pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM

Ceva mai tîrziu – oficial, din octombrie 1985 – apare ca tîrg de autoturisme și Talciocul din capătul Ghencii, cel de pe drumul Cooperativei – atunci nicidecum cu vile, bloculețe, ci doar o uliță prăfuită, de cîmp. Locul este cunoscut și pentru că în apropiere se puteau cumpăra tot soiul de substanțe chimice pentru combaterea dăunătorilor din curte și grădini. În anii următori tîrgul se extinde și vînzarea se face nu doar sîmbăta și duminica, ci și marțea și joia.

Nu-nsemnează nicidecum că în tot acest timp, mai mult sau mai puțin organizat și tolerat, talciocul de pe Gherghiței n-a funcționat în continuare: „alături de bomfaiere și cartușiere vânătorești, de furouri și muștiucuri de trompetă, pe malul lacului se face comerț cu cartea. Un soi de anticariate în valiză și sacoșă se întind în soare și se strîng cînd picură de sus. Depusă în praf și noroi – alături de blugi, ambreiaje, tricouri, chei franceze, sonerii, cioburi de oglinzi (se vinde și așa ceva), șei de bicicletă, robinete, ochelari, ventilatoare – cartea pare și este umilită în tăgîrțele desfăcute pe jumătate ale speculanților din talcioc, care cînd aud că vine miliția se răspîndesc ca potîrnichile prin bălării, de frica amenzilor. Fiindcă trebuie să spunem în finalul acestor însemnări: dacă tîrgul de mașini e organizat conform unor dispoziții clare, în schimb manevrarea borfăriei în talcioc se practică la voia întîmplării și împotriva dispozițiilor curente.” Relatarea e din iulie 1983.

Nevoia firească de a vinde – nu uităm de cotidianul central „România Liberă” care avea o pagină întreagă de mică publicitate – se canalizează, fără un succes deplin, prin controlarea anticariatelor și înmulțirea de către autorități în anii ’60 a magazinelor de tip „Consignația” „cu rolul da a descoperi şi a atrage pe piaţă mărfuri cît mai multe, de mare varietate, nefolositoare la un moment dat unor persoane, dar utile altora” care „preiau obiecte de valoare de la deponenţi şi le pun în vînzare contra comision. Se vor primi numai mărfuri nedeteriorate, complete, vandabile şi cu viteză mare de circulaţie”. Conceptul ajunge curînd într-o infamă simbioză cu bișnițarii și intermediarii Centrului Vechi.

Tot de la Mini-economicus mai aflăm cîte ceva despre restul locurilor bucureștene unde se-ntîlnea cererea cu oferta:

Pe la mai fiecare capăt de oraș se găseau mini-talciocuri, mai degrabă nomade – în funcție de cum bătea vîntul dinspre Miliția Capitalei – specializate pe anumite obiecte, unele noi, ce se „completau” de prin întreprinderi, ori în funcție de dispoziția șpringarilor și a șuților: tot ce nu puteau „valorifica” la Consignația ori pe Covaci!

În Militari, pe Valea Cascadelor, era, de exemplu, „raiul piesarilor” auto, chiar la doi pași de I.D.M.S. – întreprinderea de unde-și lua omul de rînd Dacia după cinci-șase ani de așteptare și de mîncat doar chifle cu iaurt…

O altă categorie, mai elevată, erau mini-talciocurile pe unde se mai vindeau și alte lucruri, avînd șansa să întîlnești chiar și intelectuali – acea categorie despre care cineva spunea că „după ce că nu fac nimic… mai și gîndesc!”

Este vorba de cel din Obor – de la Șină – și de unul de pe Lipscani, undeva într-un gang ce făcea trecerea spre o curte interioară, din capătul dinspre Calea Victoriei. În aceste „oaze” lumea stătea pe scaune de camping, dar cei mai mulți doar șopteau, din picioare „am cărți bune… casete… stilouri… ceasuri” – și tot așa! Atît clienții cît și vînzătorii, îndeobște, se cunoșteau – încrederea era factorul de bază și nu neapărat prețul mărfurilor!

Dacă tot am amintit de cărți, marea majoritate erau copiate caligrafic prin vreo întreprindere de proiectări (nu aparusera încă aparatele XEROX), dar chiar volume vechi puteai găsi, daca erai inițiat, cam tot ce doreai dar nu aveai voie: începand cu Iorga, Panaitescu, Cioran, Eliade și ajungînd la „mișcarea legionara” ori monarhia in România… Casetele audio, de obicei Maxwell ori în ultimul timp ORWO (D.D.R.), erau de o gamă largă – găseai și documentare, trase „pe șestache” doar cu sonorul de la televiziunile străine, dar și cursuri de limbi străine. Erau în ofertă și ceasuri mai cu ștaif, mai prindeai și câte unul cu capace de aur, stilouri Pelikan, Parker or Schaffer – acestea din urmă s-au găsit chiar la liber, la magazinul Unirea la parter la raionul de papetarie, doar câteva luni după deschidere.

Amintim și tîrgurile cu oarece specific – cum era cel al pescarilor – pe care-l găseam la intersecția Hristo Botev cu Negustori (o imagine din iarna 1990-91). A funcționat și pe Calea Moșilor veche într-o curte părăsită de la intersecția cu fosta stradă Cernica și pe locul viran născut în urma sistematizării în vederea străpungerii străzii Armand Călinescu.

Presa locală nu intră niciodată în detalii, mulțumindu-se să sancționeze, periodic, caracterul sezonier și degradant al ideii de talcioc și a micilor tîrguri informale ce apăreau ici-colea.

În 1967…

„In apropierea magazinului «Consignaţia» din bd. Hristo Botev nr. 3-5 a fost amenajat, mai de mult, un loc de parcare pentru autovehicule. După-amiaza, aici, este locul de intilnire – neoficial – al motocicliştilor. Vînzări, cumpărări de motociclete, piese de schimb, cauciucuri, camere. Se fac la libera tranzacţie, uneori nelipsind manifestările vocale ale reclamei comerciale gen talcioc: «Care cumperi…». Şi ca la orice tirg, au loc discuţii. Mai dai tu, mai lasă el… nu contează că este tulburată liniştea locatarilor din blocurile vecine. Grijulie, Întreprinderea de prestări servicii manuale a pus şi o taxă. Oficial, ea se numeşte de parcare, dar motocicliştil o numesc… de intrare In talcioc. Scrisori sosite la redacţie sugerează instalarea unei plăcute indicatoare „staţionarea interzisă“. Bineînţeles, numai a comercianţilor!”

Cîteva ecouri de-a lungul anului 1973:

„Negoţul de gang, cu lucruri de o origine nu o dată dubioasă, este anacronic. Şi totuşi, o seamă de indivizi – deprinşi cu expedientele – continuă să-l practice, în preajma gării Obor, unde se pare că a reapărut, într-o variantă nouă, «talciocul». 

„Bd. Gării de Est, duminică dimineaţă. O masă compactă de oameni din care răzbateau glasurile unor negustori de ocazie. Scule, piese de radio şi televizoare (care o fi provenienţa lor ?…), ceasuri, obiecte de îmbrăcăminte şi nelipsitele «bomboane agricole» se comercializau nestingherit într-o vetustă atmosferă de talcioc Ba mai mult! la intrarea în piaţa Obor (prin str. Ziduri Moşi), se duceau «tratative» de cumpărare-vînzare a unor motociclete şi autoturisme. Un tîrg ilegal care trebuie curmat.”

„… în ciuda faptului că s-a mai semnalat pericolul social al unor talciocari de circumstanţă, acest gen de negoţ clandestin continua… Duminică 17 iunie 1973 , ca şi duminica trecută, am avut prilejul să ne convingem, din nou, de veridicitatea sesizărilor. Încă de la intrarea spre Piaţa Obor, din str. Ziduri Moşi, întâlneşti o întreagă faună de paraziţi.”

Și din 1974:

„Pe Calea Griviţei la nr. 200 funcţionează o unitate comercială specializată în desfacerea pieselor şi accesoriilor auto. Pînă aici toate bune şi la locul lor. Să mergem mai departe. Pe la ora 17, în fiecare zi, în faţa acestui magazin se deschide talciocul de piese de schimb şi motociclete. Exista odată un spaţiu verde. Ei bine, aici, în faţa blocurilor, este plin acum de motociclete cu ataş, fără ataş, mărci noi sau vechi. Cine are un vehicul pe două roţi şi vrea să-l vîndă, aici vine. Am văzut şi numere din provincie. Ce să mai discutăm, tîrg mare, în toată regula, cu zeci de vînzători şi cumpărători.”

Mai degrabă găsim chiar reportaje din provincie, unde talciocul – ajutat și apropierea de Iugoslavia și Ungaria – propășește-n orașele vestice de-a lungul anilor ’70!

„Ace ruginite, pantaloni de cow-boy (din doc românesc, dar cu etichetă străină), cămăși, alune rîncede, cojoace, butoaie hîrbuite, umbrele, cîntare de mină, icoane, arcuri rablagite, fiare vechi, batiste, basmale, „babaroase“, curele, haine noi, haine vechi, haine de furat, fuste de piele, perle false, inele de aur, sculuri de mohair… Şi lume, lume! Noroi pină la glezne, hoţi de buzunare, speculanţi, evazionişti fiscali, escroci… Aveţi acum zugrăvit cu fidelitate tabloul celui mai straniu şi anacronic bîlci, care cutreieră ţara, de la un capăt la altul, ca o fantomă: talciocul. De-a lungul anilor, această Meccă a comerţului pe sub mină „a umblat“ prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, a sălăşluit în Ploieşti, Iaşi, Cluj, Timişoara. După ce iniţial il acceptaseră – probabil din curiozitate – autorităţile locale au interzis energic posibilităţile lui de manifestare. Dar talciocul se vede treaba că are 7 vieţi! L-am regăsit deunăzi iarăşi in floare! Cartierul general: Aradul”

Ce e clar, desigur, e că suntem martorii celei de-a doua faze a talciocului: se îndepărtează ușor de comerțul sărăcăcios, vechiturile se împuținează, apare tot mai mult bișnița, comerțul cu produse pe sub mînă.

Va urma!

pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM

Ca să luăm urma Talciocului bucureștean e nevoie să ne-ajutăm, odată-n plus, de G. Călinescu, tot din „Scrinul negru”, la urma-urmei un ditai romanul ce-are ca pretext niște hîrtii uitate de vreme găsite-ntr-un scrin cumpărat din… Talcioc. Călinescu a fost un bucureștean – și-a fost la curent cu ce se petrecea-n Capitală – nu-i de mirare că știa locul. Călinescu a fost destul de apucător, cum s-ar zice; știa și ce-i de cumpărat de la cei siliți să vîndă:

„Talcioc era, pînă dăunăzi, un tîrg liber, răsărit, după căderea regimului burghez, într-o mare groapă din care s-a scos odată lut pentru cărămidării, și care se găsea spre capătul șoselei Colentina. În fiece duminică, încă din zorii zilei, tramvaiele ce mergeau în acea direcție erau ticsite de bărbați și de femei, cu valize, boccele suluri de covorare. Intrînd pe o uliță de mahala din dreapta șoselei, te aflai deodată în fața unei bolgii dantești pe fundul căreia forfotea un bîlci. Pe povîrnișurile groapei erau desfășurate chilimuri romînești, scoarțe, imitații de covoare persane, în general uzate și stridente. Coborîrea se făcea pe o rîpă repede, clisoasă pe vreme de ploaie […] alunecoasă din cauza zăpezii căzute în ajun și înghețate peste noapte. Fundul groapei era împărțit în cărări inextricabile, formate, în chip spontan, prin așezarea vînzătorilor. Aceștia întinseseră marfa pe zăpada bătătorită sau pe un țol, stînd în picioare sau pe cîte un geamantan. Curiozitatea era că negustorii n-aveau înfățișarea obișnuită a comercianților ambulanți și erau zdrobitor mai distinși decît cumpărătorii, de obicei lăptari și țărani din jurul Bucureștilor. Ei erau îmbrăcați cu haine uzate și cam împestrițate, însă de croială excelentă și de o modă perimată.”

Călinescu s-a apucat de scris asta cam pe la-nceputul anilor ’50 – reiese că Talciocul fusese „pînă dăunăzi”. Cînd precis anume a apărut și de ce taman aici, cin’ să știe? Dacă vrem să-l și localizăm, ar fi cam pe locul pe unde s-a construit, la sfîrșitul acelorlași ani, spitalul Fundeni (în poza din 1957, aflat în plină construcție – fie vorba între noi, sumbru, masiv și urît a mai ieșit!)

La vremea aceea, ajungeai acolo – duminica, că duminica se ținea – numai cu tramvaiul 1, care întorcea la intersecția cu șoselele Fundeni și Andronache de azi. Mai apoi „pe o uliță de mahala din dreapta șoselei”  – cum zice Călinescu – într-adevăr dai spre partea unde-ncepe azi Spitalul. Pîn’la urmă, cin’ să pună deștul pe hartă și să zică precis-precis unde era un tîrg ambulant?

Despre Talcioc mai povestește și Vlaicu Bârna, în amintirile din „Între Capșa și Corso”:

„Primele vesti despre talciocul din Colentina nu te incurajau sa-l vizitezi. Se spunea ca oameni lipsiti de orice venit, din burghezia cea mai instarita, erau constransi atunci sa-si dea acolo, pe nimic, obiectele din casa si imbracamintea, ca sa-si poata cumpara o bucata de paine. Eram pe acel timp redactor la Editura pentru Literatura si Arta, iar intr-o zi cineva din cei care ne vizitau, ne-a spus ca emeritul critic G. Calinescu fusese vazut, in persoana, colindand prin talciocul din Colentina… mai tarziu s-a aflat ca marele critic facuse chiar cumparaturi la duminicalul targ de la margine de Bucuresti…
Intr-o duminica am luat si eu tramvaiul care ducea la talcioc si nu singura data. Terenul viran pe care se insirau randurile de oameni cu marfa asezata in fata lor, fie pe o bucata de panza, fie pe ziare, avea o inclinare si unele varietati de relief. Intrai acolo pe o poarta la care plateai un bilet si te aflai apoi intr-un imens tarc marginit de sarma ghimpata, unde misuna lume. Pentru vanzatori erau si aici, ca pretutindeni in viata, locuri de frunte si locuri de rand. Cele mai favorizate pozitii se aratau cele de pe Dealul Francezului cum i se zicea unui promontoriu unde se insira de obicei lumea buna a targului, cu marfurile cele mai de soi. Se vedeau expuse acolo, de la costume si lenjerie de corp pana la portelanuri si vase de argint, tot ce putea fi gasit intr-o gospodarie.”

O altă privire asupra locului și a tristeții sale o avem de la Sevag Hairabedian, din cartea „Mahala, cuib de vise”:

„Scurt timp după instaurarea «dictaturii proletariatului» a apărut pe lângă șoseaua Colentina, primul TALCIOC – nu știu de unde vine acest cuvânt dar condițiile în care și-a făcut intrarea în limbajul curent, au fost dintre cele mai dramatice. Era un loc unde, într-un furnicar cenușiu, vechea boierime și marea burghezie, încercând să supraviețuiască fizic, își vindeau ultimele resurse, pe nimica toată. Era un spectacol din care te puteai edifica în modul cel mai tragic ce însemna o revoluție, o agonie a unei clase sociale. Goniți din casele lor, lipsiți de orice mijloc de trai, ei se târau prin praful și noroiul talciocului, căutând un cumpărător pentru cele câteva vechituri ce le mai găsiseră probabil, în podurile caselor de unde fuseseră goniți și în care se instalaseră deja activiștii de partid.
Deși eram copil, m-a indignat duritatea necruțătoare și cinismul cumpărătorilor față de acești oameni care se înroșeau când spuneau un preț și nu puteau ține piept la tocmeli cu geambașii ce bântuiau pe acolo. Nu exista milă și condescendență, iar rapacitatea era fără margini. Se declanșase și se întreținea acea ură ancestrală dintre săraci și bogați. Desigur erau destui îmbogățiți de război sau care își acumulaseră averile călcând peste cadavre, aceștia își meritau soarta! Dar erau și foarte mulți care își dobândiseră o stare materială prosperă prin muncă, inventivitate și perseverență. […]
Talciocul era locul unde veneau victimele iar măruntele păsări de pradă încercau să smulgă și ele firimiturile rămase de la ospățul potentaților zilei, care își luaseră partea leului în bijuterii și valori de artă. […] De atunci și până azi am mai văzut câteva talciocuri, dar tragic ca primul, nu am mai întâlnit.”

Ne dăm seama de particularitatea talciocului legată de organizare: fiecare vindea orice și mai ales oricum, în lipsa oricărei facilități precum mesele ori tarabele. Caracterul volant este nu doar a locului în sine, dar – putem zice așa? – și al celor care trăiesc de pe urma lui.

Trăim în prima fază a ideii de talcioc, aceea de tîrg veritabil de vechituri.

Lumea nouă lua locul celei vechi și talciocul nu putea ține la nesfîrșit; în aprilie ’55 se mută de aici și deja-n august aflăm că „în Raionul 1 Mai se lucrează la amenajarea Parcului Colentina (fost Talcioc)”, urmînd să fie gata cu ocazia „marii sărbători din 7 Noiembrie”.

Zona se curăța; nu doar prin ridicarea spitalului, ci și prin amenajarea unei mici parcelări muncitorești în zona străzii Sportului, ce ducea înspre el.

Cum era privit, însă, talciocul? – dacă spicuim doar cîteva rînduri apărute în 1957 în „Scînteia Tineretului”, și ca un loc de pierzanie, mai ales al tînărului:

„În Bucureşti la „talcioc» – această învălmăşeală pestriţă de oameni – întâlneşti adesea printre ciubote cîrpite şi şuruburi mîncate de rugină colecţii întregi din «15 lei», «Masca Roşie», «Femei celebre», «Aventura», «Detectivul», «Romanele captivante» în spatele cărora domni obezi, cu aerul cei mai nevinovat, te trag de mînecă şi acoperiţi de vacarmul strigătelor, iţi şoptesc şuierător în urechi:
— Mai tare ca Jules Verne! «Logodnica mortului», «Ucigaşul», «Cercul negru», pune mîna pe ele tinere cît le mai găseşti!
Şi preţul acestor cărţi nu-i deloc mic. El variază între 15-25 lei, iar la cele legate trece peste 50 lei, atrăgîndu-se şi prin aceasta tineri dezorientaţi: «Cu cît sînt mai scumpe cu atît sînt mai interesante». Fireşte că aceşti neguţători de otravă îşi fac prin aceasta două interese; primul: acela al coruperii morale a unor tineri dezorientaţi, aceşti «neguţători» fiind categoric ostiii aspiraţiilor spre adevărata cultură a tineretului nostru ; iar al doilea, aceia al obţinerii de cîştiguri pe căi uşoare. Şi toate acestea se petrec de cele mai multe ori în văzul tuturor. Cîţi dintre noi nu trec nepăsători prin faţa acestor tarabe cu ciuperci otrăvitoare ? Şi poate chiar copilul dumitale, tovarăşe care înalţi din umeri văzîndu-le, mîine va veni aici şi, tras de mînecă, va cumpăra aceste cărţi întunecîndu-şi mintea.”

Cu toate astea, era nevoie de un așa tîrg – n-a dispărut; doar și-a luat zborul. Dar unde? Wikipedia noastră expediază iute problema: „În perioada de după al Doilea Război Mondial la București era un talcioc la capătul Șoselei Colentina, care datorită construirii Spitalului Fundeni pe acel teren s-a mutat în Ghencea și apoi după Obor”. Doar că nu-i deloc așa simplu…

Va urma!