despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… cînd chiar mă întrebam dacă mai există, iată că serviciul de închiriat biciclete „I’velo” s-a relansat: biciclete noi și… mai ales, prețuri noi: căci asta ne interesează.
Mai ales pentru că putem face o comparație.
Acum zece ani, cînd am început să mă folosesc de bicicletele astea, mă costa 35 de lei pe lună. Acum ar veni 99. Da, ce mai înseamnă un milion – ai zice? Ei, parcă totuși înseamnă.
Abonamentul anual, la vremea aceea, era 100 de lei. L-am reînnoit cîtă vreme a rămas așa; l-am reînnoit și cînd se făcuse 150 de lei – prin Pandemie – dar apoi, cînd a-nceput să se tot scumpească, m-am lăsat.
Acum doi ani era deja 250…
Azi a ajuns 365 de lei – și-i mult pe an pentru un serviciu care operează doar în inima Capitalei: în continuare, stațiile de biciclete nu s-au apropiat de cartiere.
Și, atîta vreme cît deplasarea în București te costă trei lei – și de banii ăștia poți merge oriunde și oricît timp de o oră-jumate cu transportul public de suprafață, care-n Centru, pe alocuri, a-nceput chiar să aibă o predictibilitate netăgăduită – bicicleta publică „I’velo” văzută ca alternativă ocazională e scumpă.
Știți și voi: a fost o vreme în care chiar părea c-o să fie o soluție – doar că nu s-a întîmplat.
Sigur, sînt mulți bicicliști pe străzi. Sînt oameni care chiar se deplasează pe două roți – indiferent că-i vorba de biclă, trotinetă ori scuter – dar nu e o masă cetățenească.
Miile de curieri care-și cîștigă pîinea strecurîndu-se printre mașini, gonind cu comenzile noastre-n cîrcă, nu se pun; mai degrabă ne fac să asociem și mai tare bicicleta cu sărăcia.
Însumăm lipsa infrastructurii dinăuntrul Capitalei, chinul de a te simți tolerat în trafic, imposibilitatea de a ieși din periferie fără mașină. Pistele de biciclete-s făcute de unii care nu-s bicicliști, trotuarele și trecerile de pietoni de alții care nu merg niciodată pe jos, traseele transportului public de oameni care nu s-au suit vreodată-n tramvai… iar infrastructura rutieră de niște personaje care, atunci cînd circulă, se folosesc de girofar și de legitimația de serviciu.
Jinduim la „normalitate”, la „civilizație”, așa cum le vedem în alte orașe din lume; sunt, însă, lucruri care în aceeași măsura de a fi oferite de către administrație, sînt cu adevărat cerute și asumate de cetățean.
Nu zic că e vina societății, chiar dacă nici ei nu i se pare important nici transportul public, nici transportul alternativ. Vina, desigur, e a oricărei administrații, căci prin grijă și viziune publică se plănuiește și se construiește viitorul.
Estimp, bicicleta nu e o soluție, așa cum încă speram acum 10-15 ani. Capitala nu are un serviciu public prin care oamenii să folosească bicicleta. Serviciul particular „I’velo” – singurul rămas funcțional – continuă să nu acopere decît un segment central și a ajuns să fie foarte scump: poate prețul abonamentului anual de 250 de lei să fie corect pentru operator, dar pare foarte mare pentru cel care s-ar da cu bicla! Alternative din trecutul recent ca „Citylink” și „Aperider” n-au trecut de stadiul experimental.
Se fac doi ani de cînd pe Splai s-au practicat benzile speciale pentru biciclete.
N-a murit nimeni; chiar putem zice că șoferii – de silă, de frică – nu se bagă.
Ce nu pot pricepe, însă, e felu-n care sînt folosite de autobuzele transportului public. Uneori șoferii gonesc pe ele, parcurgînd o stație în 30 de secunde. Alteori șed conștiicioși în trafic și tu – prostul de călător – pierzi cinci minute.
Aș vrea să ne fie clar care-i înțelegerea și – oricare-ar fi ea – s-o respectăm.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Da, avem niște tramvaie noi: ieee!
Cu altceva nu ne-am ales anul ăsta, să știți.
Nimica din transportul public n-a fost optimizat și îmbunătățit în folosul direct al călătorului. Ce? Unificarea liniilor de autobuz 173 și 232 și cele cîteva schimbări în liniile ce deservesc Ilfovul nu-s decît mărunțișuri.
Avem, în continuare, aceeași rețea de transport cu aceleași legături neîndestulătoare.
Greva transportului public de suprafață de la-nceputul anului nu a schimbat nici ea nimic.
Se circulă la fel cu călătorul. Ici-colea, într-adevăr, pare că-i mai curat înăuntru; pe dinafară, însă, mijloacele de transport continuă să arate jalnic; despre starea tehnică nu știu ce să zic – ținînd cont că depanările și mașinile de tractare nu prididesc, simt că e pe măsură.
La cîteva luni mai citim cîte un titlu îmbietor: „Primăria va moderniza liniile de tramvai”! Situația reală, însă, e: „Intenția primăriei de lansare de cerere de ofertă în vederea realizării unui antestudiu de prefezabilitate pentru stabilirea indicatorilor pe baza cărora se va bugeta întocmirea caietul de sarcini care stă la baza aprobării hotărîrii pentru lansarea licitației de execuție a lucrării”. Mă rog, caricaturizăm oleacă – dar cam aici sîntem și acum!
Am „reușit” ca după un an și-o vară să dăm drumul tramvaielor și troleelor de la Apaca, ceea ce ne pune serios pe gînduri la fiecare știre despre viitoarele astea proiecte de infrastructură.
La Răzoare… să zicem că se circulă în sfîrșit; dar nici acuma nu-s gata toate accesurile la stațiile metroului din Drumul Taberei.
Se parchează mai binișor în Centru; iar în Sectorul 4 nu a rămas nici un metru pătrat de arteră publică pe care primăria locală să nu-ți ceară măcar 50 de bani pentru lăsat mașina.
„Marile proiecte” ale Primăriei Generale se cîcîie – pardon: sînt „deblocate”; estimp, primăriile mici rad, într-un ritm uluitor, fiecare petec uitat și construiesc parcaje, ridică borduri, stîlpi și bariere; peste noapte parcă le vezi gătînd cîte-un pasaj ori o stradă de acces printre blocurile din suburbii.
Benzi pentru transportul public? Benzi pentru biciclete? Zero: dacă vă-ntrebați, de exemplu, despre schimbările din zona Floreasca-Dorobanți, sincer… nu-s gata.
Infrastructură pietonală? Nu: căci închiderea unui bulevard peste weekend ca să avem loc să mîncăm pizza și înghețată nu e decît un lucru drăguț.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
În orașul ăsta al nostru – așa de sucit – ai nevoie de mașină taman pentru momentele în care nu vrei să folosești mașina!
Ia, vrei să mergi în parc, să te plimbi, să te recreezi, să te dai cu bicla.
Sau vrei să te duci în centru, să-ți porți picioarele pe străzi deschise pietonului.
Dar îți dai bine seama că n-ai cum s-ajungi lesne, fără să te umpli de nervi, ba chiar fără să simți că viața ți-i pusă-n pericol.
Astea-s treburi știute – doar noi scriem despre ele de atîția și atîția ani!
Și nici unul din cetățenii Capitalei nu-nțelege de ce niciodată n-au fost rezolvate; ba – mai mult – de ce nici acuma n-au fost măcar luate în seamă.
Culmea – pentru început nu e nevoie, pentru îmbunătățirea locuririi noastre, de o revoluție a infrastructurii, ci de ajustarea ei.
Cum ar veni, pînă la crearea unor veritabile culoare de acces a bicicliștilor și pietonilor din fiecare cartier atît către inima orașului, cît și către punctele locale de interes reprezentate de centre comerciale și locuri de recreere, oamenilor le-ar fi de folos practicarea și unor improvizații cît de cît sigure, fără obstacole deosebite.
Fiecare ar înțelege folosul și – după o vreme – fiecare și-ar găsi locul din spațiul public!
Dar – uite, na! – în continuare bucureșteanul își cațără bicicletele pe mașină ca să se ducă-n parc, la cîteva stații.
De ce? De-aia, fiindcă preferă să se chinuie așa decît să se știe-n primejdie.
Citiți și:
Pare că sîntem într-un soi de punct mort.
Bicicleta – în București – stagnează.
Cine o folosea ca mijloc plăcut de deplasare o face-n continuare, conștiincios: înțelegînd limitările, constrîngerile, minusurile.
Cine o-nțelegea – pieton ori șofer – o face de asemenea și acum: respectînd locul tuturor de pe stradă.
Doar că interesul pentru bicicletă n-a crescut!
O vedem: serviciile de închiriere sînt la fel de prăpădite, scumpe și-n nici un caz socotite ca o utilitate publică. Pistele n-au fost încurajate și nici duse la nivelul următor, de folos adus cetățenilor care vor să ajungă de colo-colo și nu bicicliștilor în sine.
Bicicleta – în București – nu aduce plăcere. Pasionatul își urcă mai degrabă bicla pe mașină și pleacă unde vede cu ochii.
Și, să fim tare drepți, bicicleta nici măcar nevoie nu este: și nici aparentul schimbat al obiceiurilor din ultimii doi ani n-a încurajat oamenii să se deplaseze pe două roate.
A – e folosită ca mijloc de deplasare utilitar de curieri și livratori; dar asta-i cam altceva!
… bicicleta a retrogradat din statutul firav de obiect de fițe; nu-i privită nici ca mijloc de practicare a sportului.
Deocamdată am stabilit ce nu e: nu e aproape nimic; nu aici, în Capitală.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Cînd orașu-i urît – și Bucureștiul poate fi foarte urît! – toamna-i și mai mohorîtă, cu ploile, udeala, vîntul și mizeria ei.
Îs zile, fără îndoială, în care nu-ți vine să scoți nasu-afară, nici dacă ai noroc să te poți urca din casă direct în mașină…
Cu toate astea, săptămîna trecută – una cu zile-n șir friguroase și ploioase – numărul biciliștilor bucureșteni numai mic n-a fost!
Feriți de intemperii, cu haine prin care nu trece apa și vîntul, păreau că dau cu tifla celor ce suceau butonul climei mai tare în cutiile de tablă motorizate.
Mie mi-a plăcut asta: e ceva ce-am văzut nu odată, prin felurite orașe vestice – ceva ce se cheamă normalitate.
Nu: mie nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să merg cu bicla prin ploaie; prea-mi aduce aminte de vremuri în care oamenii erau nevoiți să trăiască în condiții cumplite, degradante. Dar îmi place să văd că omul de azi face ce-i place, ce-i aduce mulțumire, ce i se potrivește.
E mare lucru, să știți.
Bicicleta, scuterul, trotineta sînt feluri simple și la îndemînă de a îmblînzi Orașul.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
În Bucureștiul de azi nimic nu mai merge.
Și, cu toate astea, unele lucruri se-ntîmplă; și se-ntîmplă atît de pocit și de sucit, că-ți vine să-ți iei cîmpii.
Străzile, șoselele și bulevardele-s niște locuri largi pe unde circulăm cum mai țineam minte de pe vremuri: aici parcă erau două benzi, dincoace era o zebră, colo-șa se făcea o săgeată de mers la stînga – fiindcă, firește, marcajele rutiere lipsesc; iar acolo unde mai sînt le găsim șterse și trase aiurea.
Trotuarele-s rupte, strîmbe, pline de pericole.
Dar uite că se face ceva! Pe 13 Septembrie s-a refăcut marcajul benzii de biciclete de pe trotuar.
Nu contează că e o „bandă” care duce de nicăieri, nicăieri; că nimeni n-o poate practica din cauza gropilor, șleaurilor și a petecelor de asfalt care produc denivelări; nu contează că „banda” asta n-ar fi trebuit pusă aici niciodată.
Contează că undeva, într-un catastif, banda asta există – și ca atare, trebuie să fie „întreținută”.
Ți se face scîrbă: și cînd se face ceva, ceva-ul ăla nu-i de folos.
Toată lumea, bag-sama, se coiește întrebîndu-se „dar pe unde să băgăm noi benzile pentru biciclete”.
Mă tem că întrebarea e greșită – anume că benzile pe care să poată circula bicicleta, trotineta și chiar scuterul cu cel mult 30 la oră nu trebuie băgate nicăieri.
Ele doar trebuie trasate cît mai natural, convenabil și sigur și de-abia dup-aia ne putem întreba… „pe unde să mai băgăm mașinile”.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Scopul, săracu’, o fi frumos; să ții loc de parcare pentru vreun client – sau poate pentru șăfu – dar mitocănia, chiar cînd îmbracă forme simpatice, tot mitocănie se cheamă.
Cetățeanul vede doar niște biciclete care ocupă spațiul public – și orice ocupă spațiul public e semn de mitocănie.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii