Înc-o toamnă prin Italia; unde să fie mai frumos decît pe unde e verde, lumină, unde serile-s dulci și calde?
După atîtea voiaje citadine-n țara asta, acum am simțit c-am ajuns – în sfîrșit – și la ea acasă. Sigur, Milano-i splendid; Napoli e dulcea nebunie a lumii; Roma rămîne cel mai frumos oraș de oriunde… dar aici, la Bari și prin împrejurimi, simți c-ai scăpat de iureș: că ești – repet – la Italia acasă.
Nu că părțile astea n-ar fi turistice – îs senzațional de turistice – dar le simți și omenești, obișnuite; dac-am pleca de-o dată toți călătorii, oamenii locului s-ar întoarce la viile lor, la măslinii lor, la viața lor.
Bari – cu el începem; aici e și aeroportul, aici e și locul de unde te pornești mai departe. Ca oraș, e pur și simplu tipic: gălăgios doar unde trebuie, liniștit așijderea; are un centru nou și un centru vechi: amîndouă-s de toate isprava, dar turistului lacom îi ajunge o zi să le vadă pe toate.
La fel de tipic e și felul celor de-aici. Se lasă seara și încă vezi că nu-i nimeni pe stradă, doar cei ce se risipesc spre casă; de-odată însă te pomenești înghițit de-un puhoi omenesc și toată lumea se plimbă, se așează la masă, se adună. E ca-n „scaunele muzicale”: dacă nu te-nvrednicești să-ți găsești un loc unde să te-oprești să mănînci, rămîi pe dinafară!
Pînă la turism, hai să lămurim iute cu cele de-ale gurii: mîncarea e foarte bună – pizza e fără cusur! – și au, desigur, destule feluri de mîncare regionale, de la paste pîn’la niște langoși de numa-numa. Ce să mai zici de dulciuri și de înghețată? Nu mai zici nimic, decît că-ți promiți că mîine o să faci cîțiva kilometri-n plus ca să scapi de ce-ai mîncat și-n seara asta.
Așadar – terminăm cu paranteza – Bari e simplu: are gara centrală, din care numaidecît intri-n orașul cel nou, cu magazine care-s deschise și dup-amiaza, înțelegeți.
Mai încolo dai de Adriatica și – pe o peninsulă frumoasă – vine orașul cel vechi; cu biserici – e și catedrala unde zace sfîntul Nicolae – străduțe-ntortocheate, piațete dulci: locul e cuminte, fără să sufere de îmbulzeala din alte părți – nu e nevoie să-ți faci programări să vizitezi nimic, nu stai pe la cozi la bilete: doar te plimbi și te pierzi prin ganguri, pe sub balcoane, în fel de fel de cotloane.
E și fireasca cetate, căreia merită să-i faci o vizită!
Oamenii mai și trăiesc pe-aici, ceea ce-nseamnă că găsim și mici afaceri – ateliere, garaje, una-alta. De fapt, să ai un garaj în Italia nu-nseamnă neapărat să și repari ceva: e de ajuns să te-ntîlnești cu cîțiva vecini și să ai unde să pui sticlele de bere. În lipsa garajului, domnii locului – unul nu vezi să iasă din casă fără geacă albastru-nchis – se mai strîng pe la vreo mezelărie sau tutungerie.
Dar de la Bari, oameni buni, mai și pleci: te-așteaptă alte locuri minunate.
Fleți, ne gîndisem c-o să ne urcăm în tren și poposim din atracție-n atracție: o oră acolo, două ore dincolo; părea simplu de-acasă, cînd ne uitam la hărți și orare.
Nu-i așa. Partea cu urcatu-n tren, da: pîn-aici se descurcă aproape orice turist. Gara lor centrală e frumoasă, funcțională; e drept că în ea mai operează încă alte trei gări – fiecare pentru altă companie feroviară, că doar n-am uitat cum e-n Italia – dar să zicem că nimeni nu rămîne pe peron, chiar și cînd în loc de tren află că-n ziua aia circulă doar autobuzul.
Problema, oameni buni, e atunci cînd ajungi în prima atracție plănuită; nu, nu prea poți doar s-o bifezi: te atrage, te îmbrățișează, nu te lasă s-o părăsești; ba chiar, cînd îți rămîne inima la ea, te-ntorci și-n ziua următoare.
Da… ne-am zis c-o să ajungem și la Brindisi, și la Lecce, și la Matera, și la Trani… cînd colo ne-am mulțumit cu Polignano a Mare, cu Monopoli și cu Alberobello. Nu-nțelegeți greșit: această mulțumire a fost atît de plină și de… mulțumitoare, încît ne-a ajuns, ne-a încărcat cu bine și cu frumos.
Prima oprire – și cea mai apropiată – e Polignano a Mare. Faci juma’ de ceas; trenul te lasă într-o gară micuță și-o iei pe prima stradă mare și frumoasă pe care-o vezi. Imediat te găsești în obișnuita piață a orașului, unde, pentru început, trebuie să cauți un locșor care arată – cum să zic? – ca un snack bar de pe la noi, din anii ’90: aici, însă, se găsește cea mai bună înghețată din Puglia; așa zic toți și – după cele cîteva kile de gelato din vacanța asta – zicem că au dreptate. Locului îi spune „Bar Turismo” și-i ținut de zeci de ani de aceiași oameni.
După asta, Polignano ți se desface ca același orășel vechi întortocheat: piațete, scări, ganguri, biserici unde ți-i drag să intri, balcoane și sumedenie de magazinașe drăguțe care – însă – nu strigă, nu țipă, nu te tîrîie înăuntru; de fapt, cam așa-i peste tot prin părțile astea.
După ce te umpli de tot tipicul și drăguțul ăsta ajungi la Mare, care aici e jos, sub tine, înspumată sub stîncile pe care s-a cocoțat orașul. Puzderie de bărci și vaporașe duc turiștii pe lîngă malul impresionant și stai cuminte să-ți vină rîndul la pozat cu albastrul în spate.
Și… atît? Nu: căci de-abia după asta începe minunatul Polignano. Golful lui pietros te face să uiți să pleci, să te faci una cu lespedea pe care te-ai așezat. Știi prea bine că vine vremea să te-ntorci acasă dar, după ce te mai uiți odată-n jur, știi c-o să vii aici și-n ziua următoare. Da: și noi care chiar credeam c-o să facem două orașe pe zi!
Sigur că ne-am întors; noi și alții ca noi, fiindcă da, are ceva golful, cu marea, cu stîncile; și noi avem nevoie de acest ceva. Cu îngăduință-i privim de sus pe cei aduși din larg, să admire grotele și abruptul de deasupra mării; cînd se apropie de mal în fiecare barcă începe să cînte „Nel blu dipinto di blu”. Cum altfel, cînd Domenico Modugno s-a născut chiar aici, în orașelul ăsta minunat?
La cîteva minute mai departe e Monopoli; ăsta e un pic mai oraș – mai mare, cu mai multă viață, cu mai multe cotloane.
… și cu un golf nu sălbatec, ci așa, mai citadin. Cum să nu-ți lași și aici o parte din suflet? Dar, of, biet Monopoli: ne place de tine, dar am promis că mai trecem odată înapoi în Polignano; te lăsăm.
Și la Alberobello acum; el nu-i pe coastă: din Bari ajungi aici cu alte trenuri ori autobuze. Pitulat în mijlocul pămîntului, e celebru pentru căsuțele lui din piatră – trulli – care fac un orășel întreg, ghiduș. Te cocoți printre ele, te sui pe lîngă acoperișuri, faci loc cuviincios mîțelor – unele chiar cu scaunul lor, nu-ți închipui că cineva le-ar da-ncolo.
Și localitatea în sine e drăguță, fără îndoială. Doar, pe măsură ce te depărtezi de satul ștrumfesc, totul devine tăcut, adormit; pășești pe trotuar cu gîndul că după perdele te urmăresc cu privirea doamnele primar, notar și farmacist și nu-ți vine să le tulburi dup-amiaza.
Sigur: în Puglia mai e încă pe-atîta – dacă nu mai mult – de văzut; însă ce folos dac-am fi înghițit, fără să ne priască, prea multe? Căci și locurile te-ndeamnă să te bucuri de toate pe-ndelete, ușor. Nu-nseamnă deloc că oamenii de-aici nu-s harnici: pămînturile-s grijite – nimic nu-i pîrloagă – viile se-ntind bogate și livezile de măslini îs nesfîrșite. Nicăieri nu-s măslini ca ăștia!
Ai prilejul – ajuns la ea acasă, așa cum am zis – să găsești și Italia cuminte, chibzuită: e încredibil cîte mașinuțe folosesc oamenii ăștia. Fiatul Panda – da, acel Panda, legenda anilor ’80 – e și azi întîlnit pe fiecare stradă; versiunea sa 4×4, cea fabricată împreună cu Steyr-Puch, nu are moarte. Iar gărgărița de 500 nu-i doar ținută de fală, în fața vreunui butic; cînd n-o folosesc încă, se ocupă s-o pigule, s-o restaureze și mai apoi o conduc cu mîndrie.
Cum să zic – știam c-o să ne placă; dar că ne-a plăcut atît de mult toamna asta în Puglia ne-a umplut de bine.
comentarii