Mereu găsim ceva despre care să ne dăm cu părerea; dacă n-om avea mereu dreptate alegîndu-ne părerea, aia e: cine să le nimerească pe toate?

Dar uneori parcă prea simțim că trebuie s-o spunem.

Pe strada Washington – pe colț cu Bruxelles –  fusese cîndva una din casele alea simple bucureștene – reușite, fără să sară-n ochi.

Fusese, zic bine: s-a demolat și acum vedem ce i-a luat locul. E tot casă; e tot atît cît cea dinainte – nu vezi asta prea des! – dar… nu mai e casă. Of: stilul ăsta păgubos ce imită ceva despre care am ajuns să credem că „se purta odinioară” e cumplit. Adaugi acoperișul care se lățește caraghios și inestetic și… și nu mai știi ce să zici.

Peste drum… cu totul altceva. Să nu uităm că nu toate casele de aici au fost pricopsite; nu-s puține construcțiile tipizate, modeste, înghesuite. Iată o jumătate de duplex care ajunsese să se urîțească mult înainte de a fi refăcută:

Și refacerea? Na, vedeți – s-or găsi destui care s-o socoată nepotrivită, dar cînd trecem pe lîngă ea ne binedispune, ne face cu ochiul, ne încurajează: da, o renovare drăguță.

Hai și după colț, pe Braziliei. Popas la un imobil căruia nu i-am fi putut reproșa decît astuparea geamurilor.

Renovarea lui a ieșit chiar bine; doar că acum lipsa fereștilor sare și mai mult în evidență, mai ales că s-au zidit și cele înguste dinspre stradă.