despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Cînd ni se ia de Capitală, unde să fugim? La Giurgiu, la Buzău, la Ploiești? Haida-de! – tot la Brașov ajungem.
Contăm pe el – e un fapt – dar și el contează pe noi – neîdoielnic. Știm și noi, știe și el: știe prea bine!
Ne-nțelegem, deci, noi cu Brașovul. Ne-așteaptă mereu, ba chiar de fiecare dată cu ceva-n plus; și nu știu cum îi iese, dar cînd ne pomenim pe-aici, face el ceva și-și ascunde norii după al doilea rînd de vîrfuri, lăsîndu-ne cu Soare și vreme bună.
Ce-i drept, începe să se cam simtă toamna de-acuma, dar peste zi încă te mai păcălește dogoarea și seninul; și tot locul e cuminte și cald.
Dar cînd și ce nu-i frumos pe la Brașov?
Orașul, turnurile, Piața, Cetatea, Poiana, Rîșnovul și Branul, ba chiar și nenorocitele alea de drumuri care par tot mai lungi, indiferent că-s pe Valea Prahovei ori prin Cheia.
Despre oraș, n-ai ce să mai zici: l-ai tot văzut, îl știi, tot ce te face să-l cauți din nou și din nou e la locul său; o duce atît de mulțumitor, încît nu-i nevoit să facă niciodată pași mari înspre cine știe ce îmbunătățiri. Da, peisaje; da, istorie; da, turismul: da, noroc cu toate astea, dar nu-i doar noroc în Brașov. Fără să fie neapărat excelența autohtonă nici în civilizație, nici în civism, nici în arhitectură, nici în atracții, uite că rămîne un etalon al căii de mijloc, cea pe care are loc fiecare.
Puține orașe-s alea care nu se sinchisesc de faptul că nu-s buricul țării; Brașovul e unul din ele – pe de-o parte ferit de păcatul meschinăriilor provinciale și pe de alta avînd înțelepciunea să nu caute să dea lecții. Și uite că-i iese.
alte articole de pe-aici: Braşov după sufletul omului • spre Brașov • prin depresiune • Fundata • Prejmer
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Frumoasă-i vara.
E vremea aia care te-mbie s-o ștergi; să fugi; să te duci unde vezi cu ochii; să te-abați.
Să vezi locuri – alte locuri; să faci chestii – alte chestii; și, cumva, să le faci pe toate deodată, în același timp.
Să pleci la drum – dar să și te-oprești într-o poiană. Să vezi orașe noi – deși te-ai săturat de oraș și de orașe. Să urci dealuri doar ca să le cobori. Să stai la soare doar ca să te poți băga la umbră.
Te cheamă Țara asta frumoasă, s-o vezi, s-o înțelegi…
Așa c-am fugit; de București, de lume – dar fiindcă în preajma vacanței de Sîntămărie tot bucureșteanul face fix același lucru, deși fugi… nu prea ai unde să te-ascunzi!
Da’ zic c-am izbutit.
Întîi de toate, am luat drumul muntelui și-am lăsat de la noi, odată-n plus, mergînd pe blestemata aia de Vale a Prahovei. Cît de ciudă mi-e că nu mai cum să te bucuri de nimica pe-aici! E aglomerat – cumplit! – și totul parcă a încremenit în rău și-n urîțenie. Îmi aduc aminte de vremurile frumoase cînd – dac-aveai chef – te puteai plimba între Bușteni și Sinaia; cînd Cumpătu era o oază liniștită; cînd drumul dintre Azuga și Predeal era o poezie! Azi nu mai știi cum să fugi de locurile astea: și-i așa păcat.
Am fugit; pîn-la Prejmer.
Prejmer îi o localitate micuță, așternută-n cîmpia depresiunii Brașovului. N-ai ce face pe-aicea, decît să-ți găsești o pensiune dichisită și să tîndălești serile-n grădină, lăsînd timpul să se scurgă leneș și să se facă noapte – cînd, stînd în iarba-nrourată, vezi toate stelele cerului și le poți număra pe cele căzătoare. Deși se simte paragină, deși-i destulă decădere, e loc cu oameni harnici, așezați, unde cei mici încă-ți mai dau bunăziua pe stradă.
Și loc de văzut cetatea.
Să fim cinstiți, nu-i o cetate dintr-aia cocoțată pe-un cleanț trufaș, care păzește, sumbră și amenințătoare, vreo vale. E altceva – e o întăritură încăpățînată, încovrigată, pe care n-ai cum s-o iei însă la șuturi! E construită-n jurul unei biserici frumoase și, după ce te bagi matale înăuntru… nu mai vrei să ieși.
Știți ce-i acolo? … sute de chilii micuțe, numerotate frumos, unde fiecare familie din sat se putea adăposti cînd era – Doamne-ferește! – un pericol; oamenii își duceau fain-frumos familia și slănina la loc sigur și – de sus – dădeau cu pușca-n dușmani.
Zici că ești într-un stup!
Fiece cămăruță-i numerotată și turistul obișnuiește să-și facă poză-n fața camerei care are numărul vîrstei sale.
Și te cocoți – trepte-nguste, treceri șubrezite, poduri; urci printr-un loc și cobori prin trei.
                                 
Zău dacă ne-a mai venit să plecăm de-aici; dar trebuia, că la șase seara se-nchide.
După ce lași în urmă Prejmerul – cît să stai? în februarie se laudă cu un festival al clătitelor, dar în restul anului nu găsești nici măcar una, s-o ungi de poftă cu gem – mai faci un pic și intri-n Covasna. N-am vizitat orașele – deși m-aș fi băgat pe la Sfîntu să văd ce pîine mai coace Dioszegi – pentru că, în zare, se vedeau culmi verzi pe unde-s risipite atîtea comori.
Aici e o zonă balneară de poveste. Felurite izvoare minerale, grote puturoase, tăuri fără fund, aer bun, liniște – ai zice că-n fiecare locșor mai răsărit e cîte-o fürdő – o oază de-mbăiere și de sănătate.
Din Bixad, lăsînd șoseaua pe care te-ai plictisit să numeri stîlpii cu berze (sînt peste 300 de cuiburi în secuime), iei drumul spre Sfînta Ana – lacul ca un vailing născut într-un crater de vulcan stins. Drumul – ce să zic eu? – e pocit rău; n-are, săracul, nici o groapă, ci numai petece; dar știți cum? petec lîngă petec și petec peste petec. Da’ să nu vorbesc cu păcat; măcar așa, mergînd cătinel, ai timp berechet să te uiți în jur – și e minunat. Poate l-or ține așa ca s-arate cît de rău o duc, naiba știe; că-n fiecare vară maghiarii se strîng cu mare fală la Balvanyos – cătun care-i la doi pași, într-o vale încîntătoare.
La un moment dat, însă, drumul devine impecabil – semn c-ai trecut granița de județ în Harghita – și te apropii de Sfînta Ana.
     
Zic că n-are haz să vii pe-aici la sfîrșit de săptămînă – e lume ca la balamuc – da’n zilele obișnuite e tare drăguț. E de-ajuns pentru toți; și toți, mari și mici, se bălăcesc, se simt bine și-s mulțumiți. Ferice loc! Cît am stat pe-acolo – scăldîndu-ne – se-auzea și-o fanfară care cînta vesel, deși Soarele dogorea; era o fanfară inimoasă! Te prinzi că o fanfară dintr-asta se pricepe cînd vezi cît de bine-i ies bucăți precum „Louie, Louie” – nu pot să explic cît de bine se-auzea printre brazi.
Cre’că și urșii s-opriseră s-asculte; îs urși pe-aici, da’ cică te lasă-n pace dacă nu vorbești românește.
Grozav de bine a fost la Sfînta Ana. Surprinzător pentru turistul pățit, lipsesc tarabele cu „suveniruri”; e o dugheană cu kürtős și-o chestie ce pare terasă – dar pentru nevoile fiziologice, bănuiesc că pădurea are destule tufe. De-aici, peste munte ajungi numaidecît la Tușnad la băi, da’ asta pe-o potecă; lîngă lac se găsește și-o mlaștină; și – prin păduri, spre Balvanyos – izvoare, peșteri; vreme s-ai să le vezi pe toate!
La Tușnad trece Oltul – încă mic și tînăr – și lîngă el miroase-a mentă și-a iarbă crudă. Apa ce vine din fel de fel de izvoare-i rece și te-nviorează după ce mergi prin arșiță. Zici că ai ajuns în alte timpuri, mai liniștite; dacă n-ar fi șoseaua pe care-aleargă sutele de mașini, ai uita de tot.
… șoseaua, însă, te poartă și-napoi…
                   
Ne trăgea ața la Brașov: nu-l mai văzusem de prea mult timp! L-am regăsit cu mare bucurie. Neschimbat: nu neapărat un lucru bun, fiindcă lăsînd la o parte spoiala și scliviseala investițiilor, vezi că locuitorul n-are nici un cîștig în plus; doar că orașul și-a păstrat aceeași cumințenie – și aceeași… nu știu cum să zic!… ușurătate de-a face trecătorul să se simtă bine.
Mai apoi, spre casă. Socotind că-i mai lesne să nu ne mai înfundăm prin „stațiuni”, o luarăm pe la Cheia, ceea ce-a fost un mare cîștig. Drumul se nimeri liber, plăcut; ca întotdeauna, atît de potrivit să mergi cu Radio România; și pretutindeni se vedeau oameni prăjind carne, sorindu-se lîngă corturi și rulote – toată lumea fugise de-acasă, într-adevăr.
Și cum Bucureștiul era liber am făcut-o, mai apoi, și-aici, pe turiștii…
Făcui ce făcui şi ajunsei iar în Braşov, acuma, pe primii paşi ai toamnei. Şi ce noroc! – chiar dacă toate prognozele meteo ameninţau cu nor şi ploaie, Braşovul – căpos şi ardelean – ţinea să aibă încă soare plin; un soare blînd, dintr-ăla care nu-ţi face rău la chelie, ci te mîngîie cu drag şi te îndeamnă să priveşti culorile lumii de parcă ai fi într-o vacanţă pe termen nelimitat.
S-a nimerit să fie weekend în Braşov – sau să vin eu în weekend la Braşov, nu ştiu cum e mai corect să spun – şi sîmbătă dimineaţa tot oraşul era plin de mirese. Cred că un braşovean din trei avea de mers la vreo nuntă; cel puţin aşa părea. Toate fetele erau frumoase, şi băieţii erau tunşi, transpiraţi şi eleganţi; fotografii se uitau urît unii la alţii, furîndu-şi cadrele cu verdeaţă, străzi înguste şi lumini inspirate. În parc şedeau unchii în costume de plastic cu vestă, mătuşile oxigenate, domnişoarele de onoare crăcănate şi juni care tare-ar fi dat o bere pe gît. Oţi crede că fac mişto, dar mi-a mers la inimă oraşul plin de mirese şi le doresc tuturor celor care s-au căsătorit în weekendul ăsta să fie fericiţi şi să nu se despartă niciodată.
Nu e nimic mai frumos pe lumea asta decît un orăşel vechi de munte, duminica dimineaţa. Oamenii se duc la biserică, sînt îmbrăcaţi fain, vorbesc încet şi cuminţenia pluteşte în aer. Iar Braşovul vechi e un orăşel; aşa că era tare frumos duminică. Cîteva mîţe stăteau la soare, turiştii încă dormeau, maşinile mergeau încet – bine mai era!
     
Soarele bătea cîş, bruma nopţii se uscase – uiţi şi de micul dejun, şi de cafea, şi de lene; ai lua-o pe toate străzile vechi…
     
… te-ai apropia de Centru – de Centrul turistic – ba pe la soare, ba pe la umbră…
     
… în Piaţa Sfatului e mereu ceva; Biserica din piaţă e într-un fel de reparaţii, porumbeii ciugulesc harnici boabe… Biserica Neagră e la locul ei, mare şi rece, prăfuită şi plină de sine; trebuie s-o vizitezi, chiar dacă ai mai văzut-o de atîtea alte ori. Pe strada principală – Republicii – e mereu lume; magazine, cofetării şi terase; peste tot se mănîncă doar bine; Braşovul turistic n-are nevoie de prea multe eforturi ca să meargă cum trebuie.
        
Dacă ai burta plină, trebuie neapărat să urci un pic – chiar şi cîteva trepţi, chiar şi doar vreun deluşor – fiindcă nu vrei să ratezi priveliştea de sus…
     
Sus pe-un deal e Cetatea, care arată bine şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Poate ar merita mai mult, poate ar trebui să fie mai turistică, mai istorică. Dar e albă şi curată şi nu te plictiseşte:
        
Am lăsat Braşovul pe mîinile braşovenilor şi m-am întors la ale mele. Ce o mai fi aici, nu ştiu. Poate-i trebuie mai mulţi bani, oraşului ăsta; ar fi minunat să poţi ajunge aici mai comod, fără să chinui toată Valea Prahovei (apropo de trafic, poate n-ar fi o idee rea, la ducere, să treci prin Ploieşti în loc să ocoleşti oraşul acesta pe centură, fiindcă se lucrează la două poduri şi se circulă pe-o bandă). Una peste alta, Braşovul lasă încă impresia că e se descurcă destul de bine; şi ce-i al lui e al lui: nu te plictiseşte niciodată.
Nu-i mare diferenţă între Bucureşti şi Braşov…
Ia, doar poate că atunci cînd Bucureştiul nici nu fiinţa bine, Braşovul funcţiona deja de nişte sute de ani – un fleac.
Am făcut-o de curînd pe turistul prin Braşov şi m-am gîndit să vă scriu despre oraşul ăsta frumos acum – că tot ne sărbătorim ziua naţională şi putem să ne bucurăm de ale noastre…
Ca orice vizită reuşită pentru mine, am făcut-o nu în weekend, nu în plin sezon turistic; ci în timpul săptămînii, cînd pot vedea şi oamenii, şi viaţa lor: mult îmi mai place asta!
La fel de mult cum îmi place să intru-ntr-un restaurant undeva înaintea prînzului sau în ceasurile dup-amiezei; sînt momente cînd, la mese, vezi contabilul sosit să descurce nişte facturi – şi pe care chelnerul îl serveşte cu zgîrcenie din partea casei; vezi oameni care învîrt afaceri mici – dar mari pentru ei; vezi cupluri care n-ar trebui să fie acolo – şi care se feresc de ochii altora.
La fel cum dau pe staţiile locale de radio, fiindcă-mi place să aud cum sună viaţa de-acolo. Un radio mic, de provincie, e mai simpatic şi mai viu decît oricare altul cu acoperire naţională: are reclame prostuţe – dar de efect – la afaceri care te privesc direct, are anunţuri, are muzică un pic anacronică şi voci noi. Cumpăr şi ziarele locale, oricît de proaste s-ar dovedi: secţiunile lor de mică publicitate îmi arată ce se întîmplă în realitate: ce se vinde, ce se cumpără, care-i piaţa muncii, care-s interesele oamenilor.
Mă uit şi la ce fac oamenii pe stradă, la covrigii pe care-i manîncă, la ce vorbesc, la căutătura lor – la multe. Braşovul e un oraş care ştie să trăiască de pe urma vizitatorului. Nu-l menajează prea mult, nu-l cocoloşeşte, nu-i face reduceri – dar se poartă cinstit şi respectuos cu el.
Am intrat în Braşov într-o zi de marţi, pe la ceasurile amiezei, în maşina încălzită de soarele neaşteptat de noiembrie; am străbătut giratoriile, bulevardele goale şi îngrijite, m-am ajutat de sensurile unice deştepte; şi după ce-am lăsat maşina să se odihnească am plecat pe stradă.
Cuminte şi frumos mai e oraşul ăsta!
           
Mi-e drag să-i văd dealurile şi înălţimile. M-am suit pe toate şi – în lumina puternică şi joasă a toamnei – oraşul mi s-a părut frumos, la locul lui, aşezat şi puternic.
           
Era cald la soare, dar în colţurile umbroase bruma nu apuca să se topească decît tîrziu. Fumuri se ridicau din cîteva coşuri, frunzele cădeau îngălbenite – şi era linişte…
    
Am făcut lucruri de turist – am luat telefericul, am rătăcit pe trepte şi alei..
  
… m-am dus în Poiană – pe o şosea liniştită pe care ţi-era şi milă s-o calci…
     
Am mîncat doboş şi alte prăjituri care-n Bucureşti nu se fac. Am căscat gura la toate vitrinele de Sergiana care mi-au ieşit în cale…
Am mai găsit şi vreo două-trei locuri de parcare sigure, gratis şi foarte aproape de Centru…
Am dat tîrcoale zidurilor vechi…
    
Am testat odată-n plus transportul public, rămînînd uimit de felul în care autobuzul vine în staţie la ora afişată şi de felul în care ălelalte maşini se dau de pe banda lui. Autobuzele-s ba mai de căpătat, ba mai noi; dar cînd le vezi făcîndu-şi treaba şi transmiţînd călătorului încredere-n serviciul public, nu te mai uiţi la detalii!
Braşovul – că-l vezi de sus sau de la nivelul străduţei înguste – îţi lasă impresia unui oraş care funcţionează bine, ceea ce pentru un bucureştean e o lecţie.
Cred că Braşovul e un oraş unde merită să te muţi – adică, să te muţi din Bucureşti.
 Fusăi de făcui pe turistul prin Braşov vreo cîteva zile.
Şi – ca orice turist – am căscat gura, am făcut poze, m-am plimbat.
Şi – ca orice turist – am dormit, am mîncat, m-am îndulcit.
Să fac recomandări din Braşov nu-i tocmai un lucru uşor – fiindcă-i plin, oraşul ăsta, de lucruri bune.
Dar, fiindcă-mi plăcură prea mult nişte lucruri, trebe le laud.
De stat, aş mai sta şi data viitoare la pensiunea Casa Chriss. E tare bine pitită-n spatele Dealului Cetăţii, pe strada Dealul Cetăţii – care şerpuieşte-n pantă de mai mare dragul. Pensiunea e mica, liniştită, fantastic de curată şi gazdele-s de toată isprava.
De mîncat, nu m-am dus prea departe de pensiune; am găsit restaurantul La Casa Bistriţeană – care se află pe strada Avram Iancu, la intersecţia cu… Dealul Cetăţii, fireşte. Grozav ce bine-i acolo; vă recomand platoul bistriţean; şi v-aş recomanda şi altele – asta dacă veţi reuşi să mai mîncaţi şi altceva după. Nu-i scump!
Prin centru e greu să nu te-apuce foamea. Nu e om care să nu recomande vreun loc, vreo pizzerie pe acolo – şi nu e om care să nu-l contrazică. Mie restaurantul/pizzerie Normandie mi s-a părut foarte de treabă, să ştiţi!
Fireşte că braşovenii se pricep la dulciuri şi fireşte c-am ajuns şi la a mai de fală cofetărie din Centrul lor vechi – La Vatra Ardealului. Şi am mai găsit înc-o minunăţie, mai într-o parte, care se cheamă Deliciile Kronstdadt. Or mai fi – trebuie să fie; dar mie astea mi-au ajuns. Nu-s ieftine! Dar turistul de-aia-i turist! Să cumpere, să se bucure şi să laude ce i-a plăcut.
Deci, mi-a plăcut.
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
 Cînd îl apucă pe bucureştean dorul de ducă, păi se duce; şi se duce oriunde – adică ori la mare, ori la munte.
Ori la depresiune – sau ce-o fi pe la Rîşnov, acolo.
Şi se-ntoarce cu mai multe de zis.
Drumul, oamenii, ţara
Mie-mi place s-o iau prin Tîrgovişte, şi mai apoi pe Rucăr-Bran. Centura Tîrgoviştei e, în continuare, într-un mare hal de degradare, aşa că aş spune că-i mai cuminte să tai oraşul prin centru; mai ales că partea sa veche e drăguţă. Şi-apoi, puţin respect pentru o capitală a Ţării Româneşti ar trebui să arătăm cu toţii, nu?
Ar fi interesant dac-ar fi în Tîrgovişte şi-n împrejurimi un soi de traseu sau de circuit-ceva cu ultimele rătăciri ale lui Ceauşescu în ziua de 22 Decembrie 89; părerea mea.
Părăsind Tîrgoviştea şi apropiindu-te de Cîmpu-Lung, dai de o porţiune pocită (dar pocită rău!) de drum; ţine doar vreo trei kilometri şi e prin zona localităţii Cetăţeni. Urîte locuri! Şi vezi satele de oameni harnici aşezate lîngă cele cu oameni fără căpătîi. Cîrciumile sînt pline de bărbaţi în putere, îndobitociţi şi înrăiţi de băutură şi de şmecherii mărunte. Şi vezi cum singurii oameni care mai muncesc sînt nişte moşi micuţi şi nişte babe pipernicite, şi-ţi dai seama că ţara asta s-a cam dus naibii. Ăi bătrîni umblă de colo-colo pe biciclete vechi de 40 de ani şi cară una-alta la animale, îngrijesc grădinile; oamenii ăştia nu-şi doresc altceva decît să trăiască simplu şi să moară (cînd o fi) repede şi fără să umble prin spitale.
Oamenii ăştia nu aşteaptă nimic de la noi, şi nici noi nu putem să le facem nimic; e o mare prăpastie în ţara asta între noi toţi.
Pe măsură ce drumul începe să şerpuiască pe munte, te loveşti de ăia care-o lasă cu 20 la oră; se uită la peisaje, le e frică pe serpentine, merg la consum… Îţi vine să-i arunci în prăpastie, pentru că ţin în spatele lor 30 de maşini; n-ar trage un pic pe dreapta, pentru juma’ de minut, nici să-i împuşti.
N-am avut niciodată ipocrizia să pretind că sînt un şofer exemplar; îmi place să conduc în Bucureşti; da – mă încadrez dinamic; da – îmi bag şi-mi scot; dar, să fiu al naibii! dacă te văd în spate că vrei să treci, păi îţi fac loc! Poate ai treabă, cine sînt eu să te judec? Socot că foarte multe accidente se petrec din cauza inconştienţilor care merg mai încet decît trebuie. Aş vrea să-i văd amendaţi în aceeaşi măsură în care sînt amendaţi şi vitezomanii.
… după ce scapi de Argeş, drumul devine bun şi plăcut bucşăraiei; şi ajungi, cătinel, la Bran.
Între Bran şi Rîşnov sînt numai gropi; însă drumul dintre Rîşnov şi Predeal e proaspăt reparat şi e o plăcere să mergi pe serpentine. Am văzut şi că Braşovul şi-a făcut un soi de centură mişto; oricum, după Cristian intri ca-n brînză în oraş.
Branul
Branul e o mizerie plină de şmechereală; a ajuns un loc unde nu ai ce face, decît să stai în curtea pensiunii şi să mănînci şi să bei; e aglomerat şi un loc de parcare în centru e 3 lei şi 50 de bani ora. Castelul – săracul de el – e frumos ca întotdeauna; însă se închide la 6 seara; nici acuma, în toiul verii, cînd e bulucul de pe lume, nu se gîndesc să-l ţie deschis mai mult. Eu numesc asta nesimţire.
Bine, mereu e cîte un tîrg/paranghelie pe la Bran, deci ceva-ceva tot se petrece pe-acolo.
În rest, s-a construit enorm în ultimii ani – în stil mare. Cred că Branul o s-ajungă prima staţiune românească cu veleităţi de all-inclusive.
Braşovul
…. fain oraş. Oare ar merita să te muţi aici, măcar după ce ieşi la pensie?
Măcar ai ce mînca – Sergiana are magazine peste tot; deşteaptă reclama lor locală:
Nu ştiu dac-aş putea supravieţui în Braşov; e prea civilizat. Îmi place cum se circulă şi cum sînt sensurile unice; îmi place cum e valorificat Oraşul Vechi; îmi plac multe – dar nu-mi plac aparatele de parcare pe care trebuie să le alimentezi cu monede; un oraş cu pretenţii ar trebui să-ţi dea posibilitatea să plăteşti şi cu bancnote – să nu mai zic de card, ce mama-naibii!
N-aveam monede – şi n-am de gînd să-ncep să strîng metal doar de dragul Braşovului; aşa că am stat să mă gîndesc ce-i de făcut, fiindcă, spre deosebire de dragul meu Bucureşti, nu s-a ivit nici un ţigan care să-mi găsească un loc de parcare. Trebuia să mă descurc singur. Aşa că m-am gîndit aşa: ‘dac-aş fi acasă, unde-aş parca?’ – şi atunci Cerul s-a luminat şi un minut mai tîrziu lăsam maşina parcată absolut regulamentar, absolut gratis, şi absolut în Centru. P-onoarea mea.
Pe bune – mă scuzaţi c-o ţin langa cu chestia asta – dar dacă eşti civilizat, păi fii pînă la capăt! Pune panouri la intrarea în oraş şi scrie aşa:
BUN VENIT ÎN BRAŞOV! VĂ RUGĂM SĂ AVEŢI MONEDE DE 50 DE BANI LA DUMNEAVOASTRĂ!
Rîşnovul
… dragul de el! Totdeauna am avut o slăbiciune pentru Rîşnov!
E un orăşel deştept, Rîşnovul. Un pic în afara timpului – am regăsit cu plăcere vechile indicatoare casetate din sticlă şi străduţele din coasta dealului:
 
În Rîşnov am stat la Casa Contelui, unde am dormit ca-n puf; de mîncat, vă recomand restaurantul Intim – au acolo şi-o cafea la ibric, de vis. Iar omleta lor ţărănească e perfectă pentru o plimbare de dimineaţă.
N-am văzut altundeva mîţe mai mari ca-n Rîşnov; motanul ăsta se alinta pe un pervaz, duminica dimineaţa:
… e plin internetul de poze de pisici; acuma e rîndul meu să-l poluez, dar nu m-am putut abţine.
Ziceam că e un oraş deştept; trăieşte de pe urma Cetăţii şi încasează de la fiecare vizitator 10 lei. Ceea ce nu-ţi spune nimeni de jos e că muzeul de sus din cetate e-nchis, şi asta e dezamăgitor, cel puţin dezamăgitor. Primăria a adus două titicare cu care poţi urca la cetate (un drum e 3 lei, dus-întors), ba chiar a năimit şi un ţigan care să cînte pasagerilor la vioară.
Cetatea e aproape aceeaşi; are şi kitsch (se poate altfel?) – uite coşurile de gunoi:
… şi cică poţi coborî în fîntînă cu un soi de scripete, dacă te ţin balamalele (pe tine, că scripetele pare solid).
Însă de sus… Doamne, ce fain se vede!
Tot Rîşnovul şi-a tras şi peşteră modernă; sună ca dracu’, dar aşa e; vechii peşteri Valea Cetăţii i-au lărgit intrarea, i-au pus becuri, poartă şi casă de bilete. Au amenajat şi un drum direct din şoseaua spre Poiană, pe care urci doar 10 minute.
Vara, peştera e deschisă pînă la 8 seara; însă Cetatea închide la 7 – bizar, nu?
Oricum, peştera e destul de mişto; cînd se sting luminile, pentru cîteva secunde, ai ocazia să vezi ce e ăla întuneric absolut. 10 lei intrarea, fireşte; şi-i frig înăuntru.
Stările de fapt
… pe măsură ce bat partea turistică a ţării ăsteia, mă conving tot mai mult de dezastrul lăsat de comunism în noi. Am întîlnit lideri civici şi formatori de opinie, cei pe care seara îi ştiu de la televizor cu mutre îngrijorate şi grave, de parcă şi-ar fi pariat toţi banii pe însănătoşirea societăţii noastre şi ştiu c-o să-i piardă pe toţi… I-am întîlnit pe oamenii ăştia prin restaurante, pensiuni şi hoteluri, lipindu-se de cîrduri de babe străine de diferite sexe; le-am văzut pantalonii stropiţi de băutura scursă în grabă din paharele lăsate pe mese; le-am văzut felul în care fac instrucţie cu chelnerii şi – credeţi-mă – comuniştii ăştia împuţiţi, lingăii utecişti de cursă lungă, atîrnache la toate uşile sînt sărutul Satanei pentru orice afacere onestă; turiştii obişnuiţi îşi lasă mîncarea neatinsă, se ridică şi pleacă, doar ca să nu-i vadă pe ăştia cum aleargă prin holuri şi bucătării, împrăştiind frică şi pretinzînd respect.
Cînd îi vedeţi la uşa voastră, făcîndu-vă cu ochiul şi gîngăvind: ocupă-te de mine şi o să am şi eu grijă de tine, om te fac! scuipaţi-i în faţă.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii