despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

și zicem să lăsăm mașina.

În orașul ăsta al nostru – așa de sucit – ai nevoie de mașină taman pentru momentele în care nu vrei să folosești mașina!

Ia, vrei să mergi în parc, să te plimbi, să te recreezi, să te dai cu bicla.

Sau vrei să te duci în centru, să-ți porți picioarele pe străzi deschise pietonului.

Dar îți dai bine seama că n-ai cum s-ajungi lesne, fără să te umpli de nervi, ba chiar fără să simți că viața ți-i pusă-n pericol.

Astea-s treburi știute – doar noi scriem despre ele de atîția și atîția ani!

Și nici unul din cetățenii Capitalei nu-nțelege de ce niciodată n-au fost rezolvate; ba – mai mult – de ce nici acuma n-au fost măcar luate în seamă.

Culmea – pentru început nu e nevoie, pentru îmbunătățirea locuririi noastre, de o revoluție a infrastructurii, ci de ajustarea ei.

Cum ar veni, pînă la crearea unor veritabile culoare de acces a bicicliștilor și pietonilor din fiecare cartier atît către inima orașului, cît și către punctele locale de interes reprezentate de centre comerciale și locuri de recreere, oamenilor le-ar fi de folos practicarea și unor improvizații cît de cît sigure, fără obstacole deosebite.

Fiecare ar înțelege folosul și – după o vreme – fiecare și-ar găsi locul din spațiul public!

Dar – uite, na! – în continuare bucureșteanul își cațără bicicletele pe mașină ca să se ducă-n parc, la cîteva stații.

De ce? De-aia, fiindcă preferă să se chinuie așa decît să se știe-n primejdie.

Citiți și:

ce nu e bicicleta

Pare că sîntem într-un soi de punct mort.

Bicicleta – în București – stagnează.

Cine o folosea ca mijloc plăcut de deplasare o face-n continuare, conștiincios: înțelegînd limitările, constrîngerile, minusurile.

Cine o-nțelegea – pieton ori șofer – o face de asemenea și acum: respectînd locul tuturor de pe stradă.

Doar că interesul pentru bicicletă n-a crescut!

O vedem: serviciile de închiriere sînt la fel de prăpădite, scumpe și-n nici un caz socotite ca o utilitate publică. Pistele n-au fost încurajate și nici duse la nivelul următor, de folos adus cetățenilor care vor să ajungă de colo-colo și nu bicicliștilor în sine.

Bicicleta – în București – nu aduce plăcere. Pasionatul își urcă mai degrabă bicla pe mașină și pleacă unde vede cu ochii.

Și, să fim tare drepți, bicicleta nici măcar nevoie nu este: și nici aparentul schimbat al obiceiurilor din ultimii doi ani n-a încurajat oamenii să se deplaseze pe două roate.

A – e folosită ca mijloc de deplasare utilitar de curieri și livratori; dar asta-i cam altceva!

… bicicleta a retrogradat din statutul firav de obiect de fițe; nu-i privită nici ca mijloc de practicare a sportului.

Deocamdată am stabilit ce nu e: nu e aproape nimic; nu aici, în Capitală.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

îmbucurător.

Cînd orașu-i urît – și Bucureștiul poate fi foarte urît! – toamna-i și mai mohorîtă, cu ploile, udeala, vîntul și mizeria ei.

Îs zile, fără îndoială, în care nu-ți vine să scoți nasu-afară, nici dacă ai noroc să te poți urca din casă direct în mașină…

Cu toate astea, săptămîna trecută – una cu zile-n șir friguroase și ploioase – numărul biciliștilor bucureșteni numai mic n-a fost!

Feriți de intemperii, cu haine prin care nu trece apa și vîntul, păreau că dau cu tifla celor ce suceau butonul climei mai tare în cutiile de tablă motorizate.

Mie mi-a plăcut asta: e ceva ce-am văzut nu odată, prin felurite orașe vestice – ceva ce se cheamă normalitate.

Nu: mie nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să merg cu bicla prin ploaie; prea-mi aduce aminte de vremuri în care oamenii erau nevoiți să trăiască în condiții cumplite, degradante. Dar îmi place să văd că omul de azi face ce-i place, ce-i aduce mulțumire, ce i se potrivește.

E mare lucru, să știți.

Bicicleta, scuterul, trotineta sînt feluri simple și la îndemînă de a îmblînzi Orașul.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

cine face și de ce?

În Bucureștiul de azi nimic nu mai merge.

Și, cu toate astea, unele lucruri se-ntîmplă; și se-ntîmplă atît de pocit și de sucit, că-ți vine să-ți iei cîmpii.

Străzile, șoselele și bulevardele-s niște locuri largi pe unde circulăm cum mai țineam minte de pe vremuri: aici parcă erau două benzi, dincoace era o zebră, colo-șa se făcea o săgeată de mers la stînga – fiindcă, firește, marcajele rutiere lipsesc; iar acolo unde mai sînt le găsim șterse și trase aiurea.

Trotuarele-s rupte, strîmbe, pline de pericole.

Dar uite că se face ceva! Pe 13 Septembrie s-a refăcut marcajul benzii de biciclete de pe trotuar.

Nu contează că e o „bandă” care duce de nicăieri, nicăieri; că nimeni n-o poate practica din cauza gropilor, șleaurilor și a petecelor de asfalt care produc denivelări; nu contează că „banda” asta n-ar fi trebuit pusă aici niciodată.

Contează că undeva, într-un catastif, banda asta există – și ca atare, trebuie să fie „întreținută”.

Ți se face scîrbă: și cînd se face ceva, ceva-ul ăla nu-i de folos.

„pe unde băgăm”

Toată lumea, bag-sama, se coiește întrebîndu-se „dar pe unde să băgăm noi benzile pentru biciclete”.

Mă tem că întrebarea e greșită – anume că benzile pe care să poată circula bicicleta, trotineta și chiar scuterul cu cel mult 30 la oră nu trebuie băgate nicăieri.

Ele doar trebuie trasate cît mai natural, convenabil și sigur și de-abia dup-aia ne putem întreba… „pe unde să mai băgăm mașinile”.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

mitocănia drăguță

Scopul, săracu’, o fi frumos; să ții loc de parcare pentru vreun client – sau poate pentru șăfu – dar mitocănia, chiar cînd îmbracă forme simpatice, tot mitocănie se cheamă.

Cetățeanul vede doar niște biciclete care ocupă spațiul public – și orice ocupă spațiul public e semn de mitocănie.

bicicletă 1 – pieton 0

Ăl mai prost, ăl mai slab – ăla suferă întotdeauna cel mai tare.

Ce bucurie că pe Splai biciclistul împărățește, dîndu-i-se o bandă-ntreagă numai pentru el, dacă în tot timpul ăsta prăpăditul de pieton nu mai poate să mai meargă pe trotuar, întrucît mașinile numai aicea se mai pot pripăși?

Listă de articole selecționate despre transportul public – aicilistă de articole selecționate despre infrastructură – aici

Pe două roți – ca pe roate?

Piața Victoriei, cald, pe-nserat. Lume – buluc; „ce mai vor și ăștia, de ce s-au strîns iar aici?“ dai să-ntrebi, pînă cînd vezi că se face verde și toată lumea asta o ia din loc… și te prinzi că nu era altceva decît normalitatea a zeci de oameni pe biciclete și trotinete care se duc acasă.

Grozav ce s-a schimbat lumea bucureșteană, în ultimii cîțiva ani!

Nu doar că s-au înmulțit cei care merg pe două roți, ci – mai ales – că am început să luăm aceste două roți ca pe ceva normal. Am parcurs un drum lung: biciclistul nu mai e ciudat și nici tolerat – gata!

Și totuși, ceva nu s-a schimbat: anume obtuzitatea autorităților locale.

Practicarea noilor piste de biclete apărute în Capitală a rămas jalnică; continuăm să avem loc berechet nevalorificat pe majoritatea șoselelor noastre, continuăm să avem benzi pentru automobil mult prea late – favorizînd goana și, din cauza intersecțiilor nesincronizate, opririle dese – cînd cel mai simplu ar fi să îngustăm cît mai mult benzile de pe carosabil, astfel încît să se circule mai încet, mai atent și… mult mai fluent!

M-am uitat și la experimentele benzilor dedicate traficului pe două roți din sectoarele 4 și 6. Nu trebuie să credem habotnicia că locul lor nu-i pe trotuar – la urma urmei, nu toți bicicliștii-s pricepuți și gata să-nfrunte traficul – dar culoarul rezultat e o panglică vălurită, sinuoasă, ce ocolește pomi, stîlpi și stîlpișori, casete tehnice, lanțuri ornamentale, tomberoane, stații de autobuz… cu atît mai tare e descurajat biciclistul neofit să se-avînte din cartier înspre restul orașului.

Da… e „bine că s-au făcut“… dar era bine să se facă bine!

Acolo unde trotuarul e mulțumitor de lat, benzile de biciclete noi sînt comode, precum pe Bulevard, spre Kogălniceanu.

pe Splai – bicicletele pe prima bandă

Splaiul nostru trece, în vara asta, printr-o nouă prefacere urbanistică!

Toată prima bandă va fi numai și numai pentru biciclete. Gata cu mașinile parcate, gata cu vuietul de lîngă trotuar…

Și, din păcate… gata cu banda specială, dedicată autobuzelor care circulă pe aici: linii grele, a căror atractivitate e distrusă de fiecare minut pierdut în trafic: 104, 123, 385, 336.

Încă mai cred că, pentru buna funcționare a Capitalei noastre, prioritizarea transportului public e vitală. Nu mă oftic – chiar mă bucur – cînd văd cum fratele meu pe bicicletă și trotinetă se duce pe lîngă mine cu iuțeala vîntului. Mi se pare cumplit să văd cum zeci de oameni șed prizonieri în cutii de tablă: autobuzul e acela care trebuie să treacă cel mai repede, și pe lîngă bicicletă, și pe lîngă mașină: asta trebuie să vedem că se-ntîmplă, ca să ne convingem să ne suim în transportul public.

Dacă pe noua arteră Fabrica de glucoză banda pentru biciclete e o glumă proastă, aici e, parcă… prea mare. Nu știu; simt că în continuare nu folosim tot spațiul aflat pe drumurile publice așa cum trebuie; de multe ori benzile auto îs prea late: ia să le facem mai înguste oleacă, și să vezi cum se disciplinează traficul și se mai reduce goana șoferului…

Desigur, deocamdată, noua bandă rămîne parcare – mai ales în preajma instituțiilor statului român care, pe lîngă faptul că s-au împroprietărit cu străzi și trotuare întregi, atrag trafic important.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aicilistă de articole selecționate despre infrastructură – aici

cîteva recomandări

Trei sferturi din poporul care face mișcare se duce de-și ia lucruri din „Decathlon”. N-am inventat noi apa caldă – mergeți și prin alte orașe mari din Europa și-o să găsiți magazine dintr-astea peste tot, chiar în buricul tîrgului.

N-am cum să fiu cîrcotaș – nu s-a-ntîmplat să am vreun lucru din „Decathlon” care să mă dezamăgească; treaba e cam la fel cu „Ikea”.

Fiindcă spori pofta oamenilor pentru mersul cu bicicleta, și sport în general, magazinul vinde de rupe; și, avînd deja prin casă o samă de lucruri luate de-aici, nu strică să las mărturie că-s reușite.

Trotinetele „Oxelo” – alea simple, fără farafastîcuri, care-s pînă-n trei milioane – îs trainice și țin la tăvăleală; un adult mai pirpiriu le poate folosi fără grijă.

O bicicletă de apartament „Domyos” – care, la cinci milioane, ține o familie-ntreagă-n formă.

O surpriză-i bicicleta pliabilă „B’twin” – am ales-o fiindcă intră lesne-n portbagaj, lăsînd loc îndeajuns și pentru alte troace plus cumpărături; poate s-o facă și s-o desfacă și-un copil; iar un adult – chiar și găligan – o să stea comod pe ea și chiar o să prindă ceva viteză.

Oleacă mai scumpă uneori decît echivalentul disponibil în hipermarketuri ori online, marca proprie „Decathlon” e – în utilizare – bună și simplă; ușor de scos din cutie și gîndită bine.