despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 La ce folos?
Uite, de ceva vreme ne-am mai pricopsit cu-n „monument” dacic. E taman în centru, la Unirea: peste drum de Hanul lui Manuc.
E Decebal – serios, încruntat: nu un fitecine. Regele dacilor însuși!
… ce caută aci, pe-o margine de scuar, pe unde nu trece nici un om și nu-l bagă nimeni în seamă, nici măcar șoferii care stau să se facă verde?
Decebal deci – ăla din „Traian și Decebal” – are un bust la semafor.
Nu-i vreun poet pe care nici măcar ăi de-a opta nu-l învață sau vreun actor în amintirea căruia a bugetat primăria ce-a mai rămas nefurat.
Ori îi faci ceva monumental, ori lasă-l naibii-n pace – mai ales dacă nu te pricepi.
Mai degrabă varianta a doua, dacă e să mă-ntrebați pe mine.
Se pare că nu se cade, că nu dă frumos, că numai artist nu ești dacă atunci cînd te-apuci să „performezi” în fața oamenilor lași să se vadă c-o faci cu poftă, cu plăcere, cu veselie – căutînd, carevasăzică, să le faci o bucurie.
Nu, nenică!
Ori te scremi, te-ncrunți și te-arăți înnegurat de tot ce te-nconjoară; ori te bășești serios pentru că nimeni nu te-nțelege; ori pur și simplu o ții pe-a ta, chit că publicul din fața ta pleacă mai departe-n treaba lui.
Dar să nu fii vesel – nu. Nu poți fii artist și vesel.
Nici dacă zdrăngăni chitara pe-o bordură să nu fii vesel. Nici dacă desenezi un portret într-o grădină.
Pîn-la urmă, dă-l dracu’ de public: dacă n-a plătit, se cheamă că nu merită nimic de la tine; iar dacă a plătit, înseamnă că-i îndeajuns de prost ca să-i bagi pe gît orice.
Un „mural” ce sare-n ochi cînd mergi pe Dorobanți, uitîndu-te pe strada Crăciun:
… o veste bună – cîțiva pași mai încolo – s-a reușit tencuirea clădirii ăsteia!
Zici că-i gata și dai să pleci, dar casa asta nu te lasă fără s-o iei în seamă.
poze de Ando
O colecție de soi, una bogată: „Spațiu și lumină” – cîteva lucrări donate de văduva lui Constantin Lucaci – în fața Primăriei Sectorului 1.
Frumsețea liniilor inoxului vă aduce aminte de legendarul monument din fața Televiziunii Române: e creat de același artist.
Opriți-vă să le vedeți, zău că merită.
      
… și iar ne-aducem aminte că niciodată n-am reușit să punem în valoare formidabilii „pescăruși” din Herăstrău.
Aiurea, pofta asta publică de a trînti prin oraș fel de fel de monumente care să ne-aducă aminte cît de… daci sîntem.
Pe lîngă pocitania de lîngă Piața de flori mai avem și asta:
 
A apărut în scuarul dintre Dacia și Iorga și – ce să zic – nu se putea fără.
 scris de Ando
Acum o lună şi ceva, în decembrie, anul trecut, pe străduţa din faţa Teatrului de Comedie, s-a inaugurat „Aleea Comediei”.
De la bun început, vreau să fie clar: rândurile de mai jos nu vor să umbrească sub nicio formă această idee frumoasă, generoasă, mai ales că, printr-o fericită coincidenţă temporală, chiar în preajma emoţionantei inaugurări, scriam cât de mult a însemnat, pentru mine personal, acest teatru.
E vorba, aşadar, de un necesar „remember” dacă ne gândim ce puţin a făcut oraşul pentru a păstra amintirea marilor actori care au trudit pe scenele teatrelor sale.
Nedumerirea mea provine, însă, din alte motive. E vorba de actuala materializare a proiectului, dar mai ales din intenţia (declarată) de completa aleea cu alte personaje, lucru absolut firesc având în vedere lista cvasi interminabilă de mari actori şi regizori legaţi de acest teatru.
Aşa că, întreb: în ce fel se va face această „completare”? Se vor adăuga alte asemenea cuburi din piatră la cele existente? Dar, cum se vede, locul nu prea permite o atare extindere… Câte să adaugi, ele fiind destul de masive? Maxim, încă şase. Apoi?
 
Poate ar fi fost nimerit să se ia în considerare, de exemplu, o variantă de acest gen, adică un fel e zid curbat pe care să fie înscrise numele.
 
Sigur, „după razboi…” e mult mai uşor să-ţi dai cu părerea, dar – la urma urmei- e vorba de un monument de for public şi măcar nişte întrebări merită puse.
 Zilele astea tot omu e căpiat.
Să cumpere căni urîte pentru Secret Santa, cutii de vin scump și prost pentru clienții ăia nesuferiți, cupe de doi bani pentru șefii de nota zece, eșarfe hidoase pentru zîna de la conta. Asta e partea ușoară – cînd iei cadoul din obligație.
Partea grea e cînd vrei sa iei ceva pentru un om care chiar ți-e drag. De la muncă sau de acasă. Pentru un om care are tot ce-i trebuie, care știe că ții la el și nu are nevoie nici de cravată, nici de butoni, nici de portofel, nici de nimic. Nici de cosmetice la set n-are nevoie.
Și aici vă dau un pont. Luați-i un tablou, o lucrare făcută de un alt om, cu talentul lui, cu priceperea lui, cu materialele lui, cu timpul lui: mai ales cel din spatele lucrării, pe care l-a petrecut învățînd. E ușor să alegi ceva cînd cunoști destinatarul.
Intrați în expoziții, pur și simplu, de pe stradă. Vorbiți cu oamenii de acolo. Căutați-i pe net. În epoca lui eco-bio-handmade, surprinzător de puțini oameni cumpără artă: nu e de speriat, nu e de neînțeles, nu ruinează și uneori face chiar bine.
Zilele astea la „Paque Bistro” pe Pache e o expoziție cu vânzare în beneficiul copiilor din centrul de la Singureni, Giurgiu. Se închide pe 15 decembrie, și tare m-aș bucura ca lucrările să aibă mai mult succes decît cănile cu sigla echipelor de fotbal și pachetele de săruri de baie care zboară zilele astea din rafturi.
Copiii de la Singureni există. Centrul exista în fiecare zi, cu nevoile unei mari gospodarii. Despre centru și despre evenimentele artistice din oraș am aflat de la Adina Țitrea, curator și artist foarte talentat – ea organizează expoziția -, și mă întreb de ce mi-o fi luat atît de mult timp să vă spun și vouă.
După acuarela din poză să nu va uitați – e luată.
E la ediția a treia și vernisajul e azi după-masa la ora 5.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
La ce folos?
comentarii