La colț cu Carol Davila, un vestigiu al anilor de după Revoluție: adaosul ăsta funcțional – acum abandonat și hidos – unde a funcționat un soi de atelier pînă acum vreo zece ani.
despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
„Badigardul” a fost, cu siguranță, una din instituțiile noi ale societății contemporane. Într-o vreme-l întîlneam… dar unde nu-l întîlneam? Poate la mercerie, la aprozar, la librărie; în rest era la post peste tot. Subiect de caterincă, cînd îl găseam, mai degrabă, păzindu-se de Moș Ene pe vreun scăunel la bancă, la farmacie… S-au mai schimbat lucrurile, cel puțin în farmacii – agentul de pază a devenit o specie tot mai rară. De ce, nu știu. Poate nu merita cheltuiala. Poate-l confundau clienții cu Arșinel – cel de pe vitrină – și-i cereau autografe. Mă obișnuisem să fie acolo, de cînd lumea și pămîntul, deși au trecut mulți ani de cînd chiar am mai cumpărat ceva de la „Tip Top” din 13 Septembrie cu Trafic Greu. S-a-nchis – atît. Și pentru nostalgicii anilor ’90, să revedem și cum arăta la-nceputuri sigla cofetăriei.
scris de Ando A pomenit de ea şi Cristian Malide de curând. Hardughia asta zace, de ani buni, abandonată în starea din imagini, la răscrucea străzilor Matei Basarab cu Romulus. Nu există niciun panou afişat şi ca, de obicei, în Bucureşti e o adevărată corvoadă să localizezi o clădire după număr. Aşa că, mai mult am dedus numărul după poarta de acces pentru materiale şi utilaje din gard, poartă pe care am dibuit-o pe Romulus. Asta dacă n-o ține de Matei Basarab, caz în care ar putea avea numărul 43… Oricum, după starea în care se află, o putem plasa, fără nicio ezitare, şi-n categoria scheletelor mobiliare.
De vreo doi ani, clădirea unde fusese cinematograful „Volga” și mai apoi clubul „Studio Martin” a fost îmbrăcată-n schele, dar nu s-a văzut vreun progres: se renovează, se consolidează… se demolează?
Dacă te bagi în dosul ei însă, vezi că ceva se demolează: deocamdată e vorba de sala de spectacole; ce-o mai fi, om vedea.
Încă una din casele pustii de pe străduța asta. E la numărul 12 și-i remarcăm adaosul specific anilor ’90, care – în sine – merită menționat.
„Agerpres” a publicat un foto-reportaj de la inaugurarea unei linii particulare de autobuz din Capitală. S-a-ntîmplat în mai 1993; traseul era de la Piața Scînteii-n Drumul Taberei și firma care-l opera se chema „Dalli”. Autobuzele n-au făcut mulți pureci; firma s-a reprofilat pe maxi-taxi și – mai ales – pe parcaje, avînd mulți ani de zile monopol. Autobuzele – produse la „Rocar” – erau mov; se poate să le fi zis chiar „panterele mov”. Nu mai țin minte cît costa biletul. Că tot amintirăm de maxi-taxi, hai să aniversăm și cei 15 ani de cînd înăuntrul Capitalei practic s-a deființat acest mod de transport: mare lucru a fost să se renunțe la dusul oamenilor cu duba! Dar deși condițiile de transport erau realmente degradante, oamenii foloseau maxi-taxiurile deoarece aveau trasee atractive, unind cartiere care nu aveau legături convenabile cu transportul public al primăriei: ajungeai, de exemplu, direct din Alexandriei în Bucureștii-Noi ori în Pantelimon, din Berceni în Băneasa, din Drumul Taberei în Colentina…
Mai comentăm un alt detaliu din acea perioadă surprins, de asemenea, de un fotoreporter „Agerpres” – călătorii ce ședeau la rînd să se urce în autobuzul expres 781. Fiindcă aceste linii aveau regim special – biletele se cumpărau de la șofer – accesul se făcea doar pe la ușa din față iar oamenii chiar reușeau, în cele mai multe cazuri, să aștepte autobuzul formînd o coadă. Liiniile expres au fost un soi de corcitură între maxi-taxi și autobuz: trasee mai lungi între periferie și centru, opriri mai rare – dar nu la comandă – tarife mai mari și oleacă de confort suplimentar. La un an după Revoluție, 781 a fost prima linie înființată, între Berceni și Romană; după două decenii de funcționare s-a transformat în linia de autobuz „obișnuită” 381. Privind imaginile istorice surprinse din Capitală, vedem bine schimbările prin care a trecut transportul nostru. Mersul pe scară a fost, treptat, oprit, înainte de Revoluție. Cîteva chițibușuri nu pot fi trecute ușor cu vederea – de pildă, faptul că troleele nu aveau ștergător decît pe partea șoferului. Deși, probabil, fuseseră prevăzute cu ștergătoare pentru ambele foi de parbriz, odată cu reparațiile capitale se renunța la cel din dreapta: nu era nevoie! De altfel vedem și alte exemple la tramvaie și chiar la troleele mai noi; ba chiar – dacă era frumos afară – se circula fără nici un ștergător. Lucrurile astea nu erau lesne de procurat, să știți – oamenii le păzeau bine; nu rareori posesorii de automobil, după ce parcau, își luau în casă oglinzile și ștergătoarele.
Hai să ne mai aducem aminte și de prețurile călătoriei; pînă-n anii ’70 se făceau diferențieri legate de lungimea călătoriei ori de faptul că – în tramvai – călătoreai „la remorcă”; ulterior tarifele au fost standardizate cît de cît, dar cel mai ieftin era transportul electric: 1 leu tramvaiul, 1,50 troleul și 1,75 autobuzul. După Revoluție s-a unificat de tot tariful odată cu primul val de scumpire a vieții, ajungînd 3 lei. Cel mai convenabil abonament pentru noi, ca familie, era cel săptămînal – venea 45 de lei și nu era nominal, așa că puteam călători, pe rînd, după placul și nevoile noastre. Metroul – știți – costa 1 leu cînd s-a pornit, ceea ce era, într-adevăr, foarte puțin; la sfîrșitul anilor ’80 prețul s-a dublat. Fiindcă la Piața Unirii corespondența între magistrale nu se putea face la început fără a plăti încă o dată accesul, prețul rămăsese încă 1 leu chiar și după acea dublare. Cînd mergeam la film pe Bulevard, pentru noi, copiii, conta mult să ne-ntoarcem acasă luînd metroul de la Unirea în loc de Universitate, fiindcă scuteam leul ăla-n plus. După Revoluție – cînd urcau nebunește toate prețurile – nu s-a considerat fiabil să se bage trei monede de 1 leu în aparate; ele s-au adaptat pentru noua monedă de 10 lei, ceea ce a fost o scumpire considerabilă pentru bucureșteni, nu puțini dintre ei văzîndu-se nevoiți să se gîndească bine dacă-și permit călătoria mai dreaptă și rapidă pe sub pămînt ori cea mai încurcată și înceată pe deasupra. Încă nu existau cartelele magnetice pe atunci, firește: ca să intri, băgai banul și gata. Angajații metroului cărau toată ziua zecile și sutele de kile de monede-n saci. Rămînem să-ncheiem tot cu metroul. După cum știți, magistralele s-au construit doar cu gîndul de a înlesni accesul oamenilor muncii la marile platforme industriale ale vremii; de aceea cartierele sunt mai degrabă ocolite și neglijate, cu stații rare, puse nemulțumitor și cu puține guri de acces. După Revoluție s-a mai adăugat o stație-n Militari – la Gorjului – întrucît de la Lujerului pînă-n capăt la Păcii nu era nici o oprire. lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici • listă de articole selecționate despre transportul public – aici Ceva ce ne-a lipsit îndelung: atmosfera bucureșteană de la mijlocul și sfîrșitul anilor ’90 documentată fotografic! 240 de imagini ale lui Peter Hautzinger. Trebuie să le vedeți, pe-ndelete, pe toate… Mai găsiți încă un set de imagini alb-negru; plus altele – la fel de valoroase – direct pe site-ul lui.
… o semnalare excepțională primită de la Volga Neagră.
Cum era atunci, cînd nu știam de capul nostru, dar voiam să strălucească toate? Un lucru-i sigur, nu străluceau prea multe: atmosfera mohorîtă de dinainte ne-a însoțit destul de multă vreme: anii ’90 au fost ani cu noroi, cu mizerie, cu decădere, cu destrămare, cu prea multă sărăcie… cu toate astea expuse și exhibate. Pornim iar într-o călătorie fotografică în atmosfera primilor ani de după Revoluție și vom scoate cîteva mici – foarte mici – înțelesuri din dovezile păstrate. Ne folosim de cîteva din imaginile lui Norihiro Haruta, pline de viață și de Oameni. Aproape-n fiecare găsim un mic ceva ce spune o poveste. V-am zis că nu erau timpuri frumoase: se trăia greu. Lipsurile continuau. Oamenii ședeau încă la cozi – mai ales pentru lucrurile ieftine. Două din scenele surprinse în stații ne arată cum se călătorea. Se călătorea prost! Nici un mijloc de transport nu era încălzit iarna, de-abia în 1991 au început să vină autobuze Ikarus ale căror radiatoare funcționau. Vedem și viața și forfota dintr-una din stații: atît de multă lume folosea transportul în comun.
Iacătă și altă instituție a societății: sacoșa! Eram încă obișnuiți să găsim greu ce-aveam nevoie, ca magazinele să fie rare și magazinele bune și aprovizionate cum trebuie să fie și mai rare; cine se gîndea că o s-ajungem să ne putem cumpăra totul și orice de la colț, de la doi pași în drum spre casă? Nici chioșcurile nu-ncepuseră încă să funcționeze cum se cade. Așa că să pleci de-acasă cu sacoșele după tine și să străbați juma’ de oraș căutînd ceva era un lucru obișnuit; iar întoarcerea cu ele pline o mică victorie. Să ai o sacoșă trainică, care să te țină ani buni de zile era ceva normal.
Trecem la lucruri mai ușurele, cum ar fi mapa asta, care se purta nonșalant, în două dește. Cam din liceu băieții – mai loaze – își permiteau mape, în care băgau un caiet-două; manualele n-aveau decît să fie cărate de fete.
Cei mici, săracii, aveau încă ghiozdane-servietă.
O scenă în care vedem un must-have bărăbătesc: espadrilele. Apăruseră de prin ’88, bricolate prin ateliere și vîndute pe sub mînă; erau bineînțeles proaste și de-abia duceau o vară, dar dacă ne gîndim că alternativele oferite de comerțul socialist erau fel de fel de teniși sau pantofi de vară cu talpă de caucuic (unii, fabricați la U.C.R. erau trainici și nu foarte mirositori), espadrilele chiar meritau. Vedem și blugii care se purtau atunci – Italia ’90, Casucci, Pyramid erau mărcile întîlnite pe stradă. Apăruseră deja prespălații, desigur; dispăreau încet bufanții. Ne sar în ochi și două din piesele de rezistență pentru căratul pe umăr: geanta Capris și – în poza color, care nu e a japonezului – sacul cu șnur; ambele intraseră cu cîțiva ani buni înainte pe piață. Dacă era făcut din pînză groasă, hătijacul cu șnur ținea ani de zile. În poza de la-nceput, cu oamenii care încearcă să se urce în autobuzul articulat, vedem și unul din modelele de geacă de iarnă care se produsese de către industria de îmbrăcăminte comunistă.
Poza color ne-arată și cum întorcea tramvaiul 32: odată cu începerea construirii Centrului Civic, legătura Rahovei cu restul orașului a fost distrusă; nici autobuz și nici tramvai nu mai ajungeau la Unirii. După Revoluție tramvaiele pur și simplu dădeau cu spatele și plecau înapoi: erau bidirecționale. Mai apoi s-a construit bucla de întoarcere pe care-o știm și azi. Dintr-un tramvai umed și friguros, ne rămîn și modelele compostoarelor și ale coșurilor de gunoi care se goleau rotindu-se.
Oamenii se păzeu de frig și de zloată, noroi și bălți. Vedem una din cele mai căutate cizme de cauciuc de dinainte de Revoluție, care nu se producea în Țară. Avea și un ciorap care să țină de cald. În vitrina pozată – cîteva apreskiuri; talpa le era cam alunecoasă, fîșul nu taman impermeabil, dar țineau la tăvăleală.
Nenea ăsta din piață poartă ceas cu curea dublă, în care era băgată și-o busolă mititică.
O amintire a vechii intersecții dintre Berzei și Ștefan Furtună: bloculețul de colț la parterul căruia ființa restaurantul Jupiter, cu o firmă reușită, lucrată îngrijit și de efect. Azi avem aici un sens giratoriu foarte mare.
Așa eram atunci. Și nu era chiar o altă lume. înțelesuri din alte fotografii: Șerban Lăcrițeanu • Robert Janak • Iliaș Duțescu scris de Ando Citiți primul primul episod • citiți al doilea episod • citiți al treilea episod • citiți al patrulea episod • citiți al cincilea episod Epilog Nu putem pune capăt periplului nostru, fără a aminti că ziarul Libertatea s-a apropiat, încă de la primele sale apariţii, de ceea ce putem numi, într-un singur cuvânt, cultură – cu multiplele ei faţete: teatru, muzică, film, literatură etc. Şi a făcut-o într-un stil propriu, atractiv, fără patimă, acoperind chiar multe subiecte fierbinţi (dar, oare ce nu „frigea” în România acelor ani?). Incă mirosea a praf de puşcă în Bucureşti şi, în numărul din 29 decembrie 1989, apărea un prim semnal de alarmă: „S.O.S. Cultura!” – iar, peste câteva zile, pe 3 ianuarie 1990, chiar pe prima pagină, acolo între titlurile apăsate, gen „lozincă”, îşi găsea loc un omagiu la centenarul morţii marelui nostru Ion Creangă, semnat de criticul Alexandru Piru sub titlul „Triumful valorilor”. Şi tot Libertatea a pornit, din 4 ianuarie 1990, publicarea „în foileton, a uneia dintre cele mai celebre (interzisă la noi) cărţi ale literaturii de „political fiction“ de după război: „O mie nouă sute optzeci şi patru“ de George Orwell”.
A urmat apoi, acea frumoasă perioadă a „recuperărilor”…. regizorii Andrei Şerban şi Lucian Giurchescu, dirijorul Sergiu Celibidache, graficianul Eugen Mihăescu, scriitorul Petru Popescu sau coregraful Constantin Duţu – am ales doar câteva din multele nume grele care reveneau în ţară după perioade de tristă şi forţată absenţă din peisajul nostru cultural. Să mai precizăm că graficianul Eugen Mihaescu, viitor membru de onoare al Academiei, va deveni chiar consilierul artistic al ziarului.
Cum e firesc, din toptanul de articole, interviuri, anchete sau cronici publicate de ziar, am preluat (recunosc, de-a valma şi subiectiv) doar unele secvenţe cu care am încercat să creionez preocuparea reală şi consistentă a ziarului pentru subiectele din domeniu.
P.S. Trist este că, după ce am recitit articolul unde Octavian Andronic spune: „Această fractură dintre Libertatea și mine m-a făcut ca acum să donez Bibliotecii Municipale colecția Libertatea din 22 decembrie până în 1995. Am salvat-o atunci când era pe cale să fie dată la reciclare când ne-am mutat din strada Brezoianu”, ne întoarcem – fatalmente – la mizeria… digibuc! Citiți primul primul episod • citiți al doilea episod • citiți al treilea episod • citiți al patrulea episod • citiți al cincilea episod |
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2022 simply bucharest: a league of gentlemen Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii