despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

un colțișor XIV

… între Pieptănari și dosul cimitirelor de pe Giurgiului e un cvartal întreg. Liniștit, cuminte – cine să se bage pe-aici? – e plin de surprize.

Cum ar fi căsuța asta încîntătoare, pe care-o vezi cum intri pe aleea Solca și mergi pînă-n capăt.

Case căzute 833 – Str. Dîrste 9

Dîrste (Dîrstelor mai demult) e un covrig stradal ce pleacă și se-ntoarce-n Pieptănari, chiar pe la-nceputul bulevardului. Casa asta are un șarm – nu pot să-l definesc altminterea – și e nefolosită de multă, multă vreme. În spate mai e o clădire nouă; nici ea nu-i mai norocoasă.

 

Case căzute 832 – Str. Constantin Disescu 7

Treci de Gară și – din Grivița – te bagi pe străduțele minunate ce duc spre Cuza. În fundul unei piațete create cu rol utilitar – scuar și transformator subteran – e frumusețea asta.

 

Case căzute 831 – Str. Luminișului 33

Nu prea trișăm; e simplu să vînezi paragină la periferie. Dar căsuța asta chiar place; e un exemplu de veche locuire într-o zonă dezvoltată alandala, dintre Giurgiului și Olteniței: străzi șui, întortocheate, care se-nfundă aiurea. Îs destule case încă amărîte pe aici, rămășițe ale dezvoltării scăpate din mînă de-acum o sută de ani. În fine, căsuța asta.. da! O dulceață. Săraca.

Case căzute 830 – Str. Stoian Militaru 67

Totu-i paragină aici: căsuța, gardul…

Strada unește șoselele Olteniței și Giurgiului și nu prea-s dărăpănături pe ea.

Case căzute 829 – Str. Aron Pumnul 63

… i-ar sta bine-n orice cartier domnesc al Capitalei. În schimb, zace într-unul din cotloanele neștiute ale periferiei. Strada asta se face din șoseaua Giurgiului și se duce pînă-n uriașa pîrloagă rezultată din demolarea uzinelor „Autobuzul”. Casa e pe colț cu strada Ostrov (Ostrovului, pe plăcuțele vechi).

  

Prin Ferme.

Una din ideile sistematizării interbelice era specializarea împrejurimilor Capitalei într-o agricultură sistematică ca să poată susține consumul bucureștean.

Doar că… na belea! În vremea bunăstării și creșterii oamenii voiau altceva: să se distreze, să se recreeze, să locuiască frumos în afara Orașului.

Se amenajează Pădurea Băneasa, Snagovul; toată ieșirea de nord era un pol al trăitului bine; așa că… de ce ferme și nu vile?

Așa s-o fi născut și cartierul de la marginea Otopenilor pe care lumea-l știe de „Ferme”. Îl știe, fiindcă așa-i și zice; dintotdeauna i-a zis așa. Iar toate străzile de aici se cheamă tot „Ferme” – de la Ferme A la Ferme O; niciodată n-au primit nume.

N-am deslușit prea mult: pare a fi o împroprietărire întîrziată după Primul Război, în care ofițerii au primit loturi generoase în 1923. Terenul să fi fost din desfacerea vreunei moșii? Să se lege, cumva, de primele planuri interbelice de sistematizare rurală, în care comuna Otopeni fusese aleasă, la sfîrșit de ani ’30, ca un model?

Habar n-am. Ce-i clar, e că s-au tăiat străzi drepte, frumoase, foarte largi, cu parcele generoase – pămînt de pe urma căruia o familie chiar putea să trăiască mulțumitor! – dar lipsesc cu desăvîrșire edificiile publice; o nouă vatră de localitate, dar fără vreo dimensiune civică.

Pînă-n anul 1940 nu se aude nimic de cartierul ăsta. De-abia acum în „mica publicitate” încep anunțuri: vînzări, închirieri… Construcțiile – încă nu multe – par proaspete; și nu știu cum s-o zic, dar uneori se simte din succintele înșiruri de cuvinte plătite nesiguranța vremii. Era Război; Aeroportul era la un pas; bateriile antiaeriene se vedeau mai departe, pe cîmp; de-a lungul șoselei București-Ploiești erau săpate tranșee – urmele s-au ghicit mulți, mulți ani după aceea, pînă mai curînd decît credeți.

Dar… nu v-am zis unde-s Fermele astea: după Aeroport, pe mîna dreaptă; peste drum de vastul sanatoriu „Ana Aslan”. Cartierul se-ntinde aproape un kilometru pe șosea, pînă la podul de cale ferată al liniei ce duce la Urziceni.

Firește, azi s-au ridicat și o droaie de vile, nu toate frumoase; dar au rămas destule loturi și case părăsite, chiar de-a lungul Deneului. Cartierul a fost asfaltat, s-au făcut trotuare, dar se vede că a mai rămas și loc de o peluză-n fața gardului, pînă-n stradă. La vremea anilor ’80, cînd orice petic de teren trebuia să fie valorificat, pe marginile străzilor – pe atunci doar de pămînt cu pietriș – nu se mai puneau flori, ci cîteva rînduri de porumb. Demolările din acei ani au iertat cartierul; doar capătul dinspre noua pistă de aterizare a fost afectat, pentru a se elibera culoarul de siguranță necesar: strada B a dispărut, casele de pe ea au fost dărîmate.

   

Pe măsură ce te apropii de marginile cartierului, parcă se simte și un pic de delăsare, dar străzile principale au ștaif. Cîteva din clădirile vechi îți fac și azi cu ochiul. Cine-o fi stat în ele? Nu doar otopenari sadea, ci și artiști și oameni cu cheag din București au locuit pe aici.

   

Dintre toate, cea mai cea e asta. Pe unde-s acuma mașinile din curte, fusese o piscină; poate-i asta e casa aceea de care se tot vorbea în anunțuri: „vilă ultramodernă… 10 camere… garaj… parc… bazin înot… 3000 mp.

Otopeniul a-nființat o linie de microbuze care șerpuiește-n toată comuna; le vezi trecînd și pe aici. Altminterea, ajungi numaidecît la Piața Scînteii, folosindu-te de liniile de autobuz preorășenești. Ba chiar, de ceva vreme, s-a făcut și stație de tren – „Otopeni Nord” îi zice și-i fix la pod.

Podul a fost construit în 1943 și a fost calibrat, atunci, pentru o veritabilă viitoare autostradă; e loc pe sub el pentru trei benzi de circulație pe sens!

Că veni vorba de pod, lumea-i zice la Măgura. Era numele restaurantului lui Costică Măgură care funcționase aici, fix la intrarea-n cartier, din vremea Războiului; mai apoi, pînă pe la sfîrșit de ani ’70 (cînd a ars) a fost bufet.

Să nu credeți că restul zonei fusese mai puțin sclivisit. Venind de la Aeroport, pe partea cealaltă a șoselei găsim – Doamne, în ce degradare! – cîteva veritabile conace. Două au fost încorporate în parcul Geriatriei. Iar înspre Aerogara de mărfuri e și azi vila Malaxa, ce făcea parte din ditamai moșia, udată de apa uitatului pîrîu Pasărea. Fabrica de vată și secția de eșarfe de la Măgura întregeau tabloul mic-industrial.

Ce, cine, cînd – întrebări la care azi nimeni nu mai știe să răspună. Erau și ferme, și restaurante, și făbricuțe, n-ai cum să mai scormonești trecutul.

un colțișor XIII

scris de Ando

La intersecţia străzilor Agricultori şi Episcopul Ilarion, foarte aproape de Calea Călăraşi, se găseşte această interesantă clădire care iese în evidenţă prin trăsăturile sale moderniste. Renovată acum câţiva ani, adresa ei poştală este Agricultori 109, dar intrarea se face de pe străduţa secundară.

Am descoperit străduţa Episcopul Ilarion acum aproape 30 de ani, când aveam treabă la fabrica Securit, aflată la doi paşi. De atunci, cel puţin o dată pe an, trec pe aici, mai ales vara, dornic de un răgaz la umbra deasă a copacilor care o mărginesc şi alcătuiesc un veritabil tunel vegetal!

 

Şi, tot aici, un popas obligatoriu: acest gard cu ale sale ornamente deosebite, păstrat încă bine:

Case căzute 828 – Str. Alexandru Depărățeanu 36

Undeva, între Cuza și Grivița. Mai mult o ghicești, chiar și acuma cînd vegetația e moartă. În curticică – mai nimerit nu se putea! – o rablă…

nu așa 54

O renovare proaspătă – de toți banii! – pe Matei Voievod.