, în fiecare zi la ora 14:00 un puşti, care acum este un tânăr adult, pocneşte din bici timp de circa o jumătate de oră. L-au întrebat şi alţi „proveniţi” ca mine de ce o face. N-a răspuns niciodată. Ridică din umeri şi îşi vede mai departe de „blestemul” care-l apasă. Altfel, nu dă semne că ar avea „ţigla” spartă.

Am vrut să aflu de la câţiva copii din vecini, cam de clasa a patra, care colind este însoţit de bici şi ce semnifică pocniturile acestuia. Habar n-au! Nu le-a explicat nimeni, nici preotul, nici profesorii, nici  familia. Tristă realitate!

Totuşi se merge cu Pluguşorul… în ziua de 30 decembrie (!!!), de dimineaţă până seara. Se adună o ceată de 20-30 de aşa-zişi colindători înzestraţi cu două-trei tălăngi răguşite, cu bice, dar şi cu tot felul de bombardele. Hoarda bântuie apoi prin sat speriind câinii şi pe cei care nu cunosc acest „obicei strămoşesc”. Ăsta spectacol, mai ales că după puţin timp aproape toţi sunt beţi! Atunci opresc maşinile în trafic pentru că musai vor ei să le colinde şoferilor. M-au oprit şi pe mine în iarna anului 1999. Am coborât din maşină cu telefonul într-o mână şi cu o bucată respectabilă de cablu de 20 kV în cealaltă. În faţa lor am sunat la Poliţie. Nu se aşteptau să am telefon mobil. Voinicii s-au împrăştiat ca potârnichile. Le-am stricat afacerea. De atunci nu a mai îndrăznit nimeni să mă oprească, deşi obiceiul este practicat cu frenezie în fiecare an.

Se merge şi cu Sorcova… în dimineaţa zilei de 31 decembrie (!!!). Pe 1 ianuarie este linişte, nu umblă niciun colindător, nu tu Pluguşor, nu tu Sorcovă. Satul execută programul de somn!”

4 ianuarie 2025, e-mail de la G.B. către C.D.M.

„Din păcate s-au pierdut formele inițiale ale colindatului tradițional cu deosebire în mediul urban. Cred că mai există foarte puține locuri din țară unde se mai păstrează tradițiile de Crăciun si de Anul Nou. Aproape tot ce fac acum  “colindătorii” nu mai are legătură cu esența colindatului strămoșesc. Straiele, cântecele, instrumentele, perioadele de colindat, toate nu mai au aproape nicio legătură cu tradiția românească, se constituie într-o imagine de kitsch, foarte zgomotoasă practic fiind o formă “artistică” de cerșetorie.

Acest subiect mi-a trezit amintiri deosebite legate de copilăria noastră în perioada sărbătorilor de iarnă. Le așteptam cu mare nerăbdare, era ca o magie, ardeam de nerăbdare să merg cu traista la colindat (pe ulicioara noastră) în seara de Ajun. Primeam nuci, covrigi, cozonac. Apoi dimineața de Crăciun când mă trezeam și mă duceam sub brad să văd ce mi-a adus Moșul. Toata perioada cuprinsă între Ajunul Crăciunului și Anul Nou era plină de frenezie, de bucurie chiar dacă eram destul de săraci.

Și aici a plouat foarte mult de Crăciun, de fapt în luna decembrie am avut o singură zi cu soare restul zilelor au fost ploioase, cețoase si foarte înnorate. Acum a nins și avem decor de iarnă.”

14 ianuarie 2025, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Aoleu George, ce subiect am deschis fără să-mi dau seama! Amintirea, spunea Jean Paul Sartre, e singurul paradis din care nu putem fi alungaţi. Hai în paradis George, în paradisul amintirilor!

Perioada sărbătorilor de iarnă era magică şi fascinantă. Ne cuprindea ca o vrajă. Eram săraci, dar bucuroşi şi fericiţi. Ne mulţumeam cu puţin şi asta ne făcea atât de bogaţi! Darurile alea modeste  erau o bucăţică din sufletul părinţilor noştri. Pentru că noi le primeam cu dragoste, căpătau o valoare uriaşă. Ai noştri gospodăreau banii puţini de care dispuneau cu înţelepciune. Construiau o casă, o mobilau, o dotau, ne ofereau tot ce era necesar pentru a evolua frumos. Şi au reuşit!

Îmi amintesc două din darurile primite de la Moş Crăciun. La noi în casă şi în numeroasa mea familie nu se vorbea de Moş Gerilă. Pe la trei-patru ani am primit o roabă mică din lemn şi un set de unelte de grădină: lopată, cazma şi greblă din tablă smălţuită. Apoi pe la 12-13 ani, când nu mai ţinea vrăjeala,  Moşul mi-a agresat puşculiţa şi am căpătat primul meu ceas de mână. Era un Pobeda de mărime potrivită pentru un copil. L-am purtat până când în anul doi de liceu am primit cadou un Doxa de la o soră a bunicului Anghel Anghimoft, soţia fostului comisar de poliţie Marin Badea, spaima hoţilor de pe Calea Griviţei. Înainte de a mă însura l-am înlocuit cu un Slava foarte modern şi făţos de zici că-i elveţian. Îl am şi acum, dar nu-l mai folosesc.

Am colindat pentru prima dată în Ajunul Crăciunului pe la patru-cinci ani. Mama nu credea că o voi face şi nu mi-a pregătit traista. M-au corupt ăia mai mari: fraţii Omăt (Paul şi Nicu), fraţii Constantin (Gigi şi Nelu), Titi Ochiosu, Florian …. A fost nevoită să improvizeze o traistă dintr-o faţă de pernă! Anul următor m-am bucurat de una tare mândră. Colindam numai pe lângă casă: pe Gălbinaşi, pe Anotimpului, pe Fusului şi pe Vitan de la Gălbinaşi până la Crivăţului. Toţi ne primeau cu bucurie. Căpătam covrigi, mere, pere, nuci, prăjituri de casă. La părintele Bărbuleanu ne întâmpina preoteasa şi ne dădea dintr-un coş câte doi colăcei calzi. Îi mâncam imediat. Pe Fusului la numărul 4, vizavi de Pepi, primeam bani şi prăjituri de casă. Nea Mielu, abţiguit în avans, onora prestaţia noastră cu câte o bancnotă de 5 lei pentru fiecare iar tanti Lili, nevasta lui, ne omenea cu nişte prăjituri fantastice.

Ajungeam acasă îngheţat-lemn, dar fericit. Focul ardea molcom în sobă, mama băga câteva mere la cuptor şi în bucătărie mirosea de te lua ameţeala. Erau merele alea Creţeşti şi Domneşti, deosebit de gustoase, pe care gospodarii mahalalei le aveau prin grădină. Jonathan-ul nu ajunsese la noi. Era pe la Bariera Vergului!

Cu Steaua am fost de două-trei ori. Eram deja mărişor. Făceam echipă cu Nelu Meleacă (Neluţă), cu Costel Bulgaru şi cu Doru. Meleacă avea o stea frumoasă şi trainică, confecţionată din lemn şi placaj de către un meseriaş priceput. O păstra de la un an la altul în podul grajdului. La început de sezon o împodobea cu hărtie creponată şi cu beteală. Rama rotundă (luată de la un ciur) din care porneau razele stelei era găurită din loc în loc. O icoană cu scena naşterii pruncului Isus acoperea partea din faţă. În interior exista un suport pentru lanternă. O aprindea când începeam să cântăm. Arăta foarte bine cu lumina aia difuză răspândită prin găurile din ramă spre colţurile stelei. Colindam pe Crivăţului şi pe străzile laterale (Sebeşana, Bistricioara, Lugojana, Jocului). Neluţă şi Bulgaru, cu toate neamurile lor, erau cunoscuţi pe acolo. Băieţii aveau încredere în mine şi m-au desemnat casier. Când terminam reprezentaţia mergeam la mine şi pe masa din bucătărie întorceam buzunarele pe dos. După ce împărţeam frăţeşte agoniseala, tata ne punea dinainte şorici, cârnaţi prăjiţi, salată de varză acră şi câte un păhărel cu vin binecuvântat (Chardonnay) odrăslit la Panciu. Făceam astfel încălzirea pentru crăpelniţa de a doua zi.

Această fotografie face parte din colecţia Filialei Alexandru Odobescu a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi este însoţită de explicaţia „Băieţii din Vitan cu steaua de Crăciun, 1928”(!!):

În seara zilei de 31 ianuarie, Ajunul Anului Nou, mergeam cu Pluguşorul. Păstram formaţia şi schimbam repertoriul, instrumentele şi publicul plătitor. Biciul era al meu, dar îl mânuia Meleacă. Mi-l împletise, la comanda bunicului,  nea Cristache, tatăl lui Gavrilă Păstârnac, vecinul nostru de pe Anotimpului, cel cu frumuseţea aia de Ford – Taunus. Toţi eram dotaţi cu clopoţei. Neluţă împrumuta zurgălăii cailor lui nea Minică, bunică-su. Eu moşteneam din familie un clopoţel din bronz de-i mai zice acioaie. Se atârna la gâtul mânjilor. Are un sunet foarte plăcut, nici prea strident, nici prea grav. L-am păstrat şi va fi preluat la momentul potrivit de nepotul meu. Colindam în zona străzilor Niţă Elinescu, Ştirului, Troscotului, Vântului, Eşarfei, acolo unde locuia tot neamul lui Anghel Anghimoft. N-am avut niciodată probleme cu colindătorii locului, cum n-au avut nici ei atunci când colindau pe Vitan.

Urma noaptea dintre ani, Revelionul, evenimentul aşteptat de toată suflarea. Pentru mine acea noapte era magică, noaptea în care nimeni nu doarme. Vitanul arăta fabulos. Întunericul aprindea luminile în toate casele. Toate aveau ferestre luminate. Aşa ceva nu vedeai oricând. Acoperişurile glazurate cu un strat gros de zăpadă, coşurile fumegând, copacii cu crengile ninse, oceanul alb care acoperea tot locul şi liniştea, o linişte binecuvântată. Ici-colo glasuri de copii, zvon de zurgălăi, pocnete de bici, lătratul  vreunui câine şi scârţâitul zăpezii sub paşii colindătorilor. Pe la ora 22:00 încetau şi astea. Mahalaua petrecea.

Tihna se spulbera la miezul nopţii. Câţiva dintre vecinii noştri salutau zgomotos evenimentul. Din grădina lui nea Minică sfâşiau văzduhul două bubuituri. Una foarte puternică provocată de Meleacă cu ajutorul carbidului şi una mai timidă declanşată de Petrică Oprişan care folosea un amestec savant de substanţe. Părinţii lui lucrau la Uzinele Chimice Dudeşti, fosta Pulberărie a Armatei, vizavi de Policolor  şi îi procurau ingredientele. Cele două lovituri de tun erau însoţite de câteva pocnituri anemice produse de unii dintre copiii mahalalei cu gămălii de la beţele de chibrit.

Noi, tata şi cu mine, conduceam anul vechi pe ultimul său drum şi îl întâmpinam pe cel nou cu puşca în mână, cu puşca de vânătoare pe care tata o deţinea, ca vânător, cu acte în regulă. Când începea discursul oficial (Gheorghiu Dej şi din 1965 Nicolae Ceauşescu) care dura fix zece minute, ieşeam în curte. Pregăteam armamentul şi aşteptam numărătoarea inversă. Semnalul îl dădea mama care marca ultima secundă stingând lumina din sufragerie. Cu două focuri tata omagia anul care plecase şi cu alte două eu îl salutam pe cel ce tocmai începea. După două-trei minute entuziasmul zgomotos al mahalalei se stingea şi toată lumea revenea la petrecere. Nici vorbă de canonada dementă pe care gibonii lăsaţi de izbelişte o dezlănţuie azi.

Îndată ce se făcea linişte, cei care ne ridicaserăm mărişori ne adunam la Intrarea Anotimpului, între curtea Cucoanei (Aurelia Matache – Vitan 197A) şi cea a lui nea Gheorghiţă Dogaru (Gheorghiţă M. – Vitan 197). Primul lucru pe care îl făceam era să spargem cu bulgări de zăpadă becul atârnat pe stâlpul din colţul străzii, lângă gardul familiei Matache. Pocnetul aceluia marca începutul agapei noastre. Cu mintea pe care o aveam atunci atât se putea! La un moment dat, după Sf. Ioan, ne-a vizitat sectoristul, chipurile verifica puşca de vânătoare şi muniţia pentru siguranţa cărora tata era responsabil. Mai degrabă verifica stocul de vin, de cârnaţi, de jumări, de murături… ! Când am apărut în peisaj brusc şi-a amintit ceva. M-a abordat frontal:

– Ia spune bă, de ce spargeţi voi becul ăla de la Matache?

Luat prin surprindere, am fost sincer:

– Habar n-am! Nu se va mai întâmpla!

Şi nu s-a mai întâmplat. La ceas de taină mi-am informat prietenii despre păţania cu căpitanul Duţu. Am hotărât că e mai înţelept să-l dăm dracu de bec. În schimb am stabilit că singurul care putea reclama isprava era Christian Matache, zis Cristel, feciorul Cucoanei, un adult cam nevolnic, mic de statură, agitat și bâlbâit. Clipea des. Avea o mișcare nervoasă a capului ca și cum s-ar fi ferit de o muscă sâcâitoare. Cu dumnealui împărţeam  noi mai multe chestiuni litigioase. Le rezolvam aproape zilnic cu metodele şi mijloacele noastre. Încă una nu mai conta! Bietul Cristel, trăia un calvar.

Fiecare venea la serată cu un pahar în buzunar, că nu înfruntam zăpada şi frigul doar pentru a face schimb de vorbe. Paharnicii, cei care cinsteau întrunirea cu vinul adus de acasă, erau Nicu Dogaru şi cu mine. În ajun tata punea deoparte, ca „să fie pentru băieţi”, trei litri din vinul de Panciu înnobilat   de neamurile noastre cu munca, cu priceperea lor. Nicu venea cu o carafă din vinul pe care nea Gheorghiţă îl făcea singur în fiecare toamnă. La nevoie o putea umple imediat direct de la canea. Vinul lui era sec şi după gustul meu, cam tare. De fiecare dată îi sfătuiam pe ceilalţi să nu le amestece. Să aleagă unul şi să bea numai din acela. Oricum nu se dădea pe pâlnia de argint a gâtului mai mult de un pahar-două de fiecare. O singură dată Doru nu m-a ascultat, i-a fost sete, picioarele nu i s-au mai supus şi…

„Privind uliţa de-alungul
Îngropată în tăcere,
Strigă cum odinioară,
A strigat şi Galileu:
Văd pământul că seʼnvârte,
Dar … seʼnvârteʼn jurul meu!”

L-am dus acasă cu sania însoţită de un alai vesel.

Ani buni, până la moartea bunicului, în familia noastră sărbătorile se desfăşurau după reguli respectate de toată suflarea. Crăciunul şi Revelionul le petrecea fiecare la el acasă sau unde îi dorea sufletul. Dar pe 1 ianuarie, de ziua Sfântului Ierarh Vasile, mici şi mari se adunau în casa lui Anghimoft, la numărul 10 al străzii Abatorul Nou, devenită Soldat Dumitru Z. Nicolae şi apoi Eşarfei. Erau scutiţi doar cei bolnavi, plecaţi din Bucureşti sau aflaţi la serviciu. Nu era de şagă! Se adunau cel puţin optsprezece adulţi şi şaisprezece copii la care se mai adăugau obligatoriu câţiva oaspeţi neanunţaţi.

Tata, a treia generaţie de vânători dintr-o familie de răzeşi de pe Valea Şuşiţei, marca în stil caracteristic evenimentul. Îşi lua pe umăr puşca (ZB-Cehoslovacia, calibrul 16/70), două (doar două) cartuşe în buzunar, la ora 13:00 intram pe poartă şi slobozea două focuri de armă care stârneau câinii mahalalei. Dădea astfel de  de ştire celor adunaţi că petrecerea poate începe.

Spre seară venea Nicu Chiriac cu acordeonul. Lăutarul locuia la două case mai încolo, copilărise cu fraţii Anghimoft şi erau prieteni la toartă. Veselie, glume, poveşti, muzică lăutărească şi de petrecere, câte o horă afară, în curte, mâncare pregătită cu mare meşteşug, suficient vin bun, alb, rece şi gratis… timpul trecea repede. Atunci îi sorcoveam pe cei de faţă. Niciodată n-am colindat cu Sorcova în altă parte, doar în familie şi numai cu acea ocazie.

26 ianuarie 2025, e-mail de la G.B. către C.D.M.

„Am citit e-mail-ul tău în care prezinți aproape ca o oglindă imaginea copilăriei noastre în perioada sărbătorilor de iarnă. Trebuie să recunosc încă o dată că ai o memorie extraordinară… Amintirile mele legate de sărbătorile de iarnă sunt mai sărace, disparate și nu prea reușesc să le înșirui în timp. Multe din întâmplările pe care le istorisești așa frumos nu mi le mai amintesc chiar dacă sunt descrise cu lux de amănunte. Am retrăit din plin acele vremuri.”

E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!”

35 de ani

… atîta a trecut.

De cînd am început să uităm cum a fost.

Calea Moşilor castrată de BRRC (adică: BeRe ReCe)

scris de Mini-Economicus

Motto – Cin’a luat cârciuma din drum, ăla chiar c-a fost nebun!

Vorba „limbajului de lemn” şi a clipurilor existente pe YouTube – Calea Moşilor, arteră veche şi de tradiţie păstrează farmecul de altă dată, într-o formă nouă, cerută de anii 78 – 84 când a fost construită şi „dată în funcţiune” finalmente! Ce s-a ales dup’ aia… Mutu ştie.

Ce ne facem însă atunci când constatăm că timpul nu stă pe loc (deşi am vrea) şi ne trezim pe artera seculară… cu „glanda uscată” şi eventual şi cu „neşte pretenari” autoinvitaţi „la băute”?

Până şi celebrul Cizmar a socotit cu cale să accepte la parterul blocurilor noi Berării-Braserii… iar azi, dacă te plimbi de la un cap la altul al Căii Moşilor, n-ai nicio şansă să bei o bere, întrucât capitalismul victorios… Mi-A CASTRAT TREABA, BA MI-A TĂIAT ŞI VREJUL!!

Plăcându-mi şcoala „ca la câine lanţul”, dar fiind un breaz absolvent de etilism, specializarea BRRC, îmi aduc cu drag aminte de „sălile de curs” înşiruite pe noua şi strălucitoarea Cale, unde am frecventat la zi, uneori cu meditaţii la Seral, tot ce era de absolvit… pardon, de ABSORBIT!

Inainte de a o lua metodic cu istoria locului (Creştineşte, cum s-ar zice!) trebuie sa spun că oricum ai da-o, pe o cale de o asemenea lungime şi importanţă, este o pură RUŞINE să nu ai unde sta pentru o BRRC… mai mizer chiar, nici măcar pentru o cafea?? Trădare!? Nu… RUŞINE, RUŞINE, RUŞINE!

Aşadar, facem un încurs în timp, în anul (să zicem 1977-78) şi enumerăm ca la şcoala primară… că doar acolo eram disperat să nu încurc „sălile de clasa”.

1 – Dau să intru pe Calea Moşilor, dinspre intersecţia cea mare cu Bulevardul Repu(b)licii, Strada Mântuleasa şi Latină şi ce văz că răsare!? Colea, pe colţul cu Mântuleasa, lângă un ceas înalt şi verde, o BERARIE LA BAZĂ(!) având şi o tentativă de „împinge tava” precum şi faimoasele merdenele antediluviene!

O bombă nespălată de pe vremea lui Noe, dar plasată strategic pentru consumatorii avizi de… a număra tramvaiele şi troleele, între două HALBERE!

Jalnică oricum locanta, găzduieşte acum un spaţiu de birouri, vag asociat cu o societate de petrol si gaze… naturale! RIP!

2 – Evoluăm în paşi de dans de seară, întrucât schimbăm registrul bahic… taman vis-a-vis, pe celălalt colţ al străzii Mântuleasa cu deschidere către Moșilor şi ne scuturăm „ţinuta” căci intram la Crama Mioriţa, vorba lui Topârceanu… „lung prilej de vorbe si de ipoteze”! Local cu ştaif la vremea aceea, nu prea intra oricine, iar preţurile erau foarte mari; se bea, în genere, bere poloneză ori bulgăreasca, mai rar Radeberger, în special cognac Mioriţa, Triumf şi Murfatlar! Crama la anii aceea mi se parea o frumuseţe, mă simteam important şi mai ales… nu aveam absenţe! Acum, acolo e o Bancă… ca’numai d’astea nu erau prin zonă! RIP cu durere!

3 – Cum călătorului îi şade bine cu drumul, iar beţivului cu gardurile, trecui şi eu drumul – după principiul „brâul pe opt” – şapte paşi laterali (dreapta-stanga), unul înainte, în diagonală exact lânga Cinema Mioriţa (pare a fi real că blestemul mioriţei ne urmăreşte) şi chiar lângă el se afla un BIRT (vorba lui Tănase adaptată: au venit-au liberalii ş‘au luat pielea de pe noi… adu’ Doamne ţărăniştii, să ne dea… Birtu’ napoi) Mic, înghesuit, la varice, vindea BRRC (!!) cafea (aoleu, mamă) şi nişte mulaje ce păreau a fi din spumă poliuretanică, de fapt însa erau pateuri…

N-a existat film văzut acolo, (încă de când intrasem în fibrilaţii că se demolează) după care să nu intru „să semnez condica” şi să plec… „cocă”.

Ad ultimum, celebrul BIRT a ajuns la un moment-dat lăptărie… ironia sorţii! RIP!

4 – Pe cuvântul meu de pionier expirat, dacă până la vârsta actuală, a senectuţii, am văzut om mai ambiţios decât beţivul care „mai are loc de ceva”! Aşa si eu în vremurile apuse (dar care lumineaza mirific), mai trecui o data strada (tot in diagonala şi tot rugându-mă la Doamne-Doamne să nu mă facă 21 sau 66 coală de hârtie… să mă bage IML-ul la taică-meu pe sub uşă)… către Braseria-Berăria-Patiseria aflată strategic, exact pe colţul cu „Liceul Industrial George Coşbuc”, chiar primul colţ cum se iesea prin spate, printre viluţe, pe Calea Moşilor.

Local mare, bine împărţit (cu socoteală) fiecare specializare cu „amfiteatrul” ei! Culmea este că pe lângă BRRC (dahhhhh), pateurile erau excelente, cu o menţiune specială pentru merdenele, iar mâncarea puţină de la sectiunea Braserie, era exact ce trebuia, caldă, condimentată şi fără sos excedentar! Se putea bea acolo Ad libitum până seara la 22.00, fără să te deranjeze Miliţia… că deh, eram cam minori! Şi asta a cedat „nervos”… imediat dupa’ 90. RIP cu durere!

5 – Pasiunea subsemnatului etilist (pardon, elitist) pentru Şah nu este un secret pentru nimeni, originea ei însă cred că se afla pe diagonala pe care merge doar nebunul: forţând un pic termenii, iar trecui Calea Moșilor în felul acesta, dar doar ca sa „ling vitrinele” noului Restaurant Odobeşti… unde „Mareşalul” de la intrare era un adevarat Cerberus, nu trecea nici musca… aşa că am continuat cu igienizarea vitrinelor până am împlinit opt’şpe primăveri 🙂

Ironia sortii i-am putea spune, este că prin 1997, printr-o voinţă celestă am avut ocazia să intru, pipăi, simt, miros… Crama Odobeşti pe care nu o deranjase nimeni la demolarea restaurantului(!!!), iar în acel moment era vecină DE UŞĂ cu un depozit de cărţi… unde „dădeam eu cu sapa”, în vremea aceea… Până şi şerveţelele, scrumierele şi barul erau intacte!! Restaurantul a mai trăit o perioadă… iar acum cred că este ori Supermarket, ori Bancă, adică… mare lipsă în zonă!? RIP, RIP, RIP!

O tempora, o mores! Hai că pentru stimabila audienţă continui „tura nebunului” de-a dreptul pe trecerea de pietoni dintre colţul cu actualul Pizza Hut şi… paradisul culinar aflat pe colțul spre Eminescu! Ohhhh, aici e de lucru, ca şi pe partea cea mai „împănată” a Căii Moșilor spre OBOR, pe ambele părţi!!

6 – Voicus Gestionarus/Patronus Imperator!

Nu m-a preocupat Istoria Romei până în momentul în care nu am „vizualizat” un Imperiu adevărat, la lucru: „castrele” numite, în ordinea numerelor de pe tricou: Bufet (devenit Gospodina apoi Dulciuri) drept pe colţul cu Moşilor, unde acum se află o casa de schimb valutar, Pizza pe coltul cu Strada Argeş, prima pe CM dupa intersectia cu Eminescu, unde azi dăinuie o farmacie (tristă soartă) apoi, întorcându-ne pe latura dinspre Eminescu găseam, în ordine: Braserie, Restaurantul Hunedoara şi un Bar… mai bar – așa după cum arătau în anii aceia, în toată splendoarea lor bahico-culinară, posesiunile omului încununat cu lauri, erau strașnic apărate de „cuceririli iepocii de aur”!

Dacă ar fi să vorbesc, despre toate cele menţionate mai sus…. aş începe de la stânga la dreapta cu Pizzeria. La vremea aceea, adică ’79-89, cred că erau doar patru Pizzerii mari şi late in Bucureşti: aceasta, „Bella Italia” (porecla) mai sus pe Moşilor pe colţul cu Făinari, Rosetti chiar în Piaţă, vis-a-vis de „Peştera”, Cotroceni lângă Cinema-ul cu acelaşi nume! Este posibil ca mai târziu să se fi deschis una pe Titulescu şi una la Lujerului… înca neconfirmate?

In această pizzerie am absolvit opt clase, liceul cu brio şi… brioşe, precum şi ceva din armată… în timpul liber!

Nici acum nu ştiu cum în 1986 (an turbat economic), „Impăratul” reuşea să mai faca pizza cu salam de iarnă, măsline, brânză topită şi să ne delecteze la desert cu un Pepsi şi o amandină! Incurcate sunt căile Domnului!

Important de spus că, în micul local de colţ străluceau celebrele globuri „disco” şi muzica aşijderea, până peste ora oficială a închiderii… Era pur şi simplu o oază de capitalism pe o Cale a Moșilor rămasă fără becuri stradale, de „delicatesele” amintite nici nu mai zic… că-mi creşte tensiunea şi acum !!

După părerea mea şi nu numai, era cea mai bună pizzerie din Bucureşti, din toate punctele de vedere!! RIP, RIP, RIP… cu o mare coroană funerară de la mandea!

7 – Gospodina, am localizat-o mai sus, a avut şi ea perioada ei scurtă, până prin ’81 cred, după care s-a numit Bufet, denumire de altfel vizibilă şi în clipurile de arhivă! Ca la balamuc… băutură n-avea, în schimb făceau o salată boeuf şi nişte pârjoale moldoveneşti ÎNGEREŞTI! Când s-a împuţit rău treaba… făceau ochiuri cu spanac şi cu o felie de şuncă prăjită din conservă, pentru numai 7 Lei… Marfa de Bragulia 🙂

8 – Mergem mai departe urmărind linia colţului Calea Moşilor cu Eminescu şi dăm de Braserie – fără mari pretenţii, întotdeauna am avut impresia că era „de umplutură” doar ca să ţină spaţiul… bere expirată, pateuri aduse din „spaţiul cosmic”, locul nejustificat de mare, etc.. vă puteţi face o idee… Clientela?… „clasa muncitoare merge în paradis”. Un simplu RIP, atâta merită…

9 –  In continuarea Braseriei, (ba chiar am impresia că spațiul se putea comasa, pentru nunţi, botezuri, tăierea moțului și… incinerări cu dar) se afla muuult mai spălatul Restaurant.  Era un fel de premieră în Comerţul Socialist de Stat – ceea ce numim azi un „combo”… un împinge tava de bună calitate, combinat cu o sală mică unde puteai comanda… cam tot aia, dacă nu erai d’al casei!! Întotdeauna mâncarea era cu carne, excelent preparată, iar ciorba de burta și BRRC curgeau în valuri, „ajutate” și de terasa încăpătoare, aflată cam pe toată lungimea străzii Mihai Eminescu, de la Bufetul pomenit până la prima casa pe Eminescu, ce era de fapt o Croitorie. De zece ori RIP și două Acatiste de pomenire!!

10 – Barul era situat pe Eminescu, puţin retras de la stradă, aproape gard în gard cu Ambasada Indiei de azi! Cel din urma in şirul stabilimentelor de pierzanie… şi cel care a mierlit-o primul, culmea: din lipsă de… „lichid”… nu îmi pot explica de ce? – dar am suferit rău!! Am citit în „Arici Pogonici„ că Imperiile se nasc şi mor! Aşa o fi? Parcă Iorga avea ceva pe tema asta… că să mă dau și eu ‘telectual :)) Oricum RIP și ăsta!

11 – Întoarcem căruța înapoi pe Calea Moşilor, pe aceiași parte – stânga -, cea cu Pizza Voicus Imperator și mergem pana la intersecţia cu Făinari. In afara de faptul că pe acel colţ se afla o (altă) Pizzerie (pârâtă, ce n-a făcut în viaţa ei vreo pizza), dar cu niste ospătăriţe o splendoare… nu-mi pot aduce aminte sub nicio forma, cum se numea restaurantul ce avea ca anexa Pizzeria! Moşilor, oare? După fușereala din ’90, s-au numit o perioadă „Bella Italia”. Cine ştie, este bine venit! Restaurantul în sine era o pierdere de timp, mare şi gol, acolo am gustat, pentru prima oara, celebrii creveţi vietnamezi BEN-GHE şi ciorba din umbre de… perişoare! BRRC , apă spălată, doar cu mâncare! Bine că ați dispărut pentru că simțeam că fac urticarie… hai de la mine 1/2 RIP!

12 – Să fim însă optimişti si să trecem strada (nu în diagonala) ci direct pe trecerea de pietoni, în „gura” străzii Cenuşeresei. Acolo, în vremurile în care consumam vitamine și nu Voltaren, era pe tot colţul un mare Lacto-Bar cu (raritate) Laborator propriu, care făcea toate bunătățile, de la amandine la sarmale și avea din belșug, de la lapte-batut la BRRC!! Se stătea atât jos cât și la varice, se fuma, bea, întotdeauna era o atmosferă excelentă! Prin 1983-84 aveau și țigări bulgărești și chinezești… după care, fără nicio explicație, a rămas doar sub numele de Dulciuri-Cofetărie, ulterior preluată ca Melba… actualmente „Tata si Fiul”!?

Nu voi înţelege niciodată asocierea dintre Lapte şi Bar decât în contextul în care „alimentația științifică” trebuia însoțită, musai, de o „purgație” la fel de riguroasă… Mă rog: de la mandea 8 RIP și un Acatist pentru fostul Lacto-Bar!!

13 – Hai că am ajuns și în acest punct și ne apropiem cu pași grăbiți către „Perla Coroanei” Căii Moșilor și anume celebra, gigantica și excelenta Patiserie-Berărie Obor, ce ocupa practic tot parterul în semicerc al marii deschideri, pe partea stângă. Începea practic la Loto-Prono și se sfîrşea aproape de IDEB – mai exagerez și eu pentru efectul artistic 🙂

Acolo s-ar fi putut preda studentilor de la ASE şi elevilor de la Economic „Rolul şi exploatarea eficientă a VADULUI COMERCIAL”! Nu cred să mai fi văzut aşa ceva în viaţa mea, pui orice la vânzare şi… îţi sar banii în buzunare (lirică de cartier); acum fără glumă, cel puţin în perioada de până în 1985, era acolo ca în Bazar la Istanbul, atât ca bunătăţi cât şi ca aglomeraţie! Nu pot să fac o listă exhaustivă a „bijourilor patisereşti-cofetăreşti” ce te îmbiau – mereu calde şi aromate – pentru că mi-ar mai trebui vreo două săptămâni şi veun milion de neuroni în plus… Cert este că, pe lângă toate astea, grădina „de BRRC” era direct aprovizionată din depozitul localului, printr-un sistem de furtunuri racordate la butoaiele de aluminiu RAHOVA, venite la intervale regulate (cu camioanele) direct din tancurile de producţie… după cum se spovedeau obişnuiţii locului! Adevăr ori minciună, a fost un Paradis, până prin 2000, când acţionarii turci s-au despărţit, spatiul s-a spart în cinci, BRRC nu prea mai e, iar Pizza e (dacă mai e) o copie  a celei originale! 25 RIP + 5 Coroane şi în fiecare an la Parastas cu mine!

Concluzia este mult prea evidentă, pe nici 2,5 km cât măsura Calea Moşilor nouă, existau cam 13-14 stabilimente DE BUN SIMŢ INTR-UN ORAŞ CIVILIZAT, UNDE SĂ TE POTI INTÂLNI ŞI DISCUTA CU CINEVA!

… iar astăzi, IOC/CANCI… cum ar spune Dicţionarul Academiei!

Chiar dacă am amplificat cubul la puterea a treia, l-am integrat in cerc şi i-am scăzut derivata, am pus şi ecuaţia lui Riemann… tot se cheama ca era un POPAS undeva la 2-300 metri liniari… deşi mie, după Gheba, îmi ies 165. Acu’ treacă-meargă, că după o BRRC nu-i mai numără nici drak!

Da acu’ vorba e… ce facem fraţilor, că nu văz nimic la orizont?

Cu nespusă pasiune şi arzătoare sete, al Dvs, Mini-economicus.

Vitan – felurimi (XII) – O largă participare cetăţenească

scris de C. D. Mocanu

Precuvântare

Citeam deunăzi dis-de-dimineaţă, când mintea e mai vioaie şi mai limpede, citeam zic postarea prietenului C.V. (alias HM) intitulată Un obiectiv ratat al societăţii civile. Terminând de parcurs textul, în încercarea de a desluşi subtextul, am rămas cu privirea aţintită pe ecran. Titlul unui articol apărut în  „Informaţia Bucureştiului” din 26 martie 1988, folosit de prietenul meu ca adjuvant, mi-a atras imediat atenţia.

Astăzi „participarea cetăţenească” la înfrumuseţarea oraşului este o ofensă de neacceptat. Primăria ce face? Pentru ce plătim taxe şi impozite? Să se ocupe!

În anii ʼ80 cetăţenii aflaţi în „câmpul muncii”, elevii şi studenţii înfrumuseţau oraşul în cadrul acţiunilor de muncă voluntar-patriotică, mânaţi dindărăt de către activiştii de partid (Partidul Comunist Român).

Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Şi pentru asta dau acum mărturie.

◦◦○◦◦

Povestea, istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu G.B., relatează fapte petrecute şi trăite de noi prin anii ʼ60. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi… am rămas prieteni.

Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, tot în Vitan, pe strada Laboratorului, ne-am văzut de şcoală, el a plecat la Focşani şi când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am regăsit după mulţi ani… pe internet:

4 martie 2020, G.B.-comentariu

„Bună ziua d-le C.D. Mocanu şi felicitări pentru acest articol precum şi pentru tot ce publicaţi la Simply Bucharest! Întâmplator am găsit pe internet acest articol cautând relatări despre biserica Târcă si preotul Haralambie (de pe str. Gălbinaşi). Este biserica din cartierul în care m-am născut si am copilarit (Vitan). Citind articolele dvs. am retrăit întreaga mea copilărie! Am locuit pe intrarea Fanteziei (fostă Fusului) şi am avut o copilărie fericită în cartierul Vitan alături de Jenică Petrescu, Petrişor Milas, fraţii gemeni Omăt (Paul şi Nicuşor), Nelu Meleacă, Costică “Roşu”, Costică “Bulgaru” şi alţii.

Numele meu este G.B. şi am 66 ani (pensionar). Am o mare rugăminte: unde aţi locuit în copilărie? Spuneţi că aţi fost vecin cu preotul Haralambie.

Amintirile năvălesc: şcoala Târcă (84) unde am făcut un an de grădinită si primii ani de şcoala elementară apoi noua şcoală 87, stadionul Olimpia (o mană cerească pentru noi unde băteam mingea de fotbal toată ziua mai ales pe terenul de antrenament al lui “Zarzavat”, derdeluşul de pe strada Niţa Elinescu, jocurile: cu ţurca, cal de prinţ şi de împarat, lapte gros, de-a v-ați ascunselea în tufele din rigola de pe mijlocul căii Vitan şi multe altele. În fiecare zi ajungeam în casă seara târziu frânt de oboseală!”

Îndată i-am trimis o fotografie de la grădiniţă.

4 martie 2020, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Ia vezi George, îl recunoști de Dan Constantin Mocanu? E pe lângă tine!

Să auzim de bine!”

4 martie 2020, e-mail de la G.B. către C.D.M.

„Poza este o surpriză extraordinară pentru mine! Mulţumesc! Eu nu am această poză.

Deci tu ar trebui să fii băiatul de lângă doamna Karamel (parca asa se numea educatoarea noastră!?) (Nu! Se numea Carabela; Maria Carabela.)

Dacă este aşa (memoria nu mă mai ajută, au trecut 60 de ani!) tu trebuie să fii Dan care locuia în colţul străzii Fanteziei cu Vitan!”

Fără vreun comentariu personal voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în corespondenţa mea cu George imaginea mai puţin, spre deloc, cunoscută a Vitanului şi mai ales felul în care locuitorii lui, oameni simpli, nişte mahalagii, găseau de cuviinţă, cu ajutorul autorităţilor, să-l înfrumuseţeze.

7 aprilie 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Şi pentru că tot vorbirăm despre grădinari, cred că este momentul să-l evocăm şi pe Tudor/Toader/Theodor Prahoveanu zis Pătrunjel. Acesta era proprietarul terenului pe care în copilăria noastră se afla Sera (Vitan 154 – 158) cu toate plantaţiile ei, din Vitan la vale până la limita străzii Drumeţului şi din Niţă Elinescu până pe la jumătatea stadionului Olimpia (Vitan 172 – 204). Avea domiciliul pe Vitan 154 la intersecţia cu Niţă Elinescu, într-o casă mare, foarte solidă, cam neîngrijită, cu calcanul spre Niţă Elinescu şi cu un pridvor lung cât toată faţada închis cu geamlâc. După ce i-au confiscat averea a continuat să locuiască acolo împreună cu una dintre fiicele lui, Leana luʼ Pătrunjel. Au fost evacuaţi când s-a înfiinţat Direcţia Spaţii Verzi din Primăria Raionului Tudor Vladimirescu. Casa a fost renovată găzduind numita direcţie. Ceva mai târziu  a fost extinsă cu un corp nou. Ambele există şi acum. După deranjul din ʼ89 urmaşii lui Pătrunjel, o fiică (foarte bătrână), şi o nepoată de frate, au revendicat terenul. Au obţinut numai partea ocupată de stadion.” Au vândut-o Ministerului Tineretului şi Sportului cu o sumă supraevaluată. Afacerea a făcut obiectul unui scandal de presă, dar a rămas ca la început. Cei care au acceptat preţul şi-au luat partea şi gata! Toată lumea mulţumită!

23 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Noroc George,

Ceea ce noi numeam generic „Seră” este acum o paragină. Nu se mai întâmplă nimic din ce se întâmpla acolo în copilăria noastră. Întregul complex aparţine unei companii în care Primăria Sectorului 3 este acţionar majoritar: SC Administrarea Domeniului Public Bucureşti-ADPB SA.

Cele patru corpuri de seră semiîngropate, de câte 30 – 40m. lungime fiecare, sunt lăsate de izbelişte. În ele se produceau cu miile răsaduri de flori (petunii, salvia, panseluţe, zambile, gura leului, părăluţe, gerarium, primule, cinerarium, crăiţe … câte altele) care înnobilau parcurile şi spaţiile verzi din Raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.

Din Dudeşti până la Moară, Vitanul era însoţit pe ambele părţi de copaci frumoşi plantaţi la marginea trotuarelor. Teii şi platanii de pe Calea Vitan (Dudeşti – Mihai Bravu) fuseseră aşezaţi acolo spre sfârşitul anilor ʼ30.  Pe Şoseaua Vitan (Mihai Bravu – Moară) s-au plantat după 1948 numai arţari

(Acer platanoides)  Fructele lor uscate având două seminţe protejate de un înveliş prelungit sub forma unor aripioare unite în  unghi obtuz făceau, cu zborul lor rotit elegant, deliciul întrecerilor care se stârneau între copii. O parte dintre copacii în care ne căţăram cu dexteritate au supravieţuit până azi deşi nu-i mai îngrijeşte nimeni aşa cum se întâmpla atunci. Până ajungeau la maturitate, anual li se fasona coroana. Apoi erau toaletaţi la intervale mai mari. Cei de la Spaţii Verzi care făceau asta aveau la dispoziţie doar scara alonjabilă, fierăstrăul de mână şi foarfeca, dar rezultatul era uimitor.

Când s-au asfaltat trotuarele, în jurul copacilor au fost lăsate ochiuri rectangulare de pământ, ceva mai mult de un metru pătrat, frumos delimitate cu borduri înguste din beton. Îngrijirea acestora revenea   gospodăriilor în dreptul cărora se găseau copacii. Toţi locuitorii, fără excepţie, o făceau cu mare bucurie stimulaţi şi de o găselniţă inteligentă născocită de administraţia locală. Ani la rând, până spre începutul anilor ʼ70, primăria a pus gratuit la dispoziţie răsadurile de flori (panseluţe, petunii şi gura leului) urmând ca noi să le plantăm şi să le îngrijim. Într-o duminică dinainte stabilită, stăruitor anunţată, treceau cu camionul pe la fiecare copac şi lăsau  la baza lui răsadurile. Restul lucrării o desăvârşeau gospodarii Vitanului. Pe lângă suflet puneau şi ei câte ceva de prin curţile proprii, aşa mai special, ca să arate bine. În mahalaua scăldată de „ninsoarea înfloritelor grădini” mărginită de lunca Dâmboviţei prefăcută „în nesfârşite straturi” de legume, verdeţuri şi flori  fantezia şi priceperea erau la ele acasă.

În cazul meu, ultima sarcină a zilei trebuia săvârşită pe înserat când se mai ostoia soarele. Scoteam furtunul, spălam şi răcoream asfaltul trotuarului, udam florile din jurul celor doi arţari din faţa curţii şi numai după aia eram liber să-mi fac de cap.

Pentru că între Bujavercă şi Moară, Vitanul avea o lăţime mare (câte două benzi pe sens şi tot mai rămâneau vreo trei metri), prin 1959 – 1960 cei de la spaţii verzi au separat sensurile de mers şi au amenajat pe toată lungimea peluze înierbate delimitate cu borduri din bazalt, plantate pe două rânduri cu trandafiri roşii, de grădină, din cei care înfloresc abundent, protejate de jur-împrejur cu gard viu din lemn câinesc.  În fiecare an tundeau trandafirii, coseau iarba şi fasonau gardul viu. Nimeni nu îndrăznea să smintească măcar un fir de iarbă. Nici noi copiii care ne mai făceam de lucru pe acolo.  Din primăvară până-n toamnă Şoseaua Vitan era o grădină.

Toată suprafaţa aia de 10 – 15 ha. care ţinea, pe din dosul caselor, din Vitan până în Drumeagului şi din Niţă Elinescu până în Stadionul Olimpia, acolo unde erau plantaţia de trandafiri şi pepiniera de arbori şi arbuşti (thuya, buxus, lemn câinesc, forsythia …., castan, tei, arţar, catalpa, plop ….), este acum pârloagă.

Risc o predicţie şi spun că se pregăteşte locul pentru un complex rezidenţial sau un mare centru comercial. Primarul milionar Robert Negoiţă este mare meşter la astfel de manevre. După aceeaşi reţetă a mai construit, pe persoană fizică, fără unele avize şi aprobări, un cartier în zona gropii de gunoi de la Glina, lângă „Fabrica de făină proteică PROTAN” (Ecarisajul sau Hingheria, cum îi spuneam noi) ! A vândut locuinţe în iadul mirosurilor tari şi apoi, cu obrăznicie, a solicitat mutarea fabricii!

În prima curte pe stânga de pe Niţă Elinescu locuia Sifonarul cu familia lui, nevasta şi un băiat (cam beţiv!). Era pipernicit, bătrân, părul alb şi se ocupa cu umplerea sifoanelor. Le transporta cu o cotigă trasă de un cal mic şi slab, îi plângeai de milă. Curtea era foarte îngustă. Aveau o bojdeucă prăpădită în capătul dinspre vale, ascunsă de un pom şi de o boltă de viţă (vezi cele două poze cu Niţă Elinescu pe care ţi le-am trimis). Spre Vitan, lipit de casa lui Pătrunjel, se afla un adăpost improvizat pentru cal şi da, un bordei săpat în pământ. Acolo ţinea sifoanele la rece. Îţi aminteşti o grămadă de detalii! Bravo!

Sănătate şi noroc!”

27 mai 2021, e-mail de la G.B. către C.D.M.

„Salutare,

Foarte frumoasă, detaliată și plină de culoare prezentarea ta legată de “Sera” copilăriei noastre!

Mi-am reamintit copacii (arțari) de pe Vitan în care ne cățăram, semințele lor deosebit de apreciate de noi (le ziceam “helicoptere”). Am folosit Street view și am văzut cam cum arată acum Vitanul. Într-adevăr arțarii există și acum (bătrâni și cu coroana neîngrijită), blocurile sunt pâna în trotuar, spațiul verde din mijlocul șoselei a nu mai este (ce frumos era! – ne jucam de-a v-ați ascunselea folosind gardul viu și trandafirii pentru a ne ascunde iar cel care număra stătea între cei doi stâlpi de electricitate din capătul străzii Fanteziei, fostă Fusului, cu fața la gardul curții tale). Vitanul este acum asfalt, blocuri, mașini, kitsch arhitectonic și stradal. Jalnic. Ce noroc că imaginea Vitanului copilăriei noastre nu poate nimeni  să ne-o șteargă din memorie!

Cu bine!”

27 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Noroc George,

Pentru tinerii „frumoşi şi liberi” noi doi suntem nişte nostalgici comunişti. În mintea ăstora mahalaua bucureşteană a fost doar mizerie, cocioabe, maidane, analfabeţi, noroi, praf, ţigani, crime, violuri, hoţi, jeg încăierări … şi altele asemenea. Este unul dintre motivele care m-au împins să scotocesc în istorie şi să descriu, după puterile mele, mahalaua copilăriei şi adolescenţei noastre, atât de bine cunoscută de noi. Din nefericire, tinerii lipsiţi de complexe, adică de educaţie, şi care sunt convinşi că lumea a început cu ei, nu citesc, iar atunci când o fac nu înţeleg nimic pentru că sunt analfabeţi, dar ei nu ştiu, nu au auzit de analfabetismul funcţional. Aşa ne îngropăm singuri istoria şi ne tăiem rădăcinile. Ne vom usca!

Uite, chiar acum când îmi vărs năduful, în salcâmii din curtea mea a început să cânte cucul. Frumoasă alinare, nu?

Sănătate şi noroc!”

Asta-i  tot!

Post Scriptum

Primăvara, gospodarii Vitanului îşi reparau gardurile şi la fiecare doi ani le vopseau.

Vara măturau trotuarul din dreptul casei iar seara puneau furtunul la cişmea, îl spălau de praful depus peste zi şi ostoiau fierbinţeala asfaltului.

Toamna adunau frunzele căzute ale arţarilor şi le depozitau la baza copacilor sau le împrăştiau prin grădinile proprii folosindu-le astfel ca îngrăşământ natural.

Iarna, aceiaşi gospodari curăţau zăpada de pe trotuare. Nu o aruncau pe carosabil. O stivuiau îngrijit spre bordură şi în jurul copacilor. Degajau şi rigola pentru a permite scurgerea către canal a apei provenite din topirea nămeţilor.

Şi pentru toate astea nu le bătea nimeni în poartă ca să-i scoată la treabă. Erau deprinderi fireşti, transmise din tată-n fiu prin educaţie.

„dacă doriți să revedeți…”

34 de ani e o viață de om; chiar e – mai ales cînd ne gîndim că anii ăștia sînt cei care-au trecut de la Revoluție.

Vremurile de azi ne par năucitoare, nedrepte, deși nu ține de altcineva decît de noi să le îndreptăm; și am îndreptat dezamăgitor de puțin de la Revoluție-ncoace.

De-aia nu cred că-i de prisos să revedem un pic și vremurile de dinainte: alea pe care, din cauza depărtării, uitării și necunoașterii, sîntem ispitiți azi să le socotim mai puțin dureroase, umilitoare și nimicitoare decît au fost.

Deci, recitim.

Portrete şi întâmplări (XX) – Ne-a ajutat Banca Mondială!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.

În 1989 se împlineau şase ani de când îmi desfăşuram activitatea profesională în cadrul Biroului Tehnic din Centrala Industrială de Reţele Electrice – C.I.R.E. şi patru ani de când această componentă importantă a Sistemului Energetic Naţional trecuse la regimul de lucru militarizat (Decretul Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985). Conducerea civilă era dublată de o conducere militară. Directorului general îi sufla în ceafă un comandant militar ajutat de câţiva ofiţeri care formau Grupa Militară.

Evenimentele din decembrie m-au surprins. Eram convins că în România o revoltă populară împotriva regimului politic nu se va produce niciodată. Violenţa acestora, morţii şi răniţii, asasinarea soţilor Ceauşescu în ziua Naşterii Domnului, m-au întristat şi mi-au smintit tihna sărbătorilor de iarnă.

Informaţiile cu care ne bombarda Televiziunea Română, alta nefiind, nu se potriveau cu cele pe care le ştiam din experienţa proprie sau din surse directe, demne de încredere. Nu înţelegeam nimic, asistam  la o punere în scenă de proastă calitate care făcea victime şi lista întrebărilor fără răspuns se lungea necontenit. Am avut tot timpul impresia că ofiţerii din Grupa Militară ştiau mai mult decât arătau despre ceea ce se întâmpla sub ochii noştri. Mi-am exprimat fără fereală îndoielile şi pentru că Securitatea nu mai exista, un „coleg” mi-a dus vorbele până la comandantul militar care a adăugat încă o faptă cazierului deja existent. Îmi purta sâmbetele dinainte de rebeliune. Ne mai ciocniserăm pe traiectorie. Atitudinea mea îl deranja, mârâiam şi dădeam semne de nesupunere. Aştepta doar momentul potrivit ca să scape de mine, aşa cum scăpase de alţii, chiar de un director care se opunea deschis, cu argumente solide, promovării unor măsuri aberante dispuse de domnia sa. Timpul i-a luat-o înainte.

Buba s-a spart în ziua de 29 decembrie 1989 când am avut un conflict verbal cu comandantul militar. Schimbul de replici tăioase, apăsate, la care au asistat mai mulţi civili, dar şi militari, a fost urmat de o scrisoare deschisă redactată, dactilografiată, semnată olograf şi multiplicată de mine. Urma să o afişez pe holuri, la loc vizibil. N-am mai apucat. Secretara directorului general m-a dat în vileag. Avea acces la copia documentului păstrată în memoria aparatului Xerox. A depus-o numaidecât pe biroul destinatarului şi evenimentele s-au precipitat. Antecedentele, îndrăzneala de a-l înfrunta în public, scrisoarea deschisă, l-au scos din pepeni pe tovarăşul colonel, altfel foarte calm, făcându-l să ia decizia… de a mă aresta. Fără ştirea conducerii civile n-a îndrăznit să-şi ducă gândul la bun sfârşit, deşi în „condiţii de pace” ar fi făcut-o de capul lui. Doi dintre cei care au asistat la pregătirea acţiunii (B.P. şi S.L.), oameni serioşi, cu toată mintea acasă, m-au avertizat, m-au scos imediat din clădire şi m-au trimis aţă la Ministerul Energiei Electrice. Îl informaseră pe V.P., ministru adjunct, despre intenţia comandantului militar de a aresta un salariat civil. Mă aştepta. Dăduse dispoziţie la poartă să mi se permită accesul şi să fiu condus la cabinetul dânsului. M-a primit imediat.

– Ce-ai făcut tinere?

I-am povestit în detaliu istoria relaţiilor mele cu tovarăşul colonel, ce s-a întâmplat în acea zi, cum s-a ajuns la conflict, ce ne-am spus unul-altuia … totul aşa cum a fost. A citit scrisoarea şi a zâmbit.

– Tu ai dreptate, nu spun că ai greşit, doar că ţi-ai asumat un risc prea mare! Puteai să fii mai înţelept!

– Mi s-au urcat libertatea şi democraţia la cap!

A râs amar, cu subînţeles. Părea totuşi îngrijorat. După câteva clipe de tăcere a continuat:

– Vremurile sunt tulburi şi omul e periculos. A venit la noi din structurile de informaţii ale armatei. Uite cum facem. Nu te mai întorci la birou decât atunci când S.L. sau şeful tău te cheamă. E bine să nu stai acasă. Te muţi la prieteni sau la rude… te descurci! Îi informezi pe cei doi unde şi cum poţi fi găsit. De restul mă ocup eu.

Ne-am despărţit urându-ne de bine şi de sănătate. Seara i-am făcut o vizită scurtă unui om foarte drag mie. Inteligent, cu o cultură impresionantă, absolvent al facultăţilor de matematică şi de energetică, sensibil, un admirabil coleg şi prieten, N.G. îmi era şef. L-am pus în temă şi am stabilit cum vom ţine legătura. Aşa am ajuns să trec pragul dintre ani în clandestinitate.

Ziua de 31 decembrie mi-a adus o veste bună. N.G. m-a înştiinţat că după sărbătoarea Anului Nou îmi pot relua activitatea. Conducerea militară fusese oficial înlăturată (Decretul-Lege nr.9 din 31 decembrie 1989, emis de Frontul Salvării Naţionale/M. Of. nr. 9/31 dec. 1989). Revelionul a fost astfel mult mai frumos şi şampania Zarea mult mai bună.

Cam asta era încărcătura cu care marţi, 2 ianuarie 1990, am revenit la rosturile mele. În cele trei zile cât am lipsit universul profesional şi uman în care mă simţeam acasă se schimbase. O relaxare nesănătoasă se aşternuse peste majoritatea colegilor mei. Dispăruseră ca prin farmec seriozitatea şi responsabilitatea cu care tratau sarcinile de serviciu. Nu-i mai recunoşteam

Prin birouri bătea vânt de libertate, dar nimeni nu ştia încotro  s-o apucăm. Geaba libertate! În numele democraţiei unii credeau că pot face doar ce le trece lor prin cap. Bâlbele politice de sorginte populistă ale emanaţilor de la cârma ţării le dădeau apă la moară.

Organizarea şi confirmarea la toate nivelurile a Consiliilor Frontului Salvării Naţionale care luau locul structurilor defunctului P.C.R., dreptul angajaţilor de a impune-desemna-numi-alege conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor, răfuieli şi reglări de conturi cu „şefii comunişti” alungaţi de nişte „nimeni în drum”, conducere temătoare, ezitantă, incapabilă să împiedice abuzurile, ascensiunea vertiginoasă a mişcării sindicale sub conducerea unora care nu-şi găsiseră rostul într-un sistem ordonat şi riguros ca cel electroenergetic, ….. toate astea se prăvăleau peste noi la începutul anului 1990. Eram năuci, nehotărâţi, lipsiţi de voinţă, incapabili de a trece la acţiune. Simţeam că nu e bine şi că lăsându-ne în voia valurilor vom eşua.

Din primăvară au început să ne dea târcoale marile companii de electricitate din Europa, ba şi una din Canada: Hydro-Québec. Veneau ca muştele la miere. Nechemate. Nu prea pricepeam ce vor. Vizitele lor nu se materializau cu nimic. Ne întâlneam cu delegaţiile, le prezentam, aşa cum ne pricepeam mai bine, activitatea noastră, îi plimbam pe la obiective energetice importante, dar şi pe la cele turistice, îi omeneam  cum se cuvine iar la sfârşit vorbe frumoase, câte o strângere de mână, ura şi la gară. După vreo două experienţe de-astea am început să mă dumiresc. Oamenii căutau chilipiruri în ţările est-europene, scăpate din mâna Moscovei.

La un moment dat ne-a vizitat o delegaţie de la Hydro-Québec, Canada. Companie mare, importantă pe piaţa de energie electrică a Americii de Nord. Ambasada Canadei a acordat o atenţie specială vizitei pe care a pregătit-o în cele mai mici detalii. Companiile europene nu au beneficiat de asistenţa ambasadelor, au fost pe cont propriu.

Am avut onoarea să mă ocup îndeaproape de acest eveniment. Lucrasem cu străini şi înainte de 1989. Veneau şi atunci specialişti de la furnizorii de echipamente şi tehnologii ale căror produse le foloseam. Colaboram cu ei de la egal-la egal. Cu unii aveam relaţii de prietenie. Corespondam cu capitaliştii, ne întâlneam cu ei la Târgul Internaţional Bucureşti (T.I.B.), primeam periodic documentaţii tehnice foarte utile, eram pentru ei parteneri valabili. Ne înţelegeam perfect în engleză sau în franceză. Pe lângă ce învăţase fiecare în şcolile prin care a trecut, mulţi dintre noi erau absolvenţi ai cursurilor postuniversitare organizate la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. Nu aveam emoţii, cunoşteam foarte bine mersul.

Şi iată-ne faţă-în faţă cu oaspeţii canadieni. Cu toate că pe parcursul pregătirii vizitei, funcţionarii ambasadei ne-au testat discret capacitatea de a comunica liber măcar în una din cele două limbi vorbite pe teritoriul Canadei, am avut totuşi surpriza să constatăm că printre cei veniţi tocmai din America de Nord se afla şi un român. Adrian M. era evreu originar din România, stabilit în Canada. La Hydro-Québec ocupa funcţia de „consilier pentru dezvoltarea pieţei”. Vorbea perfect româneşte şi ăsta era un bonus la argumentele care justificau includerea lui în delegaţie.

Onest, prietenos, simpatic şi haios, omul ne-a avertizat din capul locului, glumind evident, să avem grijă ce vorbim între noi pentru că el înţelege tot. Nu ne-am ferit nicio clipă. Împreună cu el am coordonat programul vizitei, i-am însoţit peste tot, ne-am cunoscut mai bine şi ne-am apropiat sufleteşte.

Urmând destinul naţiei lui, pe la începutul anilor ʼ50 a plecat în Israel. Era tânăr, apucase să guste şi să aprecieze viaţa bucureşteană. Tânjea după oraşul pe care îl părăsise cu mulţi ani în urmă şi în care, până atunci, nu a mai avut ocazia să se întoarcă. Cuprins de melancolie îmi povestea despre cârciumile Dudeştiului. Nu-şi mai amintea detalii, dar l-am ajutat eu. S-a înviorat brusc. A trebuit totuşi să-l avertizez că Dudeştiul ştiut de el nu mai există.

Avea în Bucureşti o rudă mai de departe şi dorea să o viziteze. Într-o după amiază, cu aprobarea conducătorului delegaţiei canadiene, i-am dat o maşină care să-l ducă, să-l aştepte şi apoi să-l aducă… la o cârciumioară de mahala acolo unde, în tihnă, să petrecem  câteva ceasuri. Pentru acest ultim popas nu am cerut nicio aprobare. A.M. era oficial în vizită la rude.

Gazdele, doi dintre vechii mei prieteni, cărora le-am povestit despre nostalgiile bucureştene ale invitatului, ne-au răsfăţat. Ambianţa sonoră (mai ales cea lăutărească), ţuica de Muscel aurită în butoi de dud şi băută din cinzeacă, mizilicurile, preparatele măcelăreşti şi de zalhana, vinurile de Odobeşti şi de Panciu, toate astea l-au surprins plăcut pe Adrian. S-a regăsit imediat într-una din cârciumile Dudeştiului anilor ʼ50. Nu-i venea să creadă!

Conversaţia s-a animat de îndată. Cei doi cârciumari, absolvenţi străluciţi ai şcolii Vitanului, ne-au ţinut isonul. Poveşti, amintiri, glume, bancuri, comentarii şi inevitabil… chestiuni profesionale. Vizita se apropia de sfârşit. Până atunci urmase modelul ştiut şi se îndrepta către un final pe care îl mai trăisem: vorbe frumoase, strângeri de mână, ura şi la gară.

I-am împărtăşit fără reţinere constatarea mea întrebându-l direct de ce s-au ostenit şi au bătut drumul până la noi. Pe îndelete, cu româneasca-i înnobilată de accentul inconfundabil al vorbitorilor de idiş, mi-a ţinut o lecţie straşnică pe care încerc să o sintetizez în cele ce urmează.

Hydro-Québec intenţiona să intre pe piaţa europeană de energie electrică, doar că aceasta era dominată de câteva companii mari, puternice, care nu ar fi permis o astfel de îndrăzneală. Strategii canadieni au socotit că prăbuşirea sistemului comunist a creat o piaţă încă neocupată, adică o bună oportunitate pentru planurile lor şi au venit să vadă despre ce este vorba.

România a fost singura ţară din C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – organizaţie economică a statelor comuniste europene) care a încălcat monopolul tehnologiilor nucleare sovietice şi a ales o altă cale. După semnarea contractului cu A.E.C.L. (Atomic Energy of Canada Ltd.) pentru construirea Centralei Nucleare de la Cernavodă şi echiparea acesteia cu reactoare canadiene tip CANDU, tranzacţie facilitată de China care a intervenit în favoarea noastră, energetica românească avea nume bun în Canada iar  specialiştii ei erau apreciaţi şi respectaţi.

Membrii delegaţiei aveau ceva informaţii despre sistemul electroenergetic românesc. Nu prea multe şi nu prea detaliate, dar corecte. Interesul lor se concentra pe activitatea de distribuţie – furnizare a energiei şi în consecinţă pe reţelele electrice de toate categoriile. Au constatat cu oarecare surprindere că sistemul nostru de transport şi distribuţie este puternic, bine structurat pe niveluri de tensiune (0,4 kV ÷ 750 kV), cu o arhitectură judicioasă şi că acesta acoperă în mod echilibrat întregul teritoriu. Învechit ce-i drept, dar foarte bine întreţinut, funcţiona ca parte a Sistemului Interconectat Est European – S.E.I. Avea legături cu sistemele electrice ale tuturor statelor vecine.

În legătură cu sistemul nostru electroenergetic, Adrian mi-a mărturisit că alte două performanţe româneşti, despre care ei nu ştiau nimic, au creat delegaţiei canadiene o puternică impresie.

La data de 8 iunie 1986 au fost puse sub tensiune la 750 kV Staţia electrică 750/400 kV Isaccea (România) şi Autotransformatorul nr. 1 (AT 1) 750/400 kV cu alimentare în schema finală din Staţia electrică 750 kV Yuzhnoukrainsk (R.S.S. Ucraineană – U.R.S.S.) prin Linia Electrică Aeriană de 750 kV (LEA 750 kV) Yuzhnoukrainsk – Isaccea. LEA 750 kV Isaccea – Vetrino (Varna), până la graniţa cu Bulgaria, a fost pusă sub tensiune în ziua de 30 decembrie 1986.

România intra astfel în clubul select  al ţărilor care construiseră şi aveau în exploatare instalaţii de transport şi de transformare a energiei electrice la tensiunea de 750 kV. Se afla pe locul 5 (cinci) în Europa, după U.R.S.S. (1970), Ungaria (1978), Suedia (1982),  Polonia (1985) şi pe locul 9 (nouă) în lume.

Echipamentele primare şi secundare specifice tensiunii de 750 kV erau importate din U.R.S.S. Concepţia, proiectarea, construirea instalaţiilor, punerea în funcţiune şi exploatarea acestora au fost rodul inteligenţei, muncii, efortului şi dăruirii specialiştilor români.

Canada a deschis drumul instalaţiilor de transport a energiei electrice la foarte înaltă tensiune (750 kV). Premiera mondială a avut loc în 1965. I-am însoţit la Isaccea. Ascultau explicaţiile în tăcere şi li se citea uimirea pe chip. Vedeau şi se minunau.

A doua ispravă care le-a reţinut atenţia a fost funcţionarea pe durată lungă a unui sistem electric (Sistemul Energetic Naţional – S.E.N.) cu frecvenţă scăzută mult sub valoarea de 50±0,5 Hz unanim considerată ca periculoasă pentru stabilitatea acestuia. Valoarea de 46,54 Hz (9 noiembrie 1988, ora 20:00:00) i-a cufundat în muţenie. Întrebau zilnic cum am făcut şi le ofeream de fiecare dată acelaşi răspuns: „Profesionalismul meseriaşilor şi voia Bunului Dumnezeu”. Altul nici nu aveam. Greu de înţeles că am menţinut stabilitatea  prin gâtuirea voluntară, fără nicio noimă, a consumului, producând cu bună ştiinţă pagube şi suferinţe imense.

Dar nu starea tehnică a instalaţiilor îi preocupa în primul rând pe cei veniţi în ospeţie, ci piaţa românească de energie electrică. Judecând după numărul de consumatori şi după cantitatea de energie utilizată de aceştia, era atractivă. Îi punea însă în mare încurcătură… lipsa pieţei. Am abordat subiectul cu invitatul meu şi românul din el m-a lămurit cum stau lucrurile:

– Acesta este motivul pentru care toţi cei care v-au dat târcoale au plecat aşa cum au venit. Şi noi vom face la fel. Construirea pieţei presupune un efort financiar semnificativ, muncă multă şi decizii dure, nepopulare, cu un mare potenţial conflictual. Cine poate spune cum va reacţiona economia românească şi încotro o va apuca regimul politic? Capitaliştii nu-şi asumă astfel de riscuri. Sunteţi obligaţi să vă descurcaţi singuri. Ajutorul are şi el un preţ. Când veţi isprăvi, vă vor vâna ca pe o pradă valoroasă, fără milă şi fără scrupule. În afaceri nu există prietenie, afecţiune, generozitate, nu există sentimente. Există doar interese. Depinde doar de voi, poporul român şi de conducătorii pe care îi alegeţi ca să nu vă lăsaţi prădaţi. Altfel, vă vor lua pe de-a moaca sau pe bani foarte puţini. Hydro-Québec va transmite prin ambasadă o invitaţie oficială pentru un grup de specialişti români pe care îl găzduim timp de o săptămână, pe cheltuiala noastră, pentru a se familiariza cu organizarea şi funcţionarea unei companii capitaliste de electricitate şi a unei pieţe concurenţiale de energie electrică. Voi avea grijă să faci parte din acel grup.

Aici am pus capăt celor profesionale şi am revenit la cele lumeşti. Înainte de a ridica şedinţa, micul taraf al cârciumei i-a dedicat câteva melodii evreieşti care se cântau pe Dudeştiul rămas în sufletul lui. Asta ne-a făcut mai fraţi.

Adrian M. s-a ţinut de cuvânt. Invitaţia a venit şi eu figuram în componenţa delegaţiei. Nu mai era mult pînă la plecare. Primisem deja paşaportul de serviciu şi urma să-mi ridic diurna de la B.R.C.E. (Banca Română de Comerţ Exterior). Într-o zi, la prima oră, m-a chemat directorul general I.C. şi făcând aplicaţiunea principiului „tu pe alt tabel eşti” m-a înştiinţat că eu nu voi mai face deplasarea. Singura explicaţie a fost:

– Eşti tânăr! Mai ai timp să ajungi în Canada!

Da, eram tânăr, pentru unii chiar scandalos de tânăr. De atunci, în fiecare zi m-am lepădat de acest condamnabil defect. O fac şi acum, dar în Canada n-am avut timp să ajung.

Şi a mai trecut ceva vreme. România negocia cu Banca Mondială un împrumut destinat reabilitării/modernizării marilor centrale electrice pe cărbune, dar şi a altor componente ale S.E.N. aflate în suferinţă.

La Washington, D.C. nişte bancheri, funcţionari ai numitei instituţii bancare, se perpeleau de grija siguranţei în funcţionare a reţelelor electrice româneşti. Pentru a-şi ostoi chinul au decis, cu o admirabilă generozitate, să ne acorde un ajutor de urgenţă, nerambursabil, „pentru înlocuirea unor echipamente de înaltă tensiune a căror  stare tehnică punea în pericol funţionarea sigură a S.E.N.

Am primit vestea cu reţinere, mai precis cu un entuziasm temperat. Mă tot întrebam cât o să ne coste ajutorul ăsta, care altfel pica bine şi de ce ni se limita folosirea lui doar la „înlocuirea unor echipamente de înaltă tensiune”. Suma nu era mare, dar nici mică. Ne permitea să eliminăm măcar câteva  dintre cele mai ameninţătoare „puncte slabe şi periculoase”.

Un reprezentant al băncii urma să ne instruiască asupra felului în care vom ajunge la bani. În ziua sorocită s-au adunat în Sala de Consiliu toţi cei de la Biroul Tehnic, Serviciul Exploatare, Biroul Import-Export, Serviciul Investiţii, care într-un fel sau altul, puteau fi implicaţi în săvârşirea lucrării. Mobilizare serioasă, nu glumă!

Astfel participanţii, printre care mă aflam şi eu, au avut privilegiul să-l întâlnească pe domnul C.S. Chr. de la Departamentul Tehnic pentru Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord al Băncii Mondiale, specialist principal în domeniul energiei electrice. Când s-a prezentat a simţit nevoia să precizeze că e grec. Nu ştiu de ce a făcut-o. Pentru ce trebuia să ducem împreună la bun sfârşit nu avea nicio relevanţă.

Pe fondul scepticismului meu, auzindu-l, îndată mi-am amintit de avertismentul lui Vergilius: „Timeo Danaos et dona ferentes” (Mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri), m-am revoltat şi în gând L-am întrebat pe Dumnezeu: De ce Doamne ai trimis tocmai un grec?

Întâlnirea a fost scurtă. Instructorul nostru, elegant, calm, amabil, avea darul conciziei şi nici prea multe nu erau de spus. Din capul locului i-am tăiat elanul întrebându-l dacă ajutorul acoperă şi înlocuirea altor componente a căror stare tehnică ne îngrijorează. S-a uitat lung la mine şi zâmbind mi-a răspuns hotărât: Nu!

Procedura debuta cu desemnarea echipamentelor şi cu redactarea unei note de fundamentare a necesităţii şi a urgenţei înlocuirii acestora. Serviciul Exploatare şi Biroul Tehnic şi-au mobilizat forţele. În două zile am fost gata. Nici nu era greu, a durat mai mult traducerea. Foloseam de mulţi ani un sistem de urmărire a comportării în exploatare a celor mai importante echipamente, aparate şi materiale din reţeaua de înaltă tensiune. Prin Planul Tehnic finanţam o lucrare de asistenţă tehnică în cadrul căreia Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice – ICEMENERG le monitoriza. Cei mai buni specialişti efectuau probe şi încercări oferindu-ne în mod operativ informaţiile pe care ne fundamentam deciziile (lucrări de întreţinere înainte de termen, lucrări de recondiţionare, înlocuire).

Încercând să utilizăm cât mai eficient banii disponibili am nominalizat nişte echipamente din două staţii electrice mari, de 400 kV, care asigurau interconectarea cu sistemele electroenergetice vecine. Nota de fundamentare era susţinută cu argumente serioase, greu de contestat. Fiecare afirmaţie avea în spate  rapoarte tehnice, buletine de încercare, expertize…

Pentru analizarea documentului, banca a trimis doi specialişti cu pregătire tehnică specifică. Ne-am întâlnit, am discutat totul punct cu punct, am dat explicaţii, i-am însoţit în cele două staţii electrice şi în final au aprobat, fără modificări sau observaţii, Lista de Echipamente şi Nota de Fundamentare.

Am avut astfel liber să trecem la pasul următor: întocmirea specificaţiilor tehnice. Împreună cu colegii de la „Exploatare” ne-am apucat de lucru. Experienţa utilizării îndelungate a echipamentelor de înaltă tensiune româneşti nu ne permitea să păstrăm jos ştacheta calităţii. Doream să punem capăt chinului.

Cunoşteam produsele marilor companii europene ASEA-Brown Boveri (ABB), Haefely, Siemens, Micafil… , primeam periodic de la acestea documentaţii tehnice la zi, aveam contacte personale cu specialiştii lor şi nu ne-a fost greu să întocmim nişte specificaţii tehnice pretenţioase, de nivel ridicat, aşa cum existau în lumea spre care priveam cu jind.

Aveam în exploatare câteva echipamente de 220-400 kV, instalaţii şi aparate, produse de una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate companii occidentale. Erau de o calitate ireproşabilă. Când am fost gata i-am căutat pe prietenii noştri de la acea companie. Le-am spus la ce lucrăm şi ce echipamente produse de ei ne interesează atenţionându-i că Banca Mondială ne pune la dispoziţie o sumă fixă, nerambursabilă, în care trebuie să ne încadrăm. Ne-au solicitat specificaţiile tehnice şi ne-au promis că vor analiza şi vor încerca să găsească o soluţie.

Răspunsul a venit repede şi a fost favorabil. Nu era o întâmplare, o potriveală. Au pus umărul să ne ajute având în minte colaborarea anterioară, relaţiile personale cu specialiştii români şi situaţia grea în care se afla România. Urma ca atunci când formalităţile cu banca se vor încheia să facem o solicitare oficială. Mai în glumă, mai în serios, ne-au avertizat să nu sărbătorim succesul până ce nu vom avea în mână documentele semnate de cei care dădeau banii.

Generosul nostru binefăcător, Banca Mondială, dorea să aprobe şi să-şi însuşească specificaţiile tehnice. Pentru săvârşirea acestei lucrări cei doi tehnicieni, pe care îi ştiam, au revenit la Bucureşti.

Întâlnirea cu domniile lor a fost agitată. Citeau, se uitau unul la altul şi li se vedea uimirea pe chip. Probabil nu se aşteptau ca nişte „săraci”, „coborâţi din copac în decembrie ʼ89”, să ştie atâtea lucruri şi să aibă pretenţii aşa de mari. Ne-am dat seama repede că specificaţiile întocmite de noi nu le erau pe plac şi nu înţelegeam de ce încercau să le „îndulcească”.

Am negociat la sânge. Ştiind că cine plăteşte lăutarii conduce hora, am acceptat un compromis optim, dar la condiţiile tehnice esenţiale n-am cedat nimic, au rămas aşa cum erau formulate. În sfârşit, după două zile chinuitoare am semnat forma finală, acceptată de ambele părţi, a documentelor.

La despărţire cei doi ne-au înştiinţat când ne vom reîntâlni cu domnul C.S. Chr. pentru a conveni asupra parcursului comercial al ajutorului. Intrau în scenă colegii de la „Import-Export”. Câteva zile am revenit la treburile noastre curente. Răgazul, altfel binevenit, a trecut repede.

În sala de consiliul, aşteptându-l pe vestitorul banilor, comentam cu colegii şi am căzut de acord că după „meciul” cu tehnicienii mondialilor nu se mai putea întâmpla nimic special.

Elegant, calm, amabil, grecul ne-a mulţumit pentru colaborarea de până atunci (sic!) şi a intrat în subiect. Nu eram atent pentru că nu prea mă interesau spusele dumisale. Deznodământul operaţiunii se apropia. Misiunea mea se încheiase. Totuşi o afirmaţie m-a făcut să ciulesc urechile. Preciza interlocutorul nostru că în cazul în care suma disponibilă nu acoperă valoarea tuturor echipamentelor, vom fi nevoiţi să renunţăm la o parte din ele. Am avut pornirea să reacţionez, dar nu am apucat să o fac. Cineva din sală mi-a luat-o înainte. I-a spus că am verificat cu cei de la ………. şi aceştia ne-au confirmat că pot livra toate echipamentele în limita sumei pe care Banca Mondială urma să ne-o acorde ca ajutor nerambursabil.

A fost ca un trăsnet. Era paralizat. I-au trebuit câteva momente pentru a se dezmetici. Cu un zâmbet chinuit, pe un ton ezitant care se dorea ferm, a fost obligat  să ne dezvăluie mai repede decât era programat că „Banca are dreptul să desemneze furnizorul echipamentelor şi să negocieze cu acesta contractul de achiziţie”.

Mi-a venit rândul să încremenesc. Am crezut că englezeasca mea îmi joacă feste şi l-am rugat să repete. Înţelesesem bine. Era clar că Banca Mondială tocmai ne „ajuta” să transferăm o sumă frumuşică în contul unei companii de care interesele unor „gulere albe” erau legate iar noi ne puneam de-a curmezişul. Refuz şi acum, după treizeci de ani, să cred că cineva a luat atunci „para-ndărăt”. Ăsta era preţul ajutorului! Şi-au bătut joc de munca noastră şi ne-au înşelat buna-credinţă. Mă simţeam umilit. Era prea mult.

Nu vream să fiu părtaş la mizeriile pe care le simţeam venind şi am decis să-mi caut alt drum. Aşa se face că la puţin timp am acceptat oferta de a mă întoarce de unde plecasem, la Întreprinderea/Filiala de Reţele Electrice Bucureşti – I.R.E.B./F.R.E.B. M-a ajutat Banca Mondială!

Sex ori ba: sexul in socialism.

de Mini-Economicus

Trecătoare sunt vremurile, iar noi – vorba poetului – suntem sub ele…

Nu mă aplec asupra „cartierului Crucea de Piatră” căci s-au scris și povestit destule!

Mă gândesc mai degrabă la ceea ce însemna „sexul la liber” în anii 70-80…

Pentru neavizați, în speță hipsterii veseli de azi, atunci femeia purta o uriașă responsabilitate!

Legea interzicerii avorturilor din 1966 era de groază, se putea intră la „gherlă”… pentru o sarcina nedeclarată ori un avort făcut artizanal.

Când lucrurile și-au mai „revenit”, spre ’79-80, deja situațiile erau mai decente; toată lumea știa cum să se ferească de o sarcina nedorită, unele metode stârneau chiar râsul…

Asta nu înseamnă că nu erau eficiente…

Poate cei de vârstă mea își aduc aminte de celebrele prezervative chinezeșți „fluturaș” (HANG-SEN) ori DERMATINA CLUJ, dispărute rapid prin 1981, înlocuite pentru premianți cu cele „din pachet”.

Prezervativele chinezești făceau niște baloane nemaipomenite, erau cât de cât solide, erau mare fericire… Cele de la Dermatina Cluj erau atât de solide cat permitea Partidul – adică de KKT – băgai degetul în ele, se făceau praf….

Ciudat ori ba, bărbatul trebuia să fie cel ce protejază partenera, dar cu ce!?

Dacă n-ar fi tragic, ar fi comic – cum prezervative nu se mai găseau de mult, întrebarea înainte de orice era: „ai acasă vitamina C, aspirină, săpun FA, Rexona, bicarbonat, etc”…

În funcție de cât de „farmacist” erai… te lipeai ori nu… și credeți-mă că un refuz, tocmai în acele momente… te lăsa marcat pe viață 🙂

Existau desigur și „fete de consumație” care aveau „sârme” (știu ele ce zic) și nu puteau rămâne gravide, nici după ce trecea armata 🙂

Dacă Doamne ferește „o greșeai” rămânea să-ți treci copilul pe numele tău… eventual și pe mamă și… drum bun, cale bătută, ți-ai futut norocul!

Desigur că DSMB – Direcția sanitară a municipiului București – urmărea ca un buldog sarcinile. Ceea ce nu apărea în statisticile oficiale era numărul fetelor care o luau… fără a rămâne gravide!

Daca tot vorbim de luat… era sincer o veselie, un joc de’a șoarecele si pisica… Tot luatul „berbantului” se rezuma la niste chestiii simpatice, cilindrice… care se lățeau imediat ce te culcai! Îmi aduc cu „fericire” aminte de momentul în care colegii de serviciu m-au vopsit cu gaz… de sus până jos.

anii ’90 – primele restaurante

Ideea articolului de azi e generoasă și interesantă; punerea ei în operă, însă, ne-a chinuit. Ne-am întrebat nu doar care au fost primele restaurante noi deschise în București după Revoluție, dar și cîte dintre ele mai există și azi. Cum ar veni, care-i cel mai vechi?

Nu știm precis, și-i firesc. Așa cum am mai zis-o, anii aceștia au zburat; și noi – în plus – i-am vrut să treacă cît mai repede, percepîndu-i doar ca o nenorocită de tranziție. Cu gîndul la binele pe care-l meritam, nu am găsit momente de răgaz să-i documentăm, să-i pricepem pe îndelete.

Și da: au trecut deja peste treizeci de ani. Poate eram prea mici ca să ne pese de restaurantele vremii. Poate le priveam ca pe ceva care nu-i de nasul nostru. Am uitat multe și la fel de multe, poate, le mai și-ncurcăm.

Dar chiar și-așa să vedem ce-a ieșit!

de Mini-Economicus

Cred că printre primele legi vesele „emanate” a fost și cea care dădea drumul micii privatizări, parcă avea numarul 15? S-au constituit atunci tot felul de ghemulețe de interese, printre care unele au facut ce au știut mai bine: „mandatarii redivivus” în ediție revăzută și adăugită…

Cum nu erau nici bani, nici clientelă încrezătoare, au început cu faimoasele terase, întâi în propria curte, apoi pe diverse spații virane, parcări, etc. profitând și de momentanul cadru legislativ cam „aschilambic”… Serveau sucuri și timid bere… dar de îmbogățit s-au îmbogățit „patronello macaronaro” de câte scaune și mese multicolore din plastic au vândut!!

Dupa ce au prins „putirință” (vorba lui Anton Pann) au început să se segmenteze, câteva exemple mai jos – de care știu eu – transformându-se în restaurante în toată regula.

Strada Iancu Căpitanu colț cu Călușei, începută ca „Terasa Babylon” rapid „carosată” și devenită restaurant în toată legea (da, era în curtea vilei omului), căreia i-a mers chiar bine vreo zece ani, până când a vandut acaretul unor indieni – acum se cheamă restaurant oriental „Karishma”. Să nu uit sa reamintesc, forma de restaurant a căpătat-o deja pe la sfârșitul lui 1990, dacă țin bine minte!

Tot în aceeași perioadă, mai sus pe Iancu Capitanu s-au mutat niste vietnamezi onești veniți cu afaceri, care au deschis în propria vilă (foarte dichisită și fără factorul bling) un restaurant cu specific, în toată legea, prin 1990 (Thang Long) dar care s-a închis prin 2008…

Un alt exemplu imemorial ar fi „Templul Soarelui” lângă fostul garaj de tramvaie de pe Viitorului cu Ștefan cel Mare, devenit și el cârciumă după ce a trecut faza de terasă… prin 1991. Doi-trei ani mai încolo se deschidea și al doilea spațiu al restaurantului, de pe Mihai Eminescu colț cu Toamnei. Ambele funcționează și azi.

Nu putem părăsi zona asta a Sectorului 2 fără să amintim celebrul „Șarpele Roșu”, care a funcționat în primul deceniu liber pe Eminescu colț cu Vasile Lascăr.

Ca să sumarizez, mai în tot Bucureștiul s-au înfiripat, dintre terasele mai răsărite, restaurante; de găsit, se găseau marea majoritate în curți bogate, mai mult pe străzi lăturalnice, ferite (și) de ochiul vigilent al controalelor de la pompieri – spaima vremii apuse!

Din păcate nu sunt la curent cu ce s-a mai dezvoltat prin restul sectoarelor, fiind o perioadă mai restrânsă pentru mine, în special de instituția numita ASE, care se cerea terminată!

Când am reînceput sa umblu am constatat că toate vechile cârciumi fusesera „legiuite” ca „locații de gestiune” – parcă legea 34 –  astfel că toți cei ce știau prețul berii s-au vazut patroni de cârciumă veche, luată pe bani noi, condusă în genere pe stil haiducesc, căci – deh – începuse marea epoca a furtului en-gros și en-detail, iar clientul era jumulit fără milă… Se face astfel ca apăruseră celebrele glume cu „bei o bere… lași masina, bei două… lași casa”!

Restaurante de fitze nu-mi aduc aminte să fi fost, lumea încă ieșea de dragul socializării, era o euforie generală, cam ca atunci cand plonjezi la bungee-jumping…

***

Întregim lista, desigur, cu „Derby”, care a fost deschis în 1990 pe colțul Eroilor cu Eroilor Sanitari. Actuala înfățișare – care te duce cu gîndul la o casă – e ulterioară; spațiul a fost unul dintre foarte, foarte puținele care n-au fost demolate de administrația Băsescu la-nceputul anilor 2000, în celebra campanie de curățare a spațiilor publice.

Nu putem trece peste deschiderea celebrului „Spring Time” în Victoriei, aflat în același loc din 1992 pînă azi. Chiar dacă e doar un fast-food, îl considerăm un punct de reper important în domeniu!

Am încercat să ne folosim și de presa vremii; singura unealtă – rubrica Inspectorului L din ziarul „Libertatea” – amintește mai mult de restaurantele propriu-zise care aveau vechime. Printre puținele noutăți figura, desigur, cunoscutul „Velvet” de pe Știrbey-Vodă… dar cam atît!

Trecînd de jumătatea anilor ’90 atmosfera se schimbă: apar restaurante cu specific, acoperind nișe și descoperind gusturi și mîncăruri noi. Începem să călătorim, să ne îmbogățim, să fim expuși la obiceiurile vestice. Descoperim instituția pub-ului. La sfîrșitul deceniului putem deja frecventa restaurante noi, profesioniste.

lista articolelor din seria anilor ’90

Portrete şi întâmplări (XIX) – Gogu

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.

Îl ştia toată suflarea Vitanului, de la Poştă până la Moară, dar foarte puţini îl cunoşteau. Era un fel de simbol ciudat al mahalalei. I se spunea Gogu. Dumnezeu ştie dacă era numele lui sau doar o poreclă.

Părea că ar fi cerşetor, dar nu cerşea, nu cerea nimic, nu deranja pe nimeni. Dacă i se oferea, primea cu bucurie câte ceva de mâncare, ţigări, îmbrăcăminte sau încălţăminte. Refuza banii şi băuturile alcoolice.

Vara, mama îl chema în curte şi la masa de sub cais îi punea dinainte o strachină cu mâncare. Totdeaua saluta cu Săruʼ mâna! şi mulţumea cu Bogdaproste!. La marile sărbători sau la pomenirea morţilor îi pregătea un pachet cu ce se găsea şi câte o ţoală care nouă nu ne mai era de folos. Ca mama făceau şi alţii. Nu erau avuţi, cum nu eram nici noi, dar rupeau un pic din sărăcia lor, o împărţeau cu cei mai săraci decât ei. Mahalaua nu-şi lăsa necăjiţii să facă foamea.

Gogu purta haine modeste, care uneori nu-i erau pe măsură (de căpătat!), însă totdeauna curate. Nu îmbrăca niciodată zdrenţe. Cravata şi şapca erau nelipsite, indiferent de anotimp.

Se deplasa cu o oarecare dificultate. Trăgea piciorul stâng afectat din naştere de un fel de paralizie care-l făcea parţial nefuncţional. În plus, laba piciorului era nefiresc răsucită în afară. Din această pricină încălţările se uzau foarte repede. Nimic nu-l împiedica să măsoare Vitanul de la un capăt la altul, fără preget. Când obosea se aşeza pe treptele vreunei prăvălii sau direct pe bordura trotuarului, se odihnea şi pornea mai departe. Umbla cu aceeaşi vigoare şi prin alte zone ale oraşului.

Vorbea puţin şi doar atunci când era întrebat. Se exprima mai greu, împiedicat, dar inteligibil şi cu noimă. Înţelegea tot şi reacţiona ca un om normal deşi, cei care nu aveau răbdare să-l asculte spuneau că-i dus cu capul. Se înşelau! După ce făceau băşcălie de neputinţele lui şi Gogu le lua familiile la rând, se dezmeticeau: Băăă… ăsta ne înjură!. Se găsea totdeauna cineva care să-l apere şi zmecherii se lăsau păgubaşi irosind astfel ocazia de a o fura din cauza luʼ Gogu.

Nu ştiu dacă mergea la biserică. Eu nu l-am văzut pe acolo. Sunt sigur însă că părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu îi purtau de grijă.

Provenea dintr-o familie de ţigani de pe Niţă Elinescu. Naţia lui nu deranja pe nimeni. Nici pe el. Nu se vorbea atunci despre discriminare, nu auziserăm de romi. Ţiganii făceau parte din comunitatea mahalalei cu bunele şi cu relele lor. E drept că nici ei nu-şi permiteau extravaganţe care să tulbure liniştea  convieţuirii.

Şaten-aproape blond, cu ochi verzi şi cu pielea doar un pic bronzată, Gogu nu se arunca în neam. Era frate cu mama lui Marin Mutu, căruia i se spunea aşa penru că era mut, şi a lui Puică. Locuiau toţi patru claie peste grămadă într-o casă mică şi dărăpănată. O duceau greu, dar trăiau împreună. Bunicul, Anghel Anghimoft, le făcea porţie din rodul muncii lui şi le trimitea din când în când câteva kilograme de carne pentru gătit. O perioadă aveau măcar ce mânca.

Când cea care-i ţinea laolaltă a plecat la cer, de familia lor s-a ales bules.

Marin Mutu a găsit sprijin şi ocrotire în familia numeroasă a lui Anghimoft. Un alt Marin, dintre ai acestuia, l-a înscris la şcoala specială, îl îmbrăca, îi suporta cheltuielile, îi dădea bani de buzunar, îl îngrijea ca pe un frate şi Mutu, care avea talent la desen, a ajuns un talentat … tinichigiu auto.

Puică, pentru nenumăratele rele pe care le-a făcut, a petrecut mulţi ani la „Draga Nenii” şi s-a pierdut în negura unei existenţe infracţionale fără să lase urme.

Gogu s-a mutat pe Vitan colţ cu Gălbinaşi (Vitan nr. 193) în curtea frizeriei lui Hruşciov, vizavi de Ion Oltenaşu,  într-o casă mult mai prăpădită şi mai mică decât cea din care plecase şi pe care o împărţea cu nişte ţigani dubioşi veniţi dinspre Olteniţa. Nimeni nu plătea nimic. De milă, proprietarul le-a oferit un adăpost, dar după puţin timp i-a scos afară pe toţi, incusiv pe Gogu.

Aflase omul că acolo se petreceau diverse chestii nu tocmai în regulă, vecinii începuseră să se zbârlească şi nu a stat pe gânduri. Ţiganii, speriaţi, au plecat din Vitan iar lui Gogu i-a găsit o altă casă la Moară, în apropierea podului peste Dâmboviţa.

A trecut astfel o bucată de timp şi într-o bună zi Gogu a dispărut. Parcă îl înghiţise pământul. Nu se  mai întâmplase asta. Unii se gândeau la ce era mai rău. Tata a avut ideea să-l întrebe pe căpitanul Duţu, sectoristul mahalalei. Venea des pe la noi ca să-i verifice puşca de vânătoare şi muniţia, adicăăă… să-şi potolească focul interior cu un vin bun, de la mama lui din Vrancea, şi cu ce mai încăpea pe lângă.

A aflat astfel că Gogu plecase în Colentina la nişte neamuri de-ale lui. Vestea a fost transmisă fără verificare, sursa era sigură, prin agenţia locală de ştiri VV – Vocea Vitanului şi lumea s-a liniştit. Apoi a venit uitarea. Cine mai avea timp de Gogu?

L-am revăzut după vreo doi-trei ani, prin februarie-martie 1973, la cinematograful Flamura (Şos. Giurgiului nr. 119)… în filmul Cu mâinile curate. Făcea figuraţie! Nu-mi venea să cred şi pentru a elimina orice urmă de îndoială, am mai vizionat încă o dată filmul. Nu m-am înşelat. Iată-l!

Este unul dintre clienţii cârciumei de mahala, fabuloasă scenografie, în care comisarul-şef Roman (Ilarion Ciobanu) îl convinge pe Oarcă (Sebastian Papaiani), un mărunt combinator, să colaboreze cu el şi să-i dea informaţii din interiorul lumii interlope bucureştene.

Avertizaţi de mine, alţi copii ai Vitanului mi-au validat constatarea. A fost sărbătoarea sufletului meu. Gogu trăia şi rămăsese aşa cum îl ştiam eu: necăjit, sărac, chinuit de neputinţe fizice, dar demn. Sunt sigur că nu venise acolo pentru un pahar de săniuţă ca mulţi dintre drojdierii care animau decorul. Se mulţumea cu un bănuţ şi/sau cu o farfurie de mâncare.

Ca vîrstă, ne despărţeau vreo paişpe-cinşpe ani. Era mai bătrân ca mine. Puţin probabil ca spre sfârşitul anului 2022 să mai vieţuiască în astă lume.

Odihneşte-te în pace Gogule că mult ai fost încercat!

Nebunul din Obor

scris de Mini-Economicus

Complicat si dureros subiectul, oamenii rad, sau deplang conditia respectivilor!

Cand eram mic, in preajma pietii Obor, era Nea fasole, un om deosebit, fost boxer in interbelic, un factotum in piata, nu se deadea inapoi de la munca, cara cumparaturile noastre mai ceva ca ouale…

Fotografia lui exista, calare pe o caruta, in colectia artistului Andrei Pandele.

Desigur ca faptul ca vorbea singur pe strada, dormea pe unde apuca si se lua de vorba cu noi, nu-i stirbeste cu nimic munca in Piata.

Din pacate, vorba romaneasca „nebunul satului” l-a ajuns… chiar si in Bucuresti, noroc ca nu-l interesa pe el prea mult!

A fost o istorie vie a ceea ce insemnat piata Obor si Calea Mosilor, o sursa inepuizabila de povesti interbelice, de la Maria Tanase la Gica Petrescu.

Dumnezeu sa te odihneasca Nea Fasole…