despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

tot Balcicul de sub Soare

Ei, fuse și vara asta, vara Balcicului! A treia vară la rînd în micuțul oraș; chiar o mai fi ceva, în plus, de zis?

Balcicul e la fel. Doar Moara s-a primenit și nu mai arată așa de dărăpănat – e-n renovare.

Balcicul e, deci, la fel. Doar bistroul Cedar – cel de lîngă plajă – s-a închis și-n locul lui a apărut altceva, oleacă mai curățel. Și habar n-am unde s-or fi risipit Ivan și băieții de-acolo, care bine mai serveau mîncarea.

S-au mai rotit chelnerii de la un restaurant la altul; s-au rotit și soliștii vocali care animă atmosfera seară de seară; a mai apărut un restaurant nou, înspre Castel, gata să înjumătățească clientela de la Coroana; cofetăria 7 lulele nu mai e cofetărie, ci doar cafenea – nu că-i vreo pierdere, asta – da-n rest, zău că-i același, Balcicul.

Același. Timpul a trecut cuminte în Balcic. Pescărușii țin iar ședință pe dig…

Doamne, ce-aș mai putea scrie, despre Balcicul lui 2015? Că serile-s la fel de liniștite, cu apa cuminte și limpede?

Că colțurile albe ale ale cleanțurilor nu mai îmbie pictorul să-și așeze fundul pe-un scăunel și să moaie penelul prin borcănașele cu văpsea, ci turistul să-și întindă selfie-stickul și să caute cea mai inspirată poziție pentru poză?

Nu-mi dau seama, așa că schimb vorba și vă zic că m-am fîțîit, firește, și prin împrejurimi. Am ajuns iar prin Varna, prilej să văd că orașul ăsta nu stă pe loc; s-a mai înfrumusețat și se simt oarecari investiții; nu doar în infrastructură, dar și-n transport.

Doar Dalboka-i neschimbată; aceeași cădere-n gol de pe cîmpia arzătoare drept pe malul apei, unde e răcoare și umbră. Și aceleași scoici. Și icre. Și crabi. Și hamsii.

Turismul e mai bun în Bulgaria; se simte. E o țară care-și face, încet, chibzuit și încăpățînat un nume; un brand. De la magneți de frigider la săpunuri; de la rahat aromat la cărticele; de la tricouri la miere cu trandafiri – Bulgaria își pune marca pe lucruri de care te atașezi cu drag.

Dar, desigur, astea-s detalii pe care nu le vrem luate-n seamă. Nu băgăm de seamă nici acum că bulgarul muncește mai serios și mai mult, poate pe bani mai puțini. Nu băgăm de seamă că și veselul chelner (zdravei, Niki! zrdavei, Evgheni!) care te-mbie cu meniul în mînă prin fața restaurantului, după ce-ți zîmbește și te pune la masă, aleargă cu două tăvi pline cu mîncare la alt client; și asta și luni, și marți, și miercuri, și joi, și vineri, și sîmbătă, și duminică: banii se cîștigă, nu se fac peste vară.

Ca să nu vă las chiar fără ceva nou din vacanța asta, iat-o hartă cu Balcicul de pe vremea cînd era la noi.

Am pus-o, cum m-am priceput, cap la cap, folosindu-mă de hărțile de aici. Dacă vreți să vedeți tot Cadrilaterul, puteți s-o faceți și pe-asta; doar că harta a ieșit cam mare.

Despre alte vacanțe la Balcic: 2013 – partea întîi | partea a doua | partea a treia | 2014

Balcic: a doua venire

După cum ştiţi – oameni fiind şi noi – ne-am luat, recent, o vacanţă. Şi fiindcă tare ne-a plăcut Balcicul văzut anul trecut ne-am întors tot la el. Dar cum! în aceeaşi perioadă, la acelaşi hotel, mîncînd la acelaşi restaurant şi reînprietenindu-ne cu aceiaşi chelneri; Balcicul rămăsese, parcă, acelaşi: în aşteptarea noastră.

Aş putea să fiu rău – şi leneş – şi să vă las doar să citiţi articolele de anul trecut, fiindcă nu-i mai nimic de adăugat; dar nu mă lasă inima s-o fac, fiindcă… fiindcă e ceva în plus.

Micul Balcic nu s-a schimbat, zic: asta-nseamnă că nici nu s-a-mbunătăţit, nici n-a decăzut prea tare. Aceiaşi chelneri te-mbie cu meniurile lor scrise în română, rusă, poloneză, germană şi engleză, aceleaşi magazine, aceleaşi hoteluri. Cele-n construcţie, tot în construcţie sînt; doar moara cea veche e-n reabilitare; Balcic e locul unde nu s-a întîmplat nimic.

Anul ăsta însă am fost mai harnici – ne-am mutat fundurile şi prin locurile din apropiere.

Întîi, ne-am dus să la Capul Caliacra. Dacă v-o veni vreodată pofta să-l vedeţi, aveţi grijă s-o faceţi pe-o vreme mai înnorată; altminterea soarele neiertător al cîmpiei dobrogene vă pune capac pe-acolo. La Caliacra ajungi prin Cavarna (şi-mi tot umblă prin cap nişte vorbe pe care nu ştiu de un’ le ştiu: „Varna, Cavarna, şi Plevna pe jumătate”). Cavarna e-un orăşel, tăiat de o şosea largă şi leneşă, ca mai toate şoselele frumoase ale Bulgariei. Blocurile sînt pictate cu feţe de-artişti pop-rock străini care au ajuns aici la un festival muzical.

Din Cavarna – printre eolienele cu care e-mpînzit plaiul – te duci, pe limba de pămînt ce se-ngustează mereu şi se-mpinge-n mare, pînă-nspre capăt, unde un bulgar îţi ia nişte bani şi-ţi laşi maşina pe dreapta. Acolo începe cetatea – adicătelea, ruinele ei.

Cetatea e-n regulă; impresionantă este însă priveliştea mării, departe-jos; şi faleza abruptă şi periculoasă. Faleza face toţi banii.

Cultura merge mînă-n mînă cu mîncarea; asta o ştiţi; şi – revenind spre inima continentului – merge bine de tot o oprire la Dalboka.

Da! – fusărăm şi-aici. Deodată drumul de cîmpie, dup-un colţ de cotitură, se prăvale-n apă şi de-abia ai unde să-ţi laşi maşina să zacă sub soarele orbitor.

Ştiţi că sînt oameni care vin aici – la Dalboka – din Bucureşti, ca să mănînce scoici. Constănţenii – mai norocoşi datorită apropierii – dau o fugă la midii aşa cum ne-am duce noi la iarbă verde.

Îi înţeleg. Este grozav. Nu-i doar bunătatea meniului; nu-i doar ieftinătatea notei de plată; e şi senzaţia de capătul-lumii şi amărăciunea de-a nu pricepe de ce nu putem face şi noi – românii – o astfel de afacere la noi în ţară.

La Dalboka-s două restaurante; unii zic să mergi neapărat în dreapta; alţii zic că merită să mănînci unele chestii doar în stînga… Lumea-i plină de oameni care cunosc totul.

Scoicile-s bune, deci. Porţiile-s îndestulătoare; cînd vezi chelnerii cărînd kile-ntregi de mîncare la mesele românilor pofticioşi, ţi se cam apleacă – dar trece cu bere rece.

Atît despre Dalboka; vă mai zic şi c-am trecut să vedem ce ştiu să facă vecinii cu turismul organizat – şi-am vizitat Albena.

Albena – în sine – e un Neptun, nimic mai mult. Dar, pe vreme ce Neptunul nostru s-a ruinat, Albena lor înfloreşte… Puternic încercată de ploi şi inundaţii înainte de-a vizita-o noi, Albena îşi revenea rapid, harnică şi organizată – se-nnoia sub ochii noştri.

E şi aici balamuc şi buluceală. Tarabe, atracţii, nebunii – bulgarii însă cunosc cum să te-nhaţe în aşa fel încît să-ţi placă. Te cheamă, te lasă să negociezi, te-mbie-n fiecare zi cu ceva nou; îţi vorbesc pe limba ta şi-o fac zîmbind. Nu ştii – tu, românul – dacă să te laşi sedus sau să priveşti totul cu-ncrîncenare, neînţelegînd de ce pizda mă-sii nu putem şi noi face turism…

Dar vacanţa la Balcic a fost în Balcic şi anul ăsta; aici a fost locul unde-am lăsat banii şi inima. Am căutat locurile lăsate de-o parte anul trecut: şi le-am găsit, după sute şi mii de trepte de piatră urcate şi coborîte…

Balcicul, hei… e numai o scară…

Balcicul – pe cît de bun e la mîncare dată turistului – pe-atît e de modest cînd e vorba de gustărele… Magazinele-s rare, patiseriile, covrigăriile lipsesc – dacă vrei ceva bun, trebuie să cauţi bine de tot; dar şi cînd găseşti patiseria, eşti ca-n rai. Cofetăriile – le-am găsit! – sînt de tot rîsul; vînd nişte chestii de parcă le-aş fi făcut eu. Drept îi că are o terasă c-o privelişte aşa de frumoasă, cofetăria numită „Sedemite luli” – că numai de mîncat nu-ţi aduci aminte acolo…

Balcicul – micuţul oraş serios bulgăresc – te face să te-ntorci în timp, căutînd prin cărţi lucrurile scoase din istorie. Am luat de-am citit pînă şi cartea lui Boia despre paradisul interbelic; dacă aveţi de la cine-o-mprumuta, face s-o citiţi; altminterea nu merită banii daţi.

Anul ăsta n-am mai vizitat dvoreţul – castelul, adică. Ce să văd? – buda reginei? Mersi-frumos, de astfel de istorie eu mă lipsesc cu bună-voie.

Lecția pe care românul trebuie s-o-nvețe în Balcic nu e cea istorică, fraților. Ci cea bulgărească. Înțelegeți – nu prea mai sînt ocazii de pierdut: acum – nu altcîndva – trebuie să socotim vitală seriozitatea lucrului bine-făcut, cu modestie și conștiinciozitate. Sînt multe lucruri de priceput; totul e să vrei. Să vrei să pricepi că trebuie să te-ntinzi doar cît ți-e plapuma, de pildă. Să accepți că lucrurile trebuie să aibă un preț – și prețul ăla trebuie să fie corect.

Bulgarii n-aruncă banii la gunoi așa cum o facem noi, aici.

Șezînd cu mîinile sub cur și plîngîndu-ne că nu ne iese ceea ce facem am rămas pe loc. Bulgarul merge pe o șosea mai largă și mai sigură; bulgarul privește la televizor emisiuni mai decente și mai interesante; bulgarul cumpără ziare mai consistente, cu tiraj la care presa noastră nu mai visează de mai bine de zece ani; bulgarul n-aruncă leul pe covrig; bulgarul are grijă de bunul său și-l folosește cu gîndul să-l păstreze.

… e de-ajuns să treci-napoi granița: să fii atît de-n România, de-odată, e deprimant.

Bulgaria – sigur că nu! – nu-i paradisul; e doar o țară normală, atîta tot. Paradisul n-a fost Balcicul pierdut – paradisul nu există. Există doar oameni care vor să facă mai mult și mai bine – doar pentru că este omenește să faci asta.

Probabil, însă, e românește să n-o faci. Naiba știe.

Articolele de anul trecut: partea întîi | partea a doua | partea a treia

din zbor: ce s-a mai închis

S-a închis Livada cu vișini – și îmi pare rău. Locul a rămas; zilele astea se trage tare pentru noii stăpîni: anume La finca by Alioli”. Alioli – restaurantul spaniol de pe Popa Tatu deschide aici; n-am înțeles dacă se mută – sau se inmulțește. Măcar n-a ajuns pe mîna cine știe cărui investitor nefericit.

S-a închis Balcic – restaurantul bulgăresc de la Perla. Asta nu-i chiar o noutate, fiindcă deja ființează, în locul lui, altul – chiar mai bulgăresc chiar: „Taverna La Ceflica”.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

după Balcic III

N-am înţeles dacă bulgarii ne-o ţin şi acum în nume de rău că le-am luat acum un secol Cadrilaterul. O fi fost un capriciu istoric? – nu ştiu; dar ştiu că orice capriciu se plăteşte; fireşte că, luînd judeţele astea două, România a avut ceva de tras cu ele; le-a colonizat, a construit drumuri şi căi ferate, a modernizat oraşe. Desigur, şi bulgarii ar fi făcut fix acelaşi lucru, dacă le-ar fi păstrat, nu? Balcicul rămîne o amestecătură de stiluri vechi şi noi, de istorii şi nostalgii – dar ştiţi ce? Chiar şi pe lîngă clădirile noi se păstrează un aer de ceva-cuminte-şi vechi.

Maşinile cu număr TX sînt foarte întîlnite şi la noi – mai ales prin Constanţa. TX (adică, în bulgăreşte, TH) vine de la fostul nume al oraşului Tolbuhin – azi Dobrici. Dobrici se chema şi înainte de a-l boteza – noi – Bazargic şi este şi reşedinţa judeţului în care se afă Balcicul.

Dar hai să ne plimbăm. Am putea porni chiar din centru. Aici se află atît vechea, cît şi noua primărie. Mai e şi o casă de cultură, poşta şi poliţia. Şi o răspîntie largă, unde trei străzi pleacă-n sus şi vreo două-n jos. În poza din stînga, vedeţi cum arată locul azi; în poza din dreapta, vedeţi cum arată locul odinioară…

Nu-i mare diferenţă, nu? În stînga – nu se vede bine – este o fîntînă cu doi lei, din care poţi bea şi azi o apă răcoritoare. Mai jos, înspre vechea primărie, mai dăm peste o fîntînă, cu ceva scris în turceşte – dar nu funcţiona…

 

Dacă-ţi iei vreo cinci minute să dai roată pieţei, arată cam aşa – adică frumos. Nu trec multe maşini. S-o iei în sus, s-o iei în jos? Să mergi în stînga, să mergi în dreapta?

Bine; e simplu: în sus – ieşi din Balcic; în jos – te-ntorci la mare.

 

Să ajungi în centru şi să nu vezi primăria cea veche? Nu se face. E o clădire frumoasă şi azi; se simte că e făcută în stilul (cum naiba să-i zic?) administrativ interbelic. Este desenată de Henrieta Delavrancea; socot că ei trebuie să-i mulţumim pentru acele case grozave construite înainte de război în Balcic: avea talent şi locul i l-a pus bine în valoare:

Cînd ai de ales între a o lua la deal sau la vale, e mai bine s-o iei întîi la deal; nu de alta, dar drumul de-ntoarcere să-ţi fie mai uşor. Deci, te afli în centru; centrul e străbătut de şerpuitoarea stradă Cerno More; dar dac-o iei mai la stînga, în sus, poţi să faci o plimbare minunată pe perechea de străzi Ivan Vazov şi Liuben Karavelov. Liuben Karavelov e strada dintre Casa de cultură şi Poştă; pe ea urcă maşinile.

Se întîlneşte – sus – din nou cu Ivan Vazov, pe care coboară maşinile; şi Ivan Vazov se întoarce în centru, printre Poliţie şi Poştă. Eu am luat-o pe drumul din stînga; am urcat pe Ivan Vazov, care-i o stradă încîntătoare, umbrită de castani bătrîni, mărginită de ziduri pietruite şi plină de linişte.

   

Ajuns sus, dacă nu te mai ţin picioarele – nici nu ştiu ce mai e de văzut pe acolo – te poţi coborî înapoi în centru pe Liuben Karavelov. Parcă e mai abruptă, strada asta; sau poate aşa-ţi pare deoarece un ditamai dealul îţi stă în cap…

    

… cum te întorci înspre centru, vezi din nou Primăria veche:

Dar ce se-ntîmplă cînd vrei – din centru – să o iei în jos? Dacă nu ţii drumul străzii Cerno More, poţi coborî pe K. Kisimov – o stradă care are ceva foarte mediteranean în ea.

Aici treci pe lîngă o măcelărie bună şi admiri – în capătul străzii, acolo unde se intersectează cu Peio Iavorov, o altă casă românească interbelică:

 

… în stînga, pe Peio Iavorov, ajungi înapoi în strada Cerno More. În dreapta, ajungi în Primorska. E frumos şi-n dreapta…

… dar mai frumos, de o mie de ori, e-n stînga: străduţa se îngustează, scări se lasă înspre parcul de jos, iar tu intri printre case aşa de frumoase, încît ştii că-s tot rămase de la noi:

Aşa am văzut eu Balcicul – oraşul. E mic, fără magazine care să te agaseze. Civilizat şi cuminte. Un oraş unde şi vînzătorul de brelocuri de la tarabă îţi scoate bon fiscal. Un oraş unde cele mai multe afişe de pe garduri sunt cele cu pomenirile morţilor (aşa-i obiceiul pe-aici). Un oraş unde-ţi poţi face prieteni. Un oraş unde nu face să mergi decît agale.

Şi tot agale face să vezi şi Castelul şi grădinile lui. E mai bine – socot eu – să intri pe la poarta dinspre mare, cea de jos; e mai simpatic aşa. Dacă nu-i lume multă, e plăcut aici. Treptele de piatră sînt marca Balcicului; sînt frumoase, dar te cam plictisesc şi obosesc, după o vreme…

 

Dar tot aici, în colţul ăsta e şi locul unde Balcicul îţi face cu ochiul: printre copaci bătrîni şi tufe verzi, marea sclipeşte vesel, albul coastei e curat – parcă ţi-ai face o casă aici.

… parc-ar merita să te faci bulgar, ca să te bucuri de Balcic.

după Balcic II

… aşadar, vă promisesem că vă povestesc despre Balcicul meu – ăla pe care l-am cunoscut. L-am cunoscut coborînd, căci – venind dinspre cîmpia înaltă tăiată de şosea – în Balcic, în oraş, cobori şi tot cobori. La-nceput, pare un sat; apoi pare un orăşel de provincie ca oricare altul – şi după un pic, începe să fie frumos…

… deodată, după un colţ nu mai apare alt colţ şi alt deal; apare marea. Începi să o ghiceşti pe după tufe, îndărătul caselor înşirate cuminte pe coaste. Şi drumul începe să-ţi placă şi mai mult; parcă tot cobori într-o poveste; pe-onoarea mea.

Bine-nţeles; eşti cu maşina: nu ai vreme să te uiţi prea mult în părţi şi te temi să nu rătăceşti drumul. Dar lasă-l naibii de GPS, că ştie să recalculeze traseul, chiar dacă îţi vine să te duci în altă parte. Vii, deci, de sus; şi tot cobori; şi coborîşul e tot mai frumos:

… serios? – te-ntrebi – chiar mergem la mare? Da: şi dacă nu crezi, te uiţi la numele străzii, care e Cerno More – adică Marea Neagră.

… casele sînt şi mai vechi, şi mai noi. Cele vechi sînt de dinaintea ocupaţiei româneşti.

… în poza de mai jos, în stînga este şi Patiseria; aceea pe care-am găsit-o mai după două zile, cînd am calculat că, dacă există măcar o patiserie în Balcic, acolo trebuie să fie. Şi scrie şi clar pe geam: topli zakuski; cum să nu-ţi dai seama că e o patiserie?

La un moment dat cam ajungi la nivelul mării; gata. Asta e strada Primorska. Pe-aici – pe the fashionable side – se construieşte, se investeşte, se schimbă peisajul. Nu e rău şi nici urît. Uneori îţi pare că ai de-a face cu-n mic orăşel grecesc…

… străzi se ghicesc, urcînd înapoi spre dealuri, din loc în loc. Îţi promiţi c-o să le iei la picior pe toate, cît mai repede.

… drumul se continuă, înspre Castel, printre copaci umbroşi şi multă verdeaţă. În dreapta ai un deal calcaros şi urci, urci din nou. Laşi o răspîntie în urma ta; dacă ai lua-o-ntr-o parte, ajungi înapoi sus în centru; în cealaltă parte, ajungi înspre Castel prin intrarea de jos:

… iar ţinînd-o înainte ajungi la Castel pe la intrarea principală – cea de sus.

Dacă nu vrei să treci pe la Castel în vipia amiezii – şi nu trebuie s-o faci, dacă ai de ales – te poţi întoarce iar la mare pe nişte scări întortocheate, de care te îndrăgosteşti:

Pe-aici te afli în plin Balcic de-al nostru. Castelul şi grădina lui stau mai sus pe faleză. Dar nu-ţi pasă de ele, pentru că ai văzut iar marea; şi marea de la Balcic e tare frumoasă…

… ai, de-a lungul coastei, o promenadă lungă, pe care seara e frumos să te plimbi. O, da – se construieşte mult pe aici, n-ai ce face:

Găseşti şi plaja cea micuţă, care mi-a plăcut tare mult. Era aşa aproape de locul unde-am stat! Ceea ce vedeţi în stînga, după umbreluţe şi înainte de dealul sterp, este terasa-bistro Cedar, unde am petrecut o bună parte din vacanţă, luptîndu-mă cu kebapul de miel, cu scoicile cu pilaf, cu lipiile unse cu usturoi şi caşcaval – şi cu multe alte nebuneli:

De la atîta mîncare, trebuie să-ţi mai pui picioarele la treabă. Seara, după cum am zis, promenada îţi arată un Balcic frumos, vesel – dar liniştit. Îţi faci drum printre restaurante şi te uiţi la felul-n care vechea clădire a morii imense se oglindeşte în apele mării…

Moara e dezafectată, e o ruină; nu-i totul lapte şi miere aici. Lîngă ea e-o piaţă de peşte, unde face să te duci dimineaţa să caşti gura. Mai încolo, după moară, se află nişte silozuri de cereale la fel de dezafectate, şi portul; căci din Balcic pleacă şi azi vapoare cu minereuri şi grîne. În faţă e o piaţă murdară şi plină de praf, mărginită de alte clădiri decăzute, de unde – făcînd-o la stînga – ajungi pe plaja cea mare din Balcic, cea de care v-am zis că-i cam murdară.

… Seara se lasă peste Balcic. Mai tîrziu în întuneric, spre Albena, se vor vedea luminile de pe coasta turistică a Bulgariei.

Închei acum plimbarea de început de prin Balcic. Dar mai e mult de povestit; plimbările prin centrul oraşului, pozele din colţurile misterioase, descoperirea a ce-a mai rămas din oraşul interbelic – data viitoare…

după Balcic

… iată că reuşii şi-n vara asta să mă rup de cele obişnuite; şi zău că mi-a priit! Nu mă laud cu vacanţe lungi, prin locuri de album – dar mă bucur că oriunde m-aş duce, oricît de banal ar fi locul, tot iese ceva care să mă-ncînte. Şi anul ăsta fusăi la Balcic – în Bulgaria, fireşte.

Drumul meu spre Balcic trece, fără-ndoială, prin 2 Mai: unde Casa Margo are aceeaşi terasă cu mii de flori; iar mai apoi – după cîţiva kilometri – începe Bulgaria mea.

Odată ce treci graniţa, ţi se oferă o şosea lină, pe care cauciucurile fîşîie fin şi oamenii merg mai normal ca-n ţara noastră. Laşi în stînga şi-n dreapta lanuri nesfîrşite, pădurici şi după nici o oră te afli-n Balcic.

Coborîrea în Balcic e o coborîre-ntr-un basm; străzile se unduiesc şi se împleticesc, strînse în brîuri de piatră; ai mereu cîte-un deal sau o stîncă mare pe lîngă tine; iar casele s-au înghesuit una-ntr-alta ca-ntr-un orăşel grecesc.

Nu; Balcicul n-are nimic românesc, la prima vedere. Şi te-ai aştepta să aibă; doar un sfert de secol l-am avut noi, dintr-o întorsătură a vremurilor; dar despre asta o să mai vorbim…

Să vă zic cum a fost. A fost bine. Dacă vreţi, vă zic numele locului unde-am stat; a fost un loc bun – şi aproape de plajă: la un minut. Să vă zic şi de plajă. În mijlocul Balcicului e o plajă somptuoasă, care se lăţeşte cam tot pe-atîta loc cît ne trebuie nouă să ne facem o casă. Mai e plajă şi-nspre Castel; dar acolo, ca să te bagi în apă, trebuie să treci strada, ca să zic aşa; cît despre plaja cea mare, cea de după port, mai bine mă abţin: cam prea pute, săraca.

Altceva n-am ce reproşa acestui orăşel, vă zic. Şi cum aş putea? M-am simţit bine aici – şi nu pentru că peste tot e cineva care pricepe româneşte; ci pentru că e un loc foarte prietenos turistului. Restaurantele te îmbie cu bunătăţi şi de-abia aşteaptă să te aibă drept client bun; devenind de-al casei, primeşti felurite bunătăţi gratis şi niciodată nu reuşeşti să cheltuieşti bani mulţi; pe cuvînt! Şi chiar vă trimit într-un loc de unde n-o să plecaţi decît cu mare, mare greutate: la bistroul Cedar – îl găsiţi voi…

Dar o belea tot are Balcicul: nu are şi el, acolo, un loc unde să vîndă pateuri, gogoşi, covrigi! Dacă vă zic că de-abia după două zile am dibuit prima patiserie, aţi crede că m-am ramolit.

O fi legat şi de felul lor – al bulgarilor – de-a fi. Poate nu le place să-şi risipească banii pe prostii; poate nu le place să-şi piardă vremea ducîndu-se după merdenele; poate o fi legat de eficienţa lor, care nu are nimic umil în ea, cum credem noi.

Aşadar, n-am găsit multe pateuri; dar puţinele găsite erau foarte bune. Am mai aflat – după o zi – o patiserie pe la autogară (cum de-am ajuns acolo, nu-i treaba voastră). În tot Balcicul văzut de mine nu se vinde nici măcar o şaormică mică; şi eu care mă aşteptasem să găsesc chiar maţe fripte! (am dat noi sfară-n ţară, dar pîn’ la Varna, cică, nu se face aşa ceva). N-am găsit nici o cofetărie, însă; aşa că primul lucru pe care l-am făcut în Bucureşti, la-ntoarcere, a fost să mănînc vreo două amandine mari…

În partea asta de ţară se vorbeşte o bulgară mai cîntată, mai altfel; dar în general m-am înţeles cu oamenii de pe la magazine, fără să mă ajut de română. Am fumat ţigări bulgăreşti; am băut bere bulgărească; am mîncat mezeluri bulgăreşti recomandate de vînzători bulgari; la restaurante am încercat tocăturile bulgăreşti şi kebapurile bulgăreşti – totul a fost, dacă nu v-aţi prins – cam bulgăreşte.

Balcicul e bulgăresc, degeaba mai visaţi voi la cine ştie ce splendori interbelice.

Să nu fim răi: Balcicul ăsta bulgăresc are foarte multe chestii româneşti în el; casele construite în perioada colonizării rezistă şi acum, făcînd centrul oraşului cochet şi misterios. Vechea primărie – făcută de români – e şi acum pe picioare; înăuntru e (dacă n-ar fi închis pentru renovare) Muzeul de Istorie.

Binenţeles, Balcicul are multe şi din oraşul de dinainte de-a fi fost Cadrilaterul pierdut de bulgari; case şi vile frumoase îţi ies în cale la tot pasul. Dar printre ele se îndesesc vile, hoteluri, pensiuni – aşa se întîmplă şi aici…

Balcicul are – n-ai cum uita – Castelul; dar niciodată n-am avut cine ştie ce nostalgii după dragostea Reginei pentru coasta asta bulgărească. Castelul nu există, n-a existat niciodată; există o căsuţă drăguţă, în care, pentru cinci leva, poţi să vezi o ghivetă şi-o vană de baie: nimic mai mult, fraţilor. Grădinile-s frumoase; chiar sînt ceva ce trebuie văzut – dar să nu vă pună Aghiuţă să mergeţi în vizită pe căldură, în timpul zilei: o să urîţi locul din tot sufletul: e aglomerat, e gălăgios, şi o să vă doară capul pînă seara…

Iertaţi-mă: ştiu că n-am mîncat scoici la Dalboka, că n-am fost să văd farul de la Şabla, că n-am ajuns la Caliacra şi nici la Tiulenovo; nu m-am bronzat nici la Albena – am fost ocupat, înţelegînd Balcicul.

Printre bălăceli şi ghiftuieli, am petrecut ceasuri lungi luînd la picior străduţele înguste, scoţînd limba pe scări abrupte de piatră, găsind umbre odihnitoare pe după dealuri şi răcorindu-mă la fîntîni vechi, cu apă rece…

Ciudat loc. Ce-o fi fost aici acum o sută de ani, cînd devenea al nostru? Cum era pe vremea cînd era şic să ai casă la Balcic şi satele se îndeseau cu români – români care-n scurtă vreme trebuiau s-o ia iar de la capăt, strămutaţi în vremi de război? Nu ştiu.

Ştiţi cît de mult îmi place Bulgaria; ştiţi cît de mult cred că ar trebui să ne înţelegem mai bine, ca popoare – şi să pricepem că ne-ar fi mai bine făcînd tot mai multe împreună.

N-o fi fost viaţa uşoară la Balcic atunci; dar acuma, pentru turist, e dulce. Ruşii-s la ei acasă; iar românii se poartă mai elegant ca acasă şi mai finuţ ca-n staţiunile de all inclusive. Soarele arde rău, şi-i toată ziua deasupra plajei; doar seara tîrziu se ascunde dup-o faleză albă.

… dar vă spuneam c-am căutat să înţeleg Balcicul; şi am făcut-o aşa cum ştiu eu: întîi văzînd, şi apoi punînd întrebările. M-am plimbat, am făcut poze, am tras cu ochiul; şi de-abia acasă am început să caut prin hărţi, cărţi de istorie, articole despre arhitectură.

şi ce am înţeles eu din Balcic, în articolul următor.

Pe unde să te-abaţi cînd ţi-e poftă III

Mi-am dat seama că e timpul să adaug cîte ceva la listele cu recomandări de anii trecuţi…

  • Africanele de la cofetăria Anomis (Panduri)
  • Ruladele cu ness de la cofetăria Nicoleta (Brezoianu)
  • Gogoşile şi langoşii de la gogoşeriile La Naşu (Prosper) şi La papa bun (Chirigiu)
  • Cabanoşii în foietaj de la acelaşi La Naşu
  • Covrigii de la cofetăriile Georgi
  • Sandvişurile cu jamon de la magazinul La Tienda (Tunari)
  • Şaorma românească de la fast-foodul La Cristi (Frosa Sarandy colţ cu Alexandru Cîmpeanu)
  • Quesadilla de la restaurantul Casa (Intrarea Spătarului)
  • Salata Balcic, brînza ca la Sopski de la restaurantul Balcic
  • Tartin de foie de la restaurantul Alioli
  • Cafeaua vîndută de Armeanu (strada Grigore Manolescu)

Dar – la orice listă – mai trebuie să şi mai tai cîte ceva. Cu inima strînsă spun că nu mai e ce-a fost cofetăria Constance, de exemplu; că Nicoleta nu mai face bănăţene cu carne; şi că Hristmari s-a închis…

Pe unde să te-abaţi cînd ţi-e poftă II | Pe unde să te-abaţi cînd ţi-e poftă I

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Balcic, FFWD

Ştiţi că – atunci cînd vine vorba de mîncare –  îmi place să caut locuri pe care să le laud, şi cred că vă daţi seama că am dat peste foarte multe locuri care nu mi-au plăcut; n-am scris despre ele, pentru că nu e nevoie: are cine să le critice, pentru că veştile proaste merg repede. Şi-apoi, chiar e frumos să scrii articole pozitive, dacă ai despre ce.

Restaurantul Balcic este unul dintre cele mai bune restaurante din oraş; l-am mai lăudat, şi o s-o fac şi azi. Mă bucur mult cînd revin într-un loc şi-l găsesc parcă şi mai bun, pentru că ştiu cît de greu e să menţii standardul ridicat. La Balcic se mănîncă tare bine; salata Balcic, brînza ca la Sopski, lipiile, kebabul – toate sînt o nebunie. Sînt gustoase, consistente, de-abia le dovedeşti, de-abia-ţi tragi sufletul după ce-ai mîncat o bunătate de-a lor.

Aici e singura chestie care nu mi-a plăcut. N-am mai văzut-o altundeva: ţi-aduc felul doi înainte să fi terminat de mîncat felu-ntîi.

E urît să faci de-astea, mai ales că nu-nţeleg ce atîta grabă; restaurantul nu e plin, nu aşteaptă clienţii la uşă.

Sînt restaurante unde aştepţi de ţi se urăşte între feluri; e rău şi aşa. Să zicem că e de bun-simţ să laşi acolo, 5-minute-ceva între debarasatul primului fel şi servitul celui de-al doilea.

Nu să bagi omului mîncarea pe gît în halu’ăsta. Dar – ăsta să fie păcatul Balcicului!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

2010 – ce am mîncat noi bun

Nu-s prea multe de zis. În 2010 n-am dat peste foarte multe lucruri; cîteva, totuşi, mi-au rămas în minte:

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

din zbor: 13 restaurante bune

… cele mai bune restaurante din Bucureşti, conform Time Out; sînt 13 categorii şi la fiecare, pe lîngă restaurantul cîştigător, aflaţi şi lista finaliştilor.

M-am bucurat să găsesc Balcic socotit ca fiind cel mai bun restaurant cu specific naţional.

Amănunte, aici.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos