despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

după Balcic III

N-am înţeles dacă bulgarii ne-o ţin şi acum în nume de rău că le-am luat acum un secol Cadrilaterul. O fi fost un capriciu istoric? – nu ştiu; dar ştiu că orice capriciu se plăteşte; fireşte că, luînd judeţele astea două, România a avut ceva de tras cu ele; le-a colonizat, a construit drumuri şi căi ferate, a modernizat oraşe. Desigur, şi bulgarii ar fi făcut fix acelaşi lucru, dacă le-ar fi păstrat, nu? Balcicul rămîne o amestecătură de stiluri vechi şi noi, de istorii şi nostalgii – dar ştiţi ce? Chiar şi pe lîngă clădirile noi se păstrează un aer de ceva-cuminte-şi vechi.

Maşinile cu număr TX sînt foarte întîlnite şi la noi – mai ales prin Constanţa. TX (adică, în bulgăreşte, TH) vine de la fostul nume al oraşului Tolbuhin – azi Dobrici. Dobrici se chema şi înainte de a-l boteza – noi – Bazargic şi este şi reşedinţa judeţului în care se afă Balcicul.

Dar hai să ne plimbăm. Am putea porni chiar din centru. Aici se află atît vechea, cît şi noua primărie. Mai e şi o casă de cultură, poşta şi poliţia. Şi o răspîntie largă, unde trei străzi pleacă-n sus şi vreo două-n jos. În poza din stînga, vedeţi cum arată locul azi; în poza din dreapta, vedeţi cum arată locul odinioară…

Nu-i mare diferenţă, nu? În stînga – nu se vede bine – este o fîntînă cu doi lei, din care poţi bea şi azi o apă răcoritoare. Mai jos, înspre vechea primărie, mai dăm peste o fîntînă, cu ceva scris în turceşte – dar nu funcţiona…

 

Dacă-ţi iei vreo cinci minute să dai roată pieţei, arată cam aşa – adică frumos. Nu trec multe maşini. S-o iei în sus, s-o iei în jos? Să mergi în stînga, să mergi în dreapta?

Bine; e simplu: în sus – ieşi din Balcic; în jos – te-ntorci la mare.

 

Să ajungi în centru şi să nu vezi primăria cea veche? Nu se face. E o clădire frumoasă şi azi; se simte că e făcută în stilul (cum naiba să-i zic?) administrativ interbelic. Este desenată de Henrieta Delavrancea; socot că ei trebuie să-i mulţumim pentru acele case grozave construite înainte de război în Balcic: avea talent şi locul i l-a pus bine în valoare:

Cînd ai de ales între a o lua la deal sau la vale, e mai bine s-o iei întîi la deal; nu de alta, dar drumul de-ntoarcere să-ţi fie mai uşor. Deci, te afli în centru; centrul e străbătut de şerpuitoarea stradă Cerno More; dar dac-o iei mai la stînga, în sus, poţi să faci o plimbare minunată pe perechea de străzi Ivan Vazov şi Liuben Karavelov. Liuben Karavelov e strada dintre Casa de cultură şi Poştă; pe ea urcă maşinile.

Se întîlneşte – sus – din nou cu Ivan Vazov, pe care coboară maşinile; şi Ivan Vazov se întoarce în centru, printre Poliţie şi Poştă. Eu am luat-o pe drumul din stînga; am urcat pe Ivan Vazov, care-i o stradă încîntătoare, umbrită de castani bătrîni, mărginită de ziduri pietruite şi plină de linişte.

   

Ajuns sus, dacă nu te mai ţin picioarele – nici nu ştiu ce mai e de văzut pe acolo – te poţi coborî înapoi în centru pe Liuben Karavelov. Parcă e mai abruptă, strada asta; sau poate aşa-ţi pare deoarece un ditamai dealul îţi stă în cap…

    

… cum te întorci înspre centru, vezi din nou Primăria veche:

Dar ce se-ntîmplă cînd vrei – din centru – să o iei în jos? Dacă nu ţii drumul străzii Cerno More, poţi coborî pe K. Kisimov – o stradă care are ceva foarte mediteranean în ea.

Aici treci pe lîngă o măcelărie bună şi admiri – în capătul străzii, acolo unde se intersectează cu Peio Iavorov, o altă casă românească interbelică:

 

… în stînga, pe Peio Iavorov, ajungi înapoi în strada Cerno More. În dreapta, ajungi în Primorska. E frumos şi-n dreapta…

… dar mai frumos, de o mie de ori, e-n stînga: străduţa se îngustează, scări se lasă înspre parcul de jos, iar tu intri printre case aşa de frumoase, încît ştii că-s tot rămase de la noi:

Aşa am văzut eu Balcicul – oraşul. E mic, fără magazine care să te agaseze. Civilizat şi cuminte. Un oraş unde şi vînzătorul de brelocuri de la tarabă îţi scoate bon fiscal. Un oraş unde cele mai multe afişe de pe garduri sunt cele cu pomenirile morţilor (aşa-i obiceiul pe-aici). Un oraş unde-ţi poţi face prieteni. Un oraş unde nu face să mergi decît agale.

Şi tot agale face să vezi şi Castelul şi grădinile lui. E mai bine – socot eu – să intri pe la poarta dinspre mare, cea de jos; e mai simpatic aşa. Dacă nu-i lume multă, e plăcut aici. Treptele de piatră sînt marca Balcicului; sînt frumoase, dar te cam plictisesc şi obosesc, după o vreme…

 

Dar tot aici, în colţul ăsta e şi locul unde Balcicul îţi face cu ochiul: printre copaci bătrîni şi tufe verzi, marea sclipeşte vesel, albul coastei e curat – parcă ţi-ai face o casă aici.

… parc-ar merita să te faci bulgar, ca să te bucuri de Balcic.

după Balcic II

… aşadar, vă promisesem că vă povestesc despre Balcicul meu – ăla pe care l-am cunoscut. L-am cunoscut coborînd, căci – venind dinspre cîmpia înaltă tăiată de şosea – în Balcic, în oraş, cobori şi tot cobori. La-nceput, pare un sat; apoi pare un orăşel de provincie ca oricare altul – şi după un pic, începe să fie frumos…

… deodată, după un colţ nu mai apare alt colţ şi alt deal; apare marea. Începi să o ghiceşti pe după tufe, îndărătul caselor înşirate cuminte pe coaste. Şi drumul începe să-ţi placă şi mai mult; parcă tot cobori într-o poveste; pe-onoarea mea.

Bine-nţeles; eşti cu maşina: nu ai vreme să te uiţi prea mult în părţi şi te temi să nu rătăceşti drumul. Dar lasă-l naibii de GPS, că ştie să recalculeze traseul, chiar dacă îţi vine să te duci în altă parte. Vii, deci, de sus; şi tot cobori; şi coborîşul e tot mai frumos:

… serios? – te-ntrebi – chiar mergem la mare? Da: şi dacă nu crezi, te uiţi la numele străzii, care e Cerno More – adică Marea Neagră.

… casele sînt şi mai vechi, şi mai noi. Cele vechi sînt de dinaintea ocupaţiei româneşti.

… în poza de mai jos, în stînga este şi Patiseria; aceea pe care-am găsit-o mai după două zile, cînd am calculat că, dacă există măcar o patiserie în Balcic, acolo trebuie să fie. Şi scrie şi clar pe geam: topli zakuski; cum să nu-ţi dai seama că e o patiserie?

La un moment dat cam ajungi la nivelul mării; gata. Asta e strada Primorska. Pe-aici – pe the fashionable side – se construieşte, se investeşte, se schimbă peisajul. Nu e rău şi nici urît. Uneori îţi pare că ai de-a face cu-n mic orăşel grecesc…

… străzi se ghicesc, urcînd înapoi spre dealuri, din loc în loc. Îţi promiţi c-o să le iei la picior pe toate, cît mai repede.

… drumul se continuă, înspre Castel, printre copaci umbroşi şi multă verdeaţă. În dreapta ai un deal calcaros şi urci, urci din nou. Laşi o răspîntie în urma ta; dacă ai lua-o-ntr-o parte, ajungi înapoi sus în centru; în cealaltă parte, ajungi înspre Castel prin intrarea de jos:

… iar ţinînd-o înainte ajungi la Castel pe la intrarea principală – cea de sus.

Dacă nu vrei să treci pe la Castel în vipia amiezii – şi nu trebuie s-o faci, dacă ai de ales – te poţi întoarce iar la mare pe nişte scări întortocheate, de care te îndrăgosteşti:

Pe-aici te afli în plin Balcic de-al nostru. Castelul şi grădina lui stau mai sus pe faleză. Dar nu-ţi pasă de ele, pentru că ai văzut iar marea; şi marea de la Balcic e tare frumoasă…

… ai, de-a lungul coastei, o promenadă lungă, pe care seara e frumos să te plimbi. O, da – se construieşte mult pe aici, n-ai ce face:

Găseşti şi plaja cea micuţă, care mi-a plăcut tare mult. Era aşa aproape de locul unde-am stat! Ceea ce vedeţi în stînga, după umbreluţe şi înainte de dealul sterp, este terasa-bistro Cedar, unde am petrecut o bună parte din vacanţă, luptîndu-mă cu kebapul de miel, cu scoicile cu pilaf, cu lipiile unse cu usturoi şi caşcaval – şi cu multe alte nebuneli:

De la atîta mîncare, trebuie să-ţi mai pui picioarele la treabă. Seara, după cum am zis, promenada îţi arată un Balcic frumos, vesel – dar liniştit. Îţi faci drum printre restaurante şi te uiţi la felul-n care vechea clădire a morii imense se oglindeşte în apele mării…

Moara e dezafectată, e o ruină; nu-i totul lapte şi miere aici. Lîngă ea e-o piaţă de peşte, unde face să te duci dimineaţa să caşti gura. Mai încolo, după moară, se află nişte silozuri de cereale la fel de dezafectate, şi portul; căci din Balcic pleacă şi azi vapoare cu minereuri şi grîne. În faţă e o piaţă murdară şi plină de praf, mărginită de alte clădiri decăzute, de unde – făcînd-o la stînga – ajungi pe plaja cea mare din Balcic, cea de care v-am zis că-i cam murdară.

… Seara se lasă peste Balcic. Mai tîrziu în întuneric, spre Albena, se vor vedea luminile de pe coasta turistică a Bulgariei.

Închei acum plimbarea de început de prin Balcic. Dar mai e mult de povestit; plimbările prin centrul oraşului, pozele din colţurile misterioase, descoperirea a ce-a mai rămas din oraşul interbelic – data viitoare…

după Balcic

… iată că reuşii şi-n vara asta să mă rup de cele obişnuite; şi zău că mi-a priit! Nu mă laud cu vacanţe lungi, prin locuri de album – dar mă bucur că oriunde m-aş duce, oricît de banal ar fi locul, tot iese ceva care să mă-ncînte. Şi anul ăsta fusăi la Balcic – în Bulgaria, fireşte.

Drumul meu spre Balcic trece, fără-ndoială, prin 2 Mai: unde Casa Margo are aceeaşi terasă cu mii de flori; iar mai apoi – după cîţiva kilometri – începe Bulgaria mea.

Odată ce treci graniţa, ţi se oferă o şosea lină, pe care cauciucurile fîşîie fin şi oamenii merg mai normal ca-n ţara noastră. Laşi în stînga şi-n dreapta lanuri nesfîrşite, pădurici şi după nici o oră te afli-n Balcic.

Coborîrea în Balcic e o coborîre-ntr-un basm; străzile se unduiesc şi se împleticesc, strînse în brîuri de piatră; ai mereu cîte-un deal sau o stîncă mare pe lîngă tine; iar casele s-au înghesuit una-ntr-alta ca-ntr-un orăşel grecesc.

Nu; Balcicul n-are nimic românesc, la prima vedere. Şi te-ai aştepta să aibă; doar un sfert de secol l-am avut noi, dintr-o întorsătură a vremurilor; dar despre asta o să mai vorbim…

Să vă zic cum a fost. A fost bine. Dacă vreţi, vă zic numele locului unde-am stat; a fost un loc bun – şi aproape de plajă: la un minut. Să vă zic şi de plajă. În mijlocul Balcicului e o plajă somptuoasă, care se lăţeşte cam tot pe-atîta loc cît ne trebuie nouă să ne facem o casă. Mai e plajă şi-nspre Castel; dar acolo, ca să te bagi în apă, trebuie să treci strada, ca să zic aşa; cît despre plaja cea mare, cea de după port, mai bine mă abţin: cam prea pute, săraca.

Altceva n-am ce reproşa acestui orăşel, vă zic. Şi cum aş putea? M-am simţit bine aici – şi nu pentru că peste tot e cineva care pricepe româneşte; ci pentru că e un loc foarte prietenos turistului. Restaurantele te îmbie cu bunătăţi şi de-abia aşteaptă să te aibă drept client bun; devenind de-al casei, primeşti felurite bunătăţi gratis şi niciodată nu reuşeşti să cheltuieşti bani mulţi; pe cuvînt! Şi chiar vă trimit într-un loc de unde n-o să plecaţi decît cu mare, mare greutate: la bistroul Cedar – îl găsiţi voi…

Dar o belea tot are Balcicul: nu are şi el, acolo, un loc unde să vîndă pateuri, gogoşi, covrigi! Dacă vă zic că de-abia după două zile am dibuit prima patiserie, aţi crede că m-am ramolit.

O fi legat şi de felul lor – al bulgarilor – de-a fi. Poate nu le place să-şi risipească banii pe prostii; poate nu le place să-şi piardă vremea ducîndu-se după merdenele; poate o fi legat de eficienţa lor, care nu are nimic umil în ea, cum credem noi.

Aşadar, n-am găsit multe pateuri; dar puţinele găsite erau foarte bune. Am mai aflat – după o zi – o patiserie pe la autogară (cum de-am ajuns acolo, nu-i treaba voastră). În tot Balcicul văzut de mine nu se vinde nici măcar o şaormică mică; şi eu care mă aşteptasem să găsesc chiar maţe fripte! (am dat noi sfară-n ţară, dar pîn’ la Varna, cică, nu se face aşa ceva). N-am găsit nici o cofetărie, însă; aşa că primul lucru pe care l-am făcut în Bucureşti, la-ntoarcere, a fost să mănînc vreo două amandine mari…

În partea asta de ţară se vorbeşte o bulgară mai cîntată, mai altfel; dar în general m-am înţeles cu oamenii de pe la magazine, fără să mă ajut de română. Am fumat ţigări bulgăreşti; am băut bere bulgărească; am mîncat mezeluri bulgăreşti recomandate de vînzători bulgari; la restaurante am încercat tocăturile bulgăreşti şi kebapurile bulgăreşti – totul a fost, dacă nu v-aţi prins – cam bulgăreşte.

Balcicul e bulgăresc, degeaba mai visaţi voi la cine ştie ce splendori interbelice.

Să nu fim răi: Balcicul ăsta bulgăresc are foarte multe chestii româneşti în el; casele construite în perioada colonizării rezistă şi acum, făcînd centrul oraşului cochet şi misterios. Vechea primărie – făcută de români – e şi acum pe picioare; înăuntru e (dacă n-ar fi închis pentru renovare) Muzeul de Istorie.

Binenţeles, Balcicul are multe şi din oraşul de dinainte de-a fi fost Cadrilaterul pierdut de bulgari; case şi vile frumoase îţi ies în cale la tot pasul. Dar printre ele se îndesesc vile, hoteluri, pensiuni – aşa se întîmplă şi aici…

Balcicul are – n-ai cum uita – Castelul; dar niciodată n-am avut cine ştie ce nostalgii după dragostea Reginei pentru coasta asta bulgărească. Castelul nu există, n-a existat niciodată; există o căsuţă drăguţă, în care, pentru cinci leva, poţi să vezi o ghivetă şi-o vană de baie: nimic mai mult, fraţilor. Grădinile-s frumoase; chiar sînt ceva ce trebuie văzut – dar să nu vă pună Aghiuţă să mergeţi în vizită pe căldură, în timpul zilei: o să urîţi locul din tot sufletul: e aglomerat, e gălăgios, şi o să vă doară capul pînă seara…

Iertaţi-mă: ştiu că n-am mîncat scoici la Dalboka, că n-am fost să văd farul de la Şabla, că n-am ajuns la Caliacra şi nici la Tiulenovo; nu m-am bronzat nici la Albena – am fost ocupat, înţelegînd Balcicul.

Printre bălăceli şi ghiftuieli, am petrecut ceasuri lungi luînd la picior străduţele înguste, scoţînd limba pe scări abrupte de piatră, găsind umbre odihnitoare pe după dealuri şi răcorindu-mă la fîntîni vechi, cu apă rece…

Ciudat loc. Ce-o fi fost aici acum o sută de ani, cînd devenea al nostru? Cum era pe vremea cînd era şic să ai casă la Balcic şi satele se îndeseau cu români – români care-n scurtă vreme trebuiau s-o ia iar de la capăt, strămutaţi în vremi de război? Nu ştiu.

Ştiţi cît de mult îmi place Bulgaria; ştiţi cît de mult cred că ar trebui să ne înţelegem mai bine, ca popoare – şi să pricepem că ne-ar fi mai bine făcînd tot mai multe împreună.

N-o fi fost viaţa uşoară la Balcic atunci; dar acuma, pentru turist, e dulce. Ruşii-s la ei acasă; iar românii se poartă mai elegant ca acasă şi mai finuţ ca-n staţiunile de all inclusive. Soarele arde rău, şi-i toată ziua deasupra plajei; doar seara tîrziu se ascunde dup-o faleză albă.

… dar vă spuneam c-am căutat să înţeleg Balcicul; şi am făcut-o aşa cum ştiu eu: întîi văzînd, şi apoi punînd întrebările. M-am plimbat, am făcut poze, am tras cu ochiul; şi de-abia acasă am început să caut prin hărţi, cărţi de istorie, articole despre arhitectură.

şi ce am înţeles eu din Balcic, în articolul următor.

Grecia, partea a treia.

Vă zisesem la-nceput că Grecia era o necunoscută. Dar pe greci – eheheee! – îi cunoşteam. S-a-ntîmplat să am de-a face cu ceva greci; nu zic mai mult. E greu să zici ceva despre ei; cînd îţi plac, cînd îi deteşti – poate pentru că seamănă cu noi în multe. I-am văzut, deci în multe feluri: ca oameni de afaceri buni, ca şmecheri, ca naţionalişti, ca tipi de gaşcă, ca ticăloşi, ca tipi de treabă… ca pe noi, nu?

Dar un singur fel de grec n-am întîlnit în viaţa mea: un grec puturos.

Unde-o fi oare grecul ăla dispreţuit de neamţ, grecul ăla care nu face nimic, care şade, bea uzo, soarbe cafea şi freacă zarurile?

Am căutat răspunsul. Da: grecul ăla există – dar vedeţi voi, cînd nu face nimic, înseamnă că e-n pauză. Şi un om care îşi ia o pauză şi se pricepe să se bucure de o pauză o face pentru că, înainte de pauza aceea, a muncit din greu.

Da! Am văzut greci muncind şi am văzut greci stînd. Şi grecii se pricep mai bine decît noi şi la muncit, şi la stat. Da! Am văzut greci care fac lucruri pe care noi nu le facem. Am văzut proprietari bogaţi care-şi tundeau singuri iarba, am văzut patroni care serveau în mare fugă toţi clienţii sau trebăluiau prin bucătărie, am văzut şefi care făceau curat – aşa se fac afacerile, românule!

Da – vă tot zic asta: nu e nici o ruşine să iei o pauză şi să te bucuri de ea; dacă meriţi pauza asta. Concediul e o pauză şi el, nu? Unde să te bucuri de o pauză aşa deosebită, decît în ţara care se odihneşte dup-amiaza?

E plictis mare în Grecia după prînz. E cald de-ţi fierb creierii; m-am dus să văd dacă e adevărat, că aşa-s eu: trebuie să verific personal. Am urcat un deal pe-un drum de capre în vipia amiezii; şi m-am convins că e mai cuminte să mă culc.

Cam aşa-i Grecia, săraca. Piatră, ciulini şi măslini. Şi multă istorie – dar pentru asta trebuie să-ţi pui pălăria de paie pe cap, că altfel faci insolaţie.

Dar să nu zic urît de insolaţie, căci insolaţia e de mare ajutor românului. Îi ştiţi pe toţi felcerii rataţi care vorbesc la televizor despre cum să te fereşti de soare, de muşte, de praf – şi de restul oamenilor. I-au înnebunit pe toţi; părintele român a ajuns să creadă că e o crimă să-ţi laşi copilul pe plajă, aşa că – în vacanţă – trebuie să se scoale pe la şapte dimineaţa, să dîrdîie pe nisipul ud şi să nu se poată băga în marea rece; pentru că la ora nouă trebuie să fie neapărat în cameră, unde să stea închis pînă la şase seara.

Aşa că dacă vreţi să evitaţi românii în concediu – e simplu! Dormiţi după pofta inimii, treziţi-vă la nouă, mergeţi la plajă cînd vi se scoală; şi n-o să fie picior de român lîngă voi: slavă Domnului!

Nu ştiu ce sfaturi să vă dau. Vă zic că e o plăcere să iei tavernele la rînd. Vă zic că hipermarketurile sînt mai ieftine decît cele de-acasă. Vă zic că benzina e niţel mai scumpă, că drumurile sînt mai libere, că grecii nu se obosesc cu fleacuri ca semnalizatul, dar că nu se buşesc din cauza asta. Vă zic că îndrăgesc soarele şi aerul. Vă zic că-mi place cum, în căldura cea mai mare, merg cu geamurile lăsate, deşi ar avea aer condiţionat în maşină. Vă zic că m-apucă toate alea cînd mă uit la noi, cum ne refugiem – nu de caniculă, ci de restul lumii! – în maşini cu geamurile blocate şi cu aerul rece la maximum. Lucrurile nu mai au gust dacă nu mai ai cu ce să le guşti.

Am făcut şi-o poză cu o maşină mai veche; doar că maşina era a mea. A mers tare bine, săraca; m-am mirat că nu i-am găsit vreo soră prin Grecia. Străzile din orăşelele lor sînt înfiorător de înguste – grecii folosesc maşinile mici, scuterele şi motocicletele.

Despre greci nu mai ştiu ce să vă zic. Îmi plac şi nu-mi plac, la fel cum simt despre noi; la fel cum simt şi despre bulgari; fiindcă şi bulgarii sînt nişte oameni de la care am avea multe de învăţat. Socotim încăpăţînarea lor semn de prostie, dar încăpăţînarea bulgarului e, în realitate, semn de caracter, de avut-dreptate, de mers înainte.

Cînd am părăsit Grecia, am luat-o pe autostrada lor frumoasă care duce spre Turcia; am intrat în Bulgaria prin Svilengrad – chit că asta e ocoliş mare, dar drumul e uşor. Mi-a fost drag să mă opresc o noapte lîngă Stara Zagora, în staţiunea (staţiune să fi fost?) Starozagorski Mineralni Bani.

După atîtea bunătăţi greceşti, un grătar uriaş cu cartofi fripţi şi cu o bere Kameniţa a fost o minune. A fost o minune şi cum, într-o Bulgarie unde la radio se spunea din zece în zece minute la radio că e mnogo goreşto – adică, pe româneşte, caniculă – puteai să stai între brazi şi să-ţi fie răcoare…

…. of! Fireşte că-acum mi-e dor deja – ăsta o fi şi semnul după care ştii c-a fost o vacanţă ca lumea. Mi-e dor de drum, mi-e dor de marea albastră, de peştii care veneau la mal, de scoicile care se tîrau pe nisip şi de meduze. Mi-e dor de leandrii plini de flori, mi-e dor de pîinea proaspătă şi de paharele cu apă rece “din partea casei” care ţi se puneau în faţă oriunde, mi-e dor de limba pe care n-o s-o pot înţelege niciodată – mi-e dor de Grecia.

Grecia, partea a doua.

.. a doua parte a poveştii despre Grecia este doar despre Kavala – oraşul acela puţin ignorat, mai ales de cei care merg direct in Thassos; şi e păcat să ignori Kavala, fiindcă ai ce vedea.

… dar, s-o luăm încet. Kavala are port, plaje, hoteluri, terase; mai are şi bloculeţe multe, îngrămădite pe dealurile stîncoase din jur. Străzile sînt foarte înguste, foarte în pantă – chiar şi în oraşul nou. Fiindcă e greu să sapi subsoluri în stîncă, garajele blocurilor sînt mai toate la parter, iar parterul nici nu mai e închis cu ziduri.

Kavala mai are şi nişte case vechi foarte frumoase – fireşte. Şi mai are o cetate, cocoţată pe un pinten de deal în oraşul cel vechi; şi mai are şi un apeduct – o frumuseţe.

Să te duci la cetate trebuie neapărat. Ai de urcat pe trepte, ai de urcat pe străduţe întortocheate şi înguste, ai de trecut pe lîngă case care mai de care mai frumoase.

  

… poarta asta mi-a plăcut; mi-am zis să i-o arăt şi Uşierului. Şi mergi iar…

    

… şi îţi dai seama că pe străduţe ca pe cele de mai sus se poate circula cu maşina, şi pricepi de ce grecii au atîtea maşini mici. Şi de ce multe din ele sînt cam julite…

Dar e frumos, nu te mai saturi de străduţe, de cotloane, de flori şi de pisici.

  

Cînd te pomeneşti sus, în cetate, ai făcut mare lucru! Cetatea e deschisă pînă seara la 9 şi intrarea e ieftină de tot.

Cetatea, ca cetatea… dar ce vezi din ea, hei!

  

 … Cînd te-nduri să te cobori înapoi, o iei la loc pe-aceleaşi străzi întortocheate, printre case frumoase – ştii drumul:

  

… te-ntorci, încet, la nivelul mării…

 

… şi te duci să vezi şi apeductul:

 

… Doamne, cît de fain e!  Te apropii de el, te bagi pe sub el, îi dai tîrcoale – e nemaipomenit.

… şi mai e. Mai e de văzut, mai e de vînturat – oho! – prin Kavala. Biserici, monumente, locuri unde îşi vine să te-aşezi şi să nu mai pleci; cofetării; restaurante, magazine deschise – dimineaţa, flori, flori, flori.

… şi mai e şi despre Grecia, un pic – data viitoare.

Grecia, partea întîi.

Deci.

Am fost în Grecia şi m-am întors; mare scofală! Vacanţa în Grecia e distracţia de ani şi ani a multor români – oi fi fost taman eu ultimul care n-o practicase. Sînt mii şi mii de specialişti în vacanţe în Grecia; fireşte că m-am distrat citindu-i pe net – şi, făcînd pe dos tot ce scriau ei acolo, chiar am avut o vacanţă mişto.

Pentru a nu ştiu cîta oară remarc cît de bine e pentru un român să se simtă în străinătate – atîta vreme cît caută să-şi ocolească concetăţenii…

Ca să pleci în Grecia cu maşina, e bine să ai un GPS, şi e grozav să ai o hartă. Conducînd prin Bulgaria destul de mult de-a lungul vremii, socot că-i de ajutor să interpretezi nişte termeni întîlniţi pe forumuri: unde scrie că drumul e “acceptabil” înseamnă că e plin de gropi; în schimb, unde scrie că drumul e “distrus” se circulă ca-n palmă. Mie şi acum îmi place Bulgaria; şi mi-e drag de şoselele lor mărginite de tufişuri înalte, de serpentinele lor largi pe care ai loc să depăşeşti camioane; chiar şi de centurile lor ocolitoare care-s numai gropi şi de neaşteptatele devieri de trafic mi-e drag!

Nu cred să fie cu adevărat vreo rută sută-n sută ideală spre Grecia; unii zic că trebuie s-o iei prin Sofia, alţii că nu; unii zic să treci prin pasul Şipka, alţii nu; unii zic să fii atent la nu ştiu ce bifurcaţie care se face după un pod şi s-o iei de trei ori la stînga şi să mergi printre doişpe corocoduşi ca să scurtezi 50 de kilometri – e plină lumea de oameni care ştiu mai bine.

Eu mi-am zis s-o ţin oblu prin Bulgaria; aşa c-am luat la rînd Veliko Tîrnovo, Gurkovo (mi-a rămas numele ăsta-n cap), Stara Zagora, Dimitrovgrad, Kargeali – şi am ieşit pe la Zlatograd; că oi fi greşit, că nu – asta e! N-a fost rău! Ieşind prin Zlatograd, ai ocazia să cobori Rodopii în Grecia pe un drumeag îngust, pe care două maşini neatente s-ar juli; dar ce senzaţie! ce peisaj! Ce poteci de contrabandişti şi partizani or fi fost odinioară drumurile astea, nu-mi pot decît imagina.

Grecia e frumoasă şi fierbinte. Lăsînd munţii în urmă, începi să simţi că eşti undeva unde eşti de-al casei, undeva unde-ţi place – căci asta fu senzaţia mea în Grecia: că-s acasă.

Încă două vorbe despre drum; după cîteva rînduri de văi şi munţişori de ocolit, ajungi la autostradă – şi-i bună, autostrada! Şi nici pe departe aglomerată ca pe la noi.

În Grecia m-am oprit repede. În Kavala. Kavala – o precizare pentru unii români – e oraşul acela de unde se ia feribotul spre Thassos.

Ah! Să fii la capătul a 600 de kilometri făcuţi, să-ţi fie în cap numai curbe, fum de maşini, soare în ochi – şi deodată, printre leandrii înfloriţi, să apară şi oraşul cocoţat şi îngrămădit pe stîncă, şi marea minunat de albastră, şi – iertaţi-mă că spun mai ales, dar voi mă înţelegeţi! – miros de plăcinte cu brînză, miros care vine de undeva, n-o să ştiu niciodată de unde.

Da – aproape am ajuns; încă vreun sfert de oră, pierdut prin întortocheatul orăşel păzit de o cetate şi pe drumul care duce afară din oraş – şi chiar am ajuns!

Nu am stat în Kavala, ci lîngă: în Nea Iraklitsa. Şi nici chiar în Nea Iraklitsa-Nea Iraklitsa, ci mai de-o parte. Undeva unde vilele sînt pe plajă, dar e linişte, curat, palmieri, măslini, flori – şi Egeea lină şi cuminte.

Orăşelele astea de lîngă Kavala, care se cheamă Nea Iraklitsa şi Nea Peramos sînt noi – să aibă doar vreo sută de ani. Sînt întemeiate în urma războiului greco-turc de prin anii 20 ai secolului trecut; greci care locuiau în Asia Mică, pe teritoriu turcesc, s-au strămutat aici; şi-n amintirea vechilor localităţi rămase acolo, cele de aici se cheamă Noua Iraklitsa, Noul Peramos…

Şi ce dacă?… după cei 600 şi ceva de kilometri făcuţi, să te dezbraci, să faci un duş, să te duci pe plajă şi să te-arunci în apă – gata! Te-ai scos, omule!

Bun, şi ce mai poţi face… ăăă… altceva? Să iei bucuriile greceşti la rînd.

Mîncarea: e păcat de la Dumnezeu să te duci aici şi să mănînci din pachet. Păi, cum? Să fii în ţara unde se fac atîtea bunătăţi – şi să nu-ţi bagi botul prin ele? Vă zic c-am ras tot ce-am văzut în faţă. Am ras souvlaki-uri de şase feluri; am ras chiftele, tocături, umpluturi (cine ştie să facă atîtea cu carnea tocată merită toată admiraţia!); am ras fructe de mare, am ras pînă şi şaorme de-ale lor, gyros-uri; am ras gogoşele însiropate; am ras îngheţată (frate, noi, în România nu mai ştim ce e aia îngheţată, vă jur!); am ras frappe-uri (şi se pricep grecii mei la făcut frappe-uri!); am ras prăjituri, bomboane, fursecuri, şi iar prăjituri… am ras…. Doamne, ce n-am ras? Am ras tot.

Doar ceva îmi tot scăpa. Vă zisesem de mirosul acela de plăcinte de care mă izbisem în Kavala? Nu-l mai regăseam. Eram disperat. Nu-mi găseam locul. Vacanţa era compromisă. Nu ştiam ce să fac.

Din fericire, fiecare dintre noi are un talent ascuns. Foloseşte-ţi forţa! – mi-am zis. Am băgat de seamă că mă pricep – în locuri necunoscute – să găsesc locuri de parcare; oriunde-aş fi, mă aranjez şi, regulamentar şi gratis, las maşina în centrul centrului. Am băgat de seamă şi că mă pricep să găsesc o patiserie bună – aşa că m-am suit în maşină şi – nici patru kilometri să fi făcut! – am ajuns în faţa celei mai de vis patiserii de pe lumea asta. Plăcinte şi pateuri cu brînză de nu ştiu cîte feluri, cu spanac, cu cartofi – cu ce vrei! Cornuri, batoane, covrigi – şi pîine atît de bună, cum altundeva nu am mai mîncat.

Un popor care-şi respectă într-atît de mult burdihanul n-are cum să nu fie pe placul meu.

DA! Vacanţa era salvată. Găsisem plăcinta cu brînză.

Trebuia să mai găsesc doar restul Greciei.

Buşteniul merge mai departe

Săracul Buşteni, de-acuma a rămas şi fără pasarela care unea clădirile Fabricii de Hîrtie!

După ce acum doi ani s-au demolat clădirile istorice ale Fabricii – cele de pe partea stîngă a şoselei – acum o lună a dispărut şi pasarela; tare frumoasă mai era, săraca! Şi golaş mai pare acum Buşteniul! Mi-a fost şi milă să pun poza cu locul viran rămas…

Altfel, Buşteniul e acelaşi dintotdeauna; patiseria Dani Pan de pe colţul DN1 cu strada Telecabinei – deci fix lîngă locul unde fusese fabrica demolată şi pasarela – face pateuri şi cornuri mai bune ca niciodată, iar restaurantul pensiunii Oti Dor, de pe strada Caraiman (paralelă cu Telecabinei) are şi-acum cea mai bună salată de ghebe… Ce ciudat şi bine e cînd regăseşti – an după an, după an – locuri bune neschimbate – asta, lucru rar este!

Da, pentru că lucruri vin şi se duc; ce dovadă mai bună decît firma asta de onorante funebre – tot din Buşteni?

Mie – denumirea asta, de onorante funebre, îmi aduce-aminte de orgia funebră despre care bătea cîmpii regele potlogar din Huck Finn…

Mă rog! – oricum, de la munte tre’ să te-ntorci acasă, n-ai încotro; şi dacă mergi destul de încet înspre Bucureşti, vezi că sînt fel de fel de reprezentanţe, de magazine cu pretenţii de outlet, de angrouri fără clienţi. În Ciolpani ideea de outlet e împinsă mai departe decît te-ai aştepta: dai peste un ditamai magazinul, cu etaj, numai cu obiecte bisericeşti:

(şi – din cîte văd – afacerea merge!)

Ehei, ai multe de făcut şi de văzut la noi la munte; ai Sinaia – cu Peleşul cel minunat, ai Predealul, ai Branul, – cu castelul, ai Rîşnovul – cu cetatea (parcă-i închisă şi-acu, nu?), ai Braşovul – cu toate ale lui, ai Cîmpina – cu casa Iuliei Hasdeu… Dar uneori e greu să ajungi şi să te deplasezi prin staţiunile de pe Valea Prahovei – şi mă tem că, aşa cum litoralul bulgăresc e mai dorit decît al nostru, şi muntele bulgăresc o s-ajungă o destinaţie interesantă…

Gîndiţi-vă că doar la vreo 160 de kilometri de Bucureşti, în Bulgaria, se află Veliko Tîrnovo – un oraş minunat; şi merită să dai o fugă pîn-acolo – precum tocmai a făcut-o prietenul Florin.

zile frumoase prin Bulgaria

De fiecare dată cînd întîlnesc un bulgar, întîlnesc un prieten.

E-un mare păcat că nu ştim nimic despre vecinii noştri – şi zic asta gîndindu-mă nu doar la bulgari. E-un mare păcat şi că nu vrem să ştim nimic despre ei.

Am aflat, dîndu-mă-n ultima vreme pe formuri şi alte locuri de discuţii, că călătoru’ român păţeşte-n Bulgaria următoarele: e furat, bătut, violat, umilit, pierdut prin coclauri, ignorat, intoxicat, pişcat de muşte… vai de curul lui! Pe bune, mai bine stai acasă decît să mergi la ei şi să te ghiftuieşti la all-inclusive.

Atîta vreme cît n-am cunoscut vreun român care să aibă curiozitatea şi respectul să-nveţe cîteva vorbe-n bulgară, care să să lase măcar o monedă de 2 leva bacşiş pe-acolo, să mă lase-n pace cu toate astea!

Unul dintre lucrurile de care sînt mîndru e că sînt filo-bulgar. N-o să uit niciodată că pentru patru-cinci ani buni bulgara a fost limba pe care-o înţelegeam la fel de bine ca româna; n-am să uit că-n 90 nu mai reuşeam să mă uit la un film titrat în română fără să mă doară ochii; n-am să uit că de fiecare dată cînd am ocazia să lucrez cu un coleg bulgar, o fac cu plăcere.

Vai, ce-am mai rîs!

Rîdeam de criza lor din anii 90 – şi rîdeam că-şi cumpără bilete de autobuz pe castraveţi. Rîdeam că au ceafa groasă. Rîdeam că se muzica lor pop e maneaua românească, Şi rîdeam… Pînă-ntr-o zi; o zi în care am aflat că o duc mai bine decît noi, deşi cîştigă mai puţin şi muncesc mai mult.

O zi în care-am aflat că numărul şefilor bulgari în multinaţionale e mai mare decît ne gîndeam…

Cum dracu?

Nu ştiu. Habar n-am. Ştiu doar că trecînd printr-un sat bulgăresc – la orice oră – nu vezi oameni hălăduind aiurea pe stradă şi la birt. Ştiu că dacă-i ceri unui bulgar să-ţi rezolve o chestie, o rezolvă.

Ştiu că se pricep la comerţ şi la servicii. Ştiu că-ţi dau restul pînă la ultima stotincă, că-ţi dau bon, că acceptă lei, lire, dolari, euro fără mofturi şi că dacă te porţi frumos cu ei, se poartă şi mai frumos cu tine.

Ştiu că au învăţat româna ca să ne simţim mai bine la ei la mare – şi ca să ne întoarcem şi la anu’.

Bulgaria fără all-inculsive

Motivul pentru care mergem – ăi mai mulţi dintre noi – în Bulgaria e simplu: e mai curat, e mai civilizat, e mai ieftin – şi cît te costă, atît plăteşti. Cu voia lui Ăl-De-Sus, după ce străbaţi ţara lor cea sălbatică, ajungi la mare, te duci la hotel – şi te bălăceşti, manînci şi bei pînă ţi se face rău.

All inclusive, motivul pentru care mergem acolo, face un pic rău Bulgariei: pentru că ai tot ce-ţi trebuie la hotel, nu trebuie să mergi în stînga şi dreapta, să vizitezi, să caşti gura la peisaje, să cauţi locuri unde se manîncă demenţial de bine şi de ieftin, să te-mprieteneşti cu oamenii; dar toate astea merită.

Merită, pentru că bulgarii au învăţat comerţ de la turci – un client e respectat, şi un client bun e răsfăţat.

Nu totul e roz

Dar nici nu trebuie să fie. Nu poţi crede că un hotel construit acum 50 de ani, oricît de renovat ar fi, este comod pentru standardul de azi. Nu te poţi aştepta ca cele trei stele ale lor să-ţi ofere mult mai mult decît trei stele ale noastre.

Dar ţine de tine să cauţi un hotel nou, construit acum trei-patru ani; ţine de tine să te uiţi dinainte la ce distanţă de plajă este; ţine de tine să citeşti review-urile de pe internet; ţine de tine să-ţi dai seama că dacă nemţi, olandezi, danezi şi francezi au scris de bine despre un hotel – atunci poţi alege hotelul ăla, chiar dacă nişte români au scris de rău. Ţine de tine să încerci să găseşti un hotel la care nu prea vin români; ţine de tine dacă vrei să alegi o cameră mai departe de alţi români.

Comentarii

Am zis că nu prea dau importanţă comentariilor proaste ale românilor – pentru că mulţi dintre ei sînt nesimţiţi, ignoranţi, prezumţioşi, cîrcotaşi.

Cel mai bine se pricepe, de obicei, mami de Vlăduţ – care, Doamne, le-a păţit pe toate! Piscina era departe, mîncarea era proastă şi Vlăduţ s-a cufurit straşnic, nisipul era rece, a trebuit să dea bacşiş la parcare…

Mami de Vlăduţ, care n-a fost toată viaţa ei decît la pensiune la Poaiana Ţapului sau la hotelul sindicatului de la Eforie, se pricepe. Vlăduţ s-a cufurit – asta e între noi – pentru că l-a lăsat să-şi bage botul în mai mult de zece feluri de mîncare deodată. Iar la hotel, Doame iartă-mă! se dă bacşiş de cînd s-a făcut lumea asta!

Pe mami de Vlăduţ, dacă vă lasă nervii să-i urmăriţi evoluţia de-a lungul vremii, o s-o găsiţi pe forumul de miresici, pe forumul de graviduţe, pe forumul de mămici – şi cu puţin ghinion pentru tati de Vlăduţ, cîndva o s-o găsiţi pe forumul de văduve şi parastase… şi peste tot, ea se pricepe.

Aşadar – dacă vreţi să vă simteţi bine în Bulgaria, ţineţi-vă deoparte de cei de-acasă.

D-aia vă zic doar c-am fost într-o staţiune mică, retrasă şi liniştită, într-un hotel nou şi curat, construit la malul mării; atît.

Vacanţă, deci

Mie mi-a plăcut mult Bulgaria şi vacanţa acolo. Foarte mult.

Drumurile sînt bune, foarte libere, suficient de semnalizate încît să n-ai nevoie deloc de GPS,  şi nimeni nu goneşte ca dementul. Am ajuns la mare-n patru ore, mergînd liniştit şi cuminte. Peisajele sînt frumoase – coasta lor e minunată – şi peste tot te simţi bine. Varna se laudă că-i cel mai plăcut oraş din toată Bulgaria, Balcicul e frumos tare – şi-ţi zici sincer că-i şade mai bine la ei decît la noi. Mîncarea lor? e o grozăvie, nu zic mai mult.

N-ar fi multe de spus. Aş putea să mulţumesc multor oameni pe care i-am cunoscut; aş vrea să mulţumesc tuturor pensionarilor germani care găseau puterea să zîmbească tot timpul copiilor – oricît de zgomotoşi  şi neastîmpăraţi erau; aş vrea să mulţumesc patronului de terasă care ne-a făcut cadou o pungă de cireşe – şi celui care ne-a făcut cinste cu-n rînd de rachiu; aş vrea să mulţumesc acelui nene care mi-a împumutat o cheie (cliuci, n-am uitat!) ca să-mi repar bicicleta; aş vrea să mulţumesc personalului de la hotel, care prinsese drag de noi şi se-ngrijea s-avem mereu cîte-o sticlă de vin în cameră.

Şi chiar mulţumesc – blagodaria!

Şi mai zic o dată: de fiecare dată cînd întîlnesc un bulgar, întîlnesc un prieten.