despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizaţie publică (LXXXVI) – Lămpile Bucureştilor de altădată (II) – Piticul şi Lebăda

scris de C. D. Mocanu

citiți prima parte: Cubul și Farfuria zburătoare

Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze,  fântâni, terenuri sportive…) definit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora (braţe, stâlpi, coronamente speciale, armături), reţea de alimentare  dedicată (gaz, electricitate…), alte accesorii, combinate şi dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, face parte din zestrea de civilizaţie şi progres a oricărei aşezări umane.

Dacă nu putem spori această moştenire, măcar să nu o risipim, să nu lăsăm ignoranţa, nepriceperea, neglijenţa, uitarea … prostia să ne sărăcească trecutul. Acesta a fost imboldul care m-a făcut să las acum mărturie, pentru început, atât cât pot şi cât mă pricep, despre iluminatul electric al Bucureştilor de odinioară. Iluminatului cu „gaz aerian” îi este dedicat ciclul „Felinarele Bucureştilor de altădată”, dar acesta se află încă pe o lungă listă de aşteptare.

◦◦○◦◦

„Piticul” şi „Lebăda”, personajele poveştii ce va să vină, sunt două corpuri de iluminat care au înnobilat nopţile bucureştene (şi nu numai) prin anii ʼ50-ʼ60 ai secolului XX.

Codificarea dată acestora de către producător, ELBA Timişoara, nu-mi este cunoscută. În documentele tehnice pe care le-am consultat (prescripţii, instrucţiuni şi fişe tehnologice) s-au păstrat doar denumirile căpătate de la meseriaşii iluminatului public şi intrate în argoul profesional.

Amândouă sunt corpuri de iluminat decorative, de înălţime mică, sub 1m., cu repartiţie directă, la care în poziţia normală de funcţionare cel puţin 90% din fluxul luminos este emis în emisfera inferioară, către suprafaţa ce trebuie scoasă din întuneric. Erau utilizate la realizarea unui iluminat ambiental, ornamental-decorativ, care să marcheze-delimiteze spaţiile pietonale din parcuri şi grădini sau care să pună în valoare diverse amenajări peisagistice (peluze, pergole, pâlcuri de arbori şi arbuşti…), monumente, fântâni…

Sursele de lumină (becuri cu filament incandescent sau cu vapori de mercur) sunt ascunse privirii directe de reflectoare emailate, adică de sisteme optice a căror suprafaţă reflectantă este constituită din unul sau mai multe straturi de email, de regulă alb, depuse direct la interiorul corpului metalic.

Piticul

Nu înţeleg nicicum de ce i s-a spus „Pitic”. În fond toate corpurile de iluminat din aceeaşi clasă de folosinţă cu cel despre care vorbim sunt „pitice”. Cred că se putea găsi o variantă mai sugestivă, mai apropiată de aspectul acestuia. Şi acum, vorba unor consăteni, ce să făcem? Păi ce să făcem. Dacă aşa  s-a primit, aşa să rămână!

În configuraţie standard „Piticul” folosea ca sursă de lumină trei becuri cu filament incandescent, de câte 100 W fiecare, dispuse la 120° în jurul tijei de susţinere, ascunse sub un reflector metalic emailat de forma unei calote sferice. Se asigura astfel o distribuţie simetrică a fluxului luminos. Forţând puţin imaginaţia, semăna cu o ciupercă!!

A apărut în peisajul bucureştean după 1959 odată cu edificarea unor construcţii importante a căror imagine este lipită de oraş ca marca de scrisoare. Viaţa i-a fost lungă. După mai bine de 20 de ani încă se mai aprindea pe ici-pe colo.

Să vedem corpul de iluminat tip „Pitic” în câteva fotografii de epocă, împreună cu edificiile care l-au consacrat!

Sala Palatului

Complexul cunoscut sub acest nume (centru de conferinţe, spaţii expoziţionale, sală multifuncţională pentru manifestări publice, evenimente culturale – concerte, spectacole, film…) a fost construit după proiectul întocmit de un colecctiv format din arhitecţii Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Şerban şi inginerii Alexandru Cişmigiu, Dragoş Badea, Alexandru Băilescu, Ion Necşulea, în doar 15 luni, între 1 ianuarie 1959 şi 1 aprilie 1960. Performanţa a fost dedicată celui de Al III-lea Congres al P.M.R. (Partidul Muncitoresc Român), pe care l-a găzduit timp de 6 (şase !!!) zile în perioada 20 – 25 iunie 1960.

De atunci, până în 1989, toate congresele partidului s-au desfăşurat la Sala Palatului, inclusiv cel de al IV-lea în cadrul căruia P.M.R. a devenit P.C.R. (Partidul Comunist Român) şi Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al acestuia.

La punerea în valoare a spaţiilor verzi înconjurătoare au contribuit şi „Piticii”.

Fotografia nocturnă ilustrează cum nu se poate mai bine virtuţile luminotehnice ale acestui corp de iluminat: repartiţie directă şi distribuţie simetrică a fluxului luminos.

Mausoleul din Parcul Libertăţii

Construit în perioada 1959 – 1963 după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism a fost necropola celor mai importanţi fruntaşi ai partidului, ai mişcării socialist-comuniste din România.

Este amplasat pe platoul dinspre Şoseaua Şerban Vodă al Dealului Filaretului care domină Parcul Carol (în epocă Parcul Libertăţii), acolo unde se afla Palatul Artelor, devenit mai târziu Muzeul Militar.

A fost inaugurat la data de 30 decembrie 1963.

O vreme, „Piticii” au luminat drumul eroilor spre locul, indecent de luxos, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

Circul de Stat

Răspunzând interesului pe care publicul bucureştean îl manifesta (şi nu de ieri-de azi) pentru saltimbanci, pehlivani, măscărici, scamatori, iluzionişti, acrobaţi şi dresori, adică pentru spectacolul de circ, autorităţile vremii au decis în 1954 înfiinţarea Circului de Stat. A funcţionat câţiva ani în localul fostului Circ Krateyl, pe Maidanul Primăriei, acolo unde în prezent se află teatrul Naţional.

Circul de Stat (actualul Circ Metropolitan Bucureşti) a fost construit în perioada 1958 – 1961 după un proiect îndrăzneţ întocmit de colectivul format din arhitecţii Nicolae Porumbescu, Sully Bercovici, Nicolae Pruncu, Constantin Rulea şi inginerii Adrian Lupescu, Nicolae Ardare, Vladimir Vasilache.

Face parte dintr-un ansamblu urbanistic cuprins între Şoseaua Ştefan cel Mare şi Bulevardul Lacul Tei, la Tonola, pe locul fabricii de cărămidă înfiinţată în 1865 de Max Tonola.

Inaugurarea Circului de Stat a avul loc în 1961. Tot atunci, pe cele 26 ha ale Gropii Tonola, rămasă după extragerea argilei necesare fabricii, s-a amenajat (arhitect Victor Donose) Parcul Circului care îmbrăţişează „Lacul cu izvoare naturale” şi cu maluri luxuriant conturate de lotuşi.

Peluzele largi şi aleile care converg spre lac sau îi dau ocol au fost frumos marcate pe timpul nopţii de lumina răspândită tot de „Pitici”.

Corpul de iluminat tip „Pitic” cu al său aspect banal, cam ciudăţel, nu a rupt gura târgului. L-au impus însă, fără tăgadă, simplitatea, parametrii luminotehnici şi eficienţa. Ani mulţi „Piticul” şi-a făcut datoria.

Lebăda

Corpul de iluminat tip „Lebădă” face parte din categoria lămpilor instalate la nivelul solului sau la înălţime mică (max. 700 – 800 mm.) utilizate la realizarea iluminatului ornamental – decorativ.

Denumirea, de acestă dată mai potrivită, a fost inspirată de profilul elegant unduit asemănător cu cel al gâtului de lebădă. Ce ţi-e şi cu imaginaţia celor care risipesc întunericul!

A intrat în constelaţia de lumini a Bucureştilor după 1960, pentru început în zonele verzi din Nordul oraşului, dacă nu cumva a fost creat special pentru asta. Nu ştiu! Mai elaborat şi mai complex, deci mai scump, a fost utilizat cu zgârcenie, numai în preajma unor obiective importante. Apoi încet – încet  a ajuns pe litoral sau prin locuri mai lumeşti.

Prescripţiile tehnice din 1973 îl prezentau şi se ocupau de el, semn că se mai afla încă la datorie.

Varianta standard a „Lebedei” era echipată cu o sursă de lumină compusă din două becuri cu filament incandescent de cîte 100 W fiecare. În timp, nişte „meşterici” au experimentat înlocuirea lor şi au folosit unul sau două becuri cu vapori de mercur de înaltă presiune (80 – 125 W), sarcină deloc uşoară. Îi încurcau accesoriile fără de care acestea nu „făceau lumină”.

N-au reuşit să le ascundă, nu le-au ajuns imaginaţia şi priceperea. Soluţia propusă era primitivă. Au atârnat o cutiuţă de gâtul „Lebedei”. Adevăraţii profesionişti au respins-o elegant, dar ferm şi astfel nu a fost generalizată.

Reflectorul metalic emailat masca sursa de lumină protejând-o împotriva intemperiilor. Avea două compartimente separate: unul destinat accesoriilor (armăturilor) de fixare – racordare a cablurilor şi unul pentru sistemul optic, prevăzut cu o grilă din sârmă care asigura protecţia sursei de lumină la eventuale acţiuni mecanice. Construcţia corpului de iluminat (forma reflectorului, amplasarea laterală a suportului…) asigura repartiţia directă şi distribuţia asimetrică a fluxului luminos.

Fotografia înfăţişează „Lebăda” originală, aşa cum a fost ea proiectată şi fabricată la Electrobanat Timişoara. Au existat şi alte variante constructive adaptate posibilităţilor tehnologice ale unor producători care au preluat fabricarea corpului de iluminat de la Electrobanat.

Să-i urmărim zborul şi folosind fotografii vechi, să vedem pe unde a poposit!

Pavilionul A al Centrului Expoziţional de la Piaţa Scânteii

A fost construit în perioada 1960 – 1962, pe locul tribunelor fostului Hipodrom Băneasa după proiectul elaborat de un colectiv format din arhitecţii Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton şi inginerul Dan Mateescu.

Inaugurarea a avut loc la data de 27 aprilie 1962 cu ocazia sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naţionale dedicate finalizării procesului de Colectivizare a Agriculturii în România. La şedinţa aniversară au participat 11.000 de ţărani colectivişti.

În jurul pavilionului, devenit Pavilionul Central, s-a dezvoltat apoi Centrul Expoziţional care în 1964 a găzduit prima ediţia a Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale (EREN).

 

Astăzi, întregul complex, transformat într-o prosperă întreprindere capitalistă, a devenit Centrul Expoziţional Romexpo.

Pentru că se afla în zonă, „Lebăda” s-a abătut şi prin preajma Terminalului I.T.B. din Piaţa Scânteii.

Fântâna Mioriţa

Cunoscuta fântână arteziană de la intrarea dinspre nord a oraşului a fost realizată cu ocazia sărbătorii „Luna Bucureştilor” desfăşurate la cumpănă de anotimpuri, „când înfloresc trandafirii şi toate florile parcurilor îşi trimit mireasma către înaltul cerului”, între 9 mai şi 9 iunie 1936.

Monumentul amplasat în piaţeta din faţa Vilei Minovici a fost construit din granit de Dobrogea după planurile arhitectului Octav Doicescu. Frizele laterale din mozaic alb şi negru, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu, ilustrează scene din balada Mioriţa.

Corpurile de iluminat tip „Lebădă” au fost instalate la Fântâna Mioriţa înainte de (sau în) 1967.

 

Din păcate, iluminatul astfel realizat nu punea în valoare opera de artă. Utilizarea unei lămpi cu repartiţie directă şi distribuţie asimetrică a fluxului de lumină, orientate spre carosabil, slujea altei misiuni. A fost doar un iluminat de semnalizare menit să atragă atenţia, o dată în plus, şoferilor înfierbântaţi care, mai ales pe timp de noapte, se scăldau cu autoturism cu tot în apa răcoroasă a fântânii.

După vizita în România a generalului Charles de Gaulle, preşedintele Franţei (14 – 18 mai 1968), „Lebedele” au fost supuse unei neinspirate acţiuni de modernizare. Ce-a ieşit a fost de Doamne fereşte!

  

Scăpată din Bucureşti, unde oamenii nu-i dădeau pace, graţioasa pasăre a luminii s-a îndreptat şi spre alte zări.

A ajuns la ţărmul mării pe terasa unui restaurant.

A poposit şi la munte, sub Cetatea Poienari, pe platoul din faţa Centralei Hidroelectrice (CHE) Vidraru (Arefu – Căpăţâneni).

 

Suceava a găzduit-o şi a ocrotit-o mulţi ani.

„Piticul” şi „Lebăda” au marcat începutul preocupărilor pentru iluminatul ambiental, ornamental-decorativ, realizat cu lămpi de talie mică, instalate la sol sau la înălţimea maximă de 700-800 mm. Şi ca orice început, a purtat cu el o doză de stângăcie, dar şi de romantism.

Specialiştii lucrau cu plăcere, învăţau şi se perfecţionau din mers, cu gândul de a face oraşele mai frumoase, mai primitoare şi viaţa oamenilor mai suportabilă. Realităţile de atunci sunt astăzi doar nostalgii (musai comuniste!).

Nu prea chipeş, dar cu caracteristici remarcabile, folosit cu dibăcie „Piticul” şi-a îndeplinit menirea.

„Lebăda” a avut o soartă tristă, nefericită, deşi putea face minuni.

Post Scriptum

Despre corpul de iluminat din fotografie nu ştiu nimic şi nu l-am văzut niciodată. Fabricantul l-a botezat, cam încifrat, „tip PIP-1”. Foloseşte ca sursă de lumină un bec cu filament incandescent de 100 W. Este echipat cu dispersor/difuzor şi parcă-i o lampă de birou.

Îl menţionez doar pentru a nu uita de existenţa lui. Până vom afla mai multe detalii se botează „corp de iluminat tip Lampă de birou”. Am zis!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Vitan – felurimi (XII) – O largă participare cetăţenească

scris de C. D. Mocanu

Precuvântare

Citeam deunăzi dis-de-dimineaţă, când mintea e mai vioaie şi mai limpede, citeam zic postarea prietenului C.V. (alias HM) intitulată Un obiectiv ratat al societăţii civile. Terminând de parcurs textul, în încercarea de a desluşi subtextul, am rămas cu privirea aţintită pe ecran. Titlul unui articol apărut în  „Informaţia Bucureştiului” din 26 martie 1988, folosit de prietenul meu ca adjuvant, mi-a atras imediat atenţia.

Astăzi „participarea cetăţenească” la înfrumuseţarea oraşului este o ofensă de neacceptat. Primăria ce face? Pentru ce plătim taxe şi impozite? Să se ocupe!

În anii ʼ80 cetăţenii aflaţi în „câmpul muncii”, elevii şi studenţii înfrumuseţau oraşul în cadrul acţiunilor de muncă voluntar-patriotică, mânaţi dindărăt de către activiştii de partid (Partidul Comunist Român).

Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Şi pentru asta dau acum mărturie.

◦◦○◦◦

Povestea, istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu G.B., relatează fapte petrecute şi trăite de noi prin anii ʼ60. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi… am rămas prieteni.

Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, tot în Vitan, pe strada Laboratorului, ne-am văzut de şcoală, el a plecat la Focşani şi când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am regăsit după mulţi ani… pe internet:

4 martie 2020, G.B.-comentariu

„Bună ziua d-le C.D. Mocanu şi felicitări pentru acest articol precum şi pentru tot ce publicaţi la Simply Bucharest! Întâmplator am găsit pe internet acest articol cautând relatări despre biserica Târcă si preotul Haralambie (de pe str. Gălbinaşi). Este biserica din cartierul în care m-am născut si am copilarit (Vitan). Citind articolele dvs. am retrăit întreaga mea copilărie! Am locuit pe intrarea Fanteziei (fostă Fusului) şi am avut o copilărie fericită în cartierul Vitan alături de Jenică Petrescu, Petrişor Milas, fraţii gemeni Omăt (Paul şi Nicuşor), Nelu Meleacă, Costică “Roşu”, Costică “Bulgaru” şi alţii.

Numele meu este G.B. şi am 66 ani (pensionar). Am o mare rugăminte: unde aţi locuit în copilărie? Spuneţi că aţi fost vecin cu preotul Haralambie.

Amintirile năvălesc: şcoala Târcă (84) unde am făcut un an de grădinită si primii ani de şcoala elementară apoi noua şcoală 87, stadionul Olimpia (o mană cerească pentru noi unde băteam mingea de fotbal toată ziua mai ales pe terenul de antrenament al lui “Zarzavat”, derdeluşul de pe strada Niţa Elinescu, jocurile: cu ţurca, cal de prinţ şi de împarat, lapte gros, de-a v-ați ascunselea în tufele din rigola de pe mijlocul căii Vitan şi multe altele. În fiecare zi ajungeam în casă seara târziu frânt de oboseală!”

Îndată i-am trimis o fotografie de la grădiniţă.

4 martie 2020, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Ia vezi George, îl recunoști de Dan Constantin Mocanu? E pe lângă tine!

Să auzim de bine!”

4 martie 2020, e-mail de la G.B. către C.D.M.

„Poza este o surpriză extraordinară pentru mine! Mulţumesc! Eu nu am această poză.

Deci tu ar trebui să fii băiatul de lângă doamna Karamel (parca asa se numea educatoarea noastră!?) (Nu! Se numea Carabela; Maria Carabela.)

Dacă este aşa (memoria nu mă mai ajută, au trecut 60 de ani!) tu trebuie să fii Dan care locuia în colţul străzii Fanteziei cu Vitan!”

Fără vreun comentariu personal voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în corespondenţa mea cu George imaginea mai puţin, spre deloc, cunoscută a Vitanului şi mai ales felul în care locuitorii lui, oameni simpli, nişte mahalagii, găseau de cuviinţă, cu ajutorul autorităţilor, să-l înfrumuseţeze.

7 aprilie 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Şi pentru că tot vorbirăm despre grădinari, cred că este momentul să-l evocăm şi pe Tudor/Toader/Theodor Prahoveanu zis Pătrunjel. Acesta era proprietarul terenului pe care în copilăria noastră se afla Sera (Vitan 154 – 158) cu toate plantaţiile ei, din Vitan la vale până la limita străzii Drumeţului şi din Niţă Elinescu până pe la jumătatea stadionului Olimpia (Vitan 172 – 204). Avea domiciliul pe Vitan 154 la intersecţia cu Niţă Elinescu, într-o casă mare, foarte solidă, cam neîngrijită, cu calcanul spre Niţă Elinescu şi cu un pridvor lung cât toată faţada închis cu geamlâc. După ce i-au confiscat averea a continuat să locuiască acolo împreună cu una dintre fiicele lui, Leana luʼ Pătrunjel. Au fost evacuaţi când s-a înfiinţat Direcţia Spaţii Verzi din Primăria Raionului Tudor Vladimirescu. Casa a fost renovată găzduind numita direcţie. Ceva mai târziu  a fost extinsă cu un corp nou. Ambele există şi acum. După deranjul din ʼ89 urmaşii lui Pătrunjel, o fiică (foarte bătrână), şi o nepoată de frate, au revendicat terenul. Au obţinut numai partea ocupată de stadion.” Au vândut-o Ministerului Tineretului şi Sportului cu o sumă supraevaluată. Afacerea a făcut obiectul unui scandal de presă, dar a rămas ca la început. Cei care au acceptat preţul şi-au luat partea şi gata! Toată lumea mulţumită!

23 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Noroc George,

Ceea ce noi numeam generic „Seră” este acum o paragină. Nu se mai întâmplă nimic din ce se întâmpla acolo în copilăria noastră. Întregul complex aparţine unei companii în care Primăria Sectorului 3 este acţionar majoritar: SC Administrarea Domeniului Public Bucureşti-ADPB SA.

Cele patru corpuri de seră semiîngropate, de câte 30 – 40m. lungime fiecare, sunt lăsate de izbelişte. În ele se produceau cu miile răsaduri de flori (petunii, salvia, panseluţe, zambile, gura leului, părăluţe, gerarium, primule, cinerarium, crăiţe … câte altele) care înnobilau parcurile şi spaţiile verzi din Raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.

Din Dudeşti până la Moară, Vitanul era însoţit pe ambele părţi de copaci frumoşi plantaţi la marginea trotuarelor. Teii şi platanii de pe Calea Vitan (Dudeşti – Mihai Bravu) fuseseră aşezaţi acolo spre sfârşitul anilor ʼ30.  Pe Şoseaua Vitan (Mihai Bravu – Moară) s-au plantat după 1948 numai arţari

(Acer platanoides)  Fructele lor uscate având două seminţe protejate de un înveliş prelungit sub forma unor aripioare unite în  unghi obtuz făceau, cu zborul lor rotit elegant, deliciul întrecerilor care se stârneau între copii. O parte dintre copacii în care ne căţăram cu dexteritate au supravieţuit până azi deşi nu-i mai îngrijeşte nimeni aşa cum se întâmpla atunci. Până ajungeau la maturitate, anual li se fasona coroana. Apoi erau toaletaţi la intervale mai mari. Cei de la Spaţii Verzi care făceau asta aveau la dispoziţie doar scara alonjabilă, fierăstrăul de mână şi foarfeca, dar rezultatul era uimitor.

Când s-au asfaltat trotuarele, în jurul copacilor au fost lăsate ochiuri rectangulare de pământ, ceva mai mult de un metru pătrat, frumos delimitate cu borduri înguste din beton. Îngrijirea acestora revenea   gospodăriilor în dreptul cărora se găseau copacii. Toţi locuitorii, fără excepţie, o făceau cu mare bucurie stimulaţi şi de o găselniţă inteligentă născocită de administraţia locală. Ani la rând, până spre începutul anilor ʼ70, primăria a pus gratuit la dispoziţie răsadurile de flori (panseluţe, petunii şi gura leului) urmând ca noi să le plantăm şi să le îngrijim. Într-o duminică dinainte stabilită, stăruitor anunţată, treceau cu camionul pe la fiecare copac şi lăsau  la baza lui răsadurile. Restul lucrării o desăvârşeau gospodarii Vitanului. Pe lângă suflet puneau şi ei câte ceva de prin curţile proprii, aşa mai special, ca să arate bine. În mahalaua scăldată de „ninsoarea înfloritelor grădini” mărginită de lunca Dâmboviţei prefăcută „în nesfârşite straturi” de legume, verdeţuri şi flori  fantezia şi priceperea erau la ele acasă.

În cazul meu, ultima sarcină a zilei trebuia săvârşită pe înserat când se mai ostoia soarele. Scoteam furtunul, spălam şi răcoream asfaltul trotuarului, udam florile din jurul celor doi arţari din faţa curţii şi numai după aia eram liber să-mi fac de cap.

Pentru că între Bujavercă şi Moară, Vitanul avea o lăţime mare (câte două benzi pe sens şi tot mai rămâneau vreo trei metri), prin 1959 – 1960 cei de la spaţii verzi au separat sensurile de mers şi au amenajat pe toată lungimea peluze înierbate delimitate cu borduri din bazalt, plantate pe două rânduri cu trandafiri roşii, de grădină, din cei care înfloresc abundent, protejate de jur-împrejur cu gard viu din lemn câinesc.  În fiecare an tundeau trandafirii, coseau iarba şi fasonau gardul viu. Nimeni nu îndrăznea să smintească măcar un fir de iarbă. Nici noi copiii care ne mai făceam de lucru pe acolo.  Din primăvară până-n toamnă Şoseaua Vitan era o grădină.

Toată suprafaţa aia de 10 – 15 ha. care ţinea, pe din dosul caselor, din Vitan până în Drumeagului şi din Niţă Elinescu până în Stadionul Olimpia, acolo unde erau plantaţia de trandafiri şi pepiniera de arbori şi arbuşti (thuya, buxus, lemn câinesc, forsythia …., castan, tei, arţar, catalpa, plop ….), este acum pârloagă.

Risc o predicţie şi spun că se pregăteşte locul pentru un complex rezidenţial sau un mare centru comercial. Primarul milionar Robert Negoiţă este mare meşter la astfel de manevre. După aceeaşi reţetă a mai construit, pe persoană fizică, fără unele avize şi aprobări, un cartier în zona gropii de gunoi de la Glina, lângă „Fabrica de făină proteică PROTAN” (Ecarisajul sau Hingheria, cum îi spuneam noi) ! A vândut locuinţe în iadul mirosurilor tari şi apoi, cu obrăznicie, a solicitat mutarea fabricii!

În prima curte pe stânga de pe Niţă Elinescu locuia Sifonarul cu familia lui, nevasta şi un băiat (cam beţiv!). Era pipernicit, bătrân, părul alb şi se ocupa cu umplerea sifoanelor. Le transporta cu o cotigă trasă de un cal mic şi slab, îi plângeai de milă. Curtea era foarte îngustă. Aveau o bojdeucă prăpădită în capătul dinspre vale, ascunsă de un pom şi de o boltă de viţă (vezi cele două poze cu Niţă Elinescu pe care ţi le-am trimis). Spre Vitan, lipit de casa lui Pătrunjel, se afla un adăpost improvizat pentru cal şi da, un bordei săpat în pământ. Acolo ţinea sifoanele la rece. Îţi aminteşti o grămadă de detalii! Bravo!

Sănătate şi noroc!”

27 mai 2021, e-mail de la G.B. către C.D.M.

„Salutare,

Foarte frumoasă, detaliată și plină de culoare prezentarea ta legată de “Sera” copilăriei noastre!

Mi-am reamintit copacii (arțari) de pe Vitan în care ne cățăram, semințele lor deosebit de apreciate de noi (le ziceam “helicoptere”). Am folosit Street view și am văzut cam cum arată acum Vitanul. Într-adevăr arțarii există și acum (bătrâni și cu coroana neîngrijită), blocurile sunt pâna în trotuar, spațiul verde din mijlocul șoselei a nu mai este (ce frumos era! – ne jucam de-a v-ați ascunselea folosind gardul viu și trandafirii pentru a ne ascunde iar cel care număra stătea între cei doi stâlpi de electricitate din capătul străzii Fanteziei, fostă Fusului, cu fața la gardul curții tale). Vitanul este acum asfalt, blocuri, mașini, kitsch arhitectonic și stradal. Jalnic. Ce noroc că imaginea Vitanului copilăriei noastre nu poate nimeni  să ne-o șteargă din memorie!

Cu bine!”

27 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.

„Noroc George,

Pentru tinerii „frumoşi şi liberi” noi doi suntem nişte nostalgici comunişti. În mintea ăstora mahalaua bucureşteană a fost doar mizerie, cocioabe, maidane, analfabeţi, noroi, praf, ţigani, crime, violuri, hoţi, jeg încăierări … şi altele asemenea. Este unul dintre motivele care m-au împins să scotocesc în istorie şi să descriu, după puterile mele, mahalaua copilăriei şi adolescenţei noastre, atât de bine cunoscută de noi. Din nefericire, tinerii lipsiţi de complexe, adică de educaţie, şi care sunt convinşi că lumea a început cu ei, nu citesc, iar atunci când o fac nu înţeleg nimic pentru că sunt analfabeţi, dar ei nu ştiu, nu au auzit de analfabetismul funcţional. Aşa ne îngropăm singuri istoria şi ne tăiem rădăcinile. Ne vom usca!

Uite, chiar acum când îmi vărs năduful, în salcâmii din curtea mea a început să cânte cucul. Frumoasă alinare, nu?

Sănătate şi noroc!”

Asta-i  tot!

Post Scriptum

Primăvara, gospodarii Vitanului îşi reparau gardurile şi la fiecare doi ani le vopseau.

Vara măturau trotuarul din dreptul casei iar seara puneau furtunul la cişmea, îl spălau de praful depus peste zi şi ostoiau fierbinţeala asfaltului.

Toamna adunau frunzele căzute ale arţarilor şi le depozitau la baza copacilor sau le împrăştiau prin grădinile proprii folosindu-le astfel ca îngrăşământ natural.

Iarna, aceiaşi gospodari curăţau zăpada de pe trotuare. Nu o aruncau pe carosabil. O stivuiau îngrijit spre bordură şi în jurul copacilor. Degajau şi rigola pentru a permite scurgerea către canal a apei provenite din topirea nămeţilor.

Şi pentru toate astea nu le bătea nimeni în poartă ca să-i scoată la treabă. Erau deprinderi fireşti, transmise din tată-n fiu prin educaţie.

Portrete şi întâmplări (XX) – Ne-a ajutat Banca Mondială!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.

În 1989 se împlineau şase ani de când îmi desfăşuram activitatea profesională în cadrul Biroului Tehnic din Centrala Industrială de Reţele Electrice – C.I.R.E. şi patru ani de când această componentă importantă a Sistemului Energetic Naţional trecuse la regimul de lucru militarizat (Decretul Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985). Conducerea civilă era dublată de o conducere militară. Directorului general îi sufla în ceafă un comandant militar ajutat de câţiva ofiţeri care formau Grupa Militară.

Evenimentele din decembrie m-au surprins. Eram convins că în România o revoltă populară împotriva regimului politic nu se va produce niciodată. Violenţa acestora, morţii şi răniţii, asasinarea soţilor Ceauşescu în ziua Naşterii Domnului, m-au întristat şi mi-au smintit tihna sărbătorilor de iarnă.

Informaţiile cu care ne bombarda Televiziunea Română, alta nefiind, nu se potriveau cu cele pe care le ştiam din experienţa proprie sau din surse directe, demne de încredere. Nu înţelegeam nimic, asistam  la o punere în scenă de proastă calitate care făcea victime şi lista întrebărilor fără răspuns se lungea necontenit. Am avut tot timpul impresia că ofiţerii din Grupa Militară ştiau mai mult decât arătau despre ceea ce se întâmpla sub ochii noştri. Mi-am exprimat fără fereală îndoielile şi pentru că Securitatea nu mai exista, un „coleg” mi-a dus vorbele până la comandantul militar care a adăugat încă o faptă cazierului deja existent. Îmi purta sâmbetele dinainte de rebeliune. Ne mai ciocniserăm pe traiectorie. Atitudinea mea îl deranja, mârâiam şi dădeam semne de nesupunere. Aştepta doar momentul potrivit ca să scape de mine, aşa cum scăpase de alţii, chiar de un director care se opunea deschis, cu argumente solide, promovării unor măsuri aberante dispuse de domnia sa. Timpul i-a luat-o înainte.

Buba s-a spart în ziua de 29 decembrie 1989 când am avut un conflict verbal cu comandantul militar. Schimbul de replici tăioase, apăsate, la care au asistat mai mulţi civili, dar şi militari, a fost urmat de o scrisoare deschisă redactată, dactilografiată, semnată olograf şi multiplicată de mine. Urma să o afişez pe holuri, la loc vizibil. N-am mai apucat. Secretara directorului general m-a dat în vileag. Avea acces la copia documentului păstrată în memoria aparatului Xerox. A depus-o numaidecât pe biroul destinatarului şi evenimentele s-au precipitat. Antecedentele, îndrăzneala de a-l înfrunta în public, scrisoarea deschisă, l-au scos din pepeni pe tovarăşul colonel, altfel foarte calm, făcându-l să ia decizia… de a mă aresta. Fără ştirea conducerii civile n-a îndrăznit să-şi ducă gândul la bun sfârşit, deşi în „condiţii de pace” ar fi făcut-o de capul lui. Doi dintre cei care au asistat la pregătirea acţiunii (B.P. şi S.L.), oameni serioşi, cu toată mintea acasă, m-au avertizat, m-au scos imediat din clădire şi m-au trimis aţă la Ministerul Energiei Electrice. Îl informaseră pe V.P., ministru adjunct, despre intenţia comandantului militar de a aresta un salariat civil. Mă aştepta. Dăduse dispoziţie la poartă să mi se permită accesul şi să fiu condus la cabinetul dânsului. M-a primit imediat.

– Ce-ai făcut tinere?

I-am povestit în detaliu istoria relaţiilor mele cu tovarăşul colonel, ce s-a întâmplat în acea zi, cum s-a ajuns la conflict, ce ne-am spus unul-altuia … totul aşa cum a fost. A citit scrisoarea şi a zâmbit.

– Tu ai dreptate, nu spun că ai greşit, doar că ţi-ai asumat un risc prea mare! Puteai să fii mai înţelept!

– Mi s-au urcat libertatea şi democraţia la cap!

A râs amar, cu subînţeles. Părea totuşi îngrijorat. După câteva clipe de tăcere a continuat:

– Vremurile sunt tulburi şi omul e periculos. A venit la noi din structurile de informaţii ale armatei. Uite cum facem. Nu te mai întorci la birou decât atunci când S.L. sau şeful tău te cheamă. E bine să nu stai acasă. Te muţi la prieteni sau la rude… te descurci! Îi informezi pe cei doi unde şi cum poţi fi găsit. De restul mă ocup eu.

Ne-am despărţit urându-ne de bine şi de sănătate. Seara i-am făcut o vizită scurtă unui om foarte drag mie. Inteligent, cu o cultură impresionantă, absolvent al facultăţilor de matematică şi de energetică, sensibil, un admirabil coleg şi prieten, N.G. îmi era şef. L-am pus în temă şi am stabilit cum vom ţine legătura. Aşa am ajuns să trec pragul dintre ani în clandestinitate.

Ziua de 31 decembrie mi-a adus o veste bună. N.G. m-a înştiinţat că după sărbătoarea Anului Nou îmi pot relua activitatea. Conducerea militară fusese oficial înlăturată (Decretul-Lege nr.9 din 31 decembrie 1989, emis de Frontul Salvării Naţionale/M. Of. nr. 9/31 dec. 1989). Revelionul a fost astfel mult mai frumos şi şampania Zarea mult mai bună.

Cam asta era încărcătura cu care marţi, 2 ianuarie 1990, am revenit la rosturile mele. În cele trei zile cât am lipsit universul profesional şi uman în care mă simţeam acasă se schimbase. O relaxare nesănătoasă se aşternuse peste majoritatea colegilor mei. Dispăruseră ca prin farmec seriozitatea şi responsabilitatea cu care tratau sarcinile de serviciu. Nu-i mai recunoşteam

Prin birouri bătea vânt de libertate, dar nimeni nu ştia încotro  s-o apucăm. Geaba libertate! În numele democraţiei unii credeau că pot face doar ce le trece lor prin cap. Bâlbele politice de sorginte populistă ale emanaţilor de la cârma ţării le dădeau apă la moară.

Organizarea şi confirmarea la toate nivelurile a Consiliilor Frontului Salvării Naţionale care luau locul structurilor defunctului P.C.R., dreptul angajaţilor de a impune-desemna-numi-alege conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor, răfuieli şi reglări de conturi cu „şefii comunişti” alungaţi de nişte „nimeni în drum”, conducere temătoare, ezitantă, incapabilă să împiedice abuzurile, ascensiunea vertiginoasă a mişcării sindicale sub conducerea unora care nu-şi găsiseră rostul într-un sistem ordonat şi riguros ca cel electroenergetic, ….. toate astea se prăvăleau peste noi la începutul anului 1990. Eram năuci, nehotărâţi, lipsiţi de voinţă, incapabili de a trece la acţiune. Simţeam că nu e bine şi că lăsându-ne în voia valurilor vom eşua.

Din primăvară au început să ne dea târcoale marile companii de electricitate din Europa, ba şi una din Canada: Hydro-Québec. Veneau ca muştele la miere. Nechemate. Nu prea pricepeam ce vor. Vizitele lor nu se materializau cu nimic. Ne întâlneam cu delegaţiile, le prezentam, aşa cum ne pricepeam mai bine, activitatea noastră, îi plimbam pe la obiective energetice importante, dar şi pe la cele turistice, îi omeneam  cum se cuvine iar la sfârşit vorbe frumoase, câte o strângere de mână, ura şi la gară. După vreo două experienţe de-astea am început să mă dumiresc. Oamenii căutau chilipiruri în ţările est-europene, scăpate din mâna Moscovei.

La un moment dat ne-a vizitat o delegaţie de la Hydro-Québec, Canada. Companie mare, importantă pe piaţa de energie electrică a Americii de Nord. Ambasada Canadei a acordat o atenţie specială vizitei pe care a pregătit-o în cele mai mici detalii. Companiile europene nu au beneficiat de asistenţa ambasadelor, au fost pe cont propriu.

Am avut onoarea să mă ocup îndeaproape de acest eveniment. Lucrasem cu străini şi înainte de 1989. Veneau şi atunci specialişti de la furnizorii de echipamente şi tehnologii ale căror produse le foloseam. Colaboram cu ei de la egal-la egal. Cu unii aveam relaţii de prietenie. Corespondam cu capitaliştii, ne întâlneam cu ei la Târgul Internaţional Bucureşti (T.I.B.), primeam periodic documentaţii tehnice foarte utile, eram pentru ei parteneri valabili. Ne înţelegeam perfect în engleză sau în franceză. Pe lângă ce învăţase fiecare în şcolile prin care a trecut, mulţi dintre noi erau absolvenţi ai cursurilor postuniversitare organizate la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. Nu aveam emoţii, cunoşteam foarte bine mersul.

Şi iată-ne faţă-în faţă cu oaspeţii canadieni. Cu toate că pe parcursul pregătirii vizitei, funcţionarii ambasadei ne-au testat discret capacitatea de a comunica liber măcar în una din cele două limbi vorbite pe teritoriul Canadei, am avut totuşi surpriza să constatăm că printre cei veniţi tocmai din America de Nord se afla şi un român. Adrian M. era evreu originar din România, stabilit în Canada. La Hydro-Québec ocupa funcţia de „consilier pentru dezvoltarea pieţei”. Vorbea perfect româneşte şi ăsta era un bonus la argumentele care justificau includerea lui în delegaţie.

Onest, prietenos, simpatic şi haios, omul ne-a avertizat din capul locului, glumind evident, să avem grijă ce vorbim între noi pentru că el înţelege tot. Nu ne-am ferit nicio clipă. Împreună cu el am coordonat programul vizitei, i-am însoţit peste tot, ne-am cunoscut mai bine şi ne-am apropiat sufleteşte.

Urmând destinul naţiei lui, pe la începutul anilor ʼ50 a plecat în Israel. Era tânăr, apucase să guste şi să aprecieze viaţa bucureşteană. Tânjea după oraşul pe care îl părăsise cu mulţi ani în urmă şi în care, până atunci, nu a mai avut ocazia să se întoarcă. Cuprins de melancolie îmi povestea despre cârciumile Dudeştiului. Nu-şi mai amintea detalii, dar l-am ajutat eu. S-a înviorat brusc. A trebuit totuşi să-l avertizez că Dudeştiul ştiut de el nu mai există.

Avea în Bucureşti o rudă mai de departe şi dorea să o viziteze. Într-o după amiază, cu aprobarea conducătorului delegaţiei canadiene, i-am dat o maşină care să-l ducă, să-l aştepte şi apoi să-l aducă… la o cârciumioară de mahala acolo unde, în tihnă, să petrecem  câteva ceasuri. Pentru acest ultim popas nu am cerut nicio aprobare. A.M. era oficial în vizită la rude.

Gazdele, doi dintre vechii mei prieteni, cărora le-am povestit despre nostalgiile bucureştene ale invitatului, ne-au răsfăţat. Ambianţa sonoră (mai ales cea lăutărească), ţuica de Muscel aurită în butoi de dud şi băută din cinzeacă, mizilicurile, preparatele măcelăreşti şi de zalhana, vinurile de Odobeşti şi de Panciu, toate astea l-au surprins plăcut pe Adrian. S-a regăsit imediat într-una din cârciumile Dudeştiului anilor ʼ50. Nu-i venea să creadă!

Conversaţia s-a animat de îndată. Cei doi cârciumari, absolvenţi străluciţi ai şcolii Vitanului, ne-au ţinut isonul. Poveşti, amintiri, glume, bancuri, comentarii şi inevitabil… chestiuni profesionale. Vizita se apropia de sfârşit. Până atunci urmase modelul ştiut şi se îndrepta către un final pe care îl mai trăisem: vorbe frumoase, strângeri de mână, ura şi la gară.

I-am împărtăşit fără reţinere constatarea mea întrebându-l direct de ce s-au ostenit şi au bătut drumul până la noi. Pe îndelete, cu româneasca-i înnobilată de accentul inconfundabil al vorbitorilor de idiş, mi-a ţinut o lecţie straşnică pe care încerc să o sintetizez în cele ce urmează.

Hydro-Québec intenţiona să intre pe piaţa europeană de energie electrică, doar că aceasta era dominată de câteva companii mari, puternice, care nu ar fi permis o astfel de îndrăzneală. Strategii canadieni au socotit că prăbuşirea sistemului comunist a creat o piaţă încă neocupată, adică o bună oportunitate pentru planurile lor şi au venit să vadă despre ce este vorba.

România a fost singura ţară din C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – organizaţie economică a statelor comuniste europene) care a încălcat monopolul tehnologiilor nucleare sovietice şi a ales o altă cale. După semnarea contractului cu A.E.C.L. (Atomic Energy of Canada Ltd.) pentru construirea Centralei Nucleare de la Cernavodă şi echiparea acesteia cu reactoare canadiene tip CANDU, tranzacţie facilitată de China care a intervenit în favoarea noastră, energetica românească avea nume bun în Canada iar  specialiştii ei erau apreciaţi şi respectaţi.

Membrii delegaţiei aveau ceva informaţii despre sistemul electroenergetic românesc. Nu prea multe şi nu prea detaliate, dar corecte. Interesul lor se concentra pe activitatea de distribuţie – furnizare a energiei şi în consecinţă pe reţelele electrice de toate categoriile. Au constatat cu oarecare surprindere că sistemul nostru de transport şi distribuţie este puternic, bine structurat pe niveluri de tensiune (0,4 kV ÷ 750 kV), cu o arhitectură judicioasă şi că acesta acoperă în mod echilibrat întregul teritoriu. Învechit ce-i drept, dar foarte bine întreţinut, funcţiona ca parte a Sistemului Interconectat Est European – S.E.I. Avea legături cu sistemele electrice ale tuturor statelor vecine.

În legătură cu sistemul nostru electroenergetic, Adrian mi-a mărturisit că alte două performanţe româneşti, despre care ei nu ştiau nimic, au creat delegaţiei canadiene o puternică impresie.

La data de 8 iunie 1986 au fost puse sub tensiune la 750 kV Staţia electrică 750/400 kV Isaccea (România) şi Autotransformatorul nr. 1 (AT 1) 750/400 kV cu alimentare în schema finală din Staţia electrică 750 kV Yuzhnoukrainsk (R.S.S. Ucraineană – U.R.S.S.) prin Linia Electrică Aeriană de 750 kV (LEA 750 kV) Yuzhnoukrainsk – Isaccea. LEA 750 kV Isaccea – Vetrino (Varna), până la graniţa cu Bulgaria, a fost pusă sub tensiune în ziua de 30 decembrie 1986.

România intra astfel în clubul select  al ţărilor care construiseră şi aveau în exploatare instalaţii de transport şi de transformare a energiei electrice la tensiunea de 750 kV. Se afla pe locul 5 (cinci) în Europa, după U.R.S.S. (1970), Ungaria (1978), Suedia (1982),  Polonia (1985) şi pe locul 9 (nouă) în lume.

Echipamentele primare şi secundare specifice tensiunii de 750 kV erau importate din U.R.S.S. Concepţia, proiectarea, construirea instalaţiilor, punerea în funcţiune şi exploatarea acestora au fost rodul inteligenţei, muncii, efortului şi dăruirii specialiştilor români.

Canada a deschis drumul instalaţiilor de transport a energiei electrice la foarte înaltă tensiune (750 kV). Premiera mondială a avut loc în 1965. I-am însoţit la Isaccea. Ascultau explicaţiile în tăcere şi li se citea uimirea pe chip. Vedeau şi se minunau.

A doua ispravă care le-a reţinut atenţia a fost funcţionarea pe durată lungă a unui sistem electric (Sistemul Energetic Naţional – S.E.N.) cu frecvenţă scăzută mult sub valoarea de 50±0,5 Hz unanim considerată ca periculoasă pentru stabilitatea acestuia. Valoarea de 46,54 Hz (9 noiembrie 1988, ora 20:00:00) i-a cufundat în muţenie. Întrebau zilnic cum am făcut şi le ofeream de fiecare dată acelaşi răspuns: „Profesionalismul meseriaşilor şi voia Bunului Dumnezeu”. Altul nici nu aveam. Greu de înţeles că am menţinut stabilitatea  prin gâtuirea voluntară, fără nicio noimă, a consumului, producând cu bună ştiinţă pagube şi suferinţe imense.

Dar nu starea tehnică a instalaţiilor îi preocupa în primul rând pe cei veniţi în ospeţie, ci piaţa românească de energie electrică. Judecând după numărul de consumatori şi după cantitatea de energie utilizată de aceştia, era atractivă. Îi punea însă în mare încurcătură… lipsa pieţei. Am abordat subiectul cu invitatul meu şi românul din el m-a lămurit cum stau lucrurile:

– Acesta este motivul pentru care toţi cei care v-au dat târcoale au plecat aşa cum au venit. Şi noi vom face la fel. Construirea pieţei presupune un efort financiar semnificativ, muncă multă şi decizii dure, nepopulare, cu un mare potenţial conflictual. Cine poate spune cum va reacţiona economia românească şi încotro o va apuca regimul politic? Capitaliştii nu-şi asumă astfel de riscuri. Sunteţi obligaţi să vă descurcaţi singuri. Ajutorul are şi el un preţ. Când veţi isprăvi, vă vor vâna ca pe o pradă valoroasă, fără milă şi fără scrupule. În afaceri nu există prietenie, afecţiune, generozitate, nu există sentimente. Există doar interese. Depinde doar de voi, poporul român şi de conducătorii pe care îi alegeţi ca să nu vă lăsaţi prădaţi. Altfel, vă vor lua pe de-a moaca sau pe bani foarte puţini. Hydro-Québec va transmite prin ambasadă o invitaţie oficială pentru un grup de specialişti români pe care îl găzduim timp de o săptămână, pe cheltuiala noastră, pentru a se familiariza cu organizarea şi funcţionarea unei companii capitaliste de electricitate şi a unei pieţe concurenţiale de energie electrică. Voi avea grijă să faci parte din acel grup.

Aici am pus capăt celor profesionale şi am revenit la cele lumeşti. Înainte de a ridica şedinţa, micul taraf al cârciumei i-a dedicat câteva melodii evreieşti care se cântau pe Dudeştiul rămas în sufletul lui. Asta ne-a făcut mai fraţi.

Adrian M. s-a ţinut de cuvânt. Invitaţia a venit şi eu figuram în componenţa delegaţiei. Nu mai era mult pînă la plecare. Primisem deja paşaportul de serviciu şi urma să-mi ridic diurna de la B.R.C.E. (Banca Română de Comerţ Exterior). Într-o zi, la prima oră, m-a chemat directorul general I.C. şi făcând aplicaţiunea principiului „tu pe alt tabel eşti” m-a înştiinţat că eu nu voi mai face deplasarea. Singura explicaţie a fost:

– Eşti tânăr! Mai ai timp să ajungi în Canada!

Da, eram tânăr, pentru unii chiar scandalos de tânăr. De atunci, în fiecare zi m-am lepădat de acest condamnabil defect. O fac şi acum, dar în Canada n-am avut timp să ajung.

Şi a mai trecut ceva vreme. România negocia cu Banca Mondială un împrumut destinat reabilitării/modernizării marilor centrale electrice pe cărbune, dar şi a altor componente ale S.E.N. aflate în suferinţă.

La Washington, D.C. nişte bancheri, funcţionari ai numitei instituţii bancare, se perpeleau de grija siguranţei în funcţionare a reţelelor electrice româneşti. Pentru a-şi ostoi chinul au decis, cu o admirabilă generozitate, să ne acorde un ajutor de urgenţă, nerambursabil, „pentru înlocuirea unor echipamente de înaltă tensiune a căror  stare tehnică punea în pericol funţionarea sigură a S.E.N.

Am primit vestea cu reţinere, mai precis cu un entuziasm temperat. Mă tot întrebam cât o să ne coste ajutorul ăsta, care altfel pica bine şi de ce ni se limita folosirea lui doar la „înlocuirea unor echipamente de înaltă tensiune”. Suma nu era mare, dar nici mică. Ne permitea să eliminăm măcar câteva  dintre cele mai ameninţătoare „puncte slabe şi periculoase”.

Un reprezentant al băncii urma să ne instruiască asupra felului în care vom ajunge la bani. În ziua sorocită s-au adunat în Sala de Consiliu toţi cei de la Biroul Tehnic, Serviciul Exploatare, Biroul Import-Export, Serviciul Investiţii, care într-un fel sau altul, puteau fi implicaţi în săvârşirea lucrării. Mobilizare serioasă, nu glumă!

Astfel participanţii, printre care mă aflam şi eu, au avut privilegiul să-l întâlnească pe domnul C.S. Chr. de la Departamentul Tehnic pentru Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord al Băncii Mondiale, specialist principal în domeniul energiei electrice. Când s-a prezentat a simţit nevoia să precizeze că e grec. Nu ştiu de ce a făcut-o. Pentru ce trebuia să ducem împreună la bun sfârşit nu avea nicio relevanţă.

Pe fondul scepticismului meu, auzindu-l, îndată mi-am amintit de avertismentul lui Vergilius: „Timeo Danaos et dona ferentes” (Mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri), m-am revoltat şi în gând L-am întrebat pe Dumnezeu: De ce Doamne ai trimis tocmai un grec?

Întâlnirea a fost scurtă. Instructorul nostru, elegant, calm, amabil, avea darul conciziei şi nici prea multe nu erau de spus. Din capul locului i-am tăiat elanul întrebându-l dacă ajutorul acoperă şi înlocuirea altor componente a căror stare tehnică ne îngrijorează. S-a uitat lung la mine şi zâmbind mi-a răspuns hotărât: Nu!

Procedura debuta cu desemnarea echipamentelor şi cu redactarea unei note de fundamentare a necesităţii şi a urgenţei înlocuirii acestora. Serviciul Exploatare şi Biroul Tehnic şi-au mobilizat forţele. În două zile am fost gata. Nici nu era greu, a durat mai mult traducerea. Foloseam de mulţi ani un sistem de urmărire a comportării în exploatare a celor mai importante echipamente, aparate şi materiale din reţeaua de înaltă tensiune. Prin Planul Tehnic finanţam o lucrare de asistenţă tehnică în cadrul căreia Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice – ICEMENERG le monitoriza. Cei mai buni specialişti efectuau probe şi încercări oferindu-ne în mod operativ informaţiile pe care ne fundamentam deciziile (lucrări de întreţinere înainte de termen, lucrări de recondiţionare, înlocuire).

Încercând să utilizăm cât mai eficient banii disponibili am nominalizat nişte echipamente din două staţii electrice mari, de 400 kV, care asigurau interconectarea cu sistemele electroenergetice vecine. Nota de fundamentare era susţinută cu argumente serioase, greu de contestat. Fiecare afirmaţie avea în spate  rapoarte tehnice, buletine de încercare, expertize…

Pentru analizarea documentului, banca a trimis doi specialişti cu pregătire tehnică specifică. Ne-am întâlnit, am discutat totul punct cu punct, am dat explicaţii, i-am însoţit în cele două staţii electrice şi în final au aprobat, fără modificări sau observaţii, Lista de Echipamente şi Nota de Fundamentare.

Am avut astfel liber să trecem la pasul următor: întocmirea specificaţiilor tehnice. Împreună cu colegii de la „Exploatare” ne-am apucat de lucru. Experienţa utilizării îndelungate a echipamentelor de înaltă tensiune româneşti nu ne permitea să păstrăm jos ştacheta calităţii. Doream să punem capăt chinului.

Cunoşteam produsele marilor companii europene ASEA-Brown Boveri (ABB), Haefely, Siemens, Micafil… , primeam periodic de la acestea documentaţii tehnice la zi, aveam contacte personale cu specialiştii lor şi nu ne-a fost greu să întocmim nişte specificaţii tehnice pretenţioase, de nivel ridicat, aşa cum existau în lumea spre care priveam cu jind.

Aveam în exploatare câteva echipamente de 220-400 kV, instalaţii şi aparate, produse de una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate companii occidentale. Erau de o calitate ireproşabilă. Când am fost gata i-am căutat pe prietenii noştri de la acea companie. Le-am spus la ce lucrăm şi ce echipamente produse de ei ne interesează atenţionându-i că Banca Mondială ne pune la dispoziţie o sumă fixă, nerambursabilă, în care trebuie să ne încadrăm. Ne-au solicitat specificaţiile tehnice şi ne-au promis că vor analiza şi vor încerca să găsească o soluţie.

Răspunsul a venit repede şi a fost favorabil. Nu era o întâmplare, o potriveală. Au pus umărul să ne ajute având în minte colaborarea anterioară, relaţiile personale cu specialiştii români şi situaţia grea în care se afla România. Urma ca atunci când formalităţile cu banca se vor încheia să facem o solicitare oficială. Mai în glumă, mai în serios, ne-au avertizat să nu sărbătorim succesul până ce nu vom avea în mână documentele semnate de cei care dădeau banii.

Generosul nostru binefăcător, Banca Mondială, dorea să aprobe şi să-şi însuşească specificaţiile tehnice. Pentru săvârşirea acestei lucrări cei doi tehnicieni, pe care îi ştiam, au revenit la Bucureşti.

Întâlnirea cu domniile lor a fost agitată. Citeau, se uitau unul la altul şi li se vedea uimirea pe chip. Probabil nu se aşteptau ca nişte „săraci”, „coborâţi din copac în decembrie ʼ89”, să ştie atâtea lucruri şi să aibă pretenţii aşa de mari. Ne-am dat seama repede că specificaţiile întocmite de noi nu le erau pe plac şi nu înţelegeam de ce încercau să le „îndulcească”.

Am negociat la sânge. Ştiind că cine plăteşte lăutarii conduce hora, am acceptat un compromis optim, dar la condiţiile tehnice esenţiale n-am cedat nimic, au rămas aşa cum erau formulate. În sfârşit, după două zile chinuitoare am semnat forma finală, acceptată de ambele părţi, a documentelor.

La despărţire cei doi ne-au înştiinţat când ne vom reîntâlni cu domnul C.S. Chr. pentru a conveni asupra parcursului comercial al ajutorului. Intrau în scenă colegii de la „Import-Export”. Câteva zile am revenit la treburile noastre curente. Răgazul, altfel binevenit, a trecut repede.

În sala de consiliul, aşteptându-l pe vestitorul banilor, comentam cu colegii şi am căzut de acord că după „meciul” cu tehnicienii mondialilor nu se mai putea întâmpla nimic special.

Elegant, calm, amabil, grecul ne-a mulţumit pentru colaborarea de până atunci (sic!) şi a intrat în subiect. Nu eram atent pentru că nu prea mă interesau spusele dumisale. Deznodământul operaţiunii se apropia. Misiunea mea se încheiase. Totuşi o afirmaţie m-a făcut să ciulesc urechile. Preciza interlocutorul nostru că în cazul în care suma disponibilă nu acoperă valoarea tuturor echipamentelor, vom fi nevoiţi să renunţăm la o parte din ele. Am avut pornirea să reacţionez, dar nu am apucat să o fac. Cineva din sală mi-a luat-o înainte. I-a spus că am verificat cu cei de la ………. şi aceştia ne-au confirmat că pot livra toate echipamentele în limita sumei pe care Banca Mondială urma să ne-o acorde ca ajutor nerambursabil.

A fost ca un trăsnet. Era paralizat. I-au trebuit câteva momente pentru a se dezmetici. Cu un zâmbet chinuit, pe un ton ezitant care se dorea ferm, a fost obligat  să ne dezvăluie mai repede decât era programat că „Banca are dreptul să desemneze furnizorul echipamentelor şi să negocieze cu acesta contractul de achiziţie”.

Mi-a venit rândul să încremenesc. Am crezut că englezeasca mea îmi joacă feste şi l-am rugat să repete. Înţelesesem bine. Era clar că Banca Mondială tocmai ne „ajuta” să transferăm o sumă frumuşică în contul unei companii de care interesele unor „gulere albe” erau legate iar noi ne puneam de-a curmezişul. Refuz şi acum, după treizeci de ani, să cred că cineva a luat atunci „para-ndărăt”. Ăsta era preţul ajutorului! Şi-au bătut joc de munca noastră şi ne-au înşelat buna-credinţă. Mă simţeam umilit. Era prea mult.

Nu vream să fiu părtaş la mizeriile pe care le simţeam venind şi am decis să-mi caut alt drum. Aşa se face că la puţin timp am acceptat oferta de a mă întoarce de unde plecasem, la Întreprinderea/Filiala de Reţele Electrice Bucureşti – I.R.E.B./F.R.E.B. M-a ajutat Banca Mondială!

Civilizație publică LXXXVI – Lămpile Bucureştilor de altădată (I) – Cubul şi Farfuria zburătoare

scris de C. D. Mocanu

Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze,  fântâni, terenuri sportive…) definit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora (braţe, stâlpi, coronamente speciale, armături), reţea de alimentare  dedicată (gaz, electricitate…), alte accesorii, combinate şi dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, face parte din zestrea de civilizaţie şi progres a oricărei aşezări umane.

Dacă nu putem spori această moştenire, măcar să nu o risipim, să nu lăsăm ignoranţa, nepriceperea, neglijenţa, uitarea… prostia să ne sărăcească trecutul. Acesta a fost imboldul care m-a făcut  să las acum mărturie, pentru început, atât cât pot şi cât mă pricep, despre iluminatul electric al Bucureştilor de odinioară. Iluminatului cu „gaz aerian” îi este dedicat ciclul „Felinarele Bucureştilor de altădată”, dar acesta se află încă pe o lungă listă de aşteptare.

Celor două lămpi despre care vom povesti în cele ce vin le-am fost naş. Eu le-am botezat. Au spart întunericul nopţilor bucureştene (şi nu numai) în anii ʼ60-ʼ70. Nu ştiu cum le „alintau” meseriaşii iluminatului public. Erau urâte, urâte rău. Nu-mi amintesc să le fi văzut pe undeva. Asta nu înseamnă că n-au existat. Documentele stau mărturie.

„Cubul” şi „Farfuria zburătoare” fac parte din categoria lămpilor pitice instalate la nivelul solului sau la înălţime mică (max. 700-800 mm.). Acestea sunt folosite la realizarea iluminatului ambiental, ornamental-decorativ, care marchează-delimitează spaţiile pietonale din parcuri şi grădini sau care pune în valoare diverse amenajeri peisagistice (peluze, pergole, pâlcuri de arbori şi arbuşti…), monumente, fântâni… Uneori, în funcţie de fantezia proiectanţilor şi a utilizatorilor, lămpile pitice sunt cocoţate pe stâlpi tip lampadar cu înălţimea de cca. 2-3 m.

Alteori, lămpi gândite şi realizate să-şi găsească locul în vârful unui suport vertical înalt sunt coborâte la sol. Nu totdeauna rezultatul este cel scontat. Sunt rare cazurile în care astfel de improvizaţii întrunesc deodată calităţile estetice şi pe cele luminotehnice ale unui iluminat care să bucure deopotrivă sufletul şi privirea.

În configuraţie standard lămpile de care facem vorbire foloseau ca sursă de lumină becurile cu vapori de mercur de înaltă presiune de 80 W sau de 125 W (vezi tabelul).

Am căutat vreme îndelungată, fără niciun rezultat, imagini cu cele două pitice. Când aproape că-mi pierdusem nădejdea, am găsit.  Câte una pentru fiecare.

Potrivit ca nuca-n perete, prin 1976 „Cubul” îşi făcea de lucru în preajma Catedralei Arhiepiscopale din Alba Iulia (Catedrala Reîntregirii). Nefericită alegere!

Ceva mai târziu, probabil după 1980, o „Farfurie zburătoare” a aterizat la Vatra Dornei în vârful unui pălimar (adică lampadar) şi a zăbovit acolo.

De această dată doar atât s-a putut!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Urme ale trecutului (XXXIV) – Potcoave

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.

Nu de cai morţi! Nuuu…! De ghiuden! Sau de ghiudem! Ambele versiuni sunt acceptate şi denumesc un cârnat picant, crud-uscat, chiar foarte uscat, preparat din carne de vită, de oaie şi de porc în diverse combinaţii din care nu lipsesc amestecurile savante şi secrete de condimente. După ce cărnurile tocate au fost  îndesate în maţe de vacă „bine grijite”, capetele fiecărui cârnat se leagă dimpreună, nu prea strâns, ceva mai lărguţ şi se presează căpătând astfel forma unei potcoave.

Eu folosesc varianta „Ghiuden” pe care am preluat-o de mic de la măcelarii şi mezelarii din familia mea. Specialiştii spun că denumirea asta a fost împrumutată de noi din limba turcă. Am constatat însă că cei doi termeni cu care s-ar înrudi nu au nici în clin-nici în mânecă cu ceva ce s-ar putea mânca. Le dau totuşi crezare deoarece, pe lângă originea cuvintelor, ei studiază şi evoluţia formei şi a înţelesului lor.

Ghiudenul nu este neaoş românesc. I-am adăugat probabil, ca şi în alte cazuri, ceva specific nouă. Sorgintea acestuia şi-o dispută turcii, armenii şi tătarii. Unii afirmă că ar fi un produs balcanic. Cred că dacă e bun, nici nu mai contează! Să fie primit!

În perioada interbelică şi încă puţin după aceea, ghiudenul era un „mezelic de ţuică, lângă o telemea şi o măslină, cu niscai «icre moiu»”, nelipsit din cârciumile de mahala. Potcoavele atârnau la loc de cinste ispitindu-i pe pofticioşii cu gâtul pâlnie de argint.

Nu exista carmangerie în care, alături de alte bunătăţi, să nu se găsească ghiuden. Îl preparau micii negustori specializaţi şi măcelarii pricepuţi. Marile fabrici de mezeluri ale vremii nu se înghesuiau să-l producă. Nu era foarte profitabil: costuri mai mari, ciclu lung de fabricaţie, pierderi mari în greutate prin procesul de maturare-uscare, preţ adaptat puterii de cumpărare a mahalagiilor – principalii consumatori, vânzare greoaie, profit mic.

 

Cum ce e bun şi lui Dumnezeu îi place, ghiudenul a pătruns timid şi în viaţa celor cu gusturi mai rafinate. În 1937, pe masa de Crăciun pusă la cale de un „negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor” care avea ca invitaţi industriaşi cunoscuţi, mari comercianţi, ofiţeri, ambasadori, printre „bucatele uşoare şi reci înainte de cele grele şi calde” se afla „neapărat” şi sărăcăciosul ghiuden:

„Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu mastică de Chios, începeau să umple masa. Ouă umplute, cu o pastă pe bază de ficat de pasăre al cărei secret s-a pierdut, unele poate cu anşoa, decorate cu frunzuliţe de pătrunjel sau murături, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, caşcavaluri, Camembert. Totul aşezat pe platouri mari de alpaca argintată! Măsline marinate, nu din cele negre. Se aduceau sticlele de ţuică, neapărat de Văleni şi Piteşti”.

Când era în zaua lui, tata-mare, Anghel Tănăsescu-Anghimoft, măcelar cu carnet de lucrător, membru cu acte în regulă al breslei, prepara o cantitate însemnată de ghiuden şi o făcea ca nimeni altul. I se dusese vestea. Îl cunoşteau toţi cârciumarii Foişorului, Dudeştiului, Vitanului şi Laboratorului. Erau clienţii lui şi cumpărau toată cantitatea de „potcoave” disponibilă.

După Naţionalizare a început să se strângă şurubul. A rămas fără piaţă de desfacere, dar s-a adaptat şi se mulţumea cu puţin. Vindea cantităţi mici, cu fereală, numai celor cunoscuţi, în rest îşi îndestula numeroasa familie.

L-am urmărit de multe ori lucrând. Mi-au rămas în memorie imagini despre ingrediente, despre ce şi cum săvârşea, dar n-am reţinut secrete (cantităţi, combinaţii, proporţii…). Eram prea mic, nu ştiam să întreb şi nici nu mă interesa… decât produsul final. Unchiul meu Lică, fratele mamei, unul dintre cei trei băieţi ai lui Anghimoft, mezelar la „Fraţii Rochus”, şi-a dorit să pătrundă tainele ghiudenului şi a ucenicit pe lângă taică-su.

Era un om dificil, răutăcios, din cale afară de zgârcit, de ahtiat după bani. Îi încolţise în minte să-şi concureze propriul tată şi să-i sufle „afacerea”, oricum muribundă. Bunicul, uns cu toate alifiile, ştia ce are la uşă şi ca un adevărat maestru, nu l-a învăţat chiar tot. Făcea şi Lică ghiuden, nu era rău, dar îi lipsea ceva, acel ceva care nu-i fusese dezvăluit.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap să-l prepar eu însumi. Doar din curiozitate am căutat totuşi reţete care să se potrivească cât de cât cu ceea ce deja ştiam. Una singură s-a aşezat mulţumitor peste exigenţele mele. Toate celelalte, inclusiv cea tratată din goana calului de Radu Anton Roman, sunt departe. Rezultatul lor poate fi orice, numai ghiudenul pe care eu îl ştiu, nu.

Este o reţetă coborâtă tocmai din târgul Botoşanilor unde o comunitate veche de armeni prepara, se spune, cel mai bun ghiuden. Poate că era chiar aşa! A ajuns până la noi într-o monografie a oraşului scrisă în 1932 de botoşăneanul Tiberiu Crudu.

Autorul începe tranşant:

Ghedem bun de Botoşani nu mai există în comerţ. Tot ce se fabrică acum (în 1932) e contrafacere, nu mai corespunde la ceia ce a fost în trecut”.

Şi apoi continuă dezvăluind reţeta:

”Adevăratul ghedem se face dintr-un amestec de carne de oaie, vacă şi de porc. Carnea de oaie predomină, apoi cea de vacă şi la urmă cea de porc, din care nu se pune multă, pentru că-i dulce. Şi pentru carnea de oaie se caută anume batalii, căci miroasă mai puţin. Carnea de vacă nu trebuie să fie de vită îngrăşată cu borhot că nu-i bună, ci de vită crescută pe câmp şi tânără. Carnea de porc şi ea nu trebuie să fie grasă. După ce se aleg cărnurile se toacă împreună se pune piper, zamă de usturoi, chimion şi se frământă până se face o alifie. După frământare aluatul cărnos se lasă o noapte ca să-şi ieie tot sarea şi mirosul. A doua zi se umplu în fundacuri (n.r. – burdufuri) mai mari sau mai mici se dau cu sucitorul pentru a se lăţi şi se anină la svântat subt ştreaşine la umbră nu la soare. Svântatul ţine o săptămână. Dimineaţa fundacurile se dau cu sucitorul ziua stau la vânt, sara pe pun la teasc. După svântare fundacurile se pun la fum rece în pod unde ele tot fermentează  puţin şi cresc. Se coboară din când în când şi se dau cu sucitorul. Uneori trec şi trei-patru luni până sunt gata. Un ghedem în adevărat bun, trebuie să fie lucios la tăiere şi cuţitul cu care tai să n-arunce miros greu când îl pui la nas. Carnea trebuie să aibă culoarea roşcată, gust plăcut de mirodenii multe”.

Prepararea ghiudenului era o activitate sezonieră. Anghel Anghimoft se apuca de treabă toamna târziu, când pişca frigul şi soarele nu mai avea putere.

Materia primă, carnea de vacă, de oaie şi de porc şi-o alegea singur după criterii doar de el ştiute. La câtă carne îi trecea prin mână, îşi permitea. Habar n-am ce pondere avea fiecare din cele trei în amestecul final şi nici ce bucăţi folosea. Carnea era singura componentă pe care o cântărea. Se slujea de o balanţă cu un singur talger, ingenioasă aplicaţie practică a pârghiei. Pe toate celelalte le cântărea din ochi şi le corecta efectul prin degustări repetate. Cât despre carnea de batal, ce să zic? Batalul este un berbec castrat pentru ca astfel calitatea cărnii să se îmbunătăţească şi să i se atenueze mirosul specific. Nu prea cred în povestea asta. Carnea de oaie pregătită cu meşteşug nu are nici gust, nici miros supărător.

Până spre sfârşitul anilor ʼ60, împreună cu Nicu Metz, prietenul lui din copilărie, angrosist de carne, a avut vreo 50 de oi pe care le ţinea la un cioban din Baloteşti. Sunt convins că nu-şi mutila berbecii pentru atâta lucru. Tăia toamna câteva, păstra ce păstra pentru „potcoave” şi restul mergea la pastramă, o altă specialitate a casei. Prezenţa cărnii de oaie în compoziţie era discretă, cât să o înnobileze cu delicate insinuări gustative şi nu-i deranja decât pe cei foarte sensibili.

Nu toca mai mult de 10-12 kg. o dată. Ar fi fost dificil de omogenizat amestecul. Avea o maşină de tocat profesională, asemănătoare cu cea obişnuită, de bucătărie, dar mai mare, acţionată manual, cu bine cunoscuta manivelă, printr-un angrenaj multiplicator care înlesnea efortul. Folosea o sită cu găuri mărunte şi făcea o tocătură mai fină decât tocătura pentru cârnaţi.

Urmau condimentele. Alese şi combinate cu meşteşug, mlădiau gustul şi aroma ghiudenului. În lipsa lor ar fi rămas un „cârnaţ” oarecare. Între sare şi ardei iute se înşirau mai multe. Nu le ştiu. Ceva bănuieli am eu, dar e mai sănătos să nu-mi dau cu părerea.

Erau păstrate în borcane bine închise şi le măcina, cu o râşniţă dichisită, doar înainte de a fi folosite. Ardeiul iute venea din grădinile fraţilor Balaurea. Avea acolo o brazdă al cărei rod îi era destinat în totalitate. Uscarea acestuia însemna o altă pricepere pe care o profesa bunica, Ecaterina Tănăsescu (Caterina). Anghimoft adăuga mirodeniile din ochi şi din vârful degetelor în funcţie de cantitatea şi calitatea cărnii.

Frământa apoi tocătura până îl treceau năduşelile. Când aprecia că este suficient o punea să zacă la răcoare. A doua zi gusta amestecul, adăuga una sau alta (uneori chiar carne), iar frământa până îl treceau apele şi iar punea la rece. Pentru a se declara mulţumit repeta procedura de trei-patru ori.

După asta nu mai rămânea mare lucru de făcut. Umplea maţele, ceva mai îndesat, împărţea în bucăţi potrivite, lega capetele unul de celălalt, lăsa totul la svântat o zi-două şi încă două-trei zile la presat între nişte scânduri geluite peste care aşeza calupuri de piatră cubică păstrate înadins la loc sigur, timp în care întorcea repetat fiecare bucată de pe o parte pe alta. Înşirate frumos pe stinghii anume pregătite, aninate la streaşină, „potcoavele” rămâneau în grija gerului şi a vântului care desăvârşeau lucrarea.

Când primii ghiocei se iţeau din zăpadă, ghiudenul era numai bun să se însoţească prin cârciumile mahalalei cu o ţuică aurită în butoi de dud.

Anghel Tănăsescu-Anghimoft a ţinut-o aşa, când mai bine-când mai rău, până prin 1962-1963. Nici măcar pentru ai lui nu s-a mai încumetat să facă „potcoave”. Carnea de care avea nevoie se procura din ce în ce mai greu şi în comerţ se găsea un ghiuden bun, produs de ultimii mezelari adevăraţi care îşi găsiseră refugiul la GOSTAT.

Încet-încet a dispărut şi acesta. În anii ʼ70 se mai găsea încă, dar cu mare dificultate. Ultima achiziţie pe care mi-o amintesc perfect a fost în primăvara anului 1975. Eram în armată, la Caracal şi am primit o învoire de trei zile. Răstimpul petrecut acasă a fost suficient pentru ca nişte băieţi destoinici din Vitan care ştiau ce şi cum în chestia mezelurilor să mă facă fericitul posesor a trei „potcoave”. Împreună cu o ţuică de Câmpulung-Argeş, bună rău, le-am adus cu mine în unitate.

Şi într-o seară mai liniştită, în magazia de materiale a Bateriei TR, printre ţinte piept, instrumente muzicale, cremă de ghete, proiectile dezactivate, regulamente militare şi alte harţapele, cei care s-au nimerit acolo şi-au mai ostoit dorurile şi oftaturile cu un mezelic şi-o ţuică. A fost ultimul ghiuden bun mâncat de mine. De atunci îi duc dorul.

După 1989 a ajuns la mine zvonul cum că Fabrica de preperate din carne Popeşti Leordeni a început să producă ghiuden. Nu-l văzusem în comerţ, dar iniţiativa mi se părea lăudabilă. Cunoşteam câţiva oameni acolo şi un telefon a fost suficient pentru a verifica rumoarea ce se crease în târg. Am aflat astfel că la „Preparate carne” se făcea ghiuden, dar exista un dar; numai în preajma marilor sărbători (Crăciun, Anul Nou, Paşti…), în cantitate mică, doar pentru nevoile de reprezentare şi de protocol. Grozav! Am avut parte de el şi nu m-a entuziasmat. Era mai bun decât nimic!

Au venit apoi încercările economiei de piaţă şi ale capitalismului sălbatic. Fabrica a luat-o încet şi sigur la vale, eu am fost purtat spre alte responsabilităţi. Cui îi mai păsa de o comoară culinară interbelică?

Azi ghiudenul se află într-o nemeritată uitare. Cei mai tineri nici nu au auzit de el sau dacă au auzit, nu ştiu mai minic despre povestea lui. Oferta este foarte subţire, în general dubioasă. Am încercat de câteva ori şi de fiecare dată am fost dezamăgit.

Un produs bulgăresc îndoielnic, care prin descriere s-ar vrea ghiuden, este promovat drept „Salam potcoavă vită”!!

În lista de bucate pregătite pentru un „Praznic Împărătesc de Învierea Domnului”, la capitolul „Antreuri din Cana Galileii”, o locantă bucureşteană de fiţe şi de multe ifose a introdus alături de  mezelicuri pretenţioase, sofisticate, gen: „Batog de chefal pescuit în Iordan la vărsarea în Marea Moartă” (ce iordane!) sau „Galantină levantină de curcan cu fistic” şi modestul, barbarul, ghiuden: „Babic armenesc şi ghiudem tătăresc”. La Nunta din Cana Galileii Isus a transformat apa în cel mai bun vin săvârşind astfel începutul minunilor Sale. Oare nuntaşii au băut din acest vin şi au mâncat „ghiudem tătăresc”? Doamne iartă şi fereşte!

Cât despre „babicul armenesc”, aici lucrurile sunt mai complicate. Babicul, cu accent pe prima silabă, chiar este românesc. L-au făcut vestiţii grădinari sârbi din preajma Buzăului. Alături de Cârnaţii de Pleşcoi este mândria culinară a zonei.

Prin mahalalele Bucureştiului nu avea trecere. Cunoscătorii îl considerau o rudă mai de departe a ghiudenului şi îi găseau trei „bube”: nu conţine carne de oaie, nu e picant şi nu are forma potcoavei.

De câţiva ani a început să-şi facă loc pe piaţă cu mai multă hotărâre. S-au înmulţit „întreprinzătorii” care prepară babic, fiecare în legea lui, după reţete una mai năstruşnică decât alta.

Încercând să facă ordine şi să împiedice utilizarea abuzivă a denumirii şi falsificarea reţetei, câţiva producători buzoieni s-au asociat (condiţie obligatorie impusă de UE) în strădania de a depune la Comisia Europeană documentaţia pentru înregistrarea Babicului de Buzău ca produs cu denumire şi origine geografică protejate. Doar că în buna tradiţie românească se ciondănesc între ei uitând pentru ce s-au asociat. Şi timpul trece! Cârnaţii de Pleşcoi au obţinut acest statut.

Revenind la chestiune:

Constatarea cu care botoşăneanul Tiberiu Crudu prefaţează în 1932 reţeta „adevăratului ghedem” este actuală şi azi. „Ghiuden bun nu mai există în  comerţ. Tot ce se fabrică acum, în 2023, e contrafacere, nu mai corespunde la ceea ce a fost în trecut”. Mare păcat! Pentru ţuică ghiudenul adevărat este cel mai straşnic deschizător de drum.

Niţică istorie – Ce se învăţa la Gaz şi Electricitate

scris de C. D. Mocanu

La începutul anului 1943 „Direcţiunea Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti, în grija sa de a da posibilitatea personalului său tehnic să-şi complecteze cunoştinţele profesionale,  a hotărît să înfiinţeze o «şcoală de perfecţionare pentru mecanicii şi electricienii din diferitele servicii tehnice» ale Societăţii.

Sʼau avut în vedere, în special, lucrătorii ce au o pregătire minimă pentru a putea urma aceste cursuri, cum şi pe acei care îndeplinesc servicii în care se cer mai multe cunoştinţe decât cele ce se pot câştiga în mod obişnuit. Este vorba de lucrătorii ce execută lucrări de reţele, cât şi de electricienii de tablou şi de întreţinere. Experienţa a arătat că mai ales electricienii de tablou trebue să primească anumite instrucţiuni pentru a putea face faţă grelelor situaţiuni ce se prezintă în cazuri de manevre şi de deranjamente. Fenomenele complicate ce pot să apară sunt adesea greu de înţeles chiar de către cei cu pregătire mai amplă. Astfel, o şcoală de perfecţionare a personalului a devenit absolut necesară”.

◦◦○◦◦

Această modalitate de învăţare continuă nu era o noutate pentru cei de la „Gaz şi Electricitate”. Încă din 1930, de la numirea ca director a tânărului inginer Nicolae Caranfil, cel care se va dovedi un conducător înţelept, vizionar, destoinic, priceput şi patriot, se organizau cursuri de perfecţionare pentru toate categoriile de lucrători şi pentru toate meseriile din nomenclatorul „Societăţii”. Se desfăşurau seara, în afara programului şi participarea la acestea era obligatorie.

◦◦○◦◦

După obţinerea aprobării de la Ministerul Muncii, „cursurile şcoalei au fost deschise în ziua de Luni 15 Martie 1943, la ora 17, în prezenţa Domnului Administrator Delegat Prof. Ing. I. Ştefănescu–Radu, a profesorilor delegaţi pentru această şcoală din rândurile inginerilor Societăţii şi a personalului Şcoalei de Ucenici pe lângă care vor funcţiona cursurile de perfecţionare”.

◦◦○◦◦

Lectorii „Şcoalei de perfecţionare pentru lucrătorii Societăţii” erau desemnaţi dintre cei mai valoroşi specialişti de la „Gaz şi Electricitate”. Mulţi dintre aceştia au avut şi o carieră universitară remarcabilă, aflându-se după 1948 printre cei care au pus bazele Sistemului Energetic Naţional.

O personalitate de excepţie coordona şi supraveghea activitatea „şcoalei”: Ion Ştefănescu-Radu – elev şi student eminent, absolvent al Institutului Electrotehnic Montefiore din Liège-Belgia, inginer electrician, profesor universitar, conducător „norocos, perseverent, care ştie ce vrea, dar şi lamă de oţel”, exigent cu el şi cu ceilalţi pentru că numai aşa se obţine performanţa. A adunat în „stupul de albine harnice” al „Societăţii” vârfuri profesionale şi intelectuale alături de care a „sfinţit locul” (Martin Bercovici, Paul Dimo, Ion S. Antoniu, Paul Cartianu …).

Şi-a început cariera profesională în 1901 la Primăria Bucureştiului, în „Serviciul alimentării cu apă şi al canalizării”, ca „diriginte” al „Uzinei de Apă”.

S-a pensionat în 1938 după 29 de ani de activitate neîntreruptă la „Gaz şi Electricitate”. Din 1924 gestiona ca director chestiunile tehnice şi de dezvoltare ale sistemului energetic bucureştean. Responsabilităţile i-au fost preluate de Dimitrie Leonida.

După pensionare, ca recunoaştere a meritelor sale, a fost numit Administrator Delegat şi membru în Consiliul de Administraţie al SGGE, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1948.

◦◦○◦◦

„Cursurile de pregătire generală vor dura până la 1 iulie 1943 şi sunt urmate de lucrătorii electricieni şi mecanici calificaţi, împărţiţi în două serii. Cursurile au loc la Şcoala de Ucenici şi se ţin de două ori pe săptămână, Luni şi Joi.

La început se predau cursuri generale pentru toţi participanţii şi anume:

Noţiuni de matematică…. predate de către d-l Ing.D. Dănulescu

Noţiuni de electricitate…. predate de către d-nii Ing. I.S. Antoniu şi Ing. Aurel Coliu

Despre accidentele prin electrocutare…. predate de către d-l Ing. I.S. Antoniu

Noţiuni de Desen…. predate de către d-l Ing. Aurel Coliu

Cunoaşterea Limbei Române…. predate de către d-l Prof. Nicolae Petrescu

Se va trece apoi la cursurile speciale care se vor ţine separat pentru electricienii de tablou şi separat pentru celelalte categorii de participanţi. Totalul elevilor înscrişi este de 145, repartizaţi în două serii”.

◦◦○◦◦

Asigurarea unor generaţii de lucrători tineri, bine pregătiţi profesional, cu o cultură generală de nivel acceptabil, temeinic integraţi în viaţa socială, a constituit pentru directorul general Nicolae Caranfil un obiectiv permanent al strategiei de conducere pe care o urma cu siguranţa omului care ştie şi înţelege foarte bine ce face.

Astfel, înfiinţarea „Şcolii de Ucenici a Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti” (S.G.G.E.B.) a fost doar o primă etapă, firească şi necesară, a complicatului proces de pregătire a personalului.

La început şcoala a funcţionat în diverse clădiri aparţinând „Societăţii”. Condiţiile nu erau dintre  cele mai potrivite şi pe măsură ce activitatea acesteia se consolida, s-a impus necesitatea existenţei unui sediu propriu, adaptat procesului de învăţământ.

În decembrie 1938, S.G.G.E.B., care avea sediul în „palatul” propriu din Bulevardul Take Ionescu nr. 33 cumpără un teren cu suprafaţa de 4.308 m² pe b-dul Colonel Mihail Ghika (în prezent b-dul Ion Mihalache, fost 1 Mai) colţ cu strada Grigore Manolescu şi începe să construiască pe acesta un ansamblu de două clădiri cu subsol, parter şi două etaje care adăposteau sălile de curs, laboratoarele, atelierele, căminul şi cantina „Grupului Şcolar Gaz şi Electricitate” nou înfiinţat (şcoală de ucenici şi şcoală de maiştri). Edificiul a fost inaugurat în 1940 şi grupul şcolar a apucat să pregătească vreo opt promoţii de meseriaşi adevăraţi, dintre cei mai buni.

După Al Doilea Război Mondial, odată cu viaţa ţării, a fost dat peste cap şi sectorul energiei electrice. La 5 aprilie 1947, în subordinea Ministerului Industriilor s-a înfiinţat Direcţia Electricităţii, transformată după câteva luni în Centrala Industrială a Energiei Electrice.

Din ianuarie 1948, Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti (S.G.G.E.B.) se reorganizează şi devine Societatea Generală de Electricitate Bucureşti (S.G.E.B.) aflată în structura Centralei Industriale a Energiei Electrice.

Ca efect al Naţionalizării, prin Decizia nr. 7422/22.08.1948 a Ministerului Industriilor, pe structura S.G.E.B. şi cu aceeaşi subordonare, a apărut Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti.

Un an mai târziu (1949), s-au înfiinţat Ministerul Energiei Electrice şi Industriei Electrotehnice, Institutul de Studii Proietări Energetice (I.S.P.E.), Întreprinderea Energoconstrucţia şi Întreprinderea Electromontaj.

În 1953, prin înfiinţarea Energotrustului nr.1 Bucureşti, activitatea de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice în zona oraşului Bucureşti a fost preluată de către acesta prin unităţile sale componente, astfel:

  • Întreprinderea Electrocentrale Bucureşti – producerea energiei electrice şi termice;
  • Întreprinderea Electroreţele Bucureşti – transportul şi distribuţia  energiei electrice în zona înconjurătoare a Bucureştiului, dincolo de limitele administrativ-teritoriale ale oraşului;
  • Întreprinderea Electrodistribuţia Bucureşti – distribuţia energiei electrice în interiorul oraşului.

„Electrodistribuţia” a primit ca sediu… „Grupul Şcolar Gaz şi Electricitate” a cărui activitate încetase fiind înlocuit cu o unitate de învăţământ profesional în pas cu vremurile: „Şcoala Profesională de Ucenici, Tehnică şi Tehnică de Maiştri Iosif Rangheţ” care a căpătat un local potrivit pe strada Gheorghe Şincai nr. 2 (azi b-dul Gheorghe Şincai), vizavi de Biserica Sfânta Treime – Manu Cavafu.

Pentru a găzdui în cele mai bune condiţii activitatea noului proprietar, ansamblul de clădiri de la intersecţia bulevardului 1 Mai (fost col. Mihail Ghika) cu strada Grigore Manolescu (b-dul 1 Mai nr. 41-43) a fost supus unui proces de reabilitare – modernizare – adaptare. Spaţiile interioare au fost recompartimentate, au fost dotate cu instalaţii specifice şi au căpătat noi funcţionalităţi. Ambelor clădiri li s-a adăugat câte un etaj. Lucrările s-au finalizat în 1956. Fotografia alăturată înfăţişează rezultatul.

Începând cu data de 1 mai 1958, „Electrodistribuţia” revine la vechea denumire: „Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti”. O va purta până la 1 aprilie 1963 când primeşte numele care, transformat în renume sub definiţia publicitară „Lumină – Confort”, va intra temeinic în obişnuinţa bucureştenilor: „Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii Bucureşti”, arhicunoscutul I.D.E.B.

Rezumând: După 1956, Electrodistribuţia Bucureşti, Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti şi Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii Bucureşti – I.D.E.B. au funcţionat, pe rând, în localul Grupului Şcolar Gaz şi Electricitate înfiinţat în 1940 de Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti.

Clădirea există încă, dar nişte analfabeţi competenţi au ascuns-o în spatele unor pereţi din sticlă crezâd probabil că în acest fel au ascuns şi istoria. S-au înşelat!

◦◦○◦◦

Am început a merge hotărât pe drumul devenirii profesionale în tovărăşia ultimilor meseriaşi (electricieni şi maiştri) proveniţi din pepiniera de cadre de la „Gaz şi Electricitate”. Noroc şi privilegiu!

Nu m-au surprins nici cu nivelul cunoştinţelor teoretice, nici cu priceperea lor. Despre astea ştiam dinainte. Unii îmi fuseseră maiştri instructori în timpul liceului (Liceul Industrial Energetic). Am remarcat însă imediat că vorbeau corect limba română. Se exprimau precis, foloseau un limbaj bogat, sugestiv, uneori colorat şi nu numai în discuţiile tehnice.

Se comportau ireproşabil. Erau calmi, politicoşi cu toată lumea, de la vlădică până la opincă. Spuneau răspicat ce aveau de spus fără să ridice tonul, fără să jignească. Se îmbrăcau îngrijit, chiar elegant. Purtau pantofi buni, musai lustruiţi. Se bărbiereau zilnic şi se tundeau la două săptămâni.

Nu negociau cu disciplina şi cu meseria, nu făceau compromisuri. Pentru asta mulţi, în special cei tineri, se temeau de ei. Erau un fel de familie despre care se vorbea cu admiraţie şi respect: „Ăştia sunt de la Gaz şi Electricitate!”

M-au adoptat repede şi stăteam la taifas ca între prieteni. Împleteam chestiunile profesionale cu d-ale vieţii. Îi stârneam adesea şi apoi le ascultam cu mare interes poveştile. Fără să critice realităţile, evocau cu nostalgie şi cu un oarecare regret perioada pe care o petrecuseră la Gaz şi Electricitate. Oficial nu prea se vorbea despre cea mai mare şi mai importantă companie de gaz şi de energie electrică din România interbelică. Nu dădea bine! Organizată după principii atunci moderne, valabile şi azi, condusă de somităţi ale domeniului promovate doar de roadele muncii lor, funcţiona ca un ceasornic elveţian şi realizările erau impresionante. Voiam să ştiu mai multe, dar accesul la surse documentare s-a dovedit în repetate rânduri a fi doar o dorinţă.

Abia în august 1994 embargoul a fost ridicat. Atunci vicepreşedintele Regiei Autonome de Electricitate – RENEL, inginerul Ovidiu Mustaţă, un OM de toată isprava, fost director al Întreprinderii de Reţele Electrice Suceava, a multiplicat şi a trimis oficial, cu semnătura domniei sale, tuturor filialelor din subordine monografia „Cum este organizată şi cum funcţionează Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti”, apărută în anul 1938.

Lucrarea a fost difuzată „spre informarea dumneavoastră” asupra activităţii societăţii şi asupra „muncii înaintaşilor” ale căror rezultate „s-au bucurat de consideraţia consumatorilor şi a propriilor angajaţi, constituind un exemplu de urmat”.

N-am urmat nimic! A fost mai simplu să dăm totul de-a moaca unora cu foamea-n gât, veniţi de aiurea, care au urmat un alt exemplu, străin intereselor româneşti.

Când timpul şi vremurile au devenit mai îngăduitoare m-am apucat de scotocit prin arhive şi tainele care mă bântuiau de mulţi ani au început să-şi găsească dezlegare.

Am aflat astfel că sistemul propriu de învăţământ profesional clădit de „Gaz şi Electricitate” nu pregătea doar meseriaşi de mâna întâi (electricieni, mecanici, instalatori), ci şi oameni educaţi, cu un bagaj spiritual care susţinea  comportamentul lor social civilizat. „Spre folosul tinerilor care-şi croesc drum în viaţă prin Şcoala de Ucenici, pentru cultivarea trupului şi sufletului elevilor”, între disciplinele parcurse de viitorii lucrători erau şi regulile de etichetă, normele vestimentare, codul bunelor maniere, dansul de societate, muzica, scrima. Limba română nu lipsea nici măcar dintre „cursurile generale” predate celor care urmau periodic „Şcoala de perfecţionare pentru lucrători”. Se afla la loc de cinste pe toată perioada studiilor. Personalului „Societăţii” nu îi era îngăduit să se prezinte oricum la serviciu sau în timpul liber. Fiecare angajat ducea cu el imaginea companiei şi erau învăţaţi de mici să nu o smintească. Calitatea şi performanţele celor care dobândeau „brăţară de aur” la SGGE au recompensat eforturile.

I-am revăzut cu ochii minţii pe toţi cei formaţi la „Gaz şi Electricitate” alături de care am făcut la rându-mi ucenicie rodnică. Mi-au fost instructori şi modele de urmat. Din păcate, nimic din ce am acumulat ca valori profesionale şi umane în peste 40 de ani de activitate nu mai regăsesc în realitatea vremurilor bolnave pe care le trăim.

Tinerii care trec prin diverse şcoli de electroenergetică şi aspiră la o carieră (mai degrabă la un loc de muncă) în domeniul reţelelor electrice nu ştiu mai nimic despre acestea. Au auzit de ele şi cred că atât e suficient. Toţi sunt specialişti în calculatoare! Se prezintă cu dezinvoltură la interviuri şi exprimându-se poticnit, într-o limbă nefirească, străină de limba în care s-au născut, întreabă din capul locului câţi bani vor primi, înainte de a se lăuda cu ce sunt în stare să facă.

Acestora nu le-a dezvăluit nimeni adevărul elementar că pentru reţelişti banii vin pe sârmă. Pe sârmele alea care brăzdează subsolul şi văzduhul. Calculatorul este doar o unealtă necesară şi foarte folositoare, dar fără blestematele alea de sârme calculatorul singur nu adună banii din care îşi primesc salariile.

Când lipsa de personal este apăsătoare sunt acceptaţi la grămadă, pe sume mici. Nu rezistă mult într-o activitate solicitantă şi periculoasă. Pleacă de bunăvoie.

Cu vreo patru-cinci ani în urmă (nu ieşisem încă la pensie), operatorul de distribuţie a energiei electrice din zona în care eu şi familia mea ne ducem traiul, la „Ţărănoaia”, a constatat că venise vremea pentru cuvenita schimbare periodică a contoarelor. Zis şi făcut! Echipele „specializate” au pornit în cele patru zări dând buzna peste consumatori, pentru că pe ei nu i-a anunţat nimeni despre ce urma să se întâmple.

Şi uite aşa, într-o zi când nu eram acasă, m-a sunat cumnatul meu care făcea de serviciu la grădină să mă înştiinţeze că doi băieţi de la …… vor să schimbe contorul.

În aceeaşi curte eu am două puncte de consum, deci două contoare. Unul monofazic care asigură alimentarea normală a întregii gospodării şi înregistreză consumul aferent şi unul trifazic utilizat ocazional care din această pricină înregistrează un consum foarte mic. Ştiam că cei doi execută lucrarea pe baza unui ordin de serviciu în care sunt cuprinse toate informaţiile necesare pentru a localiza şi identifica contorul ce urmează a fi schimbat. Să-l schimbe zic şi cei doi s-au apucat să facă ce credeau ei că ştiu să facă.

Tehnic vorbind operaţiunea nu este complicată; câteva fire care se conectează la placa de borne a contorului. Erorile nu sunt excluse, mai ales în cazul contoarelor trifazice şi consecinţele lor se măsoară în bani. Comercial însă, este foarte importantă. Contorul demontat a înregistrat o cantitate de energie ce urmează a fi plătită, iar noul contor are un index iniţial de la care porneşte înregistrarea cantităţii de energie ce urmează a fi consumată. Manevrarea greşită a acestor informaţii produce consumatorului sau  furnizorului importante daune financiare.

Ajuns acasă am constatat că schimbaseră contorul monofzic şi cumnatul mi-a dat raportul:

– S-au cam chinuit băieţii! Şi cu contorul şi cu hârtiile.

N-am dat importaţă. Până când au venit facturile. Atunci am luat foc! Pentru punctul de consum trifazic aveam de plată o sumă halucinantă reprezentând contavaloarea unei cantităţi de energie pe măsură, plus o amendă. Am reacţionat şi eu ca olteanul când a văzut cămila: Aşa ceva nu există! Îl declarasem fără consum şi din senin nu putea înregistra mii de kWh. M-am dus aţă să verific indexul. Era nemodificat: 35 kWh. Şi aveam şi amendă că nu am anunţat reluarea consumului.

O astfel de năzdrăvănie nu se putea întâmpla decât într-un singur fel pe care refuzam să-l accept. Ar fi fost prea mult. Şi pentru a limpezi lucrurile m-am apucat să studiez hârtiile (facturi, bonuri de mişcare, procese verbale de verificare) şi să compar cifrele (indexuri, serii, coduri), mă rog, chestii-socoteli. În final concluziile mi-au confirmat bănuiala transformând-o în certitudine.

Cei doi aveau de schimbat contorul trifazic, dar ei l-au schimbat pe cel monofazic. Au făcut-o ca nişte agarici, fără niciun gând că în ordinul de serviciu contorul care urma să fie schimbat era trifazic şi ei aveau în faţă unul monofazic sau că seria contorului ce trebuia înlocuit nu era aceeaşi cu seria contorului pe care tocmai îl demontau.

Pe de altă parte, au întocmit documentele pentru punctul de consum precizat în ordinul de serviciu, nu pentru cel la care au lucrat efectiv şi astfel au încărcat fără temei, doar pe hârtie, contorul trifazic teoretic demontat, cu toată energia din contorul monofazic înlocuit, energie plătită la zi şi pe care urma să o mai plătesc o dată, başca amenda, ca fiind consumată la punctul de consum trifazic. O nebunie! Dacă cineva mi-ar fi povestit întâmplarea asta, nu l-aş fi crezut! Prin urmare, pe timpul şi pe nervii mei, am fost nevoit să ticluiesc o jalbă ironică, acuzatoare şi revendicativă, argumentată fără fisură, pe care am trimis-o prin e-mail celor responsabili.

Probabil că cel care a citit-o a înţeles imediat grozăvia şi urmările unei întâmplări greu de imaginat, dar care era fapt împlinit. A doua zi (da, a doua zi!) m-a sunat cineva, şi-a cerut scuze în numele companiei şi am stabilit data la care „făptuitorii” să revină pentru ca în prezenţa mea  să restabilească normalitatea.

Nu eram convins că cei care au vătămat normalitatea vor fi în stare să o repare. Prostia lor se dusese pe tot fluxul informatic şi în acesta nu se poate interveni. Corectarea greşelii presupunea efectuarea unor operaţii tehnice şi mai ales întocmirea unor documente primare, cu regim special, prin înregistrarea cărora în sistem să se înlăture consecinţele care mă scoteau dator cu o sumă imensă, necuvenită, făcută din pix, din nepricepere şi din nerozie. Credeam totuşi că vor veni cu lecţia învăţată pentru a nu bâjbâi de faţă cu consumatorul, oricare ar fi fost acela.

În ziua sorocită a descins la poarta mea o echipă formată din trei tineri. Doi dintre ei erau cei care au comis-o, al treilea părea a fi şeful. I-am invitat în curte, şi-au adus sculele şi mi-am făcut o primă impresie, cea care de obicei contează. Le-am întins mâna şi m-am prezentat, fără să le dezvălui identitatea  profesională. Ei nu s-au prezentat! N-aveau limbă! Le-o mâncase pisica! Un curs de bune maniere le-ar fi fost de folos!

Nu vream să-i stânjenesc, aşa că urându-le spor la treabă, m-am aşezat comod la umbră. De acolo îi urmăream cu interes. Timpul trecea şi nu se hotărau cu ce şi cum să înceapă. Pentru a le curma chinul i-am rugat să vină lângă mine şi le-am cerut îngăduinţa ca timp de cinci minute să stăm de vorbă.

Prin învăluire, mai pe departe, am aflat că nu înţelegeau prea bine ce făcuseră. Aveau un exemplar tipărit al jalbei mele, dar nu ştiau de unde să apuce rezolvarea problemei. Băieţii erau paraleli cu chestiunea. Sosise momentul să mă implic. Le-am sugerat să înlocuiască mai întâi ambele contoare şi să întocmească documentele cuvenite, apoi cu toate hârtiile în faţă (cele vechi şi cele noi) să se ocupe de partea cea mai importantă, notele de constatare care trebuiau să descrie situaţia existentă (cea rămasă după vizita lor anterioară) şi să justifice operaţiunile efectuate, astfel încât toate informaţiile să se înlănţuiască în mod logic.

Începuseră să se prindă că ştiu mai mult decât las să se vadă, li se citea mirarea pe faţă şi s-au apucat de lucru.

I-am urmărit de la distanţă. Au procedat ca la carte. Măsuri de protecţie, etape tehnologice, documente, totul fără greşeală. Urma piatra de încercare: notele de constatare. Le-am arătat masa din curte, le-am adus hârtie de ciornă, apă rece, pahare, m-am aşezat la celălalt capăt al mesei şi i-am lăsat să scrie.

Se consultau între ei şi oricum o dădeau, rezultatul era îmbrăcat tot în formulări întortocheate de nu se înţelegea nimic, ticluite  într-o limbă română schimonosită. N-am mai rezistat. Am luat o foaie de hârtie şi fără să le spun nimic, m-am apucat să scriu propria-mi versiune. Le-am dat-o, au citit-o şi s-au apucat să o transcrie pe formularele cu regim special.

Atunci, cu obidă în glas, i-am întrebat ce şcoală au urmat:

– Suntem ingineri! Am terminat anul trecut Energetica la Bucureşti.

– Toţi trei?

– Da!

M-au năucit! Nici măcar nu glumeau. Au găsit un anunţ de angajare, au trecut un interviu pentru a li se estima rezistenţa la tentaţia foloaselor necuvenite, au fost angajaţi cu salariul minim pe economie şi trimişi să schimbe contoare. Atât! Fără preocupare pentru pregătirea profesională. Nici din partea companiei, nici din partea lor.

Venise vremea să le spun cu ce mă ocup şi ce am făcut până acum timp de 40 de ani. S-a aşternut tăcerea. A fost ca un moment de reculegere întrerupt de mine pentru că mai aveam ceva de zis:

– Am schimbat şi eu tot felul de contoare, dar numai atunci când nu aveam altă soluţie. Altminteri cu asta se ocupa o echipă formată din doi electricieni, nici măcar maiştri.

S-au întristat, nu le-a picat prea bine.

La despărţire am vrut să ştiu cum cred ei că s-ar fi terminat totul dacă în locul meu se afla un bătrân de 80 de ani care nu are habar cum stă treaba cu energia electrică. Răspunsul a căzut sec, fără prea multă chibzuinţă:

– Era bun de plată!

Şi n-am putut răbda:

– Iată prieteni cât de mare este preţul pe care un om oarecare îl poate plăti pentru nepriceperea şi neglijenţa unor slujbaşi!

Au pus ochii în pământ şi au plecat cu coada între picioare. Mi-a părut rău! Le trebuia totuşi o lecţie. Dacă mai exista „Grupul Şcolar Gaz şi Electricitate”, direct acolo îi trimiteam.

Urme ale trecutului (XXXIII) – Portocalele copilăriei…

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.

… ale copilăriei mele. Parcă a fost ieri deşi a trecut ceva vreme de atunci, iar acum nepoţii mei au vârsta la care eu făceam cunoştinţă cu portocalele.

Se întâmpla în prima parte a anilor 1950. Fructele astea aduse de pe alte meleaguri erau pentru noi fructe de sezon. Nu se găseau tot timpul anului. Ieşită din război cu „datorii” înrobitoare impuse de Uniunea Sovietică, ocupată de glorioasa Armată Roşie care-şi revendica şi îşi lua tainul, angajată într-un admirabil efort de dezvoltare, dar şi cu dorinţa de a îndulci, atât cât se putea, traiul chinuit al celor mulţi, România le importa numai iarna. Pentru copii, chiar şi pentru mulţi adulţi, prima zăpadă mirosea a portocale. Deveniseră  un fel de simbol al sărbătorilor de la sfârşit de an.

Aveau un preţ accesibil şi se găseau din belşug în magazinele Alimentara, la cofetării sau la Aprozar. Existau şi familii necăjite pentru care portocalele însemnau o poftă cu neputinţă de împlinit. Chiar şi acestea se bucurau măcar de una, mai ales în preajma sărbătorilor.

La vremea aia în toate fabricile, în toate instituţiile, sindicatele (care erau încă sindicate, nu „curele de transmisie”) organizau înaintea Anului Nou serbarea Pomului de Iarnă (Crăciunul fusese scos din calendarul sărbătorilor româneşti!) în cadrul căreia toţi copiii salariaţilor primeau cadouri de la Moş Gerilă (Moş Crăciun murise în război!). Pe lângă haine, încălţăminte, dulciuri, cărţi, jucării…, pachetele Moşului conţineau musai şi râvnitele portocale.

În dimineaţa zilei Naşterii Domnului şi în prima zi a noului an (Sf. Vasile cel Mare), înainte ca familia să se aşeze la tradiţionala masă de sărbătoare, femeile, săvârşind un gest creştinesc, împărţeau celor vitregiţi de soartă din belşugul mesei lor. Puneau de toate pe o tavă şi la loc de cinste potriveau şi câte o portocală-două.

Despre fructele cu coajă parfumată pe care trebuia să o îndepărtăm pentru a ne bucura de savoarea miezului lor alcătuit din feliuţe zemoase ştiam doar că sunt din aceeaşi familie cu lămâile şi că îşi au obârşia în ţările calde, acolo unde soarele zâmbea pământului încâlzindu-l tot anul şi din această pricină nu ningea niciodată.

La noi, portocalele veneau din Israel. Mari, ochioase, erau protejate una câte una în şerveţele  de hârtie subţire, rozalie, inscripţionate cu sigla JAFFA într-un chenar oval şi rânduite cu grijă în lădiţe din lemn. Nu se foloseau chimicale pentru a le prelungi viaţa. Gospodinele pricepute păstrau coaja şi o conservau sau o foloseau în stare naturală la prepararea prăjiturilor de casă.

Mi-au însoţit şi mi-au bucurat copilăria cu gustul lor specific, dulce, puţin acrişor şi cu aroma care umplea toată casa atunci când le descojeam. Savurându-le pe îndelete mă închipuiam într-o livadă de portocali încărcaţi de rod, culegând pe alese şi mâncând pe săturate.

Ani mulţi, vreo cincizeci, am purtat cu mine visul ăsta, până când Dumnezeu a îngăduit să-l trăiesc întocmai. Am regăsit atunci portocalele copilăriei mele şi acum, ştiind că există, iar le duc dorul.

Înaintea Crăciunului, cam pe la tăiatul porcilor, tata aducea acasă o sacoşă mare, din pânză, burduşită cu bulgări portocalii, bine mirositori, înfăşuraţi în hârtie fină. Era cadoul pe care eu îl căpătam de la familia Iamandi.

Cei doi, soţ şi soţie, „ţineau” Aprozarul de la intersecţia Constantin Nottara cu Dudeşti, la doi paşi de fabrica în care tata lucra.

Erau nişte oameni deosebiţi. Nu semănau defel cu vânzătorii obraznici, neciopliţi, agresivi şi îngălaţi de la multe dintre celelalte prăvălii de legume-fructe din cartierele mărginaşe ale oraşului. Aveau ceva ce atunci nu înţelegeam. Aveau carte şi educaţie. Veneau din altă lume şi asta se observa imediat.

Chiar şi magazinul arăta altfel. Îngrijit, ordonat, dichisit, curat, ispitea clienţii şi nu erau puţini. Prin faţa lui se încrucişau drumurile zilnice ale celor care munceau în unităţile economice din apropiere: Uzinele Textile 7 Noiembrie – fostă Ţesătoria Mecanică Dâmboviţa, Ţesătoria de Mătase Ilie Pintilie – fostă Lyon, Depoul I.T.B. Dudeşti şi Fabrica de Ace de Tricotat Bucureşti.

Domnul Iamandi îşi slujise Ţara şi Regele ca ofiţer al Armatei Regale. La sfârşitul războiului, întors din Cehoslovacia, a fost încorporat în noua armată a României. Apoi, pentru că nu vedea cu ochi buni regimul politic, patria recunoscătoare l-a aruncat în temniţă. Doamna Iamandi, care era învăţătoare, a fost alungată din învăţământ.

După „reeducare” n-a mai vrut nimeni să-i angajeze. Tovarăşii de la „Cadre” erau vigilenţi, nici să n-audă de „politici” sau de familiile lor. Şi aşa au ajuns la Aprozar.

Nu aveau copii. Veneau pe la noi, la curte, mai ales toamna când mahalaua mirosea a „Căpşunică” şi a „O mie una”, pentru un grătar, un şpriţ şi un taifas prelungit.

Între Crăciun şi Anul Nou, tata le „făcea” un iepure, adică îl împuşca în grădinile bulgarilor din Dosul Morii, cam pe unde se găseşte azi C.E.T. Bucureşti-Sud, îl golea de maţe fără să-l jupoaie şi îl ţinea aşa în blană două-trei zile atârnat la streaşina casei ca să-l frământe gerul. Preda apoi şoşoiul îngheţat lemn domnului Iamandi care se ocupa mai departe de cele necesare, inclusiv de pregătirea fripturii. Îl suspectam că înainte de a sta la păstrare fusese vânător. Prea ştia multe!

Totdeauna căpăta la schimb, pentru băiat (băiatul eram eu), curmale şi smochine, alte fructe din ţările calde pe care le vedeam doar iarna. Nu eram un împătimit consumator. Le asociam cu trecerea într-un an nou.

Smochinele, înşirate ca mărgelele pe un fir de rafie, veneau din Grecia. Curmalele, fără sâmbure, aduse din Iraq, erau presate într-un calup de mărimea unui pachet de unt, ambalat în celofan transparent inscripţionat cu sigla „Babylon” şi cu imaginea celebrului leu babilonian.

După 1965, pas cu pas, portocalele JAFFA au fost înlocuite de portocalele greceşti până ce au dispărut cu totul. Nu erau la fel de bune, dar se găseau încă din belşug. Cine să-şi închipuie că după câţiva ani le vom duce dorul?

Prin 1988-1989 erau o apariţie rară. Când se răspândea vestea că „au băgat portocale”, lumea reacţiona cu disperare de parcă năvăleau tătarii. Cât ai clipi se forma o coadă deprimantă. Timp pierdut, nervi, umilinţă,… pentru „doar două kile ca să apuce toţi”. Reuşita într-o astfel de întreprindere devenea o ispravă invidiată.

Nu întâmplător, în decembrie 1989, după singura reprezentaţie a spectacolului „Revoluţia română în direct”, printre primele produse alimentare aruncate pe piaţă „la liber” se găseau şi portocalele. Iată cum au fost primite:

Acum iarna nu mai miroase a portocale. Sunt disponibile tot timpul anului şi asta nu e rău, însă calitatea lor lasă de dorit. E cu mult sub standardele acceptate de ţările către care ne uităm ca la icoane. Şi peste toate sunt scăldate în chimicale nocive care le fac nemuritoare. Cu două luni în urmă am pus una în frigider, la păstrare şi arată de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Chiar şi aşa, nu ştiu câţi au parte de ele. E multă lume necăjită. Dar ştiu sigur că odată românii s-au desfătat cu portocale adevărate. Prin urmare eu tânjesc după portocalele copilăriei mele.

Fotografiile sunt capturi din filme documentare difuzate de CINECLIC.

Jurnalul realităţii (XLVI) – Despre agarici

scris de C. D. Mocanu

Agariciul este o specie de nerod care se înmulţeşte uşor, mult şi repede, foarte rezistentă, răspândită generos pe tot cuprinsul. A trecut prin vremuri nesmintită şi a ajuns până la noi.

În înţelepciunea lui, ţăranul român l-a citit fără greş pe „nărod” şi l-a botezat, cu mult temei, „Prostuʼ satului”.

Mahalagiilor legaţi de oraş nu le suna bine. „Prostuʼ mahalalei” era prea aspru, prea direct şi cam lung. Nu merita efortul de a-l rosti. I-au zis simplu „Agarici” şi au pus în numele ăsta tot dispreţul lor îngăduitor pentru un nătărău.

Agariciul se închipuie purtătorul unei misiuni divine, izbăvitorul lumii, deţinătorul adevărurilor, făcătorul dreptăţii. Doar gândurile lui contează căci numai ele aduc binele şi fericirea pe pământ. Nu-i trece prin cap că cei din juru-i, cei mulţi,  au şi ei propriile adevăruri, nevoi, păreri… Din această pricină îi dispreţuieşte şi nu găseşte cu cale să-i slujească. Se slujeşte doar pe sine.

Învăţăturile creştine îi sunt străine. Trăieşte în legea cugetului liber şi „Nimic fără Dumnezeu” (Nihil sine Deo) este doar o vorbă pentru proşti, nu pentru el. Asta îl împiedică să cunoască smerenia pe care o confundă cu dispreţul. Fără smerenie râvna lui, oricum redusă şi limitată, este o râvnă proastă care nu produce nimic bun.

Agariciul nu percepe realitatea prin participare afectivă pentru că sufletul lui nu respiră, e împietrit. El nu are sentimente şi nici emoţii, nu cunoaşte compasiunea.

Netot de rasă bună fiind, nu înţelege realitatea, dar pretinde c-a înţeles mai bine şi mai profund decât toţi cei chemaţi să înţeleagă. Ca orice prostovan care-şi ţine rangul, agariciul nu are îndoieli şi nici mustrări de cuget; numai certitudini. Asta îl face inapt pentru naturala comunicare socială şi în consecinţă nu poate avea relaţii permanente cu semenii lui. Nu e sociabil, trăieşte şi munceşte izolat pentru că „ăilalţi e proşti”. Prezenţa oamenilor îl stânjeneşte, îl intimidează. Nu se uită niciodată în ochii interlocutorilor. Privirea i se plimbă peste tot, dar îi ocoleşte sistematic pe cei cărora li se adresează.

Agariciul e un nevolnic tare-n gură. Neagă, refuză şi contestă, nu admiră, nu aprobă şi nu încurajează nimic, ştie tot şi are soluţii pentru toate. Dacă se întâmplă să ajungă în locul celor pe seama cărora a făcut garagaţă şi le-a dat bastoane la cur, îşi dezvăluie nevolnicia. Este incapabil să ia decizii. Ezită, se coieşte, amână şi… iar amână, pentru ca în final să slobozească o hotărâre scremută care-i bagă pe toţi în ceaţă. La vremea socotelilor, lipsit de spontaneitate dă în bâlbâială şi pentru a justifica „performanţa” de a fi adunat zero realizări invocă greoi, poticnit, incoerent, fără noimă, argumente halucinante menite să transfere totdeauna în altă parte răspunderea pentru propria-i nepricepere. Bate câmpii cu dezinvoltură, dă cu bâta în baltă şi se stropeşte din cap până-n picioare fără să consimtă că are vreo vină. În cel mai bun caz, atunci când e strâns cu uşa de consecinţele grave ale neputinţelor dumisale, acceptă că este şi el părtaş la o vinovăţie colectivă. Altfel nu-l încearcă nicio apăsare.

Atunci când totul dovedeşte limpede că nu e bun de nimic, agariciul se încăpăţânează să-şi îndeplinească misiunea închipuită de apostol al binelui, al belşugului şi al dreptăţii, fericindu-i cu forţa pe cei care îşi pun nădejdea în el. Demnitatea şi onoarea îi pot reda libertatea, dar aceste valori morale îi sunt străine.

Agariciul poate fi un bun profesionist în domeniul pentru care s-a pregătit. Dacă nu-şi depăşeşte competenţele profesionale dovedite şi numai aşa, este chiar folositor. Când i se pune în cârcă mai mult iese un haloimăs iar beleaua-i cât casa. Nu e în stare să administreze, să coordoneze ceva, nici măcar propria viaţă în care este rătăcit ca într-un labirint.

Se întâmplă frecvent în buimaca noastră democraţie ca indivizi interesaţi sau chiar de bună credinţă, dar ageamii în cunoaşterea tainelor firii umane, să instaleze nişte agarici în fruntea unor importante dregătorii. Înarmaţi cu vocaţia de perseverenţi şi desăvârşiţi încurcă-lume, aceştia calcă în străchini aruncându-le în haos. Se adevereşte astfel încă o dată că Dimitrie Cantemir nu s-a înşelat când a spus că „Unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma”.

Atenţie! Agariciul dăunează grav societăţii!

Precizare: Orice asemănare cu nefericitul primar general al nefericitului Bucureşti este cu totul întâmplătoare.

… şi „alte lucruri fără cale vor urma”!

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (III)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

Citiți prima partecitiți a doua parte

Mergem mai departe: urmărind listele stațiilor de alimentare de dinainte de Război, dibuim alte benzinării – azi desființate – care au înfruntat timpurile:

  • din fața „Arhitecturii”, care a rezistat și-n anii ’60, dar, odată cu extinderea clădirii facultății, a dispărut.

  • de pe Mincu – între Kiseleff și Aviatorilor, desființată relativ recent: aproape 15 ani.

  • de la Piața Amzei – similar. Vedem doar o bucățică din ea, surprinsă într-un cadru acum 50 de ani.

  • de pe strada Vaselor – similar.
  • de pe Vaporul lui Assan – similar; pare că la toate astea s-a renunțat fiindcă erau mici, greu accesibile, ori prea aproape de zone rezidențiale.
  • de pe strada Scaune – foarte mică și pitită imediat după cum intri din Hristo Botev.
  • de pe Atelierului; ar părea să fi fost la intersecția cu Calea Griviței; poate așa se explică și urmele unei toalete publice subterane dezafectate din fața blocului cunoscut pentru Agenția de bilete C. F. R.; e posibil să fi fost, apoi, găzărie.
  • de la Grădina Icoanei: să fi fost în partea dinspre Arthur Verona (acolo unde a fost toaleta subterană pe locul căreia azi e un restaurant) sau înspre piața Cantacuzino?
  • de pe colțul dintre Șerban Vodă și Viilor; extinsă în anii ’90, acum e doar magazin de piese auto.
  • de la Chirigiu – ajunsă cu timpul găzărie. Avem o fotografie cu zona, și v-o arătăm așa, de drag.

Pentru o imagine cît mai cuprinzătoare, publicăm și puținele referințe din cărțile de telefon postbelice. Da, puține; mai multe informații găsim în Ghidul Bucureștiului din 1962.

Ne uităm acum pe o listă a stațiilor Peco din anii ’70, ocazie cu care pășim într-o epocă mai apropiată. Vedem că se extind spre periferii, mai ales în noile cartiere construite. Preferăm însă să ne oprim atenția asupra celor cît de cît centrale.

Reies stații despre care nu știm cu adevărat cînd au apărut; poate erau și ele vechi, de pe vremurile „Distribuției”:

  • de pe strada Medeleni (între Calea Călărașilor și Vasile Lucaciu), care s-a desființat de curînd!
  • cea de pe Cîmpineanu, unde-i azi piațeta Iosif Sava – desființată un pic mai demult, în acceași perioadă cu celelalte benzinării mici centrale
  • de pe Schitu Măgureanu, colț cu Sfîntul Constantin – acceași situație
  • din spatele Teatrului Național – există
  • de pe Veniamin Costache (lîngă Cuțitul de Argint) – există
  • de la Gara de Nord – există; o vedem cum arăta acum juma’ de secol; ea nu mai aparține de „Petrom”.

Nu apar deloc – și e de mirare – cîteva benzinării care și azi funcționează, a căror vechime de asemenea nu ni-i precis cunoscută:

  • din Cotroceni, din scuarul de pe Carol Davila
  • de la 11 Iunie
  • de pe Mîntuleasa
  • de pe Cuza
  • de pe Vasile Lascăr colț cu Domnița Ruxandra
  • de pe Ferdinand, din scuarul de la Horei – ultimele două nu mai aparțin de „Petrom”.

Amintim stația de pe strada Agricultori colț cu Teleajen, care nu era o benzinărie publică. Cele două pompe de la poartă constituiau staţia de alimentare cu carburant  a maşinilor dintr-o autobază a primăriei.

Nici în anii de după Război benzinăria nu e vreun model arhitectural – după cum vedeți, o gheretă, un mic magazinaș. Nu exista „casă”- banii se dădeau direct angajatului care făcea alimentarea.

Imaginile păstrate ale găzăriilor – ca să ne facem o idee – sînt grăitoare: niște borcane!

În ordine, le vedem mai sus pe cele de la Șerban Vodă-Radu Vodă, Șerban Vodă-Olimpului și Grivița-Vulcănescu.

Desigur, stațiile nou construite (în cartiere și la ieșirile din oraș) au fost un pic mai măricele. Cea de la Băneasa – de pe deal, de după pod, a rămas cea mai mare.

Urmează vremuri grele – cumplite – în comercializarea benzinei.

În 1979 – după marea criză a petrolulului – încep raționalizările; cîțiva ani mai încolo cozile la benzinării devin kilometrice.

Articolele conțin actualizări.

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (II)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

Citiți prima parte

Luăm acum la picior orașul, căutînd urmele benzinăriilor mai vechi și mai noi. Începem, desigur, cu cele mai vechi.

Veche-veche, o bucată din cea de la Matache; vedem și cum se păstrase pînă-n anii ’90. Ulterior coloanele au fost zidite; totul a dispărut odată cu refacerea zonei.

 

Ne-ntoarcem în Centru, cu benzinăria de la Lido, care a fost dezafectată în anii de după Cutremurul din ’77.

   

Ne uităm un pic mai atenți la una din imaginile vechi ale ei (din 1931), fiindcă ne face să gîndim că înainte de a aparține „Distribuției”, fusese stație a companiei „Unirea”, aidoma celei de la Băneasa: elementele grafice sînt similare celor folosite atît de „Unirea”, cît și de produsele sale cunoscute, precum uleiurile „Luboil”.

Destul de mult pozate, coloanele toaletei publice de la Sfînta Vineri.

Se ghicește, parcă, într-un colț și o gheretă. O fi fost și aici benzinărie? Nu scrie nicăieri, însă amintirea unei găzării s-a păstrat și după ce toată zona a fost distrusă de demolări.

Nu departe însă – asta e sigur – a fost stație la răspîntia dintre Calea Călărașilor cu Mîntuleasa; în scuarul actual a supraviețuit – o vreme – toaleta.

Rămînem în zonă: o benzinărie Distribuţia tipică, devenită PECO, la intersecţia străzii Col. Orero, devenită Avram Goldfaden, cu Mircea Vodă (la joncţiunea Avram Goldfaden cu Dudeşti). Avea şi WC cu coloane. Azi nu mai există!

Iată benzinăria de la fosta Operetă; să nu uităm de ea.

 

A fost și-n Piața Romană; noi de aducem aminte mai degrabă de toaleta publică dinspre prelungirea Dacia, dar benzinăria era pe colțul dinspre ASE. Coloanele toaletei – vedem cu interes – au un model un pic diferit; pergola tipică lipsește. Benzinăria era concesionată către societatea mai mică „Compero” – ulterior preluată de „Prahova” – iar motivul depărtării toaletei a fost simplu: Academia de Studii Economice nu era de acord cu aceasta să fie sub geamurile sale!

Din cele închise dar din care a mai rămas cîte ceva și azi, trebuie să amintim benzinăria de pe Grivița colț cu Vulcănescu (Ștefan Furtună), deși nu o găsim atestată ca atare nicăieri. Ca găzărie, da: o știm. Coloanele – degradate oribil – au fost recent restaurate.

 

… și bineînțeles, cea de pe Maria Rosetti!

Cea de la Ferdinand (Dimitrov) – colț cu Mihai Bravu – a dispărut complet în 2022; fusese închisă de cîțiva ani buni.

 

Nu uităm nici de benzinăria de pe Șerban-Vodă colț cu Olimpului, pe care o întîlnim în anii ’60 ca găzărie. Vestigiile ei ni-s vizibile și azi.

 

De acum jumătate de secol, vedem cum benzinăria de la Podul Cotroceni era orientată nu spre Splai, ci spre strada Juvara; monumentul din spate, care azi e ascuns de bălării, era încă pus în valoare.

De altfel, dacă revizităm colecția noastră de piațete, scuaruri și ronduri, găsim destule benzinării!

Încercînd să enumerăm benzinăriile-tip cu coloane despre care sîntem siguri-siguri, alcătuim lista asta:

  • Splai-Mihai Vodă
  • Lido
  • Tunari
  • Matache
  • Ferdinand
  • Maria Rosetti
  • Colonel Orero
  • Operetă

… la care adăugăm pe cele cu coloane „pline” ori un pic diferite:

  • Sfînta Vineri
  • Grivița-Vulcănescu
  • Romană

Va urma!

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici