despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
N-a fost un sezon rău: pînă-n iarnă a fost Picasso, acuma-i Dalí. Bun, să ne-nțelegem, nu e vorba de expoziții-expoziții în care ne sînt aduse și arătate „marile opere” ci, printr-o strădanie de lăudat, adunări de lucrări de prin colecții.
De-aia, în fapt, vorbim despre efectul Picasso și despre universul lui Dalí – așa fiind aduse din condei evenimentele bucureștene.
Doar că și asta se face cu mai mult ori mai puțin meșteșug.
Bunăoară, expoziția Picasso a dezamăgit taman prin îmbrăcarea efectului în haine bune. Muzeul de artă recentă nu reușește să treacă de agățatul pe pereți nici acum, la mai bine de cinci ani de funcționare. Nu explică, nu învață, nu arată, nu îmbie; rămîne prizonierul unei nișe nefericite, sărăcăcioase, fără har. Efectul, deci, nu reiese; vizitatorul încearcă să-l dibuie fără să primească vreun ajutor, lăsîndu-se păgubaș după ce trece de însăilările-statement de absorbante intime date cu vopsea ale artiștilor autohtoni.
         
În schimb, la Dalí se schimbă calimera. Chiar dacă spațiul Hanului Gabroveni pare mai puțin potrivit unei mari expoziții, uite că punerea-n valoare e de milioane; locul e luminos, intim, dar aerisit, plăcut. Neofitul se plimbă prin universul artistului, ajutat de explicații, fără să simtă nevoia să deschidă wikipedia.
         
Asta e: bate Dalí. De data asta.
Poate e mult spus muzeu: și nu-i rău așa, gîndindu-ne că de atîtea ori muzeu înseamnă mausoleu, îmbîcseală, încremenire.
Nu, Muzeul Comunismului e ceva între colecție și expoziție, ceva în primul rînd agreabil – deși comunismul numai așa nu trebuie să fie. Experiența, în fapt, e agreabilă, pentru că locul reușește și să adune, și să învețe, și să dea de gîndit.
Sînt multe strînse într-un hol, două camere și-o bucătărie: lucruri care-au avut viață, lucruri de care-ai uitat, lucruri de care nu te-ai fi gîndit c-au făcut parte din viața noastră.
Lucruri pe care ești îmbiat să pui mîna, să le simți, să le cîntărești nu doar cu privirea.
Cine se abate de la iureșul Lipscaniului găsește pe Covaci un etaj liniștit și, fără grabă, poate scotoci undeva în comunism.
Mulți turiști; mi-a plăcut cum explicațiile se găsesc traduse în cele două limbi străine prietenoase cu vizitatorii de azi: engleza și spaniola.
Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu • la Muzeul literaturii române
Lîngă „Dalles”, acolo unde e o bucată mai largă de trotuar cum intri pe Traian Vuia, se va ridica un monument în amintirea celor care au murit în Decembrie 1989.
În Cotroceni, în scuarul străzilor Romniceanu, Drăghiescu și Herescu, altul: pentru Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
Lucrările au început.
 La ce folos?
Uite, de ceva vreme ne-am mai pricopsit cu-n „monument” dacic. E taman în centru, la Unirea: peste drum de Hanul lui Manuc.
E Decebal – serios, încruntat: nu un fitecine. Regele dacilor însuși!
… ce caută aci, pe-o margine de scuar, pe unde nu trece nici un om și nu-l bagă nimeni în seamă, nici măcar șoferii care stau să se facă verde?
Decebal deci – ăla din „Traian și Decebal” – are un bust la semafor.
Nu-i vreun poet pe care nici măcar ăi de-a opta nu-l învață sau vreun actor în amintirea căruia a bugetat primăria ce-a mai rămas nefurat.
Ori îi faci ceva monumental, ori lasă-l naibii-n pace – mai ales dacă nu te pricepi.
Mai degrabă varianta a doua, dacă e să mă-ntrebați pe mine.
Se pare că nu se cade, că nu dă frumos, că numai artist nu ești dacă atunci cînd te-apuci să „performezi” în fața oamenilor lași să se vadă c-o faci cu poftă, cu plăcere, cu veselie – căutînd, carevasăzică, să le faci o bucurie.
Nu, nenică!
Ori te scremi, te-ncrunți și te-arăți înnegurat de tot ce te-nconjoară; ori te bășești serios pentru că nimeni nu te-nțelege; ori pur și simplu o ții pe-a ta, chit că publicul din fața ta pleacă mai departe-n treaba lui.
Dar să nu fii vesel – nu. Nu poți fii artist și vesel.
Nici dacă zdrăngăni chitara pe-o bordură să nu fii vesel. Nici dacă desenezi un portret într-o grădină.
Pîn-la urmă, dă-l dracu’ de public: dacă n-a plătit, se cheamă că nu merită nimic de la tine; iar dacă a plătit, înseamnă că-i îndeajuns de prost ca să-i bagi pe gît orice.
Un „mural” ce sare-n ochi cînd mergi pe Dorobanți, uitîndu-te pe strada Crăciun:
… o veste bună – cîțiva pași mai încolo – s-a reușit tencuirea clădirii ăsteia!
Zici că-i gata și dai să pleci, dar casa asta nu te lasă fără s-o iei în seamă.
poze de Ando
O colecție de soi, una bogată: „Spațiu și lumină” – cîteva lucrări donate de văduva lui Constantin Lucaci – în fața Primăriei Sectorului 1.
Frumsețea liniilor inoxului vă aduce aminte de legendarul monument din fața Televiziunii Române: e creat de același artist.
Opriți-vă să le vedeți, zău că merită.
      
… și iar ne-aducem aminte că niciodată n-am reușit să punem în valoare formidabilii „pescăruși” din Herăstrău.
Aiurea, pofta asta publică de a trînti prin oraș fel de fel de monumente care să ne-aducă aminte cît de… daci sîntem.
Pe lîngă pocitania de lîngă Piața de flori mai avem și asta:
 
A apărut în scuarul dintre Dacia și Iorga și – ce să zic – nu se putea fără.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii