despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… ne-a ieșit. Cum nu, cînd vacanța-nseamnă să te simți bine, să-ți placă, să-ți priască?
Și țara asta de lîngă noi se pricepe să ți le dea pe toate, cu generozitate și modestie.
Așa că iată-ne din nou aici, pe nesfîrșita înșiruire de stațiuni maritime, din care niciodată n-apuci să le vezi pe toate. Ne plăcuse Nesebar, așa că – la doi pași – am găsit micuțul Sveti Vlas: mai retras, mai cochet, mai cuminte.
Cîtă diferență față de noi, unde-i bloc lîngă bloc, vilă peste vilă, maidan lîngă maidan: aici străzile au trotuare, au pomi umbroși, iar între unitățile de cazare e loc… și nu loc doar să treacă o mîță.
În rest, de toate: plajă, faleză să te plimbi, restaurante; cam toate clădirile astea turistice au cîte o piscină pentru cînd ți-i lene să mai și cobori pe nisip. Sigur, găsim și binecunoscutele unități „all inclusive”, încuiate și izolate; ce bine că cei mai mulți dintre români le preferă, așa că-ți rămîne restul orășelului de împărțit doar cu bulgari, ucrainieni, moldoveni, polonezi și sîrbi.
 
Vremea, aici, trece ca oriunde-i mare, plajă și soare. Bălăceală, joacă, tîndăleală, atracții; Soarele te arde la fel… ba chiar e mai blînd cu tine decît în pîrjolita Grecie.
Plictis? Da, dintr-ăla bun, de vacanță; restaurantele au terase ascunse, umbroase, răcoroase, de unde nu te grăbești să fugi nicăieri – și bine se mai mănîncă aici!
Și, întrucît Nesebar e la un pic peste un sfert de ceas depărtare, poți petrece aici serile: ce asfințituri minunate-s pe insulă!
 
E drept, orășelul ăsta e animat – fără a fi ticsit – și vizitat de mai mulți români. Am regăsit aceleași restaurante; aceiași chelneri care te trag de mînecă, aceleași magazinașe care-ți fac cu ochiul. Ne-am bucurat să vedem că e îngrijit, păstrat, drăguț; și că la nimic nu s-a făcut rabat, nici la patiserii, nici la cofetării: cît pot să muncească oamenii ăștia, habar n-aveți.
Știți ce? Aici, în locurile astea, uiți că ești într-o țară anume – simți că poți fi oriunde-n lume, oriunde omul pleacă să se bucure de concediu, fără să numere zilele.
 
Mulțumiți, ne-am strîns lucrurile cînd a trebuit și-am continuat vacanța. Șoselele cunoscute ne-au dus iar la Veliko Tîrnovo.
Oraș toropit de căldură, cu viață molcomă, provincială și mulțumitoare, ai zice că nu-ți dă mare lucru: cîteva magazinașe turistice, cîteva străzi istorice, cîteva restaurante de mare ispravă, cîteva ruine – le știm. Dar știm și că ne plac, și că popasul aici ne prinde așa bine!
Ah – și pisici. Doamne, pisici. Tolănite pe mașini și acoperișuri, pitulate pe după ghivece și streașini – ești în capitala pisicească a Bulgariei. Cotoii nici nu mai deschid ochii cînd le dai tîrcoale, la pozat; au ei multă treabă peste noapte ca să strice bunătate de somn de dup-amiază.
 
În chestiunea trecerii podului de la Giurgiu, nu’ș ce să vă zic; cu toate lucrările care au speriat călătorii, nu se pierde mult timp – ba chiar am trecut mai iute decît oricînd.
Bulgaria asta face toți banii.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Cred că și voi, de-acuma, ne știți; deci nu putea fi altfel nici anul ăsta – vacanța de vară tot acolo ne-am făcut-o. Aceeași Grecie. Aceeași Bulgarie. Toate la fel, sub același Soare neiertător, pîrjolitor, dar după care tînjisem.
Am luat-o iar la drum: Podul Prieteniei și mai apoi șoseaua bulgărească, pe care simți cum șoferul român caută deja din Ruse să se pună ca exemplarul alfa; da’l lași, tu știi mai bine că n-ai de ce să gonești, fiindcă te-așteaptă pauza. Și iar Plovdiv: iar plăcerea plimbărilor de seară printre oameni, iar amestecul de vechi, turism, graiuri și aere din toată lumea.
Însă pe undeva tot cu gîndul la Grecia stai. Așa că o iei mai departe, cu tot tabietul de an cu an. Ultima benzinărie, ultimul plin. Trecutul de Kîrgeali, locul de după care știi că toate-s tot mai aproape: la un pas. Și locul unde alegi pe unde intri în Grecia. Stînga, ca restul celor cu care-ai împărțit șoseaua pîn-acum? Ori dreapta, tu singur, printre dealuri și sătucuri, ca să cobori apoi munții pe cel mai frumos drum din lume? Da, răspunsul doar unul este: pe acolo unde numai ție se-arată frumusețea Rodopilor.
De-acum, gata: șosea iar, autostradă, și mai apoi iar șosea; semnal dreapta și intri-n curte, printre leandri și măslini.
Ai ajuns acasă, dar în vacanță! Știai că toate o să fie la fel. Doar că te și convingi, și te liniștești, te oprești din zbaterea care te-a însoțit pîn-aici.
Plaja e goală, așa cum o visai. Apa?
… limpede, lină, răcoritoare: recunoști departe capetele cu cipilici și pălării decolorate care se ițesc deasupra luciului. Îs aceiași moși, aceleași babe din verile trecute. Doar aici, în apă, se mai mișcă sprinten, vioi; pînă cînd coboară la plajă îi vezi deșchiolați, cu mișcări chinuite de crabi. Îți găsești locul printre ei, ieși înapoi pe nisip doar cînd îți dai seama că te-ncearcă tot mai tare foamea.
Foamea, ai uitat de ea! Ce bine că ți-e foame aici, unde știi că o să mănînci și plăcintă, și gyros, și creveți, și iar plăcintă, și iar gyros; și pește – pește bun, pește nobil, pește gustos – și apoi dulce, dulce – atîta de dulce.
Marea, iar: cu atîtea culori! Albastru adînc, misterios; albastru vesel, clipocitor; albă, lăptoasă sub vipia amiezii; roz în liniștea înoptării. Se unește cu înaltul cerului, ca-ntr-o „infinity pool” – oare i-o da cineva de margine?
Păi… hai să vezi. În portuleț așteaptă un barcaz inimos; te duce pe lîngă coastă, spre insule și insulițe: pietre, stînci, golfuri neștiute, peșteri.
   
Ți-amintești de comoara lui Spînu, dar nu-i aici, asta-i sigur; și căpitanul care mînă barcazul e-n șlapi și vorbește cu prietenii lui să meargă diseară să caște gura pe la tîrgul din piață; ce să știe el?
Dar ești pe mare, țărmul e departe, Soarele se lasă cuminte peste apă. Te bălăcești iar și – of! – îți dai seama că te trage iar foamea înapoi.
La un ceas distanță e peștera Alistrati: aici sînt comorile pe care le căutai înainte, sub formă – și forme, milioane de forme – de stalactite și stalagmite. E copleșitor de frumos, dar n-am cum s-o v-o arăt; înăuntru fotografiatul e oprit, și asta e cea mai înțeleaptă idee turistică pe care-am întîlnit-o. Cu telefonu-n buzunar, omul redevine curios, se-ncarcă cu emoție pe care caută s-o împărtășească celui de lîngă el. Peștera asta – unde-i răcoare chiar în cea mai cumplită amiază – e o minune.
Zilele trec. Seamănă-ntre ele, deși în fiecare faci altceva. Kavala e lîngă tine, știe c-o să treci pe la ea. Fierbinte, lipicioasă, furnicar de oameni care de-abia așteaptă o masă pe undeva, să mănînce; pîndesc fiecare scaun care se eliberează. Ah; și cînd apuci să prinzi masa aia liberă, imediat vine și mîța aia care-ți caută slăbiciunea din privire; de-abia mai apoi apare și cineva să-ți pună o sticlă cu apă rece-n față. Tot pe-aici, și niște dulăi grași ca focile; cînd îi apucă și pe ei zăduful, se trag la răcoare, în cîte-un magazin cu aer condiționat: trai!
Foc, dogoare, vipie: e vară în Grecia. Verdele e stins, pîrjolit.
E și rugină – multă rugină – și decădere. Cum te abați spre interiorul țării, îți sar în ochi fabrici, ateliere, case părăsite; mașinile – să mă credeți! – li-s mai prăpădite ca ale noastre, ba chiar și ca ale bulgarilor. Șade, șade pe loc Grecia, se simte.
… și iar mare, iar nisip, iar seri lungi și dimineți liniștite; toate – toate – pe care le știai și de care aveai nevoie. Știi: oricîte planuri îmbietoare de vacanță or fi în jurul tău, tot aici e locul pe care-l visezi – așa s-au potrivit lucrurile!
Nu, nu mai e nimic de zis; a venit și ultima seară, ultima noapte. Cum să fii supărat? De-aia pleci, ca să știi că vrei să vii iar înapoi.
Și-n plus, vacanța nu s-a terminat de tot; mai e o feliuță de Bulgarie. De-acuma le faci loc pe șosea celor care se grăbesc spre Grecia, îi înțelegi.
Iar Kîrgeali – e, aici, la marginea drumului, o patiserie așa de bună!
Și iar Stara Zagora. Pare mai prăfuit, mai puțin vesel ca odinioară. Dar restaurantul „Ștastliveța”… oameni buni, restaurantul e mai bun ca niciodată.
Șosea și tot șosea; te-nsoțești cu muzică, fiindcă pe-aici la posturile de radio se mai dă și muzică: și, de-o dată, te nimerești la Dunăre – gata?
Da, e gata, hai acasă.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Da, aveam nevoie: aveam nevoie și de vacanță, dar mai ales de vacanță acolo – unde e liniște, frumos, unde știm totul cum e și unde nu se schimbă nimic.
Ne era dor de Grecia noastră și visam s-o regăsim așa cum o lăsasem, înainte de necazurile pandemiei.
Și… uite-o! E la fel. Păi a trecut, ea, peste sute și mii de ani de istorii… nu s-a-mpiedicat de un hop, căci – pînă la urmă – nici omenirea n-a făcut-o.
Și-n Grecia… toți la locul lor, toate la locul lor: ce confort, ce bucurie cînd simți asta; cît de bine e cînd te-nvăluie sentimentul ăla pe undeva burghez de turist cocoloșit.
Mi-era, odată trecut granița, c-o să mă așez pe asfaltul ăla fierbinte, să-l simt că-i adevărat: e adevărat c-am ajuns iar aicea?
Dar nu m-am coborît din mașină: era cald, era lume și – peste toate – mai era așa puțin pînă să și ajungem la căsuța care ne-așteptase.
E, deci, Grecia la fel? Da. Zice că s-a scumpit; da, dar toată viața de oriunde s-a scumpit. Poate, pe ici-colo, nu mai dai de grecii ăia care nu făceau nimic, la o cafea… nici acuma nu fac nimic, dar nu-și mai iau cafeaua.
Da-n rest, e atît de la fel, încît te lași purtat de toate tabieturile pe care ți le regăsești – ce repede te obișnuiești la loc cu binele!
Și aveam nevoie și de vacanța cealaltă – plină de pauze mici și mari, plină de minunate surprize, plină de oboseala drumului dar și de bucuria popasului. Vacanța cealaltă înseamnă, în fiecare an, Bulgaria: și ne-a umplut de bucurie și acuma.
Și le-am făcut pe amîndouă: fix așa cum ne dorisem: și ne-am ales, în plus, cu o droaie de lucruri atît de frumoase!
Drumul de anul ăsta ni l-am lungit un pic, ca să vedem poate cel mai frumos oraș al vecinilor – Plovdiv.
Face toți banii; și face să vii aici nu-n goană, ci pe-ndelete, pentru două-trei zile. Atîtea case, atîtea ruine, atîtea dealuri, atîtea parcuri; și ce bucată uriașă de centru doar pentru mers pe jos și făcut… nimica!
Plovdiv – fără îndoială – e grozav; are o atmosferă cosmopolită, plăcută, prietenoasă; și are cum să ne dea niște lecții umilitoare despre cum să ții-n funcțiune civilizația.
Orașul are foloase mari de pe urma deschiderii sale tradiționale – obișnuit fiind cu străinii – dar ce bogăție istorică și arhitecturală înăuntru! Ne-om lăuda noi cum ne tragem din romani, dar uite cîte rămășițe, cîte ruine, pe ce cantitate de veritabilă istorie poate pune mîna aici vizitatorul!
Urci, cobori, caști gura, intri-n case vechi care, dacă nu-s muzeu, atunci adăpostesc fel de fel de anticariate; și cînd te ia oboseala te duci frumușel în centrul cel viu, unde-s sute de terase. De mirare lucru, nu se găsește aici restaurant „Ștastliveța”; dar ce-are a face, căci se mănîncă bine, interesant, meșteșugit: e o plăcere să te oprești la o masă.
                                                                                                       
Și, ca să ne dea peste nas odată-n plus, fac și gogoși; bune gogoși!
Unde te-ntorci, e ceva care să te-aducă iar înapoi în trecut: cîte-o piatră, o scară, o coloană. Ba pe stradă, ba-ntr-un magazin.
Parcurile au un aer splendid: nu știu cum de reușesc bulgarii să păstreze același mobilier pe care-l avem și noi, aceleași locuri de joacă pe care le montasem și noi, într-o stare perfectă ani și ani de-a rîndul. Adică… știu; și nu-mi place să vorbesc mai mult despre asta: neisprăviți mai sîntem! Nu găsești un găinaț, un gunoi, ceva care să fie stricat; un iaz mai mic decît cloaca Cișmigiului nostru e transformat într-o uriașă fîntînă arteziană, veselă, senină, răcoritoare.
Dar trebuie – nu-i așa? – să pleci mai departe; promiți că te-ntorci, dar te-așteaptă drumurile. Aglomerate: turiștii gonesc, să fie cît mai iute la graniță. Șiruri nesfîrșite de camioane huruie de-a lungul Bulgariei. Orășele, limitatoare de viteză, benzinării, ocolișuri și scurtături; și de-o dată ajungi la Kîrgeali – știi că de-acuma mai e un hop și Grecia-i după colț, cum se zice.
Hopul ăla e, desigur, trecerea vămii. Am cam tras la sorți, alegînd Makaza, în care-am pierdut aproape un ceas, ceea ce se poate considera rezonabil în plin sezon turistic. La-ntoarcere nu ne-a lăsat inima să nu venim prin Zlatograd: mai greu, mai solicitant, dar atît de sălbatic și liber! Nici o mașină românească n-am întîlnit luînd-o pe aicea; poate și pentru că foarte rar Waze recomandă traseul ăsta.
Ce contează?
Grecia: am ajuns.
Le-am făcut pe toate: toate la care visasem de cîțiva ani încoa.
Kavala… e tot acolo! Și-i atît de lipicioasă, de plină de oameni în faptul serii! Cu cetatea, cu apeductul, cu portul și restaurantele unde chelnerii cară chintale de salată, de cartofi prăjiți, de creveți, de carne friptă: și toată lumea mănîncă tot: cum să lași ceva în farfurie?
Și uite că și-aici, la o margine de stradă, dădurăm peste cineva care… tot gogoși face! Și ce gogoși…
Dar le știi pe toate, cum se zice. Le-ai văzut! Trece o zi, mai trece una, și parcă îți vine să cauți și alte locuri.
Nu departe de Kavala asta – chiar la doi pași! – e Filippi. Hei, ce ruine! Ce amfiteatru! Ce istorie, dintr-aia pe care poți și să te așezi, cînd te bate Soarele-n cap! E și muzeu, dar amfiteatrul rămîne cel mai frumos lucru pe care-l vezi aicea.
                        
După ce-ți tragi sufletul o țîră, vezi că nu-i departe nici orășelul Drama. N-are nimic special în plus față de orice alt orășel grecesc – asta dacă ratezi parcul din centru. Rîușoare care izvorăsc chiar aici se-mpleticesc printre alei, apa e atît de limpede încît nu-ți vine să crezi. Și în liniște și răcoare, deasupra apei ce susură, n-ai decît să te așezi la o masă pentru cină. Nu-i rău să te oprești, zău așa.
          
Alte drumuri – înapoi – și alte planuri. Salonicul? Lasă-l pe altcîndva. Ce-ar fi să te-ntorci spre măruntul Xanthi?
Xanthi!
Cred că e primul orășel grecesc prin care am trecut, acum zece ani cînd am început să venim prin părțile astea. Cum să-l uităm? Cum să trecem peste senzația de nedescris de lume, de lume împreună, de viață… vie?
Xanthi, zău așa!
Xanthi cel nou e oraș grecesc, nu-ncape îndoială. Dar Xanthi cel vechi – cel pentru care te abați aici – nu e! E o amestecătură. Ici-colea ți se pare că nici n-ai trecut încă granița, și-ai rămas în Bulgaria. Dar, cînd îl simți mai bine, îți aduci aminte de Istanbul – și nu-i de mirare, întrucît pentru mulți ani turcii au lăsat urmă și-n bucata asta de Grecie.
Se simte: se simte și-n comerț, și pe undeva în mîncare – și mai ales la dulciuri…
Și ce aer, ce lume e seara aici!
Și magazine, și case vechi, și muzee, și lucruri care se-ntîmplă; și un popas la nemaipomenita Casă a umbrelor, să te uimești.
Xanthi chiar a fost surpriza vacanței!
                                                                     
Dar zilele trec. Faci baie, faci plajă; la prînz tragi pe dreapta; seara iei tavernele de pe coastă la rînd, mulțumit că e bine, că Grecia nu se schimbă, că pare solidă și neclintită.
V-am zis? Și oamenii-s tot aceiași, tot acolo. Și gazda, și cei de la magazin, și de la tavernă, și de la cofetărie, și de la patiserie, și de la benzinărie, și chiar și de pe plajă. Oare ce an e? Oare chiar au trecut, și ierni, și veri, și pandemii? Da, au trecut; au trecut și peste ei: au mai îmbătrînit, s-au mai asprit. Camionetele cu care umblă de colo-colo-s tot mai rablagite; în spate scrie Toyota, în față Nissan, pe volan Isuzu: peste cîțiva ani, cînd o să fie tot mai greu de pornit, ce-o să le ia locul?
Ceva-ceva tot s-a schimbat. Rușii, ucrainienii nu mai vin. Bulgarii gonesc încoace cu mașini mai scumpe. Și ne-am înmulțit și noi, românii, atrași pe bună dreptate de zona asta, în care e încă loc pentru fiecare.
Mai sînt trei zile, apoi două; și mai rămîne doar una. Îți iei la revedere de la toți și la toate – și n-ai ce să faci, pleci. Îți vine să te tot oprești, să lungești vacanța, dar tot te-ntorci acasă; nu să te lauzi, ci doar – mulțumit și înțelepțit – să să poți zice, odată-n plus: da! a fost bine.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
M-aș duce și pe jos.
Doar știți că-mi place Bulgaria; poate și pentru că-s printre norocoșii care-o văd ca o țară și-o destinație în sine, nu locul unde te duci de nevoie cînd n-ai bani de greci și nici alternativa mai sclivisită a litoralului autohton.
Nu: în Bulgaria mergi pentru Bulgaria – așa trebuie și așa merită.
Ce poate fi mai Vacanță decît să simți cum cobori Podul Prieteniei, te-nvîrți de două ori în vamă și să te pui cuminte pe șosea?
Din Ruse drumul te poartă spre Razgrad și mai apoi Șumen. De-acolo se poate practica autostrada pîn-la Varna ori mai acana, pe șosele obișnuite, în direcția Burgasului: pe măsură ce te apropii de Mare, peisajul începe s-aducă cu cel grecesc: dealuri pîrjolite de Soare, copăcei piperniciți, capre buimace la umbră; doar că-n loc de măslini îs corocoduși – atît.
Rămîne o plăcere să conduci pe la bulgari. Deși parcul lor auto s-a modernizat considerabil, rămîn în funcțiune îndeajuns de multe rable încît să-ți potrivești viteza și ambițiile după putirința lor; se poate să traversezi un pas montan întreg în spatele unei furgonete încărcate cu lubenițe, fără să poți și – mai ales! – fără să te necăjești că nu poți s-o depășești.
Nesebar nu-i Nesebar: bulgarii-i cam zic Nesebăr, dar să lăsăm lucrurile cum le-am găsit; de altfel, nu știu pe nimeni într-atît de scrupulos care să zică c-a fost la Zlatni piasăți și Slîncev briag, deși Nisipurile de aur și Sunny Beach sînt stațiuni celebre.
Marea Neagră e de-a dreptul splendidă aici, și are atîtea culori și nuanțe de nici nu-ți vine să crezi. Plaja-i bună, apa limpede și curată și-i loc pentru fiecare.
Nesebar e drăguț chiar și fără orașul cel vechi, care-i atracția turistică principală. E cuminte, cochet, curat, organizat și îngrijit.
                   
Înspre Ravda s-a întins cu un cartier nou, în care blocurile-s construite aerisit, oamenii avînd trotuare, terenuri de sport și locuri unde să-și ție mașinile. Firește că-s și zone unde casele, vilele și bloculețele-s mai îngrămădite, dar sînt mai vechi: ideea îmbucurătoare e că în zilele noastre au învățat să construiască mai cumsecade. Aceeași senzație și-n direcția cealaltă, înspre Sunny Beach, unde cartierul Fregata, de asemenea mai nou, lasă pentru oameni surprinzător de mult loc liber: bravo lor.
Firește, puhoiul de lume vine aici să viziteze Orașul vechi. Sînt fel de fel de titicare, autobuze turistice și vaporașe cu care – la alegere – te poți duce-n celelealte stațiuni învecinate. Casele vechi, străduțele-ntortocheate, restaurantele cu nenumărate terase etajate înspre Mare, puzderia de magazinașe cu dulciuri și suveniruri te farmecă.
                                                                  
Cu cît locul e mai turistic, cu atît o să te tragă cineva de mînecă-năuntru; firește, într-un mod vesel și plăcut. Aproape toți vînzătorii și chelnerii din orașul vechi rup cîteva vorbe-n română; dacă e nevoie cheamă iute pe cineva care știe să vorbească mai bine, ca să nu te piardă de client.
Se mănîncă bine – foarte bine – în Nesebar. N-am întîlnit vreun restaurant să-și bată joc de ingrediente și de cantități, nici măcar la „împinge-tava”. Au mai introdus și cîteve lucruri noi – mai sofisticate – în meniuri, dar felurile de bază-s ireproșabile. Și, oriunde-ai merge, berea și apa ți se dau cu adevărat de la rece.
Pescărușii – nenumărați – îs obraznici: una-două te pomenești cu unul venit să-ți fure din farfurie.
Deși e într-adevăr aglomerație mare seara, e destul loc și pentru plimbări liniștite; sînt locuri de recreere, biserici de văzut și muzee bogate.
                  
Rămîne atît de plăcut stilul de-a servi clientul, de a-l ține minte cînd revine și de a-l ajuta fără să se facă preș în fața lui; impresionantă, ca întotdeauna, puterea de muncă a personalului bulgar: peste vară se lucrează zi de zi, zi după zi. Nu rar vezi, într-un colțișor de terasă, cîțiva copii de-ai chelnerilor jucîndu-se la o măsuță fiindcă n-au cum să fie lăsați singuri acasă.
Nu fugiți de familiile bulgărești cu copii mulți; se poartă frumos, se înțeleg bine, sînt veseli și foarte, foarte rar găsești printre ei echivalentul cocalarilor noștri.
Sînt și români, firește; nu lipsesc ucrainieni, sîrbi, ruși și polonezi: te uiți în jur – pe stradă, pe plajă, prin restaurante și magazine – și-ți dai seama de ce se simt așa de bine cu toții-n Bulgaria și de ce nu-i întîlnești pe litoralul nostru.
E așa de bine-n Nesebar că nici n-am mai plecat prin alte locuri, nici prin Varna, nici prin Burgas.
Bulgarii încă citesc și cumpără ziare. O ediție de weekend se tipărește-n peste 300 de mii de exemplare și are o sută de pagini; se vinde cu aproape cinci lei.
Fac pateuri de toată isprava. Reușesc și prăjiturile foarte bine. Înghețata-i bună peste tot. Preferă plata cu bani gheață, e adevărat; peste tot îți dau restul pîn-la ultima stotincă și bon.
La-napoiere ne-am oprit în Ruse; oraș tipic bulgăresc: aceleași blocuri la periferie, aceleași bulevarde largi, aceleași parcuri nesfîrșite, același centru pietonal. Stînd un pic să ne tragem sufletul la umbră, ne-am dat seama de ceva-ul ăla care ne-nsoțise peste tot la plecarea din Țară: fiecare petec de iarbă era tuns, îngrijit, curat.
Am fost în Bulgaria de drag.
vacanțe în Bulgaria: zile frumoase prin Bulgaria – 2010 • după Balcic III • după Balcic II • după Balcic – 2013 • Balcic: a doua venire – 2014 • tot Balcicul de sub Soare – 2015 • Stara Zagora – 2017 • Veliko Tîrnovo – 2018 • Sofia – 2019
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
 … din nou drumul bătut: aceeași Grecie a noastră – ai zice iar că n-ai nimica de povestit, dar uite că găsești.
Anul ăsta, de pildă, ne zisărăm să ne-abatem și prin Sofia, fiindcă n-o știam. Ca să ajungi aici, o bună bucată din drum e pe calapodul cunoscut: șoseaua bulgărească ce-și face drum printre copaci, tufe și bălării; doar că de-odată, mai după Plevna, te nimerești pe-o autostradă ce șerpuiește prin Balcani, oferindu-ți priveliști strașnice.
Dar cu ce se mănîncă Sofia? Că nu-i deloc de lepădat. Da, e o capitală mai mică decît a noastră; dacă e s-o iei la puricat, n-are cine știe ce atracții, frumuseți și puncte de interes. Dar…
Dar compensează prin ceva ce-i tare greu de pus în cuvinte: să-i zici atmosferă? – e cam puțin. În engleză-i un cuvînt care cuprinde mai bine tot ceea ce-ți face cu ochiul aici: se cheamă „vibe”; așa că n-ai decît să zici că da: Sofia are un „vibe” nemaipomenit.
Poate lărgămîntul, poate felu-n care muntele Vitoșa-i șade de veghe deasupra, poate cumințenia oamenilor – cine știe?
… fantastic cum te pomenești – luîndu-i la pas Centrul – că-ți ies în cale senzații, aere, frînturi care te-au izbit în atîtea alte orașe mari și frumoase pe care le-ai văzut în Apus. Nu poți explica, nu poți descrie – trebuie, pur și simplu, să te lași izbit de senzațiile astea. Și-ți dai seama că-n Capitala noastră nu le-ntîlnești: asta fiindcă Bucureștiul, așa cum e… e unic, așa-i place lui să fie!
Un Centru pietonal care atrage și hălăduiala localnicului și-a turistului, prilej nu de ieșit și de mers undeva, ci de ieșit și mers… în sine. Bulevardul Vitoșa, închis complet traficului, e transformat într-un corso drăguț, plin de terase și restaurante bune care – mai presus de toate! – nu urlă, nu-s stridente; bunînțeles că se găsește aici cuvenitul restaurant „Ștastliveța”, unde, după ce-i treci pragul iar, bagi de seamă că de la un sezon la altul meniul e îmbunătățit, combinațiile mai fine și mai lucrate.
Și stai; și te plimbi; și dacă ai chef stai iar – în capul bulevardului, spre Palatul Național al Culturii, e un parc larg unde oamenii șed, se strîng, apărați de vuietul citadin. Străduțele ce dau în bulevardul Vitoșa-s pline de mici magazine, care ființează pentru că trebuie să fie comerț și nu neapărat profit; altminterea, Sofia-i un oraș cuminte, unde-n orele serii găsești închis.
O altă experiență sofiotă-i aceea a zilei de lucru: trebuie să te nimerești dimineața, înainte de ora 9, ca să vezi oamenii cum merg la treabă – și-ți dai seama de diferența față de Capitala căpiată a noastră, unde la aceeași oră oamenii par că se duc în toate locurile… că vin de undeva… că au aerul că se duc undeva… altundeva!
Da-n fine; nu pentru Sofia te-ai dus în vacanță, nu? Așa că te pui iară pe autostradă – care ține pîn’la graniță, la Kulata, făcînd totuși o pauză, întrucît n-a fost construită o bucată prin munții Pirin. Nu te supără pauza asta, căci – în lipsa autostrăzii – o iei pe-o șosea încîntătoare, ce urmărește valea Strumei: un rîu limpede și vijelios.
 Și treci granița: ai ajuns la greci.
E cumplit de cald, așa cum trebuie să fie. Termometrul zice că-s peste 35 de grade… și le simți, gradele astea. Arde pămîntul, arde șoseaua, marea-i încă departe, dar nu-ți pasă! Șoseaua e grecească de-acum, ceea ce-nseamnă că nu trebuie să mai fii cu grija regulilor, ci doar că poți merge-n legea ta, atîta vreme cît mergi frumos. Cînd dai să te grăbești – undeva-ntre dealuri – îți mai iese-n cale un semafor ce păzește o răspîntie pustie…
Cîtă nevoie aveai de senzația asta, să ajungi aici!
Cîtă nevoie aveai să simți că aici nu s-a schimbat nimic – că lucrurile-s neclintite.
Cîtă bucurie – și ce senzație de lucruri așezate la locul lor – cînd te saluți cu bătrînii pîrliți de soare, care te mai țin minte de astă vară! Cînd cei de la tavernă te recunosc… Și – pentru omul modern, lua-l-ar gaia! – cînd telefonul se reconectează de capul lui la cîte-un wireless de anu’ trecut.
… te lăfăi regăsindu-ți plăcerea de nu a face decît ce știi mai bine. Plăcintele de dimineață, bălăcelile de peste zi – nisipul frige strașnic, da-n apă e atît de bine și de răcoare! – ghiftuielile de seară și vinul ăla dulce de Samos; mai apoi liniștea albastră a nopții. Mult albastru – și multe nuanțe de albastru – găsești aici, între galbenul nisipului și verdele măslinilor și pinilor. Și-i atîta loc pe-aici pentru toată lumea…
 Aceleași sate, cu aceiași oameni, sub același Soare: Palio, Iraklița, Peramos; același oraș, cu aceeași lene: Kavala – pentru că te izbește iar felu-acela grecesc de-a fi: deși-l vezi pe grec muncind – nu rareori cîtu-i ziua de lungă – te miră cîte magazine șed închise după prînz, unele deschizînd seara doar de cîteva ori pe săptămînă.
Da-n fiecare locșor găsești ceva de făcut: colo-șa-i o chermeză cu fanfară, procesiune, talcioc și hărmălaie multă; dincolo, după deal, îs niște flăcăi de te-nvață să faci scufundări; și tu – ca să zici că ești harnic – reiei tavernele la rînd: ca să-ți dai seama bucuros că totul e cum se cade să fie. Mai ales acolo unde nimerești peste vreun popă burdușindu-și foalele (în Grecia mai degrabă-ți sar în față popi decît de polițiști pe stradă), ești sigur că se mănîncă bun de tot.
Norocoși, frații bulgari (îi regăsești și pe cei cu care legaseși deja prieteșug pe plajă verile trecute – cît le-au crescut și lor copiii!): ajung aici, în părțile astea, numaidecît și de la an la an se-adună, se-nmulțesc.
Și, oricum, ai de-a face cu ei și la-ntoarcere: doar spre casă iar tai Bulgaria, însă cine știți voi să-se oprească să vadă cîte locuri frumoase-s în drum?
… totuși, drumu-nsemnează, firește, popas: iar la prietenosul Stara Zagora. E restaurant „Ștastliveța” și-aici; și mai e și-un parc cocoțat sus, spre dealuri, unde te poți pierde-ntre copaci răcoroși și să caști gura la animalele dintr-o micuță grădină zoologică. Parcului-i zice Ayazmoto – n-are treabă cu motociclismul, ci de la agheazmă-și trage numele.
Și gata – înc-o repriză de asfalt, înc-o benzinărie, înc-o vamă: și s-a terminat.
Și ce bine a fost.
Da: așa-i vacanța aia pe care-ai visat-o, ai așteptat-o; de care te bucuri zi de zi și ceas de ceas; care-ți ajunge, care-ți priește; care-ți lasă gust dulce la sfîrșit. Așa-i vacanța asta grecească.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
Trebuie să pleci în vacanță, și parcă, de la an la an, ai nevoie s-o simți și să te bucuri de ea mai bine, mai temeinic. La cît o aștepți, la cît tînjești după ea…
Așa cum ai nevoie să vezi și să faci lucruri noi, ai nevoie și să-ți găsești confortul în lucruri știute.
Ne-am întors la Grecia, aia pe care-o știm de ani de zile, aia pe care-o cunoaștem din fiecare vacanță: același drum, aceiași oameni, același sat, aceiași măslini, același Soare, aceeași mare, aceleași prăjituri, aceiași munți… aceeași senzație ca la-nceput, cînd am pășit printre leandri sub dogoarea amiezei.
Ce bine e s-ajungi aici și să regăsești lucrurile știute, parcă la fel ca-n anul de dinainte!
Nici n-aș avea ce să mai scriu. A fost bine? – o, da. Am făcut altceva în plus? – o, nu.
Am plecat ca de obicei, fără grabă, fiindcă facem popas la draga Stara Zagora: nu o obligație, ci o mică parte veritabilă din vacanță!
Drumul are cîteva locuri unde s-a-mbunătățit, după Ruse și – mai ales – în Gurkovo, care-i acum asfaltat. Prin Stara Zagora-s lucrări de asememenea și se mișcă într-un mod mulțumitor.
Am găsit un apartament perfect pentru stat, aproape de Centru; Centru din care, la o adică, poți chiar s-o iei pe jos pîn’la mall, unde să-ți pui burta la cale la restaurantul Ștastliveța – prilej cu care vezi și noutățile de sezon ale meniului.
Nu știu de ce mă simt așa de bine-n orașul ăsta; știu că-mi plac oamenii – serioși, muncitori, așezați, chibzuiți și căpoși că fac bine ce fac.
Am plecat iară, după ce ne-am jucat prin parc și-am trecut pe la Nedelia, la-ndulcit.
Drumul e-n față; se mai lucrează pe lîngă Haskovo dar te-apropii de graniță. Pe unde să treci? Te uiți cît de-aglomerat e-n Kîrgeali, cîte mașini stau să puie benzină și dacă vezi că-s multe o cotești iar prin munți, pe la Zlatograd: și iar nu-i nimeni în fața ta la mica vamă! Și te pomenești în Grecia: tot mai aproape de mare.
Te lași pe autostradă, ocolești Kavala și te găsești, repede-repede, în locurile știute.
Pe-aici zici că nu s-a schimbat nimic; și asta-i bine, pentru că te ajută mult să intri-n dispoziția locului: nu anul trecut, ci mai ieri parc-ai plecat de aici.
Farmacistu-i același, tanti de la magazin se mișcă mai greu – cu vîrsta – chelnerii de la taverne nu s-au schimbat; la cofetărie prăjturile șed în aceeași ordine-n galantar.
Și Soarele bate la fel de neiertător la prînz!
Da-i așa de bine să nu faci nimic – nimic deosebit. E bine să dormi; dar nu te superi nici dacă Bobocu’ te trezește devreme, fiindcă tot devreme deschide și la patiserie, și plăcintele-s fierbinți.
Plaja are loc destul, apa-i lină, curată, caldă și te-ndeamnă la joacă. Copiii-și leagă prietenii fără să le pese de ce-i desparte pe cei mari.
Grecii-s la fel: așa cum vrei să-i vezi – și eu îi văd și-i știu muncind mult și odihnindu-se bine înainte să se-apuce iar de muncit mult.
Mîncarea-i parcă mai bună ca oricînd: nu-și bat, grecii, joc de ce bagă-n burtă. Cea mai măruntă patiserie caută să te servească regește; produsele autohtone-s marcate cu mîndrie; și nici măcar nu te afli-ntr-un loc cu adevărat foarte turistic!
Te prinde, fără să-ți dai seama pe moment, ușurința cu care-ncearcă să-și facă ei înșiși viața mai frumoasă, mai drăguță, mai dulce.
Regăsești Kavala neschimbată, pur și simplu așa cum îi șade ei bine. Cetatea, acum, e vizitată de-o fată mai mare și de-un boboc mai zvăpăiat; ea se cocoață mai sus în turnuri și el caută închisori, tunuri și mașini – de ce nu-s mașini în cetate?
E foarte greu să scrii despre o vacanță-n care n-ai făcut altceva decît să te simți bine!
Zilele trec, încet, una după alta. Pateurile de dimineață, bălăceala, somnul de la prînz, bălăceala a doua, plimbările și zbenguiala de dinainte de cină; souvlaki-urile, gyros-urile, creveții, gogoșile înnebunitor de dulci, luna plină de deasupra mării – cu cărarea ei care te-nbie, parcă, să pleci în noapte peste valuri.
Ai mai sta; dar – atunci cînd se face sorocul să pleci – îți faci bagajele cuminte, înțelept și bucuros c-a fost doar bine.
Bulgaria te așteaptă iar. Să ne fie mai ușor, venirăm de astă dată prin Makaza: ne-a ieșit – nu era coadă. Era coadă-n cealaltă direcție: spre Grecia mașinile se-ntindeau pe opt kilometri; mi-a fost milă de toți oamenii ăia care cine știe cîte ore mai aveau de stat în creierii munților.
… drumul cunoscut; iar Kîrgeali, iar Haskovo, iar Dimitrovgrad, iar Stara Zagora, iar Gurkovo, iar Veliko Tîrnovo, iar Biala – cu fiecare reper, așezat cuminte, la cîte 50 de kilometri, te afli mai aproape de Patrie, pe care-o regăsești arsă de canicula zăpăcită de-nceput de toamnă.
Acasă deja s-au schimbat lucrurile; cum s-au schimbat așa de tare-n nici două săptămîni? Soarele apune prea devreme! Dimineața-i prea răcoare! Frunzele deja se-ngălbenesc și foșnesc, uscat, a pagubă.
Mai stai o zi două-n vacanță și aici, acasă; înc-o faci pe turistul și-n orașul ăsta lipicios și dulce, care-acuș-acuș o să miroasă a must și-a poame.
toate vacanțele noastre – lista episoadelor
 Trebuia s-ajungem și-aici, odată și-odată. E-așa de aproape, încît e păcat să nu; și-am fugit de zeci de ori, poate, pe șoseaua ce trece pe sub oraș, tînjind la casele cocoțate pe creasta de munte. Dar mereu ne grăbeam; ba spre greci, ba spre turci…
Acum nu ne-am mai grăbit – și-am mers doar aici: primăvara, fiindcă Veliko Tîrnovo e încîntător acum, cînd totu-i verde și-nflorit. Și-o să fie la fel la toamnă, sigur că da, cînd culorile ei o să-mbrace munții; vara dogorește rău prin părțile astea.
Eram siguri c-o să ne placă; știam asta.
Nu-i un oraș mare, dar așa cum e el – înghesuit, cu case urcate una peste alta, e concentrat; comprimat; ca o esență bună de parfum…
Totu-i piatră și istorie-n Veliko Tîrnovo; și unde-i piatră și istorie, sînt istorii, povești și legende – și, fiindcă sîntem la un pas unii de alții, nici n-ar trebui să ne mirăm cît seamănă-ntre ele toate astea. Te uiți la cîte-o casă două minute și-apoi citești despre ea două ore, purtîndu-te printre vieți de oameni mari și mici, încăpățînați ca însăși piatra pe care s-a ridicat orașul.
Întîi de toate, ceea ce-i sigur: e un oraș vechi; o Capitală – capitala Bulgariei mai îndelung decît Sofia de azi – loc de unde regi, țari și mici împărați au condus un stat ambițios și bătăios.
Așa că-i și-o Cetate: mare, cocoțată pe-un deal (și multe dealuri sînt pe-aici!) cu ziduri groase, cu turnuri, cu ruine și c-o biserică sus-sus de unde poți cuprinde toată firea: oamenii mici, meandrele nesfîrșite ale rîului Iantra, podurile vechi de piatră, ruinele: alte ruine, pe alt deal – Trapezița – văile și pădurile.
Petreci pe-aicea cîteva ceasuri fără să te-apuce plictisul; e Țarevețul – cetatea Asăneștilor, cei ce-au condus Bulgaria în cea de-a doua ei mare organizare statală după cea a lui Asparuh. Mai știm de la școală ceva de Petru și Asan, poate ne mai zice altceva și Ioniță Caloian – bulgarii-i țin la mare cinste pe toți.
          
E și turnul unde-a fost întemnițat Baldwin, împăratul Constantinopolului, plecat taman din Flandra-n fel de fel de cruciade; Caloian l-a înfrînt și mai apoi i-a luat și viața. I-o fi zis lui alde Ioniță „Caloian” fiindc-o fi fost frumos, da’ cică nevastă-sa l-ar fi găsit interesant și pe alde Baldwin: firește, astea-s fel de fel de legende; piatra nu mai ține minte ce-a fost cu opt veacuri în urmă.
              
… așa că, după ce te saturi de urcuș, coborîș și bolovani printre care se soresc șopîrlele, te-ntorci înapoi, în orașul-oraș.
Veliko e orașul vechi, cel cocoțat pe munte, cu case una peste alta; mai e și orașul nou, unde-s blocuri, parcuri, bulevarde – normal că ai treabă mai mult cu primul.
… mai ales că, după atîta istorie, sigur ți s-a făcut foame.
Cel mai bine e să te duci la „Ștastliveța”, restaurantul din centru care-ți oferă o panoramă de neuitat asupra caselor de pe munte, a rîului care-nconjoară ca o peninsulă dealul Athosului pe care s-a ridicat monumentul Asăneștilor și-a podului Stambolov.
      
Să zicem de mîncare: excelentă. Să zicem de servire: perfectă. Să zicem de atmosferă: încîntătoare. Nu glumesc de loc cînd socot „Ștastliveța” unul din cele mai bune restaurante-n care-am fost. Lîngă el, „Ego”, care de-asemenea merită laude și cică-i un pic mai ieftin; nu că „Ștastliveța” ar fi scump – nu e!
Cu burta plină, te-ntorci la priveliștea văii. Iantra curge-ncet și-i plină de verdeață pe maluri și nu vezi un gunoi, o pungă, o sticlă aruncată; casele-s cît de cît dichisite, deși nu lipsesc nici dărăpănăturile, nici zidurile năruite; e tristă clădirea vechii poște, azi abandonată, „stricînd” acum aproape un veac aerul tradițional al orășelului cu modernismul ei: dar și Bulgaria avea atunci nevoie și de avînt, și de progres. Și orașul însuși își revenea cu greu după ce multe clădiri căzuseră la marele cutremur din 1913…
… o plimbare-n jos, sărind ca o mîță de pe-un acoperiș pe altul, trebuie să faci. Din ulița din față te afli la parter; cum te uiți spre ulița dindărăt, te nimerești la etajul trei… Ca un brîu, trece pe-aici strada Gurko, unde-s fel de fel de magazinașe și ateliere pe unde face să-ți bagi nasul.
               
Cînd te saturi de partea de jos, te cocoți la loc și-ți duci picioarele-nspre partea bazarului Samovodene: nu-i decît o străduță și-o piețișoară, dar îți ia mult să vezi tot ce-i de oferit. Și cin’ te-oprește să-ți tragi sufletul la o cafea, la o bere, la o-nghețată?
       
Dacă te țin picioarele, mai e de urcat: de-acum, pe cărărui în trepte printre case, te sui deasupra tuturor: cine mai e ca tine? Mai dai și peste vreo bisericuță veche: joasă și banală pe dinafară – fiindcă nu trebuia să sară-n ochi pe vremea cînd mahomedanul stăpînea partea asta de lume – dar cu un interior de-ți taie răsuflarea…
          
Veliko Tîrnovo-i – desigur – o lecție vie de arhitectură bulgărească; ici-colo-ți sare-n ochi cîte-o plăcuță sau o referire la Koliu Ficeto, care-a construit case, biserici și poduri fără s-aibă cine știe ce știință de carte. A fost și prin părțile noastre, da’ nu prea ne pricepem să-i găsim urmele.
Fiindcă-i așa de chinuit pe munte, Veliko a fost silit să facă fel de fel de giumbușlucuri. Calea ferată-l străbate pe dedesubt, prin tunel; șoseaua s-a construit mai tîrziu, dar casele de deasupra n-au pățit nimic-nimicuța. Gara-i și ea mai de-o parte, unde-a fost loc; ca să-ajungă oamenii mai lesne la ea, s-a construit și podul metalic pe care azi nu mai circulă mașini. Asta se-ntîmpla la-nceput de secol XX; podu-i și azi în picioare și-i un loc tare plăcut de promenadă. L-a proiectat un italian ajuns prin părțile astea și l-au construit prin Austria; cînd să-l monteze, le-a picat ultima piesă-n rîu și-a fost nevoie s-aștepte să construiască și să trimeată austriecii alta. Pe sub el s-a dat în spectacol, printre Războaie, și aviatorul Petco Popgancev, cu-n avionaș bulgăresc. Popgancev chiar era ceea ce s-ar putea numi un „as al aerului” și cu siguranță-i unul dintre cei care-a apucat să ducă o viață lungă, fiindc-a murit prin anii ’80. Podul se cheamă Stambolov: un fiu al orașului și primul ministru-n vremurile moderne-n care Bulgaria-și cîștiga și ea neatîrnarea. Stambolov a pierit asasinat; dacă te uiți mai îndeaproape la viața lor politică de-atuncea, o să vezi că bulgarii nu prea glumeau – să nu zicem mai multe.
Deci, podul; podul te duce la monumentul călăreților – Asăneștii, carevasăzică; aici mai e o clădire unde-i muzeul de artă și cel mai frumos parc; unul din locurile alea de care te-ndrăgostești și-ți rămîn pentru totdeauna-n inimă. Liliacul miroase-mbătător, castanii-s și ei în floare; în stînga și-n dreapta curge Iantra și… nu te mai dai dus.
        
Vedeți, în vacanță-s două chestii: pe de-o parte, vrei să vezi și să faci cît mai multe… pe de alta-ți dai seama că ai nevoie să te pui jos și să stai, să lenevești, să te bucuri mult de puțin.
Și ce frumos se vede orașul de-aici!
       
În oraș – firește – case și muzee de vizitat. Am lăsat multe – destule! – pentru altcîndva. Să nu le-ngrămădim; să nu ne lăcomim!
În oraș o să și stai, că nu-ți ajunge o zi – nici măcar două. Am găsit o pensiune care face toți banii; trebuie s-o căutați ca „Guest House The House”: are doar vreo trei camere, dar una-i ditai mansarda uriașă cît un apartament. E chiar la un pas de restaurantul cela grozav, „Ștastliveța”, într-o piațetă – frumoasă și ea! – care se cheamă Pencio Slaveicov (mare poet și fiul scriitorului și revoluționarului Petco Slaveicov). Piețișoare-s multe, cu ronduri, statui și locuri de parcare-ngrămădite: românul se teme să parcheze pe-aici, că nu se pricepe unde și cui să plătească și-apoi se plînge ba că i-au luat mașina, ba că i-au blocat roata. Sînt și-o droaie de mici magazinașe și buticuri cu haine și încălțăminte; au chiar marfă drăguță și la preț bun și – mai presus de toate – se pricep s-amenajeze vitrinele în așa fel încît să-ți ia ochii cu marfa, nu cu afișe mari pe care să scrie reducerile: dar nu-i prima dată cînd ne mirăm că bulgarii știu să facă altfel de comerț și s-aibă altfel de servicii.
Strada ce străbate orașul vechi e animată, fără să sufere de nebunia de trafic a stațiunilor noastre prahovene; e doar o stradă principală, nu o șosea. În sus și-n jos trec autobuze; la o adică, chiar te-ai putea sui într-unul dac-ai obosit, da’ nu prea-ți dai seama încotro mai merg; că de ajuns, cam toate ajung la Cetate.
           
Sînt patiserii; e – mai înspre orașul nou – și-o cofetărie „Nedelia”; ai tot ce-ți trebuie ca să-ți placă.
Și – la cîțiva kilometri – și satul-muzeu Arbanasi, pe care trebuie să-l vezi. Case vechi – unele pensiuni, altele muzeu, altele doar de locuit – înșirate pe dealuri, coborîte-n văi; ulițe pietruite și garduri zdravene din bolovani, bolovani și alți bolovani; miroase a iarbă, lemn vechi și liniște. Sigur că-s pensiuni, restaurante și turiști o droaie; dar de-acolo tot înapoi în oraș, în Veliko, am ajuns.
      
Vorbind de ajuns, aici ajungi repede: două ore jumate-trei, în funcție de unde din București pleci și de cine se nimerește-n fața ta-n vamă; șoseaua bulgărească se menține destul de bine, deși-i tot mai multă nevoie de-o autostradă-n părțile astea; poate cîndva o fi și asta.
Nu știu ce-o mai fi de spus. Vin foarte mulți oameni aici; și din ei mulți și revin – și-o fac pentru că merită: e un loc frumos. Un loc minunat.
Ăsta-i Veliko Tîrnovo.
vacanțele noastre – lista episoadelor
Fuse, iar, o vacanță frumoasă!
Ca s-ajungi în Grecia, ai de străbătut frumoasa țară vecină; o treabă pe care românul o face repede, cît mai repede – să scape de ea! Face să te uiți, însă, mai cu atenție și la Bulgaria. Or fi drumurile lor tot mai neîngrijite… o fi și pe la ei sărăcie… însă mereu îți vine să te-abați un pic, să te-afunzi prin munții pe unde-s fel de fel de cetăți și ruine, să te-oprești să vezi orașe și orășele.
Am poposit iar la Stara Zagora, fiindcă n-apucasem, pîn-acu’, să explorăm orașul. Deloc nu ne-a părut rău. Stara Zagora n-are nimic turistic, nimic memorabil (deși au și ce-a rămas dintr-un amfiteatru roman, ce-i drept), da-i un loc nemaipomenit de prietenos și de odihnitor. Arhitectura-i în cel mai bun caz banală; clădirile-s cam sovietice…
… dar centrul lor… cum să zic? – să zic doar că n-am găsit nicăieri altundeva o atmosferă mai frumoasă! A fost nevoie doar să-nchidă un bulevard central și să-l lase oamenilor și totul s-a transformat într-o mare, mare oază. Oamenii ies la plimbare, se-opresc să vorbească și – dacă se lungesc – se-așează la terase să bea o cafea; e incredibil cum, în toiul zilei, găsești localnici adunați cu priviri vesele și mame care-și plimbă copiii cu drag. Cei ce pleacă de la muncă mai pierd ceva vreme vorbind, pe la vreun colț, fără să pară încărcați cu toate, toate problemele vieții. Deși ei cîștigă mai puțin… calitatea vieții e alta; mai bună.
Magazine mici cu de toate (de cei cu țîța-n gură pîn-la cei cu barba sură… Ot bebe do baba), și mai ales cu lucrușoare drăguțe – să dai cu tunul și nu găsești un spațiu comercial închis, ca pe la noi. În parcuri se-aud, seara, formații care chiar cîntă rock – nu lălăieli mieunate (iar la Opera lor se țin niște spectacole foarte bune). Părinții ies cu cei mici și nu-i vezi făcînd-o parcă din obligație, cu ochii numai în telefoane.
                 
Avem ce-nvăța de la oamenii ăștia.
Au, bulgarii, un simț să simplifice lucrurile și să le facă să meargă! Fără să bunghești chirilice, reușești să plătești parcarea – au parcomate peste tot – și cu monede de-o leva, și cu stotinci; găsești la chioșcurile de pe stradă orice-ai nevoie, de la ziare la apă și de la bilete la loto la țigări; existența monedei de 2 leva ușurează și ține-ntr-un oarecare control prețurile (ia să vedeți ce bine-ar fi să avem și noi o monedă de 2 lei!) – la orice-i o rezolvare.
Au și cofetării; iar torturile care la noi sînt scumpe rău la cofetăriile Nedelia, la ei îs mai lesne de cumpărat.
Repet: nu-mi pare deloc rău c-am stat aici – da’ deloc!
Doar că drumul te cheamă – și Grecia e deja mai aproape. Românul pățit șade cu ochii-n waze și calculează cît o să stea la vamă, în nenorocitul ăla de punct de trecere de la Makaza. Mie-mi zicea deja, cînd am ajuns pe la Kîrgeali, că-i vreo oră jumate de-ntîrziere, așa c-am cotit-o frumos la dreapta, și-am luat-o pe la Zlatograd. Drumu-i bun; liber – doar cîte vreo vacă-două ce trece șoseaua: dacă-i dai claxoane, se-oprește și se uită la tine; cel mai bine e s-o ocolești încet. Începi să urci, începe să fie mai răcoare…
La Zlatograd, în vamă, nu-i niciodată nimeni la coadă; ca să-ți ridice bariera, trebuie să chemi vameșul de-acasă.
Te bucuri doar puțin – fiindcă știi ce urmează: coborîrea Rodopilor cei uscați pe-un drumeag îngust și șerpuit, de-o frumusețe teribilă, sălbatică, care te copleșește.
           
Dacă n-ai chef de frumusețea asta, zic să mergi prin altă vamă; dacă ești sigur că la Makaza aștepți mai puțin de trei sferturi de ceas, ia-o pe-acolo – altminteri ieși mai iute prin Zlatograd.
Mai apoi, te lași pe autostradă – și Kavala, cea cu leandri, se apropie.
… tot pe-aici am ajuns și-n anul ăsta. Palio se cheamă locul unde-am stat; ai de toate – liniște cît vrei, nisip fierbinte, apă lină și limpede; și unde să mănînci bine de tot. Iraklița, la cîțiva pași, are și-un port mititel și cochet, mai multe magazine, restaurante și terase… și, desigur, minunata tavernă Polumnia, unde-s cei mai buni creveți din lume.
       
Cerul e albastru și atît de adînc, că atunci cînd te uiți la copaci, îți par puși deasupra în photoshop… asta-i Grecia.
Grecia-i despre greci, da-i greu să-i așezi pe oamenii ăștia doar dacă-i vezi în vacanță – în vacanța ta; că cică ei sînt întotdeauna-n vacanță. Cică! Deși eu n-am văzut nicicînd, pururea, grec puturos.
Grecii…
Oameni care iubesc soarele și-au nevoie de el; și – ca atare – prețuiesc și umbra și tihna ei, așa că și-au făcut casele cu balcoane mari, dar acoperite, ca lumina să nu-i bată direct înăuntru. Oameni care se ceartă ca să se-mpace mai bine; sau care se-mpacă doar ca s-aibă cum să se certe mai abitir mai încolo – istoria li-i zbuciumată și crudă. Oameni care iubesc să se strîngă laolaltă, dar care știu să rămînă ei înșiși și cînd stau singuri. Oameni cu lucrurile lor așezate; vinerea ies între prieteni, sîmbăta se-ntîlnesc la petreceri și ocazii și dumineca o lasă familiei lor mari și gălăgioase.
Am vizitat iar Kavala; de astă dată am lăsat de-o parte cetatea – o știam! – și-am bătut mai mult centrul lor.
Întortocheat, îngust și plin de viață! Și plin de lumină. Se simte c-a rămas ceva din gloria orașului-port, cosmopolit, în care-n fiecare casă se ținea o afacere!
Oraș plin de pisici și de dulăi; ăștia din urmă – maaari și puturoși – șed la fieștecare colț de stradă și de-abia dacă-și ridică capul dac-ai ceva să le spui.
Găsești și pe-aici magazine cu orice – și ieftine, și scumpe; unul se chema Țițili-Mițili – restaurante (Nemesis rămîne absolut fantastic!) și locuri unde-ți fac gyros și souvlaki, patiserii și cofetării, care de care cu prăjiturele mai dulci, mai zemoase, mai de neuitat.
Îmi place că grecii ăștia nu se-ncurcă; cînd e vorba de dat dulciuri la copii, păi dulciurile alea-s dulci, nu glumă!
          
Firește, cu atîtea străduțe-ntortocheate, înguste și care ba urcă, ba coboraă, traficul e-ncurcat rău. De-asta au și sumedenia de scutere și motociclete, cu care se cocoață și se vîră peste tot. Mașinile li-s, firește, zgîriate și atinse – dar fiindcă-și iau, îndeobște, fel de fel de japoneze fără moarte, încă-s pe picioare. Rar dai de vreunul care să semnalizeze (odată, cînd credea că-i singur pe șosea, am văzut un grec care chiar dădea semnal să facă dreapta)… da’ uite că se descurcă fără să se bușească….
… dar ce splendidă încîntare să te plimbi, pe șoseaua de coastă, în vipia amiezei, fără să te grăbești – cu toate geamurile lăsate: auzi greierii, simți mirosul bun de mare… și de mîncare.
Eheheeei… zilele par nesfîrșite și – totodată – că trec într-o clipită. Așa-i vacanța.
Și… ne-am întors.
… ciudat mai e să-ți lași vacanța-nspre sfîrșitul verii, mai ales cînd ești obișnuit să pleci undeva prin iunie-iulie. Te uiți la toți cei ce pleacă și vin-napoi; și-aștepți… și aștepți…
S-ar putea zice, desigur, c-ai avea mai multă vreme de plănuit și-organizat; așa că, pe măsură ce se-apropie vacanța, mai faci în fieștecare zi cîte ceva, ca să simți că ești cu-n pas mai aproape: mai cumperi o cremă de plajă, mai cotrobăi după niște haine, mai ticluiești un mesaj automat de out of office, mai duci mașina să se uite careva pe dedesubt – treburi de-astea.
Și-apoi, firește, vine: ca toate lucrurile de pe-acest pămînt, vine și ea, pîn-la urmă: vacanța.
Ea vine: și tu pleci!
Ne-aștepta Grecia; ne era dor de ea.
… am luat-o din loc, fără grabă: drumul spre Kavala nu-l mai fac dintr-o bucată, fiindcă n-alerg cu toată familia după mine; adaug și timpul tot mai mare pe care-l poți pierde trecînd granițele (să stai vreo două ore-n Rodopi cu soarele-n cap e nasol) și – mai ales – faptul că bobocul nostru are doar opt luni și nu se cade să-l chinuim doișpe ore-n mașină. Lași Bucureștiul în urmă, cobori Burnasul, staaai pe Podul Prieteniei – și dup-aia ești prin vecini.
… la Stara Zagora – loc de înnoptat – mașina s-a hotărît să nu mai meargă-n Grecia cu noi. Așa c-am lăsat-o acolo, să fie reparată; și-am luat un taxi a doua zi de dimineață. Dacă v-o face trebuință, vreodată-pe-acolo, un service auto prietenos ori un șofer bun, să mă-ntrebați.
Aveam nevoie s-ajungem la greci: și-am ajuns.
Ca și-altă dată, n-am trecut marea; am rămas prin Kavala; la doi pași, într-un sătuc tare dulce. Și cuminte. Și liniștit. Și care avea următoarele:
- două restaurante, unul mai… foarte bun decît altul
- două fast-food-uri, la care găseai, seara, pînă și kokoreci d-ăla grecesc
- o brutărie-patiserie, care știa să fie și cofetărie
- o măcelărie
- un supermaket și-o farmacie
Ba… mint! Îi lipsea ceva, ceva foarte important: n-avea români. Erau toți, la cîteva mile distanță peste mare, în Thasos:
… ce-altceva-ți mai trebuie? Nimic. Nici bancomat; că n-aveau – doar înapoi în Kavala găseai. Da’ de ce să te necăjești?
Plaja, la doi pași; grecii vin la ea pe la prînz, cînd începe Soarele să bată și merită să te bronzezi: ei n-au auzit nici pînă azi că trebuie să te chinui pe nisipul rece la ora cînd oamenii cinstiți încă dorm. Cam pe-atunci se deschid și terasele, că nimeni n-are nevoie de nimic la prima oră.
         
Bulgarii – cuminți, dar nu fraieri – au prins drag de mers pe-aici; unii și-au cumpărat case de vacanță; alții și-au amenajat chiar proprietăți luxoase; iar grecii – de voie, de nevoie – au început să-nvețe limba bulgară. Mi-a plăcut.
Cît de bine putea să fie: liniște, nisip fierbinte, apă lină și albastră. Și-o căsuță de stat, cu tot ce vrei – chiar și c-o sumedenie de țestoase-n curte, printre măslini.
     
Zilele treceau frumos, așa cum e bine-n vacanță. Bălăceală, joacă-n nisip, somn, frappe, pește, dovlecei pane, pîine proaspătă, soare bun. Poate, în vîrf de sezon, să fie mai multă lume și să pară mai animat; nouă ni s-a părut doar perfect. Era și-o bisericuță albă la care se țineau evenimente frumoase, cu multă lume venită să ia parte la ele.
Localitatea se chema Palio. N-am mai dat mai departe, spre Iraklitsa și Peramos, fiindc-aveam tot ce ne trebuia aici – v-am zis mai sus.
Orașul, așa cum v-am zis, era la doi pași – un sfert de oră; pentru cine s-o-ntreba ce ne-am făcut fără mașină pe-acolo, autocare legau toate localitățile din zonă, veneau des de tot și-ți puteai lua orice bagaj fără probleme.
             
… orașul, neschimbat – cald și prietenos, ca și omul de pe-aici… Mă simt bine cu grecii; oameni vii, oameni care se bucură de ce-i în jur și nu se feresc nici de Soare, nici de aer, nici apă, și nici de cei din jur; oameni care vorbesc și cer în gura mare ce li se cuvine.
Am luat iar drumul Cetății, după ce ne-am pus burta la cale-n centru, în cel mai grozav local grecesc pe care l-am găsit, fiindcă dumineca la prînz, cel mai aglomerat loc însemnează că-i și cel mai bun: atunci grecu-și scoate familia la masă și se simte tare, tare bine. Fără greș e criteriul ăsta. Chelnerii – aicea – cărau în fugă tăvi după tăvi, cu piramide de farfurii pline; ba cu salate, ba cu cartofi fripți – dar mai ales, cu creveți și alte bunătăți aduse din mare.
Prin București, din cît îți servesc grecii ăștia-ntr-o farfurie, restaurantele fac trei-patru porții…
         
Bobocul s-a uitat și el, curios, la lume: la marea zgomotoasă, la ziduri, trepte și pisici; și fii-mea, care fusese mai mică ultima dată cînd vizitasem orașul, l-a văzut cu alți ochi și cu altă minte. Făr-să se simtă ciudat, s-a-nprietenit cu oameni mari și cu copii, înțelegîndu-se prin semne atunci cînd engleza nu mergea, învățînd cuvinte-n greacă și-aducîndu-și aminte de cuvinte-n bulgară. Cît de simplu e atunci cînd încă știi că sîntem doar oameni, la fel cu toții!
Era cald, cerul era limpede, marea la fel: totul mirosea a vacanță, oameni buni.
S-a pus pe ploaie după ce-am plecat noi acasă: pîn-la urmă fusese o vacanță bună.
Să faci jumate de drum stînd în dreapta șoferului nu-i deloc rău, fiindcă ai ocazia să caști gura la locuri, viețuire și peisaje. Grecia a cam stat pe loc în ultimii ani – priponită de criză – dar trecerea prin munți cea nouă, dintre Nimfea și Makaza, e o realizare. Îi lipsește spectacolul sălbatic al celei de la Zlatograd, dar e mai comod de parcurs – și oleac’ mai scurtă; doar că vama-i mai aglomerată. Naiba știe, deci, pe unde ieși mai cîștigat s-o iei.
Bulgaria ne-aștepta înapoi, toropită de un weekend prelungit c-o punte de sărbătoare națională; nu prea aveai ce face, decît s-asculți la radio cîntece vechi și să te distrezi încercînd să vezi dacă Shazam le ghicește. Stara Zagora, în care-am mas iară, nu-i deloc urîtă, da’ n-am prea avut chef de ea-n vacanța asta. Partea turistică a zonei, ascunsă sus, pe dealuri, prin păduri e liniștită și răcoroasă…
… n-am mai trecut Balcanii prin Pasul Șipka, ca la dus (naiba să-l ia, că frumos mai e, dar tare te plictisești de curbe după curbe). Ne-am întors mai pe lîngă, prin minunatul oraș Gurkovo, cel cu gropi, coclauri și muzeul măgarului.
Muzeu pe care nu l-am vizitat; măgari avem și de la Giurgiu-ncoace.
Ei, fuse și vara asta, vara Balcicului! A treia vară la rînd în micuțul oraș; chiar o mai fi ceva, în plus, de zis?
Balcicul e la fel. Doar Moara s-a primenit și nu mai arată așa de dărăpănat – e-n renovare.
Balcicul e, deci, la fel. Doar bistroul Cedar – cel de lîngă plajă – s-a închis și-n locul lui a apărut altceva, oleacă mai curățel. Și habar n-am unde s-or fi risipit Ivan și băieții de-acolo, care bine mai serveau mîncarea.
S-au mai rotit chelnerii de la un restaurant la altul; s-au rotit și soliștii vocali care animă atmosfera seară de seară; a mai apărut un restaurant nou, înspre Castel, gata să înjumătățească clientela de la Coroana; cofetăria 7 lulele nu mai e cofetărie, ci doar cafenea – nu că-i vreo pierdere, asta – da-n rest, zău că-i același, Balcicul.
Același. Timpul a trecut cuminte în Balcic. Pescărușii țin iar ședință pe dig…
Doamne, ce-aș mai putea scrie, despre Balcicul lui 2015? Că serile-s la fel de liniștite, cu apa cuminte și limpede?
Că colțurile albe ale ale cleanțurilor nu mai îmbie pictorul să-și așeze fundul pe-un scăunel și să moaie penelul prin borcănașele cu văpsea, ci turistul să-și întindă selfie-stickul și să caute cea mai inspirată poziție pentru poză?
    
Nu-mi dau seama, așa că schimb vorba și vă zic că m-am fîțîit, firește, și prin împrejurimi. Am ajuns iar prin Varna, prilej să văd că orașul ăsta nu stă pe loc; s-a mai înfrumusețat și se simt oarecari investiții; nu doar în infrastructură, dar și-n transport.
Doar Dalboka-i neschimbată; aceeași cădere-n gol de pe cîmpia arzătoare drept pe malul apei, unde e răcoare și umbră. Și aceleași scoici. Și icre. Și crabi. Și hamsii.
Turismul e mai bun în Bulgaria; se simte. E o țară care-și face, încet, chibzuit și încăpățînat un nume; un brand. De la magneți de frigider la săpunuri; de la rahat aromat la cărticele; de la tricouri la miere cu trandafiri – Bulgaria își pune marca pe lucruri de care te atașezi cu drag.
Dar, desigur, astea-s detalii pe care nu le vrem luate-n seamă. Nu băgăm de seamă nici acum că bulgarul muncește mai serios și mai mult, poate pe bani mai puțini. Nu băgăm de seamă că și veselul chelner (zdravei, Niki! zrdavei, Evgheni!) care te-mbie cu meniul în mînă prin fața restaurantului, după ce-ți zîmbește și te pune la masă, aleargă cu două tăvi pline cu mîncare la alt client; și asta și luni, și marți, și miercuri, și joi, și vineri, și sîmbătă, și duminică: banii se cîștigă, nu se fac peste vară.
Ca să nu vă las chiar fără ceva nou din vacanța asta, iat-o hartă cu Balcicul de pe vremea cînd era la noi.
Am pus-o, cum m-am priceput, cap la cap, folosindu-mă de hărțile de aici. Dacă vreți să vedeți tot Cadrilaterul, puteți s-o faceți și pe-asta; doar că harta a ieșit cam mare.
Despre alte vacanțe la Balcic: 2013 – partea întîi | partea a doua | partea a treia | 2014
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii