despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
de Mini-Economicus
Trecătoare sunt vremurile, iar noi – vorba poetului – suntem sub ele…
Nu mă aplec asupra „cartierului Crucea de Piatră” căci s-au scris și povestit destule!
Mă gândesc mai degrabă la ceea ce însemna „sexul la liber” în anii 70-80…
Pentru neavizați, în speță hipsterii veseli de azi, atunci femeia purta o uriașă responsabilitate!
Legea interzicerii avorturilor din 1966 era de groază, se putea intră la „gherlă”… pentru o sarcina nedeclarată ori un avort făcut artizanal.
Când lucrurile și-au mai „revenit”, spre ’79-80, deja situațiile erau mai decente; toată lumea știa cum să se ferească de o sarcina nedorită, unele metode stârneau chiar râsul…
Asta nu înseamnă că nu erau eficiente…
Poate cei de vârstă mea își aduc aminte de celebrele prezervative chinezeșți „fluturaș” (HANG-SEN) ori DERMATINA CLUJ, dispărute rapid prin 1981, înlocuite pentru premianți cu cele „din pachet”.
Prezervativele chinezești făceau niște baloane nemaipomenite, erau cât de cât solide, erau mare fericire… Cele de la Dermatina Cluj erau atât de solide cat permitea Partidul – adică de KKT – băgai degetul în ele, se făceau praf….
Ciudat ori ba, bărbatul trebuia să fie cel ce protejază partenera, dar cu ce!?
Dacă n-ar fi tragic, ar fi comic – cum prezervative nu se mai găseau de mult, întrebarea înainte de orice era: „ai acasă vitamina C, aspirină, săpun FA, Rexona, bicarbonat, etc”…
În funcție de cât de „farmacist” erai… te lipeai ori nu… și credeți-mă că un refuz, tocmai în acele momente… te lăsa marcat pe viață 🙂
Existau desigur și „fete de consumație” care aveau „sârme” (știu ele ce zic) și nu puteau rămâne gravide, nici după ce trecea armata 🙂
Dacă Doamne ferește „o greșeai” rămânea să-ți treci copilul pe numele tău… eventual și pe mamă și… drum bun, cale bătută, ți-ai futut norocul!
Desigur că DSMB – Direcția sanitară a municipiului București – urmărea ca un buldog sarcinile. Ceea ce nu apărea în statisticile oficiale era numărul fetelor care o luau… fără a rămâne gravide!
Daca tot vorbim de luat… era sincer o veselie, un joc de’a șoarecele si pisica… Tot luatul „berbantului” se rezuma la niste chestiii simpatice, cilindrice… care se lățeau imediat ce te culcai! Îmi aduc cu „fericire” aminte de momentul în care colegii de serviciu m-au vopsit cu gaz… de sus până jos.
Ideea articolului de azi e generoasă și interesantă; punerea ei în operă, însă, ne-a chinuit. Ne-am întrebat nu doar care au fost primele restaurante noi deschise în București după Revoluție, dar și cîte dintre ele mai există și azi. Cum ar veni, care-i cel mai vechi?
Nu știm precis, și-i firesc. Așa cum am mai zis-o, anii aceștia au zburat; și noi – în plus – i-am vrut să treacă cît mai repede, percepîndu-i doar ca o nenorocită de tranziție. Cu gîndul la binele pe care-l meritam, nu am găsit momente de răgaz să-i documentăm, să-i pricepem pe îndelete.
Și da: au trecut deja peste treizeci de ani. Poate eram prea mici ca să ne pese de restaurantele vremii. Poate le priveam ca pe ceva care nu-i de nasul nostru. Am uitat multe și la fel de multe, poate, le mai și-ncurcăm.
Dar chiar și-așa să vedem ce-a ieșit!
de Mini-Economicus
Cred că printre primele legi vesele „emanate” a fost și cea care dădea drumul micii privatizări, parcă avea numarul 15? S-au constituit atunci tot felul de ghemulețe de interese, printre care unele au facut ce au știut mai bine: „mandatarii redivivus” în ediție revăzută și adăugită…
Cum nu erau nici bani, nici clientelă încrezătoare, au început cu faimoasele terase, întâi în propria curte, apoi pe diverse spații virane, parcări, etc. profitând și de momentanul cadru legislativ cam „aschilambic”… Serveau sucuri și timid bere… dar de îmbogățit s-au îmbogățit „patronello macaronaro” de câte scaune și mese multicolore din plastic au vândut!!
Dupa ce au prins „putirință” (vorba lui Anton Pann) au început să se segmenteze, câteva exemple mai jos – de care știu eu – transformându-se în restaurante în toată regula.
Strada Iancu Căpitanu colț cu Călușei, începută ca „Terasa Babylon” rapid „carosată” și devenită restaurant în toată legea (da, era în curtea vilei omului), căreia i-a mers chiar bine vreo zece ani, până când a vandut acaretul unor indieni – acum se cheamă restaurant oriental „Karishma”. Să nu uit sa reamintesc, forma de restaurant a căpătat-o deja pe la sfârșitul lui 1990, dacă țin bine minte!
Tot în aceeași perioadă, mai sus pe Iancu Capitanu s-au mutat niste vietnamezi onești veniți cu afaceri, care au deschis în propria vilă (foarte dichisită și fără factorul bling) un restaurant cu specific, în toată legea, prin 1990 (Thang Long) dar care s-a închis prin 2008…
Un alt exemplu imemorial ar fi „Templul Soarelui” lângă fostul garaj de tramvaie de pe Viitorului cu Ștefan cel Mare, devenit și el cârciumă după ce a trecut faza de terasă… prin 1991. Doi-trei ani mai încolo se deschidea și al doilea spațiu al restaurantului, de pe Mihai Eminescu colț cu Toamnei. Ambele funcționează și azi.
Nu putem părăsi zona asta a Sectorului 2 fără să amintim celebrul „Șarpele Roșu”, care a funcționat în primul deceniu liber pe Eminescu colț cu Vasile Lascăr.
Ca să sumarizez, mai în tot Bucureștiul s-au înfiripat, dintre terasele mai răsărite, restaurante; de găsit, se găseau marea majoritate în curți bogate, mai mult pe străzi lăturalnice, ferite (și) de ochiul vigilent al controalelor de la pompieri – spaima vremii apuse!
Din păcate nu sunt la curent cu ce s-a mai dezvoltat prin restul sectoarelor, fiind o perioadă mai restrânsă pentru mine, în special de instituția numita ASE, care se cerea terminată!
Când am reînceput sa umblu am constatat că toate vechile cârciumi fusesera „legiuite” ca „locații de gestiune” – parcă legea 34 – astfel că toți cei ce știau prețul berii s-au vazut patroni de cârciumă veche, luată pe bani noi, condusă în genere pe stil haiducesc, căci – deh – începuse marea epoca a furtului en-gros și en-detail, iar clientul era jumulit fără milă… Se face astfel ca apăruseră celebrele glume cu „bei o bere… lași masina, bei două… lași casa”!
Restaurante de fitze nu-mi aduc aminte să fi fost, lumea încă ieșea de dragul socializării, era o euforie generală, cam ca atunci cand plonjezi la bungee-jumping…
***
Întregim lista, desigur, cu „Derby”, care a fost deschis în 1990 pe colțul Eroilor cu Eroilor Sanitari. Actuala înfățișare – care te duce cu gîndul la o casă – e ulterioară; spațiul a fost unul dintre foarte, foarte puținele care n-au fost demolate de administrația Băsescu la-nceputul anilor 2000, în celebra campanie de curățare a spațiilor publice.
Nu putem trece peste deschiderea celebrului „Spring Time” în Victoriei, aflat în același loc din 1992 pînă azi. Chiar dacă e doar un fast-food, îl considerăm un punct de reper important în domeniu!
Am încercat să ne folosim și de presa vremii; singura unealtă – rubrica Inspectorului L din ziarul „Libertatea” – amintește mai mult de restaurantele propriu-zise care aveau vechime. Printre puținele noutăți figura, desigur, cunoscutul „Velvet” de pe Știrbey-Vodă… dar cam atît!
Trecînd de jumătatea anilor ’90 atmosfera se schimbă: apar restaurante cu specific, acoperind nișe și descoperind gusturi și mîncăruri noi. Începem să călătorim, să ne îmbogățim, să fim expuși la obiceiurile vestice. Descoperim instituția pub-ului. La sfîrșitul deceniului putem deja frecventa restaurante noi, profesioniste.
lista articolelor din seria anilor ’90
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.
Îl ştia toată suflarea Vitanului, de la Poştă până la Moară, dar foarte puţini îl cunoşteau. Era un fel de simbol ciudat al mahalalei. I se spunea Gogu. Dumnezeu ştie dacă era numele lui sau doar o poreclă.
Părea că ar fi cerşetor, dar nu cerşea, nu cerea nimic, nu deranja pe nimeni. Dacă i se oferea, primea cu bucurie câte ceva de mâncare, ţigări, îmbrăcăminte sau încălţăminte. Refuza banii şi băuturile alcoolice.
Vara, mama îl chema în curte şi la masa de sub cais îi punea dinainte o strachină cu mâncare. Totdeaua saluta cu „Săruʼ mâna!” şi mulţumea cu „Bogdaproste!”. La marile sărbători sau la pomenirea morţilor îi pregătea un pachet cu ce se găsea şi câte o ţoală care nouă nu ne mai era de folos. Ca mama făceau şi alţii. Nu erau avuţi, cum nu eram nici noi, dar rupeau un pic din sărăcia lor, o împărţeau cu cei mai săraci decât ei. Mahalaua nu-şi lăsa necăjiţii să facă foamea.
Gogu purta haine modeste, care uneori nu-i erau pe măsură (de căpătat!), însă totdeauna curate. Nu îmbrăca niciodată zdrenţe. Cravata şi şapca erau nelipsite, indiferent de anotimp.
Se deplasa cu o oarecare dificultate. Trăgea piciorul stâng afectat din naştere de un fel de paralizie care-l făcea parţial nefuncţional. În plus, laba piciorului era nefiresc răsucită în afară. Din această pricină încălţările se uzau foarte repede. Nimic nu-l împiedica să măsoare Vitanul de la un capăt la altul, fără preget. Când obosea se aşeza pe treptele vreunei prăvălii sau direct pe bordura trotuarului, se odihnea şi pornea mai departe. Umbla cu aceeaşi vigoare şi prin alte zone ale oraşului.
Vorbea puţin şi doar atunci când era întrebat. Se exprima mai greu, împiedicat, dar inteligibil şi cu noimă. Înţelegea tot şi reacţiona ca un om normal deşi, cei care nu aveau răbdare să-l asculte spuneau că-i dus cu capul. Se înşelau! După ce făceau băşcălie de neputinţele lui şi Gogu le lua familiile la rând, se dezmeticeau: „Băăă… ăsta ne înjură!”. Se găsea totdeauna cineva care să-l apere şi „zmecherii” se lăsau păgubaşi irosind astfel ocazia de a o fura din cauza „luʼ Gogu”.
Nu ştiu dacă mergea la biserică. Eu nu l-am văzut pe acolo. Sunt sigur însă că părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu îi purtau de grijă.
Provenea dintr-o familie de ţigani de pe Niţă Elinescu. Naţia lui nu deranja pe nimeni. Nici pe el. Nu se vorbea atunci despre discriminare, nu auziserăm de romi. Ţiganii făceau parte din comunitatea mahalalei cu bunele şi cu relele lor. E drept că nici ei nu-şi permiteau „extravaganţe” care să tulbure liniştea convieţuirii.
Şaten-aproape blond, cu ochi verzi şi cu pielea doar un pic bronzată, Gogu nu se arunca în neam. Era frate cu mama lui Marin Mutu, căruia i se spunea aşa penru că era mut, şi a lui Puică. Locuiau toţi patru claie peste grămadă într-o casă mică şi dărăpănată. O duceau greu, dar trăiau împreună. Bunicul, Anghel Anghimoft, le făcea porţie din rodul muncii lui şi le trimitea din când în când câteva kilograme de carne pentru gătit. O perioadă aveau măcar ce mânca.
Când cea care-i ţinea laolaltă a plecat la cer, de familia lor s-a „ales bules”.
Marin Mutu a găsit sprijin şi ocrotire în familia numeroasă a lui Anghimoft. Un alt Marin, dintre ai acestuia, l-a înscris la şcoala specială, îl îmbrăca, îi suporta cheltuielile, îi dădea bani de buzunar, îl îngrijea ca pe un frate şi Mutu, care avea talent la desen, a ajuns un talentat … tinichigiu auto.
Puică, pentru nenumăratele rele pe care le-a făcut, a petrecut mulţi ani la „Draga Nenii” şi s-a pierdut în negura unei existenţe infracţionale fără să lase urme.
Gogu s-a mutat pe Vitan colţ cu Gălbinaşi (Vitan nr. 193) în curtea frizeriei lui Hruşciov, vizavi de Ion Oltenaşu, într-o casă mult mai prăpădită şi mai mică decât cea din care plecase şi pe care o împărţea cu nişte ţigani dubioşi veniţi dinspre Olteniţa. Nimeni nu plătea nimic. De milă, proprietarul le-a oferit un adăpost, dar după puţin timp i-a scos afară pe toţi, incusiv pe Gogu.
Aflase omul că acolo se petreceau diverse chestii nu tocmai în regulă, vecinii începuseră să se zbârlească şi nu a stat pe gânduri. Ţiganii, speriaţi, au plecat din Vitan iar lui Gogu i-a găsit o altă casă la Moară, în apropierea podului peste Dâmboviţa.
A trecut astfel o bucată de timp şi într-o bună zi Gogu a dispărut. Parcă îl înghiţise pământul. Nu se mai întâmplase asta. Unii se gândeau la ce era mai rău. Tata a avut ideea să-l întrebe pe căpitanul Duţu, sectoristul mahalalei. Venea des pe la noi ca să-i verifice puşca de vânătoare şi muniţia, adicăăă… să-şi potolească focul interior cu un vin bun, de la mama lui din Vrancea, şi cu ce mai încăpea pe lângă.
A aflat astfel că Gogu plecase în Colentina la nişte neamuri de-ale lui. Vestea a fost transmisă fără verificare, sursa era sigură, prin agenţia locală de ştiri „VV – Vocea Vitanului” şi lumea s-a liniştit. Apoi a venit uitarea. Cine mai avea timp de Gogu?
L-am revăzut după vreo doi-trei ani, prin februarie-martie 1973, la cinematograful Flamura (Şos. Giurgiului nr. 119)… în filmul „Cu mâinile curate”. Făcea figuraţie! Nu-mi venea să cred şi pentru a elimina orice urmă de îndoială, am mai vizionat încă o dată filmul. Nu m-am înşelat. Iată-l!
Este unul dintre clienţii cârciumei de mahala, fabuloasă scenografie, în care comisarul-şef Roman (Ilarion Ciobanu) îl convinge pe Oarcă (Sebastian Papaiani), un mărunt combinator, să colaboreze cu el şi să-i dea informaţii din interiorul lumii interlope bucureştene.
  
Avertizaţi de mine, alţi copii ai Vitanului mi-au validat constatarea. A fost sărbătoarea sufletului meu. Gogu trăia şi rămăsese aşa cum îl ştiam eu: necăjit, sărac, chinuit de neputinţe fizice, dar demn. Sunt sigur că nu venise acolo pentru un pahar de „săniuţă” ca mulţi dintre drojdierii care animau decorul. Se mulţumea cu un bănuţ şi/sau cu o farfurie de mâncare.
Ca vîrstă, ne despărţeau vreo paişpe-cinşpe ani. Era mai bătrân ca mine. Puţin probabil ca spre sfârşitul anului 2022 să mai vieţuiască în astă lume.
Odihneşte-te în pace Gogule că mult ai fost încercat!
scris de Mini-Economicus
Complicat si dureros subiectul, oamenii rad, sau deplang conditia respectivilor!
Cand eram mic, in preajma pietii Obor, era Nea fasole, un om deosebit, fost boxer in interbelic, un factotum in piata, nu se deadea inapoi de la munca, cara cumparaturile noastre mai ceva ca ouale…
Fotografia lui exista, calare pe o caruta, in colectia artistului Andrei Pandele.
Desigur ca faptul ca vorbea singur pe strada, dormea pe unde apuca si se lua de vorba cu noi, nu-i stirbeste cu nimic munca in Piata.
Din pacate, vorba romaneasca „nebunul satului” l-a ajuns… chiar si in Bucuresti, noroc ca nu-l interesa pe el prea mult!
A fost o istorie vie a ceea ce insemnat piata Obor si Calea Mosilor, o sursa inepuizabila de povesti interbelice, de la Maria Tanase la Gica Petrescu.
Dumnezeu sa te odihneasca Nea Fasole…
Nu o dată ne-am bucurat de felu-n care materialele noastre sînt îmbogățite de comentarii și amintiri. Cu ceva vreme-n urmă, Alex One ne-a făcut bucuria să ne scrie pe marginea articolului „A fost Ștrandul Bragadiru”:
La Tineretului, veneam cu tramvaiul 4 din Stefan Cel Mare, am invatat sa inot si eu si copiii mei. Veneam singuri nu ca acum isotiti de mamici, matusi bunici. Parintii erau la servici, ne dadeau 1-2 senvisuri si valea. Daca imi aduc bine aminte pe la mijlocul anilor ’60 cursul de invatat inotul costa 23 lei ne-a luat in primire o instructoare ”tovarasa” si dura doua saptamani mai putin duminicile, doua ore pe zi iar la sfarsit primeai o diploma de “inotator” daca reuseai sa traversezi bazinul de polo pe lat. Cred ca toti am reusit. Am fost tare mandru de ea. Daca nu, parintii eru sfatuiti sa mai plateasca un curs, daca nu erau de acord ramaneai de fraier. Interesant ca la proba de absolvire asistau antrenori de la Cuburile Sportive care puneau ochii pe noi si ne invitau la ei, cele mai multe antrenamente desfasurandu-se vara tot pe Tineretului, Pe mine m-a chemat la Metalul, parca, dar nu m-am dus, am plecat in vacanta cu parintii la mare si asta a fost! Dar adevaratul inot l-am practicat verile pe lac la Foreasca 1 si 2. Traversam de la Bordei pana la platforma-ponton care era la poalele vilei de protocol, Ghe. Gh. Dej, ulterior Basescu. Era pazita de militari in termen dar ne lasau sa ne tragem sufletul. Le mai dadeam uneori 2-3 tigari Carpati pe care le treceam garla in pungulitele de celofan. La Floreasca 2 traversam la strandul MI, unde este astazi Hotel Diesel, dar era pazit de, cred, subofiteri in civil care erau ai dracu si nu ne lasau pe mal, Aveau pepsi si bere la preturi preferentiale, deh, MI. Rar reuseam sa cheltuim banutii, monede de 1 si 3 lei cu care veneam in buzunarelul de la slip. Oh, tempora!
In 1960 cand m-am mutat din Iancului, azi Pake Protopopescu, abia se construia CIRCUL care a si luat foc ulterior, erau deja blocuri doar pe dreapta, cum vii dinspre Obor, blocurile lui Dej pe stanga s-au costruit mult mai tarziu anii ’70-80, partea cu IGM, azi IGP, fosta Jandarmerie, cladirea cu turnulete. Intre Tunari si Dorobanti erau vreo patru carciumi mai cunoscute una “la varice”, se bea din picioare secarica rom si rachiu, Ghiocelul, unde se cinsteau Parcalab, Fratila, Varga si alte glorii, si Siretul unde canta vara la gradina un taraf si o balabusta Mica Pariziana pe nume de buzeuza, un cinema 9 Mai si pentru scurta durata teatrul Vasilescu. Blocul Perla inca nu exista in fata era o Fabricuta de paine unde misunau soricei mici, mici, puisori pe care copii fiind reuseam sa-i mai prindem ii bagam in cutii de chibrituri de alea de lemn, si le dadeam drumul in clasa sau in ghiozdanele fetitelor colege, se pisau pe ele inclusiv invatatoarea. Sigur ca ne-o luam la pama cu rigla plus bonusul de acasa de la tata, ce curea “minunata”, m-a facut om! Distractie mare, asta e daca nu aveam tablete. In spatele painariei era Restaurantul Dorobanti mai cu staif local plus gradina. Oblic, peste drum unde incepea Ilie Pintilie, Cinema Volga – primul western “Ultimul tren din Gun Hill” cu K. Douglas iar vis-a-vis Intrep, Poligrafica 13 Decembrie fosta Cartea Romaneasca director Teohari Georgescu, fost ministru de interne cazut in dizgratie, azi Mega Image.
Fosta Jandarmerie cladirea cu turnulete, Stefan cel Mare colt cu Dinu Vintila, a fost printre primele constructii de pe dreapa poate dupa Spitalul TBC de peste drum, care azi nu mai stiu la ce serveste. Am aflat de la batranii cartierului, pe locul Complexului Sportiv Dinamo, vorbesc de anii ante 1950 era groapa de gunoi pana in Floreasca unde Autobaza. Revenind la Jandarmerie, unde a facut scoala de subofiteri scriitorul Eugen Barbu, mi-a spus un militian ca avea doua subsoluri de arest. La cel mai dur, cel mai de jos, unde ocupantii stiau cand e zi sau noapte dupa cum auzeau tramvaiele circuland, a fost ”cazat” unul care s-a dovedit spion sovietic. Asta, cica foarte inteligent cu studii de specialitate evident in URSS, ajunsese general de securitate la 29 de ani dupa o o aplicatie militara a reusit cu un comando sa-l captureze pe Leontin Salajan ministrul fortelor armate (MFA). Nu-i dau numele, ca s-ar putea sa aiba urmasi care n-au nicio vina, a fost condamnat initial la moarte, apoi la opt ani inchisoare, cred ca a apucat ceva “secializari” la Aiud, apoi la interventia energica a rusilor a fost gratiat astfel ca in anii ’70 face pe economistul la o institutie centrala! De pe cladirea Jandarmeriei, ajungad de pe blocul lipit proaspat construit s-a cacat un golan zonal nimerind un cetatean care trecea pe trotuar pe langa institutie, Asta plin de cacat pe umar si in cap s-a dus la poarta la ofiterul de servici ,”bai tovarase de la dumneavoatra chiar nu ma asteptam”! E, altadata se te astepti.
scris de Mini-Economicus
Bănuiesc, dacă nu de-a dreptul constat, că articolul precedent a suscitat… ba pur și simplu a surexcitat destui de mulţi cititori şi încă aşteptăm opinii… fără număr, fie ele pro, ori mai mult, contra! Desigur că, aşa cum suna şi titlul iniţial, intenţia era (recunosc) maliţioasă, că între torentele de „osanale” ridicate defunctei zone Uranus-Izvor, m-am gândit să fiu eu „Gică Contra”… cu semi-cacofonia aferentă şi riscurile de rigoare 🙂
De data aceasta, am să fiu cuminte, „promit să nu mai beau când scriu” (Sic!) şi voi încerca să rememorez o perioadă frumoasă a tinereţii mele, petrecută între1984-1989, la ceea ce se numea pe vremea aceea „Institutul Victor Babeş”.
Desigur că, aş putea face o trecere în revistă a istoriei institutului cu pricina, a fondatorului ei, ba chiar şi a cartierului de care am făcut vorbire într-o postare anterioară, dar nu am să o fac decât într-o mică măsură, la sfârşitul materialului! Există suficiente date, pentru cei interesaţi, pe pagina web a acestuia.
Imi face, mai degrabă, o imensă plăcere, să ma refer la oamenii deosebiţi, care mi-au fost colegi de serviciu şi mi-au acordat onoarea, de a sta de vorba cu mine şi de a-mi împărtăşi de multe ori, lucruri şi situaţii, pe care le ascultam vrăjit de-a dreptul… Fără nicio intenţie de a supăra (întina) memoria cuiva, am sa încep în ordinea… afinităţii cu respectivele persoane:
• Paul Filip – nu necesită nicio prezentare, a fost şi este (probabil) – unul dintre cei mai mari, pasionaţi şi documentaţi fotografi contemporani, mai ales ai cartierului cu pricina, cu atât mai mult cu cât locuia în apropiere, din câte cunosc! Nu ştiu dacă mai traieşte, sper sincer să bată lejer suta, pentru că, în ciuda tâmpeniei curente „nimeni nu este de neînlocuit”… dânsul face parte din categoria „oameni luminoşi pe care nu-i poţi uita”!
Un om deosebit, ceea ce în interbelic s-ar fi numit „absolut charmant”, un adevărat „dandy”, avea un mic atelier fotografic, în incinta institutului, unde „dădea cu sapa pentru salariu” (Sic !?)… prelucrând fotografii de înaltă rezoluţie ale diverselor lame de microscop, cerute de laboratoarele institutului! Tinerel fiind, am avut plăcerea să mă cheme de câteva ori (doar pentru un sfert de oră, în timpul meu liber) să-l ajut să developeze nişte poze făcute… pe la nunţi! Praful s-a ales de ce i-am făcut bietului om din pozele respective, dar el „mare boier, mare caracter”… m-a plătit de parcă eram laureat al „National Geographic”… Acum, încă, încerc un sentiment de ruşine… In fine, trecut-au toate şi sfertul de oră, în care i-am ars, literalmente, fotografiile, pe care mă rugase să le usuc… aşa că a scos „o poţiune magică”… şi ne-am întins la vorbă vreo trei ore! A fost o încântare! Un om de o delicateţe, de o cultură şi de o informare generală asupra „epocii” pe care o trăiam… cum nu am mai întâlnit, în acei ani!
Eram pe jos de râs, când îmi povestea cum lua „fetiţele” direct din tramvaiele 13 si 14 care circulau atunci pe Splai (N.A, tocmai fuseseră scoase) şi le ducea în grădina superbă a institutului… pentru a le „întreba”… de seria buletinului 🙂
In privinţa cartierului adiacent, era cu adevărat „doctor”, aventurile lui la „Stadion” ori la „Motanul Negru”, în deal, erau de Jules Verne… la acea vreme, pentru mine :). Cunoştea pe fiecare stradă, de la babele cartierului cu care schimba, negreşit o vorbă, până la tot ce era de „ras”… în materie estrogenă 🙂
N-o să-l uit niciodată pe Nea Paul!
• Vintilă Mihăilescu (RIP), decedat recent, probabil cel mai mare antropolog român contemporan – atât cât a fost – „pedepsit politic”… mi-a făcut onoarea de a conversa cu mine ore întregi, în zilele petrecute la „munca patriotică voluntară”… adică la săpatul grădinii institutului! Au fost şi vor rămâne adevărate repere culturale şi ştiintifice!
• Profesorul Riscutia, la vremea aceia singurul şi evident brillantul specialist în „antropologie psihologică şi clinică” din România, cel care îl expertizase pe celebrul Râmaru… şi care îmi facuse onoarea de a-mi povesti… multe lucruri neştiute ori de nespus despre acela!
• Poate ar fi trebuit amintit în primul rând, profesorul absolut excepţional, atât profesional cât şi uman… Ioan Moraru, Directorul Institutului, fără de care, sincer vorbind… am fi fost, demult, toţi şomeri… la coadă la „braţele de muncă”!
Sigur că nu aş vrea să îi nedereptăţesc pe ceilalţi colegi, mai ales pe frumoasele şi distinsele doamne de la Serviciul Financiar / Contabilitate / Administrativ… la care mă uitam cu „limba umflată”, întrucât erau, efectiv, nişte „piese deosebite”, cel puţin pentru mine, un puşti rebel, la acea vreme 🙂 In plus, cu o inimă maternă şi simpatică, m-au ajutat negreşit, de fiecare dată, cu bani ori favoruri legale! Despre contabila şefă… nu mă pot pronunţa… ar fi păcat, în această perioadă a anului!
Revenind la cartierul în care se afla institutul, vorbim (repet) de perioada 1984-1989; pe lângă ceea ce am povestit deja, aş putea să vă împărtăşesc câteva „inside-uri”:
• s-a pus problema demolării întregului Splai cu – Facultatea de Medicină Veterinară, Institutul Cantacuzino şi Institutul Victor Babeş… dar Ceauşescu, aflând cam cu ce „viruşi” se lucrează acolo… a lăsat-o baltă, de frică să nu se împrăştie „nasoleniile” prin aer, pe lângă… Casa Poporului! Chiar şi aşa (fapt real) la noi (IVB) se lucra cu şoareci de laborator injectaţi cu HIV… ehhhh… ghinion mare: unul a scăpat „în lume”… a fost un circ desăvârşit până l-au găsit mort!
• în altă ordine de idei: se chiulea în masă când avea „Progresul” meci… bietul şef de personal I. A. era un dulce…
• îmi aduc aminte de una dintre cele mai mari şi tâmpite gafe făcute în viaţa mea – în 1986, treceam podul provizoriu făcut din bârne de lemn, actualmente Hasdeu, şi la colţul parcului Izvor, rămăsese o singură casă nedemolată, lângă fosta Facultate de Chimie… iar eu, inteligent foc, îl intreb pe bietul om, care stătea pe o stivă de bagaje aşteptând camionul să-l ducă, Dumnezeu ştie unde, „de ce eşti supărat, bre”? Idiot de-a binelea eram, nu altceva 🙂
In fine, ar fi multe de povestit, dar încercăm într-un episod viitor!
O, tempora! O, mores!
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
O ştiu de când… mă ştiu. Am descoperit de mititel rola de bandă neagră, lipicioasă pe ambele părţi, cu miros specific, ambalată în hârtie cerată, într-o lădiţă de lemn special croită pentru transportarea sculelor în care tata, un priceput lăcătuş mecanic, dar şi un gospodar neostenit, îşi păstra mulţimea de diverse unelte. Atunci, fără vreun gând prevestitor, m-am însoţit pentru toată viaţa cu banda aia miraculoasă căreia cei mari îi spuneau izolirband şi o foloseau, dincolo de scopul pentru care fusese născocită, la mici reparaţii.
Aproape toţi gospodarii mahalalei îngrijeau o grădină de legume şi/sau de flori. Pe lângă cazma, sapă, greblă, furcă, … dor de muncă şi alte alea, erau obligaţi să se doteze şi cu un furtun care la vremea aceea era făcut din cauciuc de proastă calitate. Soarele nu prea îi făcea bine, se crăpa. Doar pansamentul ăla negru, lipicios, rezolva problema. Din această pricină, atunci când îşi cumpărau furtunul, cumpărau şi o rolă de izolirband, ca să fie acolo.
Angheluş, nepotul lui Moş Grigore de la care moştenise meşteşugul creşterii porumbeilor, dar şi pe cel al prinderii, îngrijirii şi comercializării păsărilor cântătoare, era de mic pasionat de pescuit. Îşi meşterea singur undiţele formate din două-trei tronsoane de trestie, cu diametre diferite, introduse unul în celălalt şi bătea cât era ziulica de lungă heleşteiele lăsate de vechiul curs al Dâmboviţei pe sub coasta Foişorului şi a Vitanului. Cu acelaşi izolirband matisa Angheluş zona de îmbinare a trestiilor pentru a o face mai rezistentă.
Oficial se numea „Bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC” şi era destinată izolării unor elemente din instalaţiile electrice de joasă tensiune, în special a conexiunilor dintre conductoare, sau refacerii izolaţiei deteriorate. Respecta condiţiile tehnice impuse prin standardul de stat STAS 3658, dar cred că apăruse cu mult înaintea standardizării la nivel naţional, probabil odată cu extinderea rapidă a utilizării energiei electrice în mai toate domeniile. Se fabrica din ţesătură de bumbac, impregnată cu un amestec izolant de cauciuc nevulcanizat. Se livra în role, la lungimea de 5, 10 sau 15 m. şi lăţimea de 10, 15 sau 20 mm.
 
În anii ’50 banda izolatoare a fost produsă de întreprinderea „Electroizolantul”. În 1959 aceasta fuzionează cu „Electrocablu” şi astfel apare Fabrica de Cabluri şi Materiale Electroizolante (F.C.M.E.). Iniţial rola era ambalată în hârtie cerată, apoi în hârtie obişnuită, pentru ca în anii ’70-’80 aceasta să fie înlocuită cu o cutie injectată din deşeuri de masă plastică.
 
După 1962 fabricarea izolirbandului a fost preluată de „Turdeana”-Turda, unitate subordonată Centralei Industriale de Maşini şi Utilaje pentru Industria Uşoară (C.I.M.U.I.U.) din cadrul Ministerului Industriei Construcţiei de Maşini (M.I.C.M.). Cum a ajuns banda izolatoare tip PC un produs al industriei constructoare de maşini? Nu ştiu! Este sigur însă că pe lângă piesele pentru maşinile şi utilajele specifice industriei uşoare, Turdeana fabrica şi diverse produse pentru industria electrotehnică pe care le-a păstrat în portofoliu chiar şi atunci când a trecut în subordinea Centralei Industriale de Autoturisme, producând sub un nou nume – Fabrica de Accesorii şi Piese Auto (F.A.P.S.) Turdeana Turda – piese pentru fabricile de autovehicule. A ţinut-o aşa ani mulţi.
Izolirbandul, aşa cum îl ştiam din copilărie, m-a însoţit în activitatea mea profesională începută în 1969 ca învăţăcel într-ale energiei electrice şi încheiată în al doilea deceniu al secolului XXI. Era nelipsit din trusa de scule a fiecărui electrician, indiferent de specializare. A avut o carieră îndelungată. Înrăutăţirea continuă a calităţii nu mai justifica preţul şi asta a însemnat începutul sfârşitului. S-au adăugat apoi şi alte argumente, unele foarte serioase. Lovitura decisivă i-au dat-o benzile electroizolante din materiale plastice, policlorură de vinil (PVC) sau polietilenă (PE).
În sistemul de transport şi distribuţie a energiei electrice breşa a fost creată pe la începutul anilor ʼ80 de punerea în fabricaţie la I.C.M.E. (fostă F.C.M.E. până în 1973) a cablului de 20 kV cu izolaţie uscată, din polietilenă, tip A2YSY 12/20. Refacerea izolaţiei la înnădiri sau la terminale se făcea cu benzi de diverse tipuri furnizate în seturi împreună cu cablul. Astfel meseriaşii domeniului au început să descopere şi altceva decât rolele de hârtie impregnată în ulei şi banda izolatoare din pânză cauciucată.
Cam în aceeaşi perioadă, pentru racordarea staţiilor electrice de transformare din interiorul marilor oraşe (Bucureşti, Cluj, Iaşi…) au fost folosite în premieră cabluri de 110 kV cu izolaţie din polietilenă reticulată prosuse de Sumitomo Electric – Japonia. Da, Japonia! În vremuri pline de restricţii o mână de profesionişti încăpăţânaţi a făcut posibilă o astfel de ispravă. Odată cu acestea au venit şi materialele necesare punerii lor în operă; benzi electroizolante tip F-CO şi VUL-CO din polietilenă sau din cauciuc cloroprenic laminate cu un strat autoadeziv de cauciuc butilic fabricate de Furukawa Electric Power din aceeaşi îndepărtată Japonie.
A fost semnalul la care specialiştii reţelelor electrice subterane au început să modernizeze tehnologiile pe care le elaboraseră şi să le adapteze la posibilităţile industriei româneşti. De aici până la apariţia benzilor electroizolante de uz general din PVC sau din PE n-a mai fost decât un pas şi astfel izolirbandul a devenit istorie… sau cel puţin aşa credeam eu.
Aveam să constat cu o oarecare surprindere că pe piaţa de specialitate sunt disponibile multe produse similare cu bătrâna bandă izolatoare din pânză cauciucată tip PC. Aproape toate sunt prezentate neprofesionist şi nu mai respectă condiţiile din STAS 3658. Suportul textil este un material neţesut obţinut din fibră de tereftalat de polietilenă (polyethylenterephtalat – PET) impregnat cu ceva negru, neprecizat. Caracteristicile tehnice declarate poticnit sunt modeste, cu mult sub cele ale vechiului izolirband, greu de comparat cu ale benzilor electroizolante din materiale plastice. Cred că doar pentru asta sunt mai scumpe!
Fără să caut cu înverşunare am găsit o singură bandă realizată, cel puţin la modul declarativ, din „ţesătură de bumbac impregnată cu cauciuc”. Aspectul pare să confirme declaraţia comerciantului.
 
Deşi o undă de nostalgie îmi tot dă târcoale, cu mintea de acum, nu aş folosi acest izolirband chiar dacă ar fi identic cu cel de demult.
scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
Releul Fotoelectric pentru Comanda Iluminatului – Întâiul (RFCI-1) a început să aducă lumină, în principal pe străzile altora şi foarte puţin – spre deloc pe ale noastre, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Făcea parte din familia onorabilă (de produse) a Fabricii de Elemente pentru Automatizare (FEA) şi era parte componentă a punctelor de aprindere a iluminatului public fabricate de Automatica pe care Romelectro le utiliza în lucrările de electrificare din Irak, Iran, Siria, Libia, Iordania, Yemen.
    
Releul, pre numele său de export Dim photo relay RFCI-1, se alimentează la tensiunea de 230 V., 50 Hz., are prag fix de comutare la o iluminare de 40 lx. şi ca element de ieşire un contact normal deschis despre care nu ni se spune nimic. Altfel, construcţia este impresionantă: Carcasă masivă cu grad ridicat de protecţie la praf şi la stropire cu apă (IP54), vopsită cum se cade, presetupă performantă, cablu electric de racord cu izolaţie de cauciu, de tip naval (CNC85Cf), produs la I.C.M.E. (Întreprinderea de Cabluri şi Materiale Electroizolante).
    
Prin 1995, Romelectro a început să gâfâie şi avea în stoc o mulţime de echipamente pentru care perspectiva de a mai fi utilizate se îngustase periculos. A primit o mână de ajutor de la RENEL şi o parte dintre acestea a fost transferată către Filialele de Reţele Electrice.
Atunci a ajuns la mine, printre altele, un punct de aprindere a iluminatului, pentru export, zămislit de Automatica în halele fostei fabrici Ford din Floreasca.
Era grozav! Cutia metalică generoasă, în care se putea lucra lejer, bine etanşată şi protejată împotriva coroziunii, echipament de comutaţie ABB, accesorii de bună calitate… ce mai, treabă bună. Elementul de comandă era releul despre care făcurăm deja vorbire. Din capul locului, pragul fix de comutare şi frigul prelungit de pe la noi mă cam făceau să am îndoieli asupra bunei lui funcţionări.
Spre sfârşitul verii l-am montat, cu caracter experimental, într-un loc potrivit, ca să nu producă deranj prea mare şi la care să ajungem cu uşurinţă. După câteva săptămâni de chinuială am reuşit prin încercări să amplasăm releul fotoelectric şi să-l orientăm astfel încăt să reacţioneze corect în condiţiile specifice de la faţa locului.
Când ne pregăteam să zicem „Hop!” a venit iarna şi odată cu ea beleaua. Releul fotoelectric nu vroia nici de-al dracu să funcţioneze în aerul cam rece din Ilfov. La căldurică se simţea bine, dar acolo nu ne era de folos. Aşa că l-am înlocuit fuguţa cu clasicul ceas de comutare GANZ care deşi fabricat în Ungaria, funcţiona ca unul elveţian.
Poate că pe alte meleaguri, acolo unde râvna şi priceperea specialiştilor români l-au dus, releul RFCI-1 a spulberat întunericul nopţilor fără să zbârcească. Nu ştiu! Pe la noi n-a reuşit, a fost doar o încercare.
 scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
Philips cel din titlu nu este Gerard Philips, fondatorul unei companii olandeze care îi poartă numele. S-a întâmplat în 1891. Un an mai târziu, finanţat de tatăl său, bancherul Frederik Philips, a pus în funcţiune la Eindhoven prima fabrică în care a început să producă becuri (lămpi) cu filament de carbon.
Povestea ce va să vină are ca personaj principal un bec fabricat pe la sfârşitul anilor ʼ40 ai secolului trecut chiar de Philips, devenit între timp un producător cunoscut, apreciat în toată lumea şi nu doar pentru sursele de lumină născocite de specialiştii săi.
„Beculetele” este unul clasic, cu filament din wolfram, are puterea de 1.000 W şi se alimentează la tensiunea de 220-230 V. Fotografiile fac inutile oricâte vorbe.
Să-l vedem!
     
Face pereche cu un Goliath adevărat, contemporan cu el, adică un fasung căruia azi îi zicem E40, construit din alamă şi izolant ceramic.
      
Astfel de becuri erau utilizate în anii ʼ50, de regulă, pentru realizarea unui iluminat exterior, ocazional – provizoriu la unele evenimente deosebite cum ar fi chefurile prelungite organizate de greii paridului la Snagov, pe pajiştea de lângă palatul Principelui Nicolae. De pe acolo provine şi cel aflat în colecţia mea de vechituri.
Împreună cu alte lucruşoare devenite urme ale trecutului şi amintiri dragi sufletului meu, l-am primit de la maistrul Andrei Klush, zis Neamţu, atunci când s-a despărţit definitiv de România şi urmându-şi fiii s-a stabilit în Germania. Trei ani am ucenicit cu bun folos pe lângă el punând temelie trainică devenirii mele profesionale. Ştia meserie, era riguros, ordonat, disciplinat, calm, haios, civilizat, ferm, drept şi omenos. Era neamţ! Pentru asta fusese deportat în Dombas. A crescut câteva generaţii de pramişti: electricieni, maiştri şi ingineri care ajunşi specialişti de nădejde nu l-au făcut niciodată de râs.
Becul este funcţional. Îl mai aprind uneori pentru a satisface curiozitatea câte unui vizitator mai insistent. Altfel, toţi cei care îmi trec pragul sunt atraşi de el. Au şi de ce!
scris de Mini-Economicus
Cred sincer că marea majoritate a bucureştenilor obişnuiţi, s-au ciocnit, mai mult sau mai puţin din “considerente bahice”, de celebra plăcuţă cu ecritoul respectiv, atârnată de uşa unor locante, unde oricum… intrau şi câinii să se cotoiască !
Miturile urbane din vremea Romei antice îi atribuiau “celebrului” Imparat Vespasian zicala de-a dreptul socratică “banii n-au miros”! Habar n-avea ‘nea Augustus ce reverberaţii va avea peste milenii zicerea lui…
Desigur că nu mă refer aici la “stabilimentele” cu pretenţii de ţinută, invitaţii exclusive, cluburi private, etc; mă refer la ceea ce ar numi tăticii noştri de peste gârlă…“your average joint”, ori mai pretenţioşii mei conaţionali de circumstanţă..“a public house”!?
Ca să nu divagăm, “par examplu”, să situăm acţiunea poveştii, undeva în 2018, când – din păcate – a fost anul, în care încă mi-am mai putut petrece vacanţa de vară în ţară… nu trag nădejde că, de atunci, lucrurile s-au schimbat în bine, mai ales după “pandemie!?
O singură remarcă: nu sunt un naiv, bat cârciumile de capul meu, încă de când eram prin clasa a-V-a, de prin anii ’70… aşa încât ştiu cu ce se… mănâncă 🙂
Merg deci, la aceeaşi veşnică terasă de pe strada copilăriei, unde evident că mai adun în jurul meu cel puţin şase-şapte comeseni, îndeobşte şahişti, foşti colegi de şcoală, câteva gagici rămase pe dinafară de prin multinaţionale, ce să mai… o trăznim la fiecare câteva zile de câte 1000-1500 lei tramvai..nu chiar puţin bani pentru România!
Evident că (probabil) “contribuţia” noastră de cca.1000 Eur/săptămână nu înseamnă nimic pentru zevzecul patron… care, culmea, mi-a fost şi coleg de generală, dar nu mă mai cunoaşte??
Vine deci Sf.Maria, adun toată gaşca, cred că de data asta eram vreo cincisprezece…dăm să intrăm, dar “chelnăritza” – cu faţa aferentă de video-chat şi “utilaj petrolier de foraj la mare adâncime” ne spune că: “avem dreptul de a vă refuza şi, aşa cum scrie pe uşă, de a ne selecta clienţii“..??
Evident că rămân interzis, mai ales că mă cunoştea, iar cu ciubucul luat de la noi după fiecare masă… cred că îşi putea lua lejer, măcar câteva furouri de la “Victoria’s Secret”…ca să le folosească pentu ocupaţia complementară!?
Insist pe un ton dulce, neînţelegând de unde şi până unde schimbarea de atitudine!?
Răspunsul mă trimite direct într-o lume, în care dacă aş fi fost pe “droage”, cred că m-ar fi trezit instantaneu – “nu permitem accesul în pantaloni scurţi, aţi deranjat personalul prea des, aţi murdarit WC-ul!?”
Treaz fiind, rămân cuc !! Incerc cu toţi neuronii valabili la ora aia, deh am şi eu o vârstă, să rememorez gravele “incidente” pentru care, acum, suntem interzişi…şi la propriu şi la figurat !? Nu ţin neapărat să cheltuiesc la ei, dar aş vrea, măcar să înţeleg!
- Pantalonii scurţi…vrăjeală – mai fusesm acolo de n’şpe ori în “ţinuta” aia…
- Desigur că am “deranjat” personalul, atunci când ţi se aduc micii reci, muştarul vine la “calendele greceşti”… iar cartofii prăjiţi… când s-or găsi mai ieftini în Obor!
- Fireşte că am murdărit “coşmelia” numită WC, aflată pe terasă, întrucât apa oricum nu era, perie nici atât… iar vasul respectiv era de dimensiunea unei ceşti de cafea… că, deh’, e mai ieftin!
Am plecat, fără prea multe comentarii, către un alt local, aflat pe aceiaşi stradă, din păcate prea puţin cunoscut şi lăudat, unde ne-am făcut de cap, la jumătate din bani!
Sigur că atunci când este să te urmărească pisica neagră… nu scapi! Eram total desprins de realitate într-o frumoasă zi de vară şi, n-am ce face, intru la o terasă pe Str. Mântuleasa, fără să-mi dau seama că aparţine… aceluiaşi ipochimen!?
Ghinion, mă recunoaşte chelnăriţa şi îmi spune că pot sta…doar dacă spăl WC-ul??
Imi sare muştarul rău, sun la un fost coleg de facultate, şef pe la G.F…îmi zice: bă, tu ai înebunit, păi acolo mănâncă cel mai bine băieţii mei, alege-ţi şi tu altceva să reclami…
Mă reîntorc acasă, cumpăr parizer, un ziar, o cutie de pateu, o ceapă, o bere la pet, ţigări moldoveneşti, ca să aducă..ceva..ceva cu Bucegi şi Carpaţi… mănânc şi plâng….
Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu este o vendetta personală, acest lucru mi s-a mai întâmplat de câteva ori, e drept că în acele locuri nu aş fi avut acces decât dacă… eram uitat în sicriul de bronzat la salon!
Un singur sfat: nu amestecaţi sentimentele cu afacerile, vorba istoricilor Bucureştilor – atunci când bagabonţii erau duşi spre spânzurătoare, culmea, aflată undeva, mai aproape de Str. Mihai Eminescu, decât de Bariera Oborului – “cine face ca mine, ca mine să păţească“!
Greu plătim amintirile tinereţii…
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii