… oooof! Urît se mai depreciază arhitectura și construcțiile anilor ’90. Părăsită de aproape zece ani de-acuma, clădirea asta de birouri nu are nici o șansă.
despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
Cîteva vești de pe Popa Tatu. Uite că la numărul 26 s-a zugrăvit ceva.
Iar clădirea de la 67 a intrat în reparații. O știam urîtă tare:
Lîngă ea, bine-cunoscuta vilă în care a funcționat ziarul «Bursa». Ziarul apare și azi – chiar cică se tipărește! – dar imobilul e mereu pustiu. Vedem ce-i cu el.
Cîteva vești de pe fosta stradă Dreaptă, atît de nebăgată în seamă. Începem cu blocul ăsta; retras și elegant, merită o renovare. Să iasă bine!
Casa de la intersecția cu străduța de legătură Veronica Micle – deși n-o să credeți – e… e gata. Chiar așa au lăsat-o.
Multă vreme mi-am zis c-o să mă opresc să fac o poză firmei unui micuț magazin de articole de pescuit. Cred că nu mai funcționa de 20 de ani și mai bine; îmi sărea-n ochi pe vremuri, cînd încă mergea pe aici 182-ul spre Gară (înainte de asta fusese și troleu pe Maltopol).
Ghinion! Nu mai e nici firma și nici vechea înfățișare a corpului stradal.
… cele două chioșcuri nouăzeciste din stațiile de la Kogălniceanu:
… benzinăria-găzărie de pe Șerban Vodă colț cu Olimpului:
… și rămășițele benzinăriei și magazinului „Al Padrino” de la Pieptănari, cum intri pe Viilor.
Ei zic că-i o veste bună, dar – uite – eu nu-s printre ăi care se bucură. Am aflat cu toții despre planul de-a preschimba de tot clădirea „Bancorex”. Multă lume a urît-o! Mie, însă, mereu mi s-a părut un simbol al ambițiilor Capitalei de după Revoluție: ani, timpuri pe care – fiindcă n-am vrut și n-am știut – n-am căutat să-i înțelegem. Felu-n care a stăpînit Centrul, fără să-l umilească, fără să-l nimicească… veselia cu care oglindea Cecul Mare… Nu: niciodată n-a fost vreun monument – să fim serioși! – dar mărginimea cu care călcăm azi peste rostul și rolul „Bancorexului” schimbîndu-l cu un building mediocru pe mine mă mîhnește. Niște barăci, ai zice. Dar au și ele importanța lor, să știți. Le găsim în preajma intersecției bulevardului Expoziției cu Aviator Popișteanu și-s urme ale comerțului înflorit aici imediat după Revoluție, cînd aproape întreaga zonă din spatele complexului expozițional – de aici și pîn-aproape de locul unde s-a ridicat apoi „Sofitel” era un uriaș angro. Locurile s-au schimbat, spălat și amintirile s-au pierdut. Dărăpănăturile astea ruginite-s ultimele vestigii ale vremurilor alea.
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” • lista articolelor din seria anilor ’90
Ideea articolului de azi e generoasă și interesantă; punerea ei în operă, însă, ne-a chinuit. Ne-am întrebat nu doar care au fost primele restaurante noi deschise în București după Revoluție, dar și cîte dintre ele mai există și azi. Cum ar veni, care-i cel mai vechi? Nu știm precis, și-i firesc. Așa cum am mai zis-o, anii aceștia au zburat; și noi – în plus – i-am vrut să treacă cît mai repede, percepîndu-i doar ca o nenorocită de tranziție. Cu gîndul la binele pe care-l meritam, nu am găsit momente de răgaz să-i documentăm, să-i pricepem pe îndelete. Și da: au trecut deja peste treizeci de ani. Poate eram prea mici ca să ne pese de restaurantele vremii. Poate le priveam ca pe ceva care nu-i de nasul nostru. Am uitat multe și la fel de multe, poate, le mai și-ncurcăm. Dar chiar și-așa să vedem ce-a ieșit! de Mini-Economicus Cred că printre primele legi vesele „emanate” a fost și cea care dădea drumul micii privatizări, parcă avea numarul 15? S-au constituit atunci tot felul de ghemulețe de interese, printre care unele au facut ce au știut mai bine: „mandatarii redivivus” în ediție revăzută și adăugită… Cum nu erau nici bani, nici clientelă încrezătoare, au început cu faimoasele terase, întâi în propria curte, apoi pe diverse spații virane, parcări, etc. profitând și de momentanul cadru legislativ cam „aschilambic”… Serveau sucuri și timid bere… dar de îmbogățit s-au îmbogățit „patronello macaronaro” de câte scaune și mese multicolore din plastic au vândut!! Dupa ce au prins „putirință” (vorba lui Anton Pann) au început să se segmenteze, câteva exemple mai jos – de care știu eu – transformându-se în restaurante în toată regula. Strada Iancu Căpitanu colț cu Călușei, începută ca „Terasa Babylon” rapid „carosată” și devenită restaurant în toată legea (da, era în curtea vilei omului), căreia i-a mers chiar bine vreo zece ani, până când a vandut acaretul unor indieni – acum se cheamă restaurant oriental „Karishma”. Să nu uit sa reamintesc, forma de restaurant a căpătat-o deja pe la sfârșitul lui 1990, dacă țin bine minte! Tot în aceeași perioadă, mai sus pe Iancu Capitanu s-au mutat niste vietnamezi onești veniți cu afaceri, care au deschis în propria vilă (foarte dichisită și fără factorul bling) un restaurant cu specific, în toată legea, prin 1990 (Thang Long) dar care s-a închis prin 2008… Un alt exemplu imemorial ar fi „Templul Soarelui” lângă fostul garaj de tramvaie de pe Viitorului cu Ștefan cel Mare, devenit și el cârciumă după ce a trecut faza de terasă… prin 1991. Doi-trei ani mai încolo se deschidea și al doilea spațiu al restaurantului, de pe Mihai Eminescu colț cu Toamnei. Ambele funcționează și azi. Nu putem părăsi zona asta a Sectorului 2 fără să amintim celebrul „Șarpele Roșu”, care a funcționat în primul deceniu liber pe Eminescu colț cu Vasile Lascăr. Ca să sumarizez, mai în tot Bucureștiul s-au înfiripat, dintre terasele mai răsărite, restaurante; de găsit, se găseau marea majoritate în curți bogate, mai mult pe străzi lăturalnice, ferite (și) de ochiul vigilent al controalelor de la pompieri – spaima vremii apuse! Din păcate nu sunt la curent cu ce s-a mai dezvoltat prin restul sectoarelor, fiind o perioadă mai restrânsă pentru mine, în special de instituția numita ASE, care se cerea terminată! Când am reînceput sa umblu am constatat că toate vechile cârciumi fusesera „legiuite” ca „locații de gestiune” – parcă legea 34 – astfel că toți cei ce știau prețul berii s-au vazut patroni de cârciumă veche, luată pe bani noi, condusă în genere pe stil haiducesc, căci – deh – începuse marea epoca a furtului en-gros și en-detail, iar clientul era jumulit fără milă… Se face astfel ca apăruseră celebrele glume cu „bei o bere… lași masina, bei două… lași casa”! Restaurante de fitze nu-mi aduc aminte să fi fost, lumea încă ieșea de dragul socializării, era o euforie generală, cam ca atunci cand plonjezi la bungee-jumping… *** Întregim lista, desigur, cu „Derby”, care a fost deschis în 1990 pe colțul Eroilor cu Eroilor Sanitari. Actuala înfățișare – care te duce cu gîndul la o casă – e ulterioară; spațiul a fost unul dintre foarte, foarte puținele care n-au fost demolate de administrația Băsescu la-nceputul anilor 2000, în celebra campanie de curățare a spațiilor publice. Nu putem trece peste deschiderea celebrului „Spring Time” în Victoriei, aflat în același loc din 1992 pînă azi. Chiar dacă e doar un fast-food, îl considerăm un punct de reper important în domeniu! Am încercat să ne folosim și de presa vremii; singura unealtă – rubrica Inspectorului L din ziarul „Libertatea” – amintește mai mult de restaurantele propriu-zise care aveau vechime. Printre puținele noutăți figura, desigur, cunoscutul „Velvet” de pe Știrbey-Vodă… dar cam atît! Trecînd de jumătatea anilor ’90 atmosfera se schimbă: apar restaurante cu specific, acoperind nișe și descoperind gusturi și mîncăruri noi. Începem să călătorim, să ne îmbogățim, să fim expuși la obiceiurile vestice. Descoperim instituția pub-ului. La sfîrșitul deceniului putem deja frecventa restaurante noi, profesioniste. pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM Citiți prima parte • citiți a doua parte Mergem mai departe: urmărind listele stațiilor de alimentare de dinainte de Război, dibuim alte benzinării – azi desființate – care au înfruntat timpurile:
Pentru o imagine cît mai cuprinzătoare, publicăm și puținele referințe din cărțile de telefon postbelice. Da, puține; mai multe informații găsim în Ghidul Bucureștiului din 1962.
Ne uităm acum pe o listă a stațiilor Peco din anii ’70, ocazie cu care pășim într-o epocă mai apropiată. Vedem că se extind spre periferii, mai ales în noile cartiere construite. Preferăm însă să ne oprim atenția asupra celor cît de cît centrale.
Reies stații despre care nu știm cu adevărat cînd au apărut; poate erau și ele vechi, de pe vremurile „Distribuției”:
Nu apar deloc – și e de mirare – cîteva benzinării care și azi funcționează, a căror vechime de asemenea nu ni-i precis cunoscută:
Amintim stația de pe strada Agricultori colț cu Teleajen, care nu era o benzinărie publică. Cele două pompe de la poartă constituiau staţia de alimentare cu carburant a maşinilor dintr-o autobază a primăriei.
Nici în anii de după Război benzinăria nu e vreun model arhitectural – după cum vedeți, o gheretă, un mic magazinaș. Nu exista „casă”- banii se dădeau direct angajatului care făcea alimentarea.
Imaginile păstrate ale găzăriilor – ca să ne facem o idee – sînt grăitoare: niște borcane!
În ordine, le vedem mai sus pe cele de la Șerban Vodă-Radu Vodă, Șerban Vodă-Olimpului și Grivița-Vulcănescu. Desigur, stațiile nou construite (în cartiere și la ieșirile din oraș) au fost un pic mai măricele. Cea de la Băneasa – de pe deal, de după pod, a rămas cea mai mare. Urmează vremuri grele – cumplite – în comercializarea benzinei. În 1979 – după marea criză a petrolulului – încep raționalizările; cîțiva ani mai încolo cozile la benzinării devin kilometrice. Articolele conțin actualizări. Resurse: Benzinării desființate în București • Norihiro Haruta • Cartierul Evreiesc • Cartierul Uranus • Petroblog • Peter Hautzinger • Robert Janak • Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelică • Vlad Capotescu • Reclame vechi românești • Bucureștiul de altădată pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM Luăm acum la picior orașul, căutînd urmele benzinăriilor mai vechi și mai noi. Începem, desigur, cu cele mai vechi. Veche-veche, o bucată din cea de la Matache; vedem și cum se păstrase pînă-n anii ’90. Ulterior coloanele au fost zidite; totul a dispărut odată cu refacerea zonei.
Ne-ntoarcem în Centru, cu benzinăria de la Lido, care a fost dezafectată în anii de după Cutremurul din ’77.
Ne uităm un pic mai atenți la una din imaginile vechi ale ei (din 1931), fiindcă ne face să gîndim că înainte de a aparține „Distribuției”, fusese stație a companiei „Unirea”, aidoma celei de la Băneasa: elementele grafice sînt similare celor folosite atît de „Unirea”, cît și de produsele sale cunoscute, precum uleiurile „Luboil”.
Destul de mult pozate, coloanele toaletei publice de la Sfînta Vineri.
Se ghicește, parcă, într-un colț și o gheretă. O fi fost și aici benzinărie? Nu scrie nicăieri, însă amintirea unei găzării s-a păstrat și după ce toată zona a fost distrusă de demolări.
Nu departe însă – asta e sigur – a fost stație la răspîntia dintre Calea Călărașilor cu Mîntuleasa; în scuarul actual a supraviețuit – o vreme – toaleta. Rămînem în zonă: o benzinărie Distribuţia tipică, devenită PECO, la intersecţia străzii Col. Orero, devenită Avram Goldfaden, cu Mircea Vodă (la joncţiunea Avram Goldfaden cu Dudeşti). Avea şi WC cu coloane. Azi nu mai există!
Iată benzinăria de la fosta Operetă; să nu uităm de ea.
A fost și-n Piața Romană; noi de aducem aminte mai degrabă de toaleta publică dinspre prelungirea Dacia, dar benzinăria era pe colțul dinspre ASE. Coloanele toaletei – vedem cu interes – au un model un pic diferit; pergola tipică lipsește. Benzinăria era concesionată către societatea mai mică „Compero” – ulterior preluată de „Prahova” – iar motivul depărtării toaletei a fost simplu: Academia de Studii Economice nu era de acord cu aceasta să fie sub geamurile sale!
Din cele închise dar din care a mai rămas cîte ceva și azi, trebuie să amintim benzinăria de pe Grivița colț cu Vulcănescu (Ștefan Furtună), deși nu o găsim atestată ca atare nicăieri. Ca găzărie, da: o știm. Coloanele – degradate oribil – au fost recent restaurate.
… și bineînțeles, cea de pe Maria Rosetti!
Cea de la Ferdinand (Dimitrov) – colț cu Mihai Bravu – a dispărut complet în 2022; fusese închisă de cîțiva ani buni.
Nu uităm nici de benzinăria de pe Șerban-Vodă colț cu Olimpului, pe care o întîlnim în anii ’60 ca găzărie. Vestigiile ei ni-s vizibile și azi.
De acum jumătate de secol, vedem cum benzinăria de la Podul Cotroceni era orientată nu spre Splai, ci spre strada Juvara; monumentul din spate, care azi e ascuns de bălării, era încă pus în valoare.
De altfel, dacă revizităm colecția noastră de piațete, scuaruri și ronduri, găsim destule benzinării! Încercînd să enumerăm benzinăriile-tip cu coloane despre care sîntem siguri-siguri, alcătuim lista asta:
… la care adăugăm pe cele cu coloane „pline” ori un pic diferite:
Va urma! Resurse: Benzinării desființate în București • Norihiro Haruta • Cartierul Evreiesc • Cartierul Uranus • Petroblog • Peter Hautzinger • Robert Janak • Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelică • Vlad Capotescu • Reclame vechi românești • Bucureștiul de altădată pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM … banal subiect! Ce-am putea zice despre benzinăriile bucureștene? Cum arătau, pe unde erau, cîte din cele vechi mai sînt și azi? Cu un pic de migală, poate găsim cîteva răspunsuri; și acolo unde nu reușim, măcar încercăm să punem întrebările cum trebuie. Istoria răspîndirii lor e legată, desigur, de activitatea societății „Distribuția”, despre care nu greșim cînd spunem că aproape avea monopolul desfacerii produselor petroliere către populație. Spre sfîrșitul perioadei interbelice, societatea – fără a-și schimba nici o clipă titulatura – intră în conștiința publică mai degrabă sub numele de succes „OSIN”, care ne-a dat multă bătaie de cap: de la ce venea? Deslușirea a venit cînd am aflat mai multe despre inginerul Constantin Osiceanu; denumirea „OSIN” sub care se comercializau celebrele uleiuri pentru automobile, dar și alte produse legendare, precum „Petrosin”… lui i-o datorăm.
În fine; după Naționalizare, lucrurile se schimbă și odată cu ele și numele; intră apoi în conștiința publicului noua denumire „PECO” (de la Petrol-Comerț); o folosim și astăzi cînd ne gîndim la orice benzinărie. Ciudat și un pic dezamăgitor e că numele „OSIN” nu pare să fi străbătut vremurile, ieșind relativ iute din conștiința oamenilor. Asta e: „PECO” a prins. Să ne întrebăm acum și cum arătau vechile benzinării din Capitală. Fără să greșim, credem că nu erau vreun monument arhitectural. Imaginea benzinăriei din Piața Victoriei e mai degrabă o excepție; arăta dichisit pentru a nu spurca vizual noua clădire a Președinției.
Restul stațiilor de alimentare însemnau, de cele mai multe ori, o pompă-două la marginea trotuarului și o chițimie pentru angajatul care deservea. Imagini interbelice emblematice nu-s; putem zice că… dacă ar fi fost ceva de fotografiat, s-ar fi fotografiat, nu? Zicem asta fiindcă, de pildă, celebra benzinărie ploieșteană a fost documentată nu o dată: avea și de ce!
De asemenea, cîteva din stațiile „Distribuției” din zona apropiată Bucureștiului prezintă valoroase elemente arhitecturale; sînt – alături de cea din Piața Victoriei – opera arhitectului Grigore M. Hirsch:
O staţiune identică cu cea de la Sinaia a funcţionat la intrarea în Tâncăbeşti dinspre Bucureşti, pe stânga, la baza rampei, vizavi de staţia de radio, înainte de a traversa coada lacului Snagov. E drept că în pagina aceasta publicitară pare a fi și o benzinărie cu copertină, încadrată de coloanele care ascundeau accesul la toaletele subterane (dacă-i dai copertina jos, rămîne un chioșc). E de-aici, din București? Poate; nu știm dacă modelul cu coloane a fost întîlnit și-n restul țării.
Aproape de adevăr – dac-am vrea să ne facem o idee despre benzinăria interbelică bucureșteană tipică – am zice c-ar fi schița următoare.
E bine cunoscută simbioza benzinăriilor interbelice cu toaletele publice subterane cu coloane… care arătau cu siguranță mai bine decît stațiile de alimentare. Una fără cealaltă? Nu știu ce să zic! Ce-o fi fost mai întîi? Cum s-a ajuns aici? A fost o decizie edilitară care a condiționat construirea lor de cea a toaletelor? Pînă la urmă, dacă tot săpai să montezi rezervoarele de combustibil era mai lesnicios să faci, cu același drum, și amenajarea toaletelor subterane. N-am greși crezînd că lobby-ul puternicei societăți „Distribuția” a făcut posibilă starea asta de fapt. Societatea avea tot interesul să deschidă stațiile de alimentare în locuri cît mai prielnice așa că – pe scurt – a influențat Primăria ca toate noile concesiuni pentru punctele de vînzare ale carburanților să vină „la pachet” cu toaleta subterană aferentă (de care, să fim drepți, Capitala ducea lipsă!) Așadar, toaletele nu erau ale Uzinelor Comunale.
Nu știm cînd anume – precis – au fost construite benzinăriile astea cu toalete; fără să greșim prea tare, să zicem că în anii ’30. Nu știm nici cîte anume; dar ceva ne face să credem că nu mai mult de o duzină. N-avem cum să-ncheiem partea… teoretică fără a ne lămuri cum se construia o stațiune de alimentare.
Și-acum… să purcedem la drum, luînd urma benzinăriilor! Iată resursele la îndemînă – adresele benzinăriilor „OSIN” din perioada anilor 1930-40. Remarcăm și menționarea pompelor aflate și în marile garaje ale Capitalei.
Nu prea știm, însă, despre cele care aparțineau altor companii. De pildă, Societatea Creditul Minier, deși obținuse concesiunea a 20 de posturi de benzină, opera o rețea mult mai redusă, cunoscută sub numele „CREMIN”; iată și două dovezi fotografice ale stațiilor – la Aviatorilor și pe bulevard, peste drum de Scala; absolut banale – doar firma de ele…
O mărturie interesantă despre zona celei de-a doua e următoarea: pare că se văd și două coloane decorative?
Mai puține în București, benzinăriile ce țineau de societatea petrolieră „UNIREA”; cea mai cunoscută dar și cea mai mare dintre ele este cea de la Băneasa, de după podul C. F. R. – de pe deal! E, de altfel, cam singura benzinărie interbelică care și are o aparență monumentală!
Cu siguranță trebuie să fi fost și alte benzinării particulare, mai mici – dar nu multe.
Numărul benzinăriilor părea mai mare înainte de începerea Războiului – dar, dacă ne gîndim mai bine, acesta venise cu raționalizări, rechiziții, lipsuri și destule greutăți; pesemne că și distribuirea produselor petroliere fusese afectată. Eforturile societății „Distribuția” se îndreptau, după cum știm, spre comercializarea petrolului destinat consumului casnic. Stațiile care desfăceau petrol lampant (adică „gaz”), motorină tip M pentru încălzit, petrosin, neofalină – binecunoscutele găzării – sînt și mai puțin documentate decît benzinăriile; desigur că ne propunem să ne ocupăm și de îndreptarea acestei nedreptăți.
Putem să stabilim fără îndoială și care sînt cele mai vechi șase benzinării în funcțiune astăzi:
Dintre toate mai găsim (vizibile dar degradate) coloanele toaletelor publice subterane doar pe Splai și Tunari.
Benzinăria de la „Drept” are și acum toaleta subterană, dar e dezafectată; dacă erau și coloane, înseamnă că s-au pierdut de mult. Cea de la Cotroceni poate chiar n-a avut. Cea de pe Dorobanți… nu știm; dar știm că peste drum – în marele părculeț – erau toalete publice „pe pămînt”. Cea de la Băneasa, care oricum nu ținuse de societatea „Distribuția” a fost, desigur, modernizată succesiv.
Să remarcăm și faptul că – cel puțin la toalete – sînt două modele. Diferențele nu-s mari… dar sînt. Pesemne că erau concesionari diferiți. Parcă primele sînt mai frumoase, nu? Oricum, erau ani în care ne reușeau bine – peste tot prin oraș – adaosurile arhitectonice mărunte.
Lăsăm acum toaletele subterane, încercînd doar să ne dăm seama dacă s-au construit și fără benzinării. Ne putem gîndi la cea de la Piața Galați (Gemeni), dar zău dacă mai știm dacă avea sau nu coloane, și la cea din scuarul bulevardului Republicii (Carol) de dinaintea intersecției cu Traian. Va urma! Resurse: Benzinării desființate în București • Norihiro Haruta • Cartierul Evreiesc • Cartierul Uranus • Petroblog • Peter Hautzinger • Robert Janak • Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelică • Vlad Capotescu • Reclame vechi românești • Bucureștiul de altădată |
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2024 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii