despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Case căzute 416 – Bd. Ferdinand 102 (fostul restaurant Bucegi)

scris de Ando

Bucegi a fost unul din acele numeroase restaurante ale Bucureştiului alintate de către „cunoscători”, la vremea lor de glorie, cu porecla „la geamuri multe”. Toponimie la fel de răspândită în tagma cârciumilor ca şi ruda ei animalieră: „la căţeaua leşinată”.

Ei bine, de peste zece ani, clădirea fostului restaurant – construită în 1965, pe bd. Ferdinand I, vizavi de liceul Iulia Haşdeu, deci la doi paşi de intersecţia cu şos. Mihai Bravu – zace baricadată într-o inexplicabilă nefolosinţă.

mai multe despre Case căzute

Case căzute 415 – Str. Anton Pann 23, 25 şi 27

scris de Ando

Din păcate, ne-am obişnuit cu mizeriile din cartierul evreiesc, aşa că n-ar trebui să fie prea mare surpriza… şi totuşi, nu poate să nu te izbească contrastul dintre reuşita renovării interesantei clădiri de la numărul 21…

şi „cancerul” care se întinde la numerele 23, 25 şi, parţial, la 27. Parţial spun, pentru că cea din urmă are un tronson, încă, locuit.

mai multe despre Case căzute

Din fugă (95): o copertină… „monumentală”

scris de Ando

Unde?

La Foişorul de Foc, adică la Muzeul Naţional al Pompierilor!

N-ai ştampilă? Treci la film! (AUTO amintire)

scris de Ando

Am găsit, rătăcit într-unul din folderele mele, acest articol şi mi-am adus aminte de o păţanie legată de ştampila cu grupa sanguină, mai bine zis, de lipsa ei din buletin.

Un necesar preambul: primul buletin l-am primit, normal, la 14 ani, adică în 1964. Când a apărut legea pomenită în articol, eram student şi vă daţi seama ce „pătruns” eram eu atunci de importanţa acestui act normativ! Efectiv, mă durea la bască, mai ales că, în prima fază, cei luaţi în colimator erau diverşii conducători de vehicule, ori eu nu aveam nici măcar permis de conducere. A venit anul 1974 şi deci şi termenul de schimbare a buletinului. Fireşte, am făcut demersurile necesare şi mi-am luat noul buletin. Anul 1974 a fost un an important al vieţii mele: am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în „câmpul muncii” şi, în septembrie, am plecat în armată. Deci ştampila cu grupa era, din nou, pierdută din vizorul meu.

După stagiul militar, în vara lui 1975, ne-am luat permisul de conducere (adică eu şi soţia). Imi amintesc cu plăcere că în acel an, a fost şi cel mai lung concediu din cariera mea pentru că la zilele legale cuvenite, am adăugat o lună de concediu fără plată. Socru’meu, Dumnezeu să-l odihnească, om generos, cu suflet mare, ne-a încredinţat, fără fasoane, al său Fiat 1800, iar noi am profitat la maxim de acest prilej făcând vreo 5.000 km prin toată ţara. A fost un prilej speculat „la ţanc”, pentru că în toamna aceluiaşi an – 1975- socru-meu, speriat de dificultatea (şi de preţurile piperate) cu care găsea să schimbe diverse piese la Fiat, a prins un moment bun şi l-a vândut, în aşteptarea Daciei 1300 la care era deja înscris de patru ani. Aşa se face că, în anul următor -1976 – ne-am „lipit” pentru concediu şi alte diverse treburi de maşina lui taică-meu, o Skoda 1100 pe care el o cumpărase chiar în acel an.

A venit şi toamna, mai precis finalul lunii octombrie. Pentru că se apropia cu paşi repezi termenul la care soţia trebuia să nască, am apelat, din nou, la taică-meu să ne împrumute Skodiţa ca să ne mişcăm mai uşor prin oraş. Cu câtva zile înainte de soroc, m-am învoit de la serviciu şi m-am dus cu soţia, dimineaţa, la Filantropia pentru control. Am lăsat-o acolo, să discute şi să stabilească ultimele detalii, iar eu am plecat spre serviciu. Lucram la IEMI, pe platforma Pipera, deci am luat-o pe Aviatorilor. Circulam prudent, din două motive. Unu: plouase seara şi piatra cubică de pe bulevard era încă udă, deci periculoasă, în special pentru tracţiunea pe spate a Skodei. Doi: ca orice bucureştean ştiam că în Piaţa Aviatorilor, de unde se intra/ieşea în şi din cartierul Primăverii, era permanent, cel puţin un miliţian. Şi aşa, (sper că nu v-am plictisit prea tare) ajungem la… cestiune.

In piaţă, de data asta, erau mai multe echipaje de miliţie care opreau maşinile pentru „filtru”. Unul din agenţi îmi face semn să trag pe dreapta şi-mi cere actele la control. Se uită în talon: Cine e Andone Costache? (adică proprietarul maşinii). Taică-meu, răspund. La acea dată, pe buletinul şi pe carnetul meu figura la rubrica „domiciliu stabil” aceeaşi adresă de pe Şos. Giurgiului, adresă care apărea şi pe talonul lui taică-meu… deci n-a mai insistat pe chestia asta. Dar omul nostru nu se grăbea, răsfoia meticulos actele. Zic: Am făcut ceva în neregulă, pentru că trebuie să ajung la serviciu? Mă întreabă: Unde lucraţi? In Pipera, şi ca să mă dau „mare”, adaug:… la IEMI unde se fac radiotelefoanele şi staţiile pentru miliţie, cum aveţi şi dv. pe Dacie. L-a durut în cot de precizarea mea. El avea o sarcină precisă, să găsească şi să mă agaţe cu un chiţibuş. Şi l-a găsit, luminându-se la faţă: Nu aveţi ştampila cu grupa sanguină trecută în buletin! Amendă… (nu mai ştiu cât, jumătate în 48 de ore de la constatare, bla, bla) şi vă reţin permisul până le rezolvarea problemei. Ridicaţi permisul din Udrişte când vă prezentaţi cu dovada plăţii amenzii şi cu buletinul ştampilat cu grupa sanguină. O feştelisem, mai ales că mi-am dat seama că nu era locul pentru eventuale „negocieri”. Aşa că i-am spus direct: Mă nenorociţi! Uite, vin de la spital, nevastă-mea trebuie să nască peste câteva zile şi ştiţi cum e, am o grămadă de alergături de făcut! Plătesc integral amenda pe loc, numai lăsaţi-mi permisul. Rezolv şi cu ştampila, trec din nou pe aici şi v-o arăt.

Tipul, probabil, şi-a dat seama că nu eram trombonist, dar pe de altă parte avea sarcinile lui clare, aşa că îmi zice: Pentru că vă aşteaptă un aşa eveniment frumos în familie, nu vă dau amendă, dar vă reţin permisul. Duminica asta, dimineaţă la ora 10, vă prezentaţi în Udrişte cu procesul verbal pe care vi-l întocmesc. Veţi participa la o expunere, urmată de un film educativ pe teme de circulaţie şi la ieşire predaţi procesul verbal şi primiţi permisul.

Ce să mai zic? Am plecat cu inima strânsă. Mi-era teamă să nu fie o şmecherie, adică să pierd timpul la film, să iau şi amendă şi, mai ales, să nu primesc permisul. Oricum, n-avem ce să fac aşa că, în ultima duminică din octombrie 1976, ţin minte, pe o ploaie rece şi mocănească, m-am prezentat la sediul brigăzii rutiere din Udrişte cu procesul verbal. In sală, circa treizeci de „colegi” de suferinţă, agăţaţi, tot aşa, pentru diverse abateri (de exemplu, vecinul de pe fotoliul alăturat fusese depistat, în trafic, cu un ştergător de parbriz lipsă). Şi aşa a fost: adică o expunere făcută de un ofiţer de la circulaţie, urmată de un film presărat cu numerose imagini cu accidente, maşini făcute zob şi, mai ales, cu multe cadavre: fie spulberate pe asfalt sau aruncate de impact în şanţurile drumurilor, fie întinse în sala de morgă. Ce mai, o „feerie” macabră pe un fond muzical care îţi zgâria timpanele! Şi chiar mă gândeam că azi, acele imagini nu ar impresiona nici măcar un copilaş de vârstă preşcolară, la ce grozăvenii are el acces la TV sau pe net!

Ca să n-o lungim: după vreo oră, la ieşire, am predat PV-ul şi am primit, într-adevăr, permisul. Prima grijă a fost, bineînţeles, să fac demersurile pentru obţinerea ştampilei cu grupa sanguină. Ţin minte că prima ştampilă era rotundă, cam de mărimea unei monede actuale de 10 bani, iar în interiorul cercului era trecută grupa.

După încă zece ani, în 1984, pe noul buletin, ştampila avea să capete şi ea un nou format şi, culmea, prin terfeloagele casei, am găsit şi o copie cu respectiva pagină.

Case căzute 413 – Șos. Colentina 6A

scris de Ando

Lângă „Kaufland” Colentina, găsim această clădire care, cel puţin pe exterior, se ţine încă bine. De fapt, până prin 2010, aici încă era sediul unui centru pentru copiii străzii. Apoi, retrocedată, clădirea a intrat în părăsire şi… părăsită e şi acum, în ciuda anunţului de închiriere atârnat pe faţadă. Există marele  pericol ca arborii din jur să cadă pentru că nimic nu mai propteşte cum trebuie malul de pământ.

Clădirea a făcut parte inițial din ansamblul fabricii de săpun „Stella”, – care înainte de sistematizarea zonei unde s-a ridicat ansambul „Bucur-Obor” se găsea la numărul 54 – mai apoi ajungînd să fie folosită și ca dependință a acestui mare magazin.

  

mai multe despre Case căzute

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (III)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte a doua parte

Ăsta da, bulevard cochet! Scuarul central e o frumusețe pe vreme de vară. Clădirile ce-l mărginesc – cu potențial – ne bucură și acum, deși intervențiile contemporane au spurcat ceva-ul vechi. Partea asta de Dorobanți chiar s-a schimbat mult în ultimele două decenii!

Ca plimbare-n sine, nu-i nici prea-prea, nici foarte-foarte: șantiere, mașini lăsate alandala pe trotuar,  trafic ba-n goană, ba aproape blocat; mai mult îți face, parcă, cu ochiul liniștea ce se ghicește-n spatele caselor de la șosea.

Bucata de-nceput e echilibrată, cu construcții pe amîndouă părțile; pe stînga admirăm substația electrică care a fost pusă acolo elegant și cu respect față de restul zonei – azi e ascunsă după o pădure de panouri publicitare.

Zău că-i de mare mirare că nu-s fotografii vechi de pe-aici, mai ales că partea asta chiar nu-i de lepădat – și apărută, istoric, relativ recent: parcelarea Principele Carol (unde-s străzile cu nume de eroi aviatori) apărea-n anii ’20; cartierul Primăverii se năștea cu un deceniu mai tîrziu; iar pe locul Televiziunii nu se apucase încă să se construiască nimica. Pînă și Șoseaua Aviatorilor a primit forma splendidă ce-o cunoaștem de-abia-n anii ’30.

Destule-s de văzut:

     

Cîteva case au avut norocul să fie renovate frumos ori măcar… cu milă.

Dar și cînd vezi cum s-a „reinterpretat” o casă de poveste, te-apucă toate alea!

Clădirile noi – chit că nu-s mare procopseală arhitectonică – sînt, parcă, mai… cinstite: atîta s-a putut.

Firește, ca să apară ele, ceva a trebuit să dispară. Blocul vechi de mai jos n-a avut noroc!

 

De fapt, spurcarea zonei s-a făcut deja, odată cu primele intervenții de după ’90; las-că nici plombele puse pe vremea comunismului nu erau de vreo valoare.

Pe dreapta, deja ne putem lăsa-n Primăverii, ce se deschide ademenitor cu străzi, scuaruri, părculețe; mai încolo, pe stînga, iată și încă frumoasa Televiziune Română: în spatele ei putem explora alte străzi și fundături.

… deși trotuaru-i desfundat și curtea ne-ngrijită, tot ne priește plimbarea!

Pe măsură ce ne apropiem de capătul Dorobanțiului, dăm și-n partea sa complet schimbată-n anii noștri: un rînd de clădiri de birouri apărute-n anii 2000; găseam înaintea lor una din cele mai reușite exemple de arhitectură comercială – micul complex cu alimentară, cofetărie și băruleț de lîngă Televiziune ce a fost demolat în 2003. Pe vemuri, privind din Herăstrău, vedeai doar silueta elegantă a Televiziunii; azi se ițesc borcane.

Peste drum de ele, locul rămîne nu doar deloc pus în valoare, ci și urît și murdar de-a dreptul; un șir de barăci – că, orice-am zice, tot barăci sînt! – cu nimic în spate. Scuarul central, aici, a rămas pavat. De ce? Ca s-arate ca naiba. Trotuarele-s pline de gropi și mizerii chiar și-n fața clădirilor de birouri.

Ne oprim: piața imensă unde se varsă Dorobanțiul se cheamă Charles de Gaulle, dar i-a mai cinstit și pe Hitler și pe Stalin. Azi e sistematizată cu fel de fel de insulițe și pădurici, dar la-nceput era doar goală-goală; mulți ani piatra ei cubică decazuse într-un asemenea hal, încît gropile erau legendare.

 

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Aşa… mai româneşte!

scris de Ando

La episodul 300 al serialului nostru despre case căzute, am prezentat această clădire din marginea Pieţei Obor.

In intervalul scurs de atunci, brutăria de la parter s-a desfiinţat, iar clădirea a intrat în letargia specifică caselor fără un rost anume.

De curând însă, am remarcat o activitate susţinută de revitalizare a spaţiului de la parter. Din ce am aflat de la unul din lucrători, ieşit la o ţigară, se amenajează un fel de birt sau ceva gen fast food… rămâne de văzut.

De observat însă stilul ăsta păcătos (deja împământenit, specific românesc) de a trage ca de un cal mort de biata clădire, stil comun atât proprietarului cât şi chiriaşilor. Adică: o tencuială şi o spoială, doar jos la parter, nişte termopane (că astea se montează rapid), practic o nouă cârpeală făcută pe sponci, cât să pornească mai repede afacerea, ca să vină banii! Restul casei? Dumnezeu cu mila! Cât timp nu cade cuiva în cap o bucată de zid sau o cărămidă, e în regulă.

O mentalitate paguboasă, moştenită din naţionalizările comunismului, care a măcinat încet, încet acel concept sănătos al negustorului care locuia în aceeaşi clădire cu propria-i prăvălie.

Case căzute 411 – Str. Agricultori 55

scris de Ando

Pe unul din colţurile intersecţiei dintre Matei Voievod şi Agricultori, zace, de ani buni, această magherniţă. Ce mă miră este cum de nu au reuşit să puna mâna pe ea, pentru o eventuală extindere (măcar a terasei), cei cu restaurantul „DaDa” care funcţionează în măgăoaia din spate.

mai multe despre Case căzute

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (II)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte

Iată-ne la Perla. Nu, nu mai e nici o Perlă pe-aici de multă vreme, dar locului i-a plăcut numele ăsta, așa că l-a păstrat. Perla a fost restaurant; o vreme, pe vremea lui Ceaușescu, s-a numit și Varșovia – închis astăzi, e magazin „dm”. În spate fusese și cofetărie: era un complex elegant. Peste drum, străjuind colțul cu Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, încă mai vedem clădirea ce-a adăpostit cinematograful Volga încă dinainte de Război, după ce-a luat locul bodegii Roata lumii; acum în reconstrucție, probabil din ea va rămîne coaja – măcar de-ar pune-o în valoare cît de cît!

Intrăm în cel de-al doilea Dorobanți, v-ați prins deja; e cel unde-ncep și fițele – un bulevard larg, cu blocuri înalte; pînă să vedem mai de-aproape ce-i acum aici, să-i lăsăm pe cei care l-au făcut să se laude oleacă.

Da – n-au fost multe, bulevardele gîndite să fie cu atîtea spații comerciale mari, etajate – ne-au rămas în memorie magazinul Tineretului și cel care vindea marfă importată din Republica Populară Bulgară -; era păcat să-l zdroncăne tramvaiele, așa că după ce s-au ridicat blocurile astea, linia lui 5 – una din cele mai vechi linii bucureștene – ce mergea pe aici a fost mutată pe Floreasca; zece ani mai tîziu se muta iar, pe Barbu Văcărescu. Și, deși autobuzul 131 poate fi asociat pe deplin cu Dorobanțiul, multă vreme nici n-avea treabă cu el: de la Piață se ducea pe Roma și Căderea Bastiliei (unele străzi chiar au nume frumoase!) spre Romană; chiar și după Revoluție a mai practicat o parte din traseul ăsta. În zilele noastre ne întîlnim pe-aici chiar și cu autobuze preorășenești – unul din traseele serviciului de transport al orașului Voluntari pătrunde pînă la Perla!

O luăm din nou la pas, fără să ne putem stăpîni ciuda că ne lipsesc aproape cu desăvîrșire imagini de dinaintea construirii blocurilor. Ulterior publicării inițiale a materialului, a apărut o mărurie foto din zona de dinainte de liceul Caragiale; se vede linia și stația tramvaiului 5.

Noroc c-am reușit să dibuim urma Garajului Peleanu de la numerele 127-129, care-i azi ascuns după blocurile stradale; fotografia interbelică ne ajută să vedem cît de larg fusese de la bun început Dorobanțiul.

Așadar, în stînga, splendoarea străzilor cu Capitale; în dreapta, o-ncrengătură ciudată de străduțe-ntortocheate, care parcă niciodată nu te scot acolo unde ai nevoie. Și cam așa-i toată bucata dintre Dorobanți și Floreasca; firește că pe măsură ce te duci spre piață, crește și strălucirea străduțelor astea.

Cu toată spoiala și scumpetea locului, ceva-ceva îți zice că nu-i decît o anticameră a cartierului Primăverii.

Ne amintim de magazinul-fanion de electrocasnice „Gepa”, care avea un dever imens în anii ’90 – apăruse-n locul fostului magazin bulgăresc de care-am amintit înainte.

 

Pe cît de lat îi bulevardul, pe-atît i-s de-nguste trotuarele; ce-i drept, acum cîțiva ani s-a lărgit un picuț cel de pe mîna dreaptă – nu îndeajuns! Dar hai să vedem atmosfera.

Din fericire, au rămas destule clădiri neafectate de construirea blocurilor. Nu s-au păstrat chiar rău și pun în valoare colțurile străzilor adiacente! Liceului i s-au construit două corpuri în plus; n-ai zice că nu-s „la locul lor”. Și, spre cinstea lor, urbaniștii de acum jumătate de secol au păstrat un mic segment de joasă înălțime pînă la următorul calup de blocuri înalte.

  

Firește, se mai strecoară cîte ceva-n zilele noastre…

Un punct de interes a fost clădirea poștei; aproape de ea, blocul cu librăria „Lumina”: o librărie mare, cu etaj; jumătate din spațiul comercial e acum vopsit în negru – absolut îngrozitor.

 

Între Poștă și librărie, firește, biserica: și ea-și vîră-n spațiul rămas o felie imobiliară!

Între partea a doua și a treia a Dorobanțiului e… o pauză; o piață, un rond, adică – poate e chiar o bucățică de sine stătătoare. Clădirile interbelice ce flanchează piața-s, din păcate, degradate și ascunse aproape mereu după reclame uriașe.

 

Un loc larg – inutil de larg – cu un părculeț neîndeajuns de pus în valoare în care mulți ani s-a adăpostit Lupoaica noastră călătoare. Autobuzele, în drum spre Perla, obișnuiau să-l ocolească; azi, cînd n-o mai fac, parcă ni se pare că era mai frumos așa; măcar 282-ul s-ar putea îndura să facă stație aici. În rînd cu vechea benzinărie și cu „Bitolia” – alt toponim rămas în mintea bucureșteanului de la magazinul alimetar din blocul ridicat în anii ’60 – găsim un reper neașteptat: un mic fast-food („Mc Burger”) ce rezistă de la-nceputul avîntului comercial postrevoluționar. Pesemne ce cel mai ieftin locșor din tot Dorobanțiul… Străzile cele două care se desfac din piață, de pe partea asta, sînt doar fundături – nu ajung nicăieri, oprindu-se la un rînd de case-ndărătul Pieței Floreasca.

 

Piața-n sine (pesemne c-a apărut înainte de Război, în regim volant) nu-nseamnă nimic; nici complexul ridicat lîngă ea; aici atracția-nseamnă cafenele, magazine dichisite și – mai ales – fascinația apropierii de zona interzisă; funcționează-n continuare, la intrarea pe Beller, cofetăria Ana și magazinul Nic. Pe-aici se băgau tramvaiele, cînd veneau pe Dorobanți și o luau spre Floreasca – ne-au rămas cîteva imagini; urme ale pietrei cubice se găsesc azi, păstrate-n stația de autobuz.

Găsim, pe hărțile vechi, că Beller se numea, înainte… Plăcintei – zău că nu suna rău deloc.

 

Dar ce căutăm aici? – hai înapoi, ne-așteaptă partea a treia a Dorobanțiului… cu totul și cu totul alta, dacă se poate așa ceva.

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

V V C XXXVIII

de Ando și HM

Tare rău mi-a părut când am aflat, pe la început de noiembrie, că – odată cu demolarea întregii clădiri de pe şos. Vergului – a dispărut şi copertina fostei Filaturi de lînă pieptănată. Parcă în compensaţie, ca să-mi treacă din tristeţe, am găsit un alt model, nu atât de sofisticat ca formă, dar la fel de îndrăzneţ ca soluţie. Se află pe lateralul aripii noi a Colegiului Tehnic „Dimitrie Leonida” de pe bd. Basarabia (fost bd. Muncii) şi vreau să cred că va avea viaţă mai lungă.

Din categoria mărunțișurilor ciudate ale arhitecturii de cartier din comunismul tîrziu, iată o copertină cu o urmă de cochetărie ce-mbogățește ultimul model – bocciu și banal – de clădire a „Telefoanelor”.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”