despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… ideea de sector s-a încetățenit nesănătos: ați văzut tot mai mulți oameni care-au început să zică „am treabă-n sectorul 3”, „stau în sectorul 6”, „lucrez în sectorul 2”… și tot așa.
Nu doar ne-bucureșteni; că-l putem înțelege pe cel venit doar de cîtva timp, impregnat de felul discreționar în care primarii de sectoare au construit identități locale false.
Dar, expuși cu toții la acest fel artificial de a ne împărți orașul și de a ne influența decisiv viețuirea, am ajuns să pierdem uzul tradiționalei împărțiri pe cartiere… care, totuși, nu nega spiritul unitar bucureștean.
Și, firește, e păcat: se consolidează o segregare peste care n-o să mai trecem așa ușor.
 Cea mai mare realizare a slugii nu-i să devie stăpîn.
Ci s-ajungă să lucreze pentru cel mai mare stăpîn.
Asta-i toată treaba cu sluga, oameni buni; fiindcă sluga n-o să aibă niciodată cum să fie decît slugă; cea mai mare slugă; cea mai bună slugă; dar slugă mereu.
Cea mai propice perioadă pentru slugă a fost, în Țara noastră, imediat după mijlocul anilor ’90.
Trebuie să-nțelegem acea perioadă.
Se stinsese iureșul de după Revoluție. Încet-încet, se-așeza perioada aceea foarte proastă prin care oamenii treceau: fabrici oprite și șomaj prelungit. Se nășteau primele afaceri private mari, apăreau companii „sănătoase” cu clădiri strălucitoare și mașini multe și scumpe. Politica se-ntorcea cu susu-n jos.
Apăreau primii boși, primii stăpîni – cu bani mulți, cu bani jos, cu bani de dat.
Slugile i-au urmat iute-iute. Au primit nume noi: chief, manager, executive director.
Au primit oase bune, cu carne moale pe ele. Le-au molfăit și și-au pus dinți noi – albi și curați – ca să le roadă de tot.
Tot slugi erau, dar fericite că stăpînii le erau mari – pe cai mari! – și făceau lucruri mari.
Priviți cînd vreunul din stăpînii de-atuncea, azi ba prin pușcării, ba prin alte meleaguri mai însorite, mai povestește de haiduciile din „vremurile bune”. N-o să găsiți laude aduse slugilor… Stăpînii știau că slugile – măgari decorați! – trebuiau călărite și tîrîte.
Priviți cînd directorașii vremii mai scapă cîte-o amintire la moartea vreunui astfel de stăpîn. Pe lîngă invidiile de harem dintre trepăduși, găsiți nenumărate probe de umilire discreționară. Stăpînul – cu cît era mai jupîn! – nu trimetea șoferul după mici, ci pe directorul preferat: că d-aia-l făcuse director.
Sînt sute de astfel de povești, cu mult adevăr în ele.
Cunoaștem, azi, cine-au cam fost stăpînii-n acele timpuri.
E cuminte să nu uităm nici cine-au fost slugile lor.
… am văzut-o mereu; dar mereu. Cînd dă necazul peste un țigan, se strînge tot neamul să-l ajute. Lasă baltă tot ce făceau altceva frații, cu nevestele; verii; apar unchi de departe, nepoți care n-au mai dat un telefon de juma’ de an – ba chiar și vecini, că și pe-acolo a mai sărit vreo rudă gardul…
Noi ne rîdem și privim asta cu dispreț!
N-ar trebui.
Știți? Se vorbește prea mult despre familia „modernă” ori „tradițională”…
Eu știu doar un lucru… familia trebuie să fie unită.
Bucureștiul e un oraș mare, c-o oareșce tradiție de-a se fi născut din alăturarea unor mici localități – azi, cartiere. Conurbația de azi încă-și mai are tradiții, cutume și obiceiuri păstrate într-un fel într-un colț al ei și-n alt fel într-altul.
Cartierul Primăverii, după cum știți, s-a nimerit să iasă altfel decît s-a plănuit. Venirea comunismului a tras aici nu funcționari și slujbași plătiți bine, ci politruci, oameni ai vremii, atîrnători superiori ai regimului.
Acest mic-oraș privilegiat din marele oraș avea, și el, nevoie de ceva pe care nu știu să-l numesc: servicii? servitori? sînge proaspăt?
Nu rareori, mergînd prin partea mai puțin luminată a Dorobanțiului și-a Floreascăi – ba chiar un pic și prin Tei – am văzut un soi de șmechereală și de folos-tras de vecinătatea nomenclaturii.
Golani cu tupeul de-a „avea pe cineva”, bijnițari cu marfă mai bună și mai proaspătă decît pe Lipscani ori Regie, dinamoviști cu relații prea mari – și tot așa.
C-a fost așa, o știu. Cît de mult și cît de tare a fost, nu prea știu. Da-i o realitate a Bucureștiului pe care n-am văzut-o discutată.
 Imagine din Sectorul Rezidențial Ilfov Deși avem destui care își închipuie că Bucureștiul este groaznic, neprimitor, neprietenos și împotriva omului, să știți că nu e chiar așa.
Zicem că Bucureștiul nu e verde? Nu e într-atît de verde pe cît ar putea fi, dar e foarte verde! Zicem că nu sînt piste de biciclete? Dar e suficent de mult loc pentru biciclist și să circule, și să se plimbe! Zicem că transportul public nu e folositor? E – din păcate – dimensionat pe măsura cererii; ăsta e adevărul care nu prea ne place.
Dar Bucureștiul nu e chiar așa de rău. Și – în nici un caz – nu va fi stricat definitiv și îngrozitor. Copacii și verdeața nu vor dispărea, traficul va fi, în timp, mai ușor; încetișor, înăuntrul orașului se va trăi mai bine.
Am zis bine: înăuntrul orașului.
Pentru că răul s-a făcut, se face și se va face în afara bietului București!
Da. Vedeți voi – cum-necum, Bucureștiul mai are destul din vechiul oraș, acela gîndit cu străzi decente, cu trotuare late, cu iarbă, arbuști și copaci pe spațiile publice.
Dar… în Ilfov?
Aici străzile s-au făcut cu meschinărie și chibzuiala zgîrcitului. Aici pe stradă n-au loc două mașini, aici pe trotuar – cînd acesta există! – de-abia trece un om. Aici regula – și nu excepția!! – este fundătura și drumul de servitute.
Aici dezvoltatorul, mînat de profit – deși nu-i nimic în neregulă cu profitul! – trebuie să folosească la ceva fiecare palmă de pămînt. Aici, cumpărătorul e nevoit să accepte faptul că dezvoltatorul trebuie să facă economii, ca să-i ofere prețuri mici. Iar pămîntul – și azi, și pe vremea lui Ion al lui Rebreanu – e scump, e o valoare…
Nici un primar n-a îndrăznit să ceară, în Ilfov, pămînt pentru drumuri late, scuaruri, trotuare cu o bandă de verdeață lîngă bordură, sau plantarea unor copaci. Iar aici, în Ilfov – în fostul sector agricol Ilfov -, s-au construit cartiere pe vechile terenuri agricole: adică, oameni buni, beton peste verdeață.
Aici e răul care se face – nu în București.
Aici nu se fac piste pentru biciclete – nu în București.
Aici nu este transport public – nu în București.
Revin asupra subiectului legat de viețuirea noastră comună în oraș.
Anume – de relațiile ce iau naștere în cartiere.
Știți – odată cu ridicarea marilor cartiere de locuit bucureștene s-a spus că relațiile între oameni s-au distrus. Vechile comunități, cu obiceiuri, legi nescrise, cunoașteri și încrederi construite în zeci de ani de conviețuire s-au pierdut.
Cu toate astea – timpul trecînd – și în aceste cartiere s-au reconstruit relațiile de comunitate; pentru că e-n firea omului să-și dorească, cumva, asta. Dar asta a durat ani!
De-aceea, Drumul Taberei ori Balta Albă aveau (și au încă!) altă atmosferă decît alte cartiere apărute mai tîrziu.
Iată, însă, Bucureștiul luînd-o iar de la zero: pentru că de zece ani buni încoace au apărut cartiere noi; pîlcuri de blocuri unde oamenii s-au mutat treptat, cartiere de case unde vecinii s-au tras unul pe celălalt…
Privind un pic la ce se întîmplă pe aceste cîmpuri unde s-a întins azi noul București, vedem că a fost într-adevăr o goană după un pămînt al făgăduinței – ceea ce presupune să fii primul, să-ți marchezi teritoriul, să-ți aperi agoniseala și să te lupți ca să fie mai bine…
Ce nu s-a petrecut încă în aceste noi pămînturi bucureștene este desigur nașterea relațiilor de vecinătate.
Da – e devreme; dar e și greu să devii vecin și să transformi un așezare umană nouă în comunitate cînd există lucruri multe discordante.
Da – și să le vedem. Să vedem că nu toți cei care s-au mutat într-un bloc nou au plătit aceiași bani; unii au cumpărat cînd era scump, alții au prins oferte bune cînd piața scăzuse tare de tot. Cei care și-au luat pămînt au trecut prin aceeași stare; și nici prețurile la ridicarea unei case n-au fost mereu aceleași.
Sigur – cînd știi că tu ai venit primul într-un loc și te-ai luptat să tragi și curent, să pavezi și-un drum și-l vezi pe vecinul tău venind după doi ani și luînd de-a gata toate astea, cum să nu-l invidiezi? E omenește.
Vecinii încă nu-s vecini; în aceste noi cartiere oamenii sînt un pic speriați. Speriați de viitor; de ratele pe 25 de ani, de evoluția francului elvețian – oamenii ăștia încă nu au disponibilitatea de a se uni.
Mai e și frica; frica de altul mai tare; frica de vecinul care-și va muta gardul c-o palmă mai în pămîntul tău; frica să-și facă cineva un bloc peste casa ta și să-ți ia toată lumina…
Mereu atîrnă întrebări: „am făcut bine?” – că am ales să mă mut aici, că poate altundeva era mai bine; sau „oare casa asta chiar e bine construită?” – întrebări, care în esență pot fi rezumate în… „a meritat?”…
Mai e și lipsa elementelor care fac comunitatatea, comunitate. Școala, dispensarul, biserica. Oamenii încep să socializeze după o vreme, cînd își duc copiii în parc, la școală, la doctor, cînd babele se duc la biserică; dac-aș glumi un pic, aș spune că aceste noi cartiere se vor închega cînd vor avea babele lor.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii