despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

relația cu clientul și prețurile

Că se scumpește totul, vedem; cum anume se scumpește… e ceva ce nu prea vedem.

Mergem pe-ncredere: într-o dimineață micul comerciant își dă seama că «așa nu se mai poate» și pune mîna pe pistolul de lipit etichetele cu prețuri: 2 lei devine 2 lei și 50 de bani, 4 lei devine 5 lei… și tot așa.

Și asta e! Azi ni se pare scump, mîine ni se pare la fel, dar poimîine n-avem de ales: trebuie să cumpărăm!

Încredere, încredere, deci: dar cum de mereu prețurile astea urcă numai în salturi de 50 de bani, de un leu?

Dar dacă scumpirea justă e doar de 10 bani… sau de 70?

Rotunjitul ăsta l-am tolerat dintotdeauna din comoditatea – ce merge mînă-n mînă cu prostia – de a nu ne-ncurca cu „mărunțișul”.

Nu-i nici un motiv ca la aprozare, mici magazine, patiserii și alte unități comerciale neafiliate lanțurilor comerciale să n-avem prețuri precum „3 lei și 25 de bani”… dacă astea-s cele corecte!

Mai ales acum, cînd oamenii plătesc din ce-n ce mai mult cu cardul și nu mai e nevoie să le dai bomboane rest.

mărunțiș, căcățiș

Prima lecție despre bani am învățat-o demult, în Istanbul. Vremuri în care milionul de lire nu-nsemna mai nimic; cu toate astea fiecare comerciant îți dădea, conștiincios, restu-n firfirici metalici aproape fără nici o valoare, pe care nu rareori străinii, dacă nu-i refuzau, îi aruncau la gunoi. Însă turcii primeau monedele și le foloseau, pentru că – deși minusculă – valoarea lor exista. Adunîndu-le, puteai să plătești intrarea la toaletă, să-ți iei o sticlă de apă, un bilet de tramvai. Erau bani – iar banii nu se batjocoresc.

Noi nu sîntem așa și – dați-mi voie să vă zic – asta-i o trăsătură veche, încă de dinainte de inflația nenorocită de la-nceputul anilor ’90. Chiar și de pe vremea comunismului, vînzătorii se făceau că n-au rest iar cumpărătorii nu se-ncărcau cu monedele mai mici, cele de 5 și 15 bani.

Asta e: urîm mărunțișul! Nu ne place cînd, la chioșc, ni se dă o bombonică în loc de zece bani rest… dar și dacă primim moneda, o lăsăm pe tejghea.

Și ce urît ne uităm la moșul care vine, dimineața cînd nu-i aglomerație, să plătească la supermarket c-o pungă întreagă de monede strînse cu greu. Dar știm că sînt o groază de alți comercianți care nu-i primesc bănuții?

Iar cîți oameni n-au încotro: ca să scape de mărunțișul pe care nu-l vrea nimeni, își încercă norocul pe la cîte-un automat de cafea, sperînd să nu fie plină deja cutiuța cu monede a acestuia – caz în care aparatul nu mai are cum să accepte altele!

Și ce silă ni-i cînd se uită la noi – și vînzătorii, și ceilalți clienți – ca la ultimii cărpănoși cînd dăm să cumpărăm vreun covrig amărît cu zece monede de zece bani!