despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Dar Talciocul uriaș, însă, e cel la pod la Vitan, de după Revoluție. Acolo a fost locul unde vindeai, cumpărai și căscai gura: ce loc uriaș, nebunesc! În apogeul măririi sale, talciocul duminical se-ntindea dinspre Văcărești și Mihai Bravu – pînă mult-departe, după podul de la Vitan unde era cu adevărat inima lui; urca pe Vitan-Bîrzești atît de mult, încît ani de zile autobuzul 102 era deviat în weekend pe la Big și pe la vechiul Abator.
Avem și imagini de la Cristian Malide, în care vedem furnicarul din zona Abatorului: toți oamenii ăștia la Talcioc în Vitan aveau treabă!
 
Cum de s-a ales locul ăsta? Că doar locurile astea nu iau naștere, așa… din senin; nici ciupercile n-o fac!
S-a ales pentru că era spațiu; pentru că era liber; pentru că era nevoie. Și s-a ales încă dinainte de Revoluție, odată cu terminarea amenajării cursului Dîmboviței. Aici era o șosea largă, practic fără trafic la vremea aceea – era locul ideal să vii duminica să cauți o mașină: pe care puteai s-o și probezi, pe splai, pîn-la Glina și-napoi (nu era nici un pod prevăzut pînă acolo). Și da: tîrgul de mașini de la Vitan funcționa – mai mult sau mai puțin îngăduit – de la sfîrșitul anilor ’80.
Aflăm din „Libertatea” din 24 februarie ’90 că atît tîrgul din Vitan, cît și cele din Ghencea și Colentina, deveneau… legale:
 „Pentru a veni în întîmpinarea celor ce doresc să vîndă autoturisme, motociclete, biciclete sau alte piese şi accesorii auto pe care le deţin cu forme legale, Primăria municipiului Bucureşti, prin Decizia nr. 85 din 22 februarie 1990, a stabilit ca, începînd de duminică, 25 februarie a.c., întreprinderea de prestări servicii să organizeze pe splaiul Dîmboviţei, porţiunea cuprinsă intre Podul Vitan Bîrzeşti şi Podul Glina – malul drept – sectorul 3, Tîrgul de maşini, motociclete, biciclete, accesorii şi piese auto.
De asemenea, a stabilit ca Direcţia Domeniului Public să organizeze în strada Drumul Cooperativei nr. 4-6, sectorul 5 şi Întreprinderea de Prestări Servicii în strada Gherghiţei, sectorul 2, tîrguri în vederea vînzării-cumpărării obiectelor de uz personal, casnice sau de folosinţă gospodărească.”
În aceste locuri este interzisă desfacerea de produse agroalimentare, precum și a băuturilor alcoolice de către persoane particulare.”
Ziarul de prînz al Capitalei ne înfățișează, în edițiile din luna martie a acelui an, și atmosfera talciocurilor din Cooperativei și Gherghiței, care se se dovedeau neîncăpătoare: „Cele două tîrguri de obiecte nu vor reuși nici pe departe să evite îmbulzeala, numărul celor care vin să vîndă, al celor care vin să cumpere ca și al… curioșilor, depășind capacitatea de care dispun”. De asemenea avem și o relatare, publicată cu o lună mai devreme, despre îmbulzeala din Obor – devenit, desigur, un talcioc uriaș veritabil.
Atmosfera talciocurilor din 1990 era aiuritoare: Nerăbdători, vînzătorii și-au expus deja marfa. Pe marginea drumului, în portbagajele deschise, pe capote, pe ulucile gardurilor, pe treptele blocurilor, în crengile pomilor, pe stîlpi, fiecare pe unde a apucat. Cei întîrziați vînd în picioare sau de pe ei, cu etichete de preț prinse de bluze, canadiene, pulovere.” Cît despre ce se găsea aici – orice: „De la «fuste Lambada» la săpunuri, țigări, casetofoane, cărți, carpete cu imagini din Serai, icoane, articole de încălțăminte și pînă la «Drujbe»”.
Adăugăm și un foto-reportaj din „Flacăra”, grăitor pentru întregirea tabloului.
     
În anii următori Vitanul rămîne o instituție, un fenomen, un loc incredibil. Sîntem și martorii unei repoziționări – locul se depărtează în conștiința publică de „talcioc”, migrînd mai degrabă spre „bazar”. Bucureșteanul – întreprinzător sau doar curios – se duce „în tîrg” sau „în Vitan”!
     
Habar n-avem de toate locurile unde se mai țineau asemenea tîrguri după Revoluție e peste putință; uite că nu mai știu cînd anume s-a născut tîrgul de la Big, de la „Castani” – care supraviețuiește și azi. Prin ’90 se oploșise un talcioc la intersecția străzii Fabricii de Glucoză cu străpungerea Barbu Văcărescu; s-ar părea că a funcționat pe aici și în anii ’80.
Talcioc – zicem talcioc, fiindcă din anii ’90 deja orice tîrg a devenit talcioc – s-a ținut în capătul Pantelimonului, spre Granitu; pînă și uriașul angro Europa a fost la-nceput doar un loc unde – la capătul tramvaiului – se vindeau de toate-n aer liber: „mici, cîrnați, pastramă, fripturi, frigărui, țuică, vin, grătare, turisme de toate mărcile, piese de schimb, îmbrăcăminte, încălțăminte, materiale sexy și porno, anticoncepționale, cazane de făcut țuică, pistoale haiducești, aparatură foto și de înregistrare, dulciuri, băuturi – dintr-un cuvînt tot ce-și poate dori omul și nu găsește in magazinele de stat.”
E cea de-a treia fază a ideii acestor tîrguri: comerțul devine de volum. Se înmulțesc, firește, „importurile” – mărfurile aduse din Turcia (și mai puțin la București din Ungaria, Iugoslavia și Polonia) și vînzătorii care încep să vină din Republica Moldova. În același timp, din cauza sărăciei ce avea să apară în primii ani de libertate, vechiturile reapar pe tarabe. Facem cunoștință, deja, și cu un concept nou – magazinul „second hand”, cu haine la mîna a doua aduse din Occident…
Acuma, nu orice tîrg e și talcioc, să fim cinstiți – deși așa le-am botezat pe toate! În capătul Ferentarilor, pe la Zețarilor, se ținea tîrg de animale; tot animale (dar și, bunînțeles, boabe, grăunțe și tot ce ține de hrana lor) se mai vindeau și-n Bucureștii-Noi, la Piața 16 Februarie.
Existența unui talcioc nu-i o chestie de sărăcie, nici de ciordeală – găsim tîrguri de vechituri în orice oraș din lumea civilizată. Azi, Bucureștiul are Talciocul din Vitan, care merge mînă-n mînă cu tîrgul de mașini și pe cel din Militari, care a supraviețuit la intersecția străzii Valea Cascadelor cu bulevardul Timișoara.
Sigur, mai sînt și alte locuri, mai mici, unde se țin – mai mult sau mai puțin organizat – mini-talciocuri, cum era la intersecția Toporași cu Giurgiului și încă pe strada Constantin Istrati (în spatele autogării Filaret), dar aici găsim, îndeobște, o sărăcie înspăimîntătoare.
E ultima fază a talciocului, așadar: ultimul loc unde se mai poate „scăpa” de lucrurile nefolosite – unele surprinzătoare și nu lipsite de valoare.
Și pe la Obor – cum să nu găsești orice-n Obor? Mereu s-au găsit de toate-n Obor.
Ianuarie 2018 – octombrie 2024
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Ceva mai tîrziu – oficial, din octombrie 1985 – apare ca tîrg de autoturisme și Talciocul din capătul Ghencii, cel de pe drumul Cooperativei – atunci nicidecum cu vile, bloculețe, ci doar o uliță prăfuită, de cîmp. Locul este cunoscut și pentru că în apropiere se puteau cumpăra tot soiul de substanțe chimice pentru combaterea dăunătorilor din curte și grădini. În anii următori tîrgul se extinde și vînzarea se face nu doar sîmbăta și duminica, ci și marțea și joia.
  
Nu-nsemnează nicidecum că în tot acest timp, mai mult sau mai puțin organizat și tolerat, talciocul de pe Gherghiței n-a funcționat în continuare: „alături de bomfaiere și cartușiere vânătorești, de furouri și muștiucuri de trompetă, pe malul lacului se face comerț cu cartea. Un soi de anticariate în valiză și sacoșă se întind în soare și se strîng cînd picură de sus. Depusă în praf și noroi – alături de blugi, ambreiaje, tricouri, chei franceze, sonerii, cioburi de oglinzi (se vinde și așa ceva), șei de bicicletă, robinete, ochelari, ventilatoare – cartea pare și este umilită în tăgîrțele desfăcute pe jumătate ale speculanților din talcioc, care cînd aud că vine miliția se răspîndesc ca potîrnichile prin bălării, de frica amenzilor. Fiindcă trebuie să spunem în finalul acestor însemnări: dacă tîrgul de mașini e organizat conform unor dispoziții clare, în schimb manevrarea borfăriei în talcioc se practică la voia întîmplării și împotriva dispozițiilor curente.” Relatarea e din iulie 1983.
Nevoia firească de a vinde – nu uităm de cotidianul central „România Liberă” care avea o pagină întreagă de mică publicitate – se canalizează, fără un succes deplin, prin controlarea anticariatelor și înmulțirea de către autorități în anii ’60 a magazinelor de tip „Consignația” „cu rolul da a descoperi şi a atrage pe piaţă mărfuri cît mai multe, de mare varietate, nefolositoare la un moment dat unor persoane, dar utile altora” care „preiau obiecte de valoare de la deponenţi şi le pun în vînzare contra comision. Se vor primi numai mărfuri nedeteriorate, complete, vandabile şi cu viteză mare de circulaţie”. Conceptul ajunge curînd într-o infamă simbioză cu bișnițarii și intermediarii Centrului Vechi.
 
Tot de la Mini-economicus mai aflăm cîte ceva despre restul locurilor bucureștene unde se-ntîlnea cererea cu oferta:
Pe la mai fiecare capăt de oraș se găseau mini-talciocuri, mai degrabă nomade – în funcție de cum bătea vîntul dinspre Miliția Capitalei – specializate pe anumite obiecte, unele noi, ce se „completau” de prin întreprinderi, ori în funcție de dispoziția șpringarilor și a șuților: tot ce nu puteau „valorifica” la Consignația ori pe Covaci!
În Militari, pe Valea Cascadelor, era, de exemplu, „raiul piesarilor” auto, chiar la doi pași de I.D.M.S. – întreprinderea de unde-și lua omul de rînd Dacia după cinci-șase ani de așteptare și de mîncat doar chifle cu iaurt…
O altă categorie, mai elevată, erau mini-talciocurile pe unde se mai vindeau și alte lucruri, avînd șansa să întîlnești chiar și intelectuali – acea categorie despre care cineva spunea că „după ce că nu fac nimic… mai și gîndesc!”
Este vorba de cel din Obor – de la Șină – și de unul de pe Lipscani, undeva într-un gang ce făcea trecerea spre o curte interioară, din capătul dinspre Calea Victoriei. În aceste „oaze” lumea stătea pe scaune de camping, dar cei mai mulți doar șopteau, din picioare „am cărți bune… casete… stilouri… ceasuri” – și tot așa! Atît clienții cît și vînzătorii, îndeobște, se cunoșteau – încrederea era factorul de bază și nu neapărat prețul mărfurilor!
Dacă tot am amintit de cărți, marea majoritate erau copiate caligrafic prin vreo întreprindere de proiectări (nu aparusera încă aparatele XEROX), dar chiar volume vechi puteai găsi, daca erai inițiat, cam tot ce doreai dar nu aveai voie: începand cu Iorga, Panaitescu, Cioran, Eliade și ajungînd la „mișcarea legionara” ori monarhia in România… Casetele audio, de obicei Maxwell ori în ultimul timp ORWO (D.D.R.), erau de o gamă largă – găseai și documentare, trase „pe șestache” doar cu sonorul de la televiziunile străine, dar și cursuri de limbi străine. Erau în ofertă și ceasuri mai cu ștaif, mai prindeai și câte unul cu capace de aur, stilouri Pelikan, Parker or Schaffer – acestea din urmă s-au găsit chiar la liber, la magazinul Unirea la parter la raionul de papetarie, doar câteva luni după deschidere.
Amintim și tîrgurile cu oarece specific – cum era cel al pescarilor – pe care-l găseam la intersecția Hristo Botev cu Negustori (o imagine din iarna 1990-91). A funcționat și pe Calea Moșilor veche într-o curte părăsită de la intersecția cu fosta stradă Cernica și pe locul viran născut în urma sistematizării în vederea străpungerii străzii Armand Călinescu.
Presa locală nu intră niciodată în detalii, mulțumindu-se să sancționeze, periodic, caracterul sezonier și degradant al ideii de talcioc și a micilor tîrguri informale ce apăreau ici-colea.
În 1967…
„In apropierea magazinului «Consignaţia» din bd. Hristo Botev nr. 3-5 a fost amenajat, mai de mult, un loc de parcare pentru autovehicule. După-amiaza, aici, este locul de intilnire – neoficial – al motocicliştilor. Vînzări, cumpărări de motociclete, piese de schimb, cauciucuri, camere. Se fac la libera tranzacţie, uneori nelipsind manifestările vocale ale reclamei comerciale gen talcioc: «Care cumperi…». Şi ca la orice tirg, au loc discuţii. Mai dai tu, mai lasă el… nu contează că este tulburată liniştea locatarilor din blocurile vecine. Grijulie, Întreprinderea de prestări servicii manuale a pus şi o taxă. Oficial, ea se numeşte de parcare, dar motocicliştil o numesc… de intrare In talcioc. Scrisori sosite la redacţie sugerează instalarea unei plăcute indicatoare „staţionarea interzisă“. Bineînţeles, numai a comercianţilor!”
Cîteva ecouri de-a lungul anului 1973:
„Negoţul de gang, cu lucruri de o origine nu o dată dubioasă, este anacronic. Şi totuşi, o seamă de indivizi – deprinşi cu expedientele – continuă să-l practice, în preajma gării Obor, unde se pare că a reapărut, într-o variantă nouă, «talciocul».
„Bd. Gării de Est, duminică dimineaţă. O masă compactă de oameni din care răzbateau glasurile unor negustori de ocazie. Scule, piese de radio şi televizoare (care o fi provenienţa lor ?…), ceasuri, obiecte de îmbrăcăminte şi nelipsitele «bomboane agricole» se comercializau nestingherit într-o vetustă atmosferă de talcioc Ba mai mult! la intrarea în piaţa Obor (prin str. Ziduri Moşi), se duceau «tratative» de cumpărare-vînzare a unor motociclete şi autoturisme. Un tîrg ilegal care trebuie curmat.”
„… în ciuda faptului că s-a mai semnalat pericolul social al unor talciocari de circumstanţă, acest gen de negoţ clandestin continua… Duminică 17 iunie 1973 , ca şi duminica trecută, am avut prilejul să ne convingem, din nou, de veridicitatea sesizărilor. Încă de la intrarea spre Piaţa Obor, din str. Ziduri Moşi, întâlneşti o întreagă faună de paraziţi.”
Și din 1974:
„Pe Calea Griviţei la nr. 200 funcţionează o unitate comercială specializată în desfacerea pieselor şi accesoriilor auto. Pînă aici toate bune şi la locul lor. Să mergem mai departe. Pe la ora 17, în fiecare zi, în faţa acestui magazin se deschide talciocul de piese de schimb şi motociclete. Exista odată un spaţiu verde. Ei bine, aici, în faţa blocurilor, este plin acum de motociclete cu ataş, fără ataş, mărci noi sau vechi. Cine are un vehicul pe două roţi şi vrea să-l vîndă, aici vine. Am văzut şi numere din provincie. Ce să mai discutăm, tîrg mare, în toată regula, cu zeci de vînzători şi cumpărători.”
Mai degrabă găsim chiar reportaje din provincie, unde talciocul – ajutat și apropierea de Iugoslavia și Ungaria – propășește-n orașele vestice de-a lungul anilor ’70!
„Ace ruginite, pantaloni de cow-boy (din doc românesc, dar cu etichetă străină), cămăși, alune rîncede, cojoace, butoaie hîrbuite, umbrele, cîntare de mină, icoane, arcuri rablagite, fiare vechi, batiste, basmale, „babaroase“, curele, haine noi, haine vechi, haine de furat, fuste de piele, perle false, inele de aur, sculuri de mohair… Şi lume, lume! Noroi pină la glezne, hoţi de buzunare, speculanţi, evazionişti fiscali, escroci… Aveţi acum zugrăvit cu fidelitate tabloul celui mai straniu şi anacronic bîlci, care cutreieră ţara, de la un capăt la altul, ca o fantomă: talciocul. De-a lungul anilor, această Meccă a comerţului pe sub mină „a umblat“ prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, a sălăşluit în Ploieşti, Iaşi, Cluj, Timişoara. După ce iniţial il acceptaseră – probabil din curiozitate – autorităţile locale au interzis energic posibilităţile lui de manifestare. Dar talciocul se vede treaba că are 7 vieţi! L-am regăsit deunăzi iarăşi in floare! Cartierul general: Aradul”
Ce e clar, desigur, e că suntem martorii celei de-a doua faze a talciocului: se îndepărtează ușor de comerțul sărăcăcios, vechiturile se împuținează, apare tot mai mult bișnița, comerțul cu produse pe sub mînă.
Va urma!
 pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
De ce-i greu să luăm urma Talciocului, odată ce-a plecat din părțile Fundeniului? Să vedem!
De pildă, deși pare că Vlaicu Bârna ne lămurește, atunci cînd zice: „talciocul din Colentina s-a mutat în partea opusă a orașului, pe cîmpul mai neted de la Vitan”, ne pune pe o pistă greșită. Nu e Vitan, ci… Titan; ce, e prima dată cînd – la repezeală – i se-ntîmplă bucureșteanului să mai încurce locurile?
Este sigur că găsim Talcioc – pentru multă vreme – cam între Piața Titan de-acum și Policlinica Titan, dar pe partea dinspre lac, pe cînd blocurile nu se ridicaseră; era cîmp cît doreai, odată ce treceai de fosta comună Dudești-Cioplea și de cimitir. Cînd anume s-a mutat aici tîrgul? În primăvara lui 1955.
Regretatul Alexandru Dinu – venit în cartier la mijlocul anilor ’60 – a fost o dată să-l vadă:
„Capătul de la tramvaiul 19 era unul din cele mai «feerice» colțuri de Bucureşti, sau mai bine zis de mahala bucureşteană. Se afla unde astăzi este intersecţia Nicolae Grigorescu cu Camil Ressu/Theodor Pallady. Era acolo un rond în centrul căreia se afla o statuie, un soldat cu baionetă parcă. Şina de tramvai ocolea rondul şi întorcea. Era un restaurant, adică o cârciumă ordinară ce puţea a tutun, ţuică şi transpiraţie (cele trei ingrediente principale pentru distilarea boemei locului) şi tot felul de prăvălii comune asemenelor circumstanţe, adică alimentară, farmacie, tutungerie, cizmărie – toate cele, chiar pe locul unde mai apoi s-a construit un complex comercial şi cârciuma «Valea Mieilor», care în prezent nu ştiu ce e. Toate arătau cam jalnic, dealtfel că multe din cele de pe Calea Moşilor, dar atmosfera era diferită, erau altfel de oameni, vorbeau altfel, se îmbrăcau altfel, se mişcau altfel decât cei pe care îi ştiam eu – era mahalaua pură, nealterată încă de «prefacerile înnoitoare».
Mai departe, spre încă în devenire «platforma economică Policolor» se întindeau nesfârşite livezi de pomi fructiferi în mijlocul cărora mai rămăseseră nişte ruine ce prin încă vizibilă eleganţă aminteau de nişte foste conace boiereşti de primă clasă.
Undeva pe acolo era Talciocul, tata m-a luat cu el o singură dată, m-am ales cu un formidabil binoclu de câmp, militar, şi o busolă de alamă mare, solidă. Nu îmi amintesc mai nimic despre Talcioc în afară de rânduri de indivizi având marfa mai mult aşternută pe o pătură pe pământ, decât pe o tarabă”
Gheorghe Florescu – celebrul cafegiu – își amintește și el de atmosfera de prin 1956-58:
„… în perioada aceea, duminicile, mama mergea la talciocul din Dudeşti-Cioplea ca grataragiu; vindea mici şi cârnaţi-patricieni, şi eu îi eram tot timpul alături. Lângă grătarul ei, un evreu vânzător de haine vechi pe nume Leibovici, poreclit Sârmă, era vedeta de necontestat a talciocului; fiind momentul de maxim al migraţiei populaţiei evreieşti spre Israel, avea marfă din belşug, Ştia el nişte formule magice: „Cadouri, surprize, ia de iarnă, ia de vară, fel de fel etc.”, prin care atrăgea o mulţime de oameni, cumpărători sau simpli gurăcască. Încet-încet, i-am câştigat încrederea şi simpatia, astfel încât o perioadă am fost colaboratorul lui, în sensul că-i dădeam la mână unele lucruri, ba şi vindeam în locul lui, atunci când, pentru scurt timp, pleca.”
Evocări pasagere reies dintr-un reportaj apărut în revista „Flacăra” din 1978:
„Pînă acum 16-17 ani, duminică de duminică, bucureşteanul se agăţa de scara tramvaiului 18 şi cobora la capăt unde se afla talciocul. Unii veneau chiar frumos îmbrăcaţi. Mîncau mici, beau cîteva sticle de bere la gura tîrgului pentru ca apoi să se mai oprească odată la cea mai faimoasă cîrciumă din împrejurimi, «Ia Scăricica».”
Blocurile apar, se înalță; „Informația Bucureștiului” din 22 martie 1966 ne dă și detalii care ne ajută să-nțelegem cam pînă cînd a funcționat aici talciocul:
„Un colectiv al întreprinderii deconstrucţii-montaj nr. 4 a inceput lucrările la ansamblul de locuinţe intitulat de către proiectanţi Balta Albă C-5, situat pe terenul fostului talcioc. Conceput la Institutul „Proiect- Bucureşti”, proiectul pentru Balta Albă C-5 prevede o încadrare armonioasă a clădirilor în linia arhitecturală a cartierului. Principalele clădiri ale ansamblului vor îi cele 36 de blocuri ce vor totaliza 4266 de apartamente (garsoniere şi apartamente cu 2, 3 şi 4 camere). La capitolul dotări în ansamblul C-5 se vor construi: două şcoli cu cîte 16 săli de clasă fiecare, un dispensar cu 4 circumscripţii sanitare, un complex comercial avînd magazine pentru produse industriale, restaurant, cofetărie, centre pentru deservirea populaţiei, o spălătorie, birouri I.A.L. şi I.R.C.R. şi altele. Pentru iubitorii de sport, proiectanţii au prevăzut şi amenajarea unei baze sportive. Aici se vor găsi terenuri de atletism şi fotbal, terenuri de antrenament, tribune pentru 1500 de spectatori, vestiare şi cabine pentru sportivi etc. Un mare parc cu alei asfaltate, cu ample zone de verdeaţă şi ronduri cu flori, va aduce un plus de frumuseţe viitorului ansamblu de Iocuințe. In prezent constructorii de la I.C.M. nr. 4 lucrează la fundaţiile primelor blocuri. Pînă la sfîrşitul anului, aici urmează a fi construite şi date în folosinţă circa 850 de apartamente.”
Oricum, pentru un tîrg care a funcționat un bun deceniu aici, amprenta rămasă-n conștiința bucureșteană-i curios de slabă!
Talciocul, după sistematizarea zonei Titan, pleacă din nou în bejenie; nu avem de unde să știm dacă imediat sau după ceva vreme, dar dăm de urma lui-napoi înspre Fundeni, de data asta-n direcția opusă șoselei, pe Gherghiței, pînă cînd și-acolo s-a pornit construirea de locuințe – să fie asta cam pe la-nceput de ani ’70. Cînd ne bazăm doar pe amintiri – nu rareori dintr-o fragedă vîrstă – e greu să reconstitui „drumurile” unor asemenea tîrguri aflate la marginea legii.
Unde s-a plimbat apoi? Ne spune Mini-economicus:
Talciocul mare s-a mutat de cîteva ori in decursul existenței sale, dar eu tot pe cel din Vitan mi-l amintesc, pentru ca îl frecventam relativ des, neavând ce face duminicile, deși nu vindeam/cumpăram nimic, mă distrau mutrele, langajul si fițele celor ce populau aria – o adevarată „menajerie”… ce sa mai zici! Făceam burta mare de râs, mai ales că se spuneau bancuri la greu, se bea, se mâncau semințe – era un soi de destindere…
În perioada 1972-1974 se ținea la intersecția Mihai Bravu cu Calea Vitan și s-a mutat odată cu timpul, mergînd în anii următori (1975-1977) către Văcărești, pe partea dreaptă a șoselei Mihai Bravu, unde erau niște maghernițe sinistre și teren viran gârlă.
Apoi, odată cu construcția stației de metrou Mihai Bravu și sistematizarea zonei ce avea să aducă și demolarea podului și depoului unde-și avea capătul tramvaiul 1, s-a poziționat și a rămas pe și în jurul locului tîrgului de mașini de azi. Asta se-ntîmpla-nspre 1984.
Talciocul era deschis (teoretic) doar în zilele de duminică și sarbatori legale; în fapt el începea de sîmbăta după-amiaza… pe la ora 5 vara și 3 toamna. Se „tăiau” chiar și bilete de intrare într-o perioadă, pare-mi-se 2 lei 50, existau tonete de înghețată, covrigi la șir și bere… Mici nu am văzut!
Cred că prima amintire o am de prin 1972, eram mititel… dar „precoce”, când locuiam în Str. Vlad Județul, cazat la bunicii materni… pe toata perioada cât ai mei erau la serviciu! Bunica dădea destul de des pe acolo, mai degraba ca o formă de socializare, de amintire a unor vremuri… bune! Veneau acolo mai toți cunoscuții („dușmani ai poporului”) în hainele lor vechi, patinate de timp, dar cu maniere și vorbă de boieri. În acei ani – 1972-1977 – încă se tranzacționau bijuterii de valoare (Gallé-uri, ouă Fabergé) cu fereală mare și numai între cunoscuți și colecționari! Regimul deținerii de aur nu ajunsese la „disperarea” de după celebrul decret… Sigur că bunica se ferea să mă ia cu ea, dar eu scăpam și o urmăream… până o prindeam de mână… la o vorbă cu câte un personaj „fost”… Era să facă infarct săraca… de maică-mea ce să mai zic!? Așa cum fructul interzis este întodeauna cel mai dulce, așa și eu am rămas fascinat de lumea pestriță, de obiecte care nu știam nici măcar ce sunt și nu le puteam pronunța numele, de atmosfera tomnatecă și parfumul vremurilor de altadată, așa cum mi le închipuiam eu!
La secțiunea „generale” lume puzderie, pe jos, pe scăunele, fiecare strigându-și marfa cât mai tare și creativ… Se vindea practic tot ce își putea imagina cineva – de la blănuri pâna la nasturi și ațe, râșnițe de cafea și cam tot ce se primea la pachet din „străinache”: batiste, mâncare, medicamente. Încă nu erau restricțiile ce aveau să vină cu taxele vamale aferente puse pachetelor trimise de „transfugi” rudelor din țară… În plus, tot în acei ani, am văzut la vânzare ordinul Mihai Viteazul, ceasuri de aviator Rotary, argintărie aparținând fostei case regale. Desigur că eu aș fi vrut să cumpăr tot, dar părinții îmi dădeau bani de buzunar cam trei lei pe zi, mai luam de la bunica doi: cinci lei erau o mică avere… da’ tot nu-mi ajungeau sa cumpăr un „cocoșel”! Aveam în schimb o colecție impresionanta de… șireturi de toate culorile – prima mea investiție serioasă din viață!
Dupa 1977, Cutremur, schimbări la Miliție și decrete nepublicate in Monitorul Oficial, lucrurile s-au modificat radical; nu am mai călcat pe acolo, fiind încă minor… până prin 1984, cand „fauna” era cu totul alta: puțini vânzatori și cu marfă proastă, frică mare, încăierari, majoritatea șuți și escroci flămânzi, mai ales după amnistia generală de prin 1982… Deja găseai cu predilecție alimente, bere și țigări – mai ieftin decît pe Covaci.
Va urma!
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Ca să luăm urma Talciocului bucureștean e nevoie să ne-ajutăm, odată-n plus, de G. Călinescu, tot din „Scrinul negru”, la urma-urmei un ditai romanul ce-are ca pretext niște hîrtii uitate de vreme găsite-ntr-un scrin cumpărat din… Talcioc. Călinescu a fost un bucureștean – și-a fost la curent cu ce se petrecea-n Capitală – nu-i de mirare că știa locul. Călinescu a fost destul de apucător, cum s-ar zice; știa și ce-i de cumpărat de la cei siliți să vîndă:
„Talcioc era, pînă dăunăzi, un tîrg liber, răsărit, după căderea regimului burghez, într-o mare groapă din care s-a scos odată lut pentru cărămidării, și care se găsea spre capătul șoselei Colentina. În fiece duminică, încă din zorii zilei, tramvaiele ce mergeau în acea direcție erau ticsite de bărbați și de femei, cu valize, boccele suluri de covorare. Intrînd pe o uliță de mahala din dreapta șoselei, te aflai deodată în fața unei bolgii dantești pe fundul căreia forfotea un bîlci. Pe povîrnișurile groapei erau desfășurate chilimuri romînești, scoarțe, imitații de covoare persane, în general uzate și stridente. Coborîrea se făcea pe o rîpă repede, clisoasă pe vreme de ploaie […] alunecoasă din cauza zăpezii căzute în ajun și înghețate peste noapte. Fundul groapei era împărțit în cărări inextricabile, formate, în chip spontan, prin așezarea vînzătorilor. Aceștia întinseseră marfa pe zăpada bătătorită sau pe un țol, stînd în picioare sau pe cîte un geamantan. Curiozitatea era că negustorii n-aveau înfățișarea obișnuită a comercianților ambulanți și erau zdrobitor mai distinși decît cumpărătorii, de obicei lăptari și țărani din jurul Bucureștilor. Ei erau îmbrăcați cu haine uzate și cam împestrițate, însă de croială excelentă și de o modă perimată.”
Călinescu s-a apucat de scris asta cam pe la-nceputul anilor ’50 – reiese că Talciocul fusese „pînă dăunăzi”. Cînd precis anume a apărut și de ce taman aici, cin’ să știe? Dacă vrem să-l și localizăm, ar fi cam pe locul pe unde s-a construit, la sfîrșitul acelorlași ani, spitalul Fundeni (în poza din 1957, aflat în plină construcție – fie vorba între noi, sumbru, masiv și urît a mai ieșit!)
La vremea aceea, ajungeai acolo – duminica, că duminica se ținea – numai cu tramvaiul 1, care întorcea la intersecția cu șoselele Fundeni și Andronache de azi. Mai apoi „pe o uliță de mahala din dreapta șoselei” – cum zice Călinescu – într-adevăr dai spre partea unde-ncepe azi Spitalul. Pîn’la urmă, cin’ să pună deștul pe hartă și să zică precis-precis unde era un tîrg ambulant?
Despre Talcioc mai povestește și Vlaicu Bârna, în amintirile din „Între Capșa și Corso”:
„Primele vesti despre talciocul din Colentina nu te incurajau sa-l vizitezi. Se spunea ca oameni lipsiti de orice venit, din burghezia cea mai instarita, erau constransi atunci sa-si dea acolo, pe nimic, obiectele din casa si imbracamintea, ca sa-si poata cumpara o bucata de paine. Eram pe acel timp redactor la Editura pentru Literatura si Arta, iar intr-o zi cineva din cei care ne vizitau, ne-a spus ca emeritul critic G. Calinescu fusese vazut, in persoana, colindand prin talciocul din Colentina… mai tarziu s-a aflat ca marele critic facuse chiar cumparaturi la duminicalul targ de la margine de Bucuresti…
Intr-o duminica am luat si eu tramvaiul care ducea la talcioc si nu singura data. Terenul viran pe care se insirau randurile de oameni cu marfa asezata in fata lor, fie pe o bucata de panza, fie pe ziare, avea o inclinare si unele varietati de relief. Intrai acolo pe o poarta la care plateai un bilet si te aflai apoi intr-un imens tarc marginit de sarma ghimpata, unde misuna lume. Pentru vanzatori erau si aici, ca pretutindeni in viata, locuri de frunte si locuri de rand. Cele mai favorizate pozitii se aratau cele de pe Dealul Francezului cum i se zicea unui promontoriu unde se insira de obicei lumea buna a targului, cu marfurile cele mai de soi. Se vedeau expuse acolo, de la costume si lenjerie de corp pana la portelanuri si vase de argint, tot ce putea fi gasit intr-o gospodarie.”
O altă privire asupra locului și a tristeții sale o avem de la Sevag Hairabedian, din cartea „Mahala, cuib de vise”:
„Scurt timp după instaurarea «dictaturii proletariatului» a apărut pe lângă șoseaua Colentina, primul TALCIOC – nu știu de unde vine acest cuvânt dar condițiile în care și-a făcut intrarea în limbajul curent, au fost dintre cele mai dramatice. Era un loc unde, într-un furnicar cenușiu, vechea boierime și marea burghezie, încercând să supraviețuiască fizic, își vindeau ultimele resurse, pe nimica toată. Era un spectacol din care te puteai edifica în modul cel mai tragic ce însemna o revoluție, o agonie a unei clase sociale. Goniți din casele lor, lipsiți de orice mijloc de trai, ei se târau prin praful și noroiul talciocului, căutând un cumpărător pentru cele câteva vechituri ce le mai găsiseră probabil, în podurile caselor de unde fuseseră goniți și în care se instalaseră deja activiștii de partid.
Deși eram copil, m-a indignat duritatea necruțătoare și cinismul cumpărătorilor față de acești oameni care se înroșeau când spuneau un preț și nu puteau ține piept la tocmeli cu geambașii ce bântuiau pe acolo. Nu exista milă și condescendență, iar rapacitatea era fără margini. Se declanșase și se întreținea acea ură ancestrală dintre săraci și bogați. Desigur erau destui îmbogățiți de război sau care își acumulaseră averile călcând peste cadavre, aceștia își meritau soarta! Dar erau și foarte mulți care își dobândiseră o stare materială prosperă prin muncă, inventivitate și perseverență. […]
Talciocul era locul unde veneau victimele iar măruntele păsări de pradă încercau să smulgă și ele firimiturile rămase de la ospățul potentaților zilei, care își luaseră partea leului în bijuterii și valori de artă. […] De atunci și până azi am mai văzut câteva talciocuri, dar tragic ca primul, nu am mai întâlnit.”
Ne dăm seama de particularitatea talciocului legată de organizare: fiecare vindea orice și mai ales oricum, în lipsa oricărei facilități precum mesele ori tarabele. Caracterul volant este nu doar a locului în sine, dar – putem zice așa? – și al celor care trăiesc de pe urma lui.
Trăim în prima fază a ideii de talcioc, aceea de tîrg veritabil de vechituri.
Lumea nouă lua locul celei vechi și talciocul nu putea ține la nesfîrșit; în aprilie ’55 se mută de aici și deja-n august aflăm că „în Raionul 1 Mai se lucrează la amenajarea Parcului Colentina (fost Talcioc)”, urmînd să fie gata cu ocazia „marii sărbători din 7 Noiembrie”.
  
Zona se curăța; nu doar prin ridicarea spitalului, ci și prin amenajarea unei mici parcelări muncitorești în zona străzii Sportului, ce ducea înspre el.
 
Cum era privit, însă, talciocul? – dacă spicuim doar cîteva rînduri apărute în 1957 în „Scînteia Tineretului”, și ca un loc de pierzanie, mai ales al tînărului:
„În Bucureşti la „talcioc» – această învălmăşeală pestriţă de oameni – întâlneşti adesea printre ciubote cîrpite şi şuruburi mîncate de rugină colecţii întregi din «15 lei», «Masca Roşie», «Femei celebre», «Aventura», «Detectivul», «Romanele captivante» în spatele cărora domni obezi, cu aerul cei mai nevinovat, te trag de mînecă şi acoperiţi de vacarmul strigătelor, iţi şoptesc şuierător în urechi:
— Mai tare ca Jules Verne! «Logodnica mortului», «Ucigaşul», «Cercul negru», pune mîna pe ele tinere cît le mai găseşti!
Şi preţul acestor cărţi nu-i deloc mic. El variază între 15-25 lei, iar la cele legate trece peste 50 lei, atrăgîndu-se şi prin aceasta tineri dezorientaţi: «Cu cît sînt mai scumpe cu atît sînt mai interesante». Fireşte că aceşti neguţători de otravă îşi fac prin aceasta două interese; primul: acela al coruperii morale a unor tineri dezorientaţi, aceşti «neguţători» fiind categoric ostiii aspiraţiilor spre adevărata cultură a tineretului nostru ; iar al doilea, aceia al obţinerii de cîştiguri pe căi uşoare. Şi toate acestea se petrec de cele mai multe ori în văzul tuturor. Cîţi dintre noi nu trec nepăsători prin faţa acestor tarabe cu ciuperci otrăvitoare ? Şi poate chiar copilul dumitale, tovarăşe care înalţi din umeri văzîndu-le, mîine va veni aici şi, tras de mînecă, va cumpăra aceste cărţi întunecîndu-şi mintea.”
Cu toate astea, era nevoie de un așa tîrg – n-a dispărut; doar și-a luat zborul. Dar unde? Wikipedia noastră expediază iute problema: „În perioada de după al Doilea Război Mondial la București era un talcioc la capătul Șoselei Colentina, care datorită construirii Spitalului Fundeni pe acel teren s-a mutat în Ghencea și apoi după Obor”. Doar că nu-i deloc așa simplu…
Va urma!
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Știm: bucureșteanului îi place forfota, învîrteala – și să-i iasă ceva.
De-aceea vin oameni la Obor; de-aceea se duce lumea-n tîrg la Vitan; de-aceea ne-atrag talciocurile.
Printre pozele din Bucureștiul cel vechi, interbelic, nu se poate să nu vă fi atras atenția pitorescul tîrgurilor, piețelor, bîlciurilor și oboarelor – nu? Locuri unde găseai de toate și orice. Legate de sezon ori de vreo ocazie – ce altceva erau Moșii? – permanente ori cu o periodicitate săptămînală. Ne este cunoscut numărul 496 al revistei „Realitatea Ilustrată” din iulie 1936 care înfățișa tîrgul duminical ce se ținea pe Calea Vitan, înspre intersecția cu Dudeștiul „cuprinzând tot drumul, inclusiv trotuarele, fără nicio considerație pentru circulație […] Odată pe săptămână, Duminica, fiecare are voe să se așeze, cu taraba lui, ori unde i-ar trăsni prin cap, să circule pe unde vrea, și să facă ori câtă larmă poftește, pe sub ferestrele locuitorilor exasperați”.
Articolul pomenește de încă vreo două bîlciuri mai civilizate „sub cerul liber în București: târgul din Tei și cel de pe B-dul Maria”, dar s-au păstrat amintiri despre felurite alte locuri unde se mai țineau: înspre Piața Rahovei, la Mandravela, la Bariera Vergului, la Filantropia…
Tradițional, toate aceste evenimente atît sociale cît și comerciale nu presupuneau desfacerea de produse vechi, rămase de prisos prin gospodărie; cei ce n-o duceau prea bine puteau oricînd să găsească lucruri purtate, la mîna a doua, la alde „Taica Lazăr”, fiindcă centrul Capitalei avea magazine, magazinașe – străzi cu magazine și magazinașe – unde prosperau, organizat, asemenea îndeletniciri. Poza halei de antichități și vechituri a lui Schreiber și Guttman de pe Calea Văcărești cu Sfînta Vineri – „faimoasa răscruce a tuturor mizeriilor” – ne-a fost păstrată și azi.
Aici, în regatul chilipirurilor, găseai tot „ce lepăda Capitala” – presa interbelică abundă în descrieri. Zona ni-i înfățișată pe larg într-un reportaj din 1929: „Discipolii lui Taica Lazăr sunt oameni șireți, inteligenți, experimentați, care cunosc dintr’o singură privire clientul „după cum calcă” și se reped ca niște vulturi atunci cînd au de-a face cu unul care într’adevăr a venit să cumpere. Vai de urechile bietului client! Dacă întreabă cineva, i se răspunde repede cu mii de explicații, de argumente, de laude, de amănunte, care amețesc mintea cumpărătorului. Toți negustorii din hală vorbesc la fel, pe nerăsuflate, cu luxul de amănunte specific lui Taica Lazăr, care convinge întotdeauna clientul cu potopul de argumente, sau cu geamantanul de anecdote din care servește atâtea până ce clientul capătă bună dispoziție pentru cumpărat. În hală se găsește orice. Deaceia nu poți cere un lucru de care să fii sigur că nu s’ar putea găsi.”
  
Așa că n-avem de ce să nu ne-ncredem în Eugen Barbu, care descrie realist locurile în „Groapa”:
„Spre Calea Văcăreștilor era un tîrg înghesuit între două strazi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămășile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se înțolească și luau mai ieftin costumul. […]
În fundul prăvaliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muște. La vreo cinci mașini de cusut lucrau ucenici palizi, prefăcînd croiala hainelor. Schimbau nasturii și le descoseau semnele, nimeni n-ar mai fi cunoscut de unde vin mărfurile. Aveai un costum la doua rînduri, negustorul îl făcea sacou, îi rotunjea poalele, mai scotea un buzunar și punea altul pe fața stofei, nu mai semăna cu ce aduseseși. Lucrurile treceau în încăperea din față, plină de umerașe pe care atîrnau o mulțime de costume țepene și cămăși de diferite culori. Aici răzbea o lumină slabă prin geamul vitrinei încărcate și afară, pe trotuarul îngust și plin de hîrtii, atîrna un șir lung de haine…”
Rușinoasa bucată comercială din buricul tîrgului își pierdea, încet, locul. Rigorile timpurilor marțiale, precum și alte considerente, cereau în 1941 ca activitatea să fie mutată-n părțile Vitanului și, respectiv, Teiului.
 
Chiar și atmosfera bîlciului din Vitan devine sărăcăcioasă.
Nu putem uita că aveam încă un comerț ambulant care – tradițional – făcea parte din viața orașului. Străzile erau împînzite de mici comercianți, meseriași și prestatori de servicii. Activitatea acestora începe, treptat, să fie reglementată; se interzic strigătele care atrag mușterii, se oprește comerțul acesta pe unele străzi centrale, se introduce obligativitatea obținerii unei autorizații.
Cu toate astea, după ce lipsurile Războiului îi împingeau pe oameni să caute chilipiruri la cei nevoiți să le dea pe nimic, găseai nimicuri peste tot: erau vremuri grele.
Pentru atmosferă, avem cîteva spicuri din Iunie ’45, adunate de Nell Cobar în „România Liberă”: „… se înghesuie dudui oxigenate cu uriași ochelari de soare și alături de ordonanțele trimise după târguieli, cetățeni serioși, cu mustață, chelie și servietă își dau coate cu elevii ce-au tras la fit; o lume curioasă, prinsă în lațul «chilipirului» și al spectacolului de gratis”:
Da’ să ne vedem de ale noastre și să deslușim – acum că am și înfățișat tabloul micului comerț al Capitalei – cum s-a ajuns anume la Talcioc?
Zice-se că-i, așa, venit de la sovietici; era un loc unde aristocrații măturați de revoluția bolșevicilor mai vindeau ce le mai rămăsese de preț; dacă le mai rămăsese ceva. Pîn’la urmă, chiar Ilf și Petrov ni-l introduc în scenă pe marele maestru al combinațiilor măritînd un astrolab într-o piață. Nu ne mirăm, deci, că mențiunile despre „talcioc” dintre Războaie privesc doar piețe din Chișinău și Odesa.
Așadar, nu un tîrg cu produse, cu mărfuri, cu unelte, cu lucruri trebuincioase gospodăriei – ci un tîrg cu vechituri: asta-i Talciocul; nu un obor bogat, nu un bîlci vesel, nicidecum o piață plină de viață, ci un tîrg trist, sărăcăcios, în pas cu vremurile grele.
Primele ecouri din presa vremurilor noi sînt pe măsură. Extragem din „Viața Capitalei” in octombrie 1949:
„Peste viaţa acestui oraş s’a suprapus ca o pecingine, târgul de Duminică a cărui faimă cutreeră Capitala. Cine n a auzit de târgul săptămânal din Colentina? Sub forma primară a trocului a luat fiinţă cu decenii în urmă un bâlci local, în care mai târziu au pătruns şi lipitorile comerţului de haine vechi, telalii, care şi-au umflat chimirile din jecmănirea celor nevoiaşi. Acum, în fiecare Duminică dimineaţa se adună o lume pestriță care etalează o varietate de obiecte vechi. Debitul verbal al «negustorilor» formează un zumzet uriaş din carp se rup frânturi de fraze elogioase pentru mărfurile aşezate pe geamantane, tarabe sau direct pe pământ – şi care au ca scop amăgirea clienţilor, în majoritate ţărani muncitori din împrejurimi. Aici, se vinde un pantalon, dincolo, o mănuşe desperecheată, o gheată, un hârb… închipuirea nici nu poate cuprinde diversitatea obiectelor şi adesea trecătorul surprins se întreabă de rostul unora dintre ele. Aglomerarea de oameni care se frământă şi foesc din zori şi până la închiderea târgului, pare de departe un imens muşuroi. Nu lipsesc nici abilele strecurări de mâini în buzunarele doldora ale acelora care şi-au vândut vitele in oborul alăturat şi vin apoi aici să cumpere «chilipiruri», dar pleacă fără nimic. Prin aspectul lui insalubru şi supărător, prin conţinutul lui de speculă, căreia îi cad victime ţăranii muncitori din împrejurimi, acest târg trebue să dispară.”
Va urma!
scris de C. D. Mocanu
citiți prima parte: Cubul și Farfuria zburătoare
Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze, fântâni, terenuri sportive…) definit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora (braţe, stâlpi, coronamente speciale, armături), reţea de alimentare dedicată (gaz, electricitate…), alte accesorii, combinate şi dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, face parte din zestrea de civilizaţie şi progres a oricărei aşezări umane.
Dacă nu putem spori această moştenire, măcar să nu o risipim, să nu lăsăm ignoranţa, nepriceperea, neglijenţa, uitarea … prostia să ne sărăcească trecutul. Acesta a fost imboldul care m-a făcut să las acum mărturie, pentru început, atât cât pot şi cât mă pricep, despre iluminatul electric al Bucureştilor de odinioară. Iluminatului cu „gaz aerian” îi este dedicat ciclul „Felinarele Bucureştilor de altădată”, dar acesta se află încă pe o lungă listă de aşteptare.
◦◦○◦◦
„Piticul” şi „Lebăda”, personajele poveştii ce va să vină, sunt două corpuri de iluminat care au înnobilat nopţile bucureştene (şi nu numai) prin anii ʼ50-ʼ60 ai secolului XX.
Codificarea dată acestora de către producător, ELBA Timişoara, nu-mi este cunoscută. În documentele tehnice pe care le-am consultat (prescripţii, instrucţiuni şi fişe tehnologice) s-au păstrat doar denumirile căpătate de la meseriaşii iluminatului public şi intrate în argoul profesional.
Amândouă sunt corpuri de iluminat decorative, de înălţime mică, sub 1m., cu repartiţie directă, la care în poziţia normală de funcţionare cel puţin 90% din fluxul luminos este emis în emisfera inferioară, către suprafaţa ce trebuie scoasă din întuneric. Erau utilizate la realizarea unui iluminat ambiental, ornamental-decorativ, care să marcheze-delimiteze spaţiile pietonale din parcuri şi grădini sau care să pună în valoare diverse amenajări peisagistice (peluze, pergole, pâlcuri de arbori şi arbuşti…), monumente, fântâni…
Sursele de lumină (becuri cu filament incandescent sau cu vapori de mercur) sunt ascunse privirii directe de reflectoare emailate, adică de sisteme optice a căror suprafaţă reflectantă este constituită din unul sau mai multe straturi de email, de regulă alb, depuse direct la interiorul corpului metalic.
Piticul
Nu înţeleg nicicum de ce i s-a spus „Pitic”. În fond toate corpurile de iluminat din aceeaşi clasă de folosinţă cu cel despre care vorbim sunt „pitice”. Cred că se putea găsi o variantă mai sugestivă, mai apropiată de aspectul acestuia. Şi acum, vorba unor consăteni, „ce să făcem”? Păi „ce să făcem”. Dacă aşa s-a primit, aşa să rămână!
În configuraţie standard „Piticul” folosea ca sursă de lumină trei becuri cu filament incandescent, de câte 100 W fiecare, dispuse la 120° în jurul tijei de susţinere, ascunse sub un reflector metalic emailat de forma unei calote sferice. Se asigura astfel o distribuţie simetrică a fluxului luminos. Forţând puţin imaginaţia, semăna cu o ciupercă!!
A apărut în peisajul bucureştean după 1959 odată cu edificarea unor construcţii importante a căror imagine este lipită de oraş ca marca de scrisoare. Viaţa i-a fost lungă. După mai bine de 20 de ani încă se mai aprindea pe ici-pe colo.
Să vedem corpul de iluminat tip „Pitic” în câteva fotografii de epocă, împreună cu edificiile care l-au consacrat!
Sala Palatului
Complexul cunoscut sub acest nume (centru de conferinţe, spaţii expoziţionale, sală multifuncţională pentru manifestări publice, evenimente culturale – concerte, spectacole, film…) a fost construit după proiectul întocmit de un colecctiv format din arhitecţii Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Şerban şi inginerii Alexandru Cişmigiu, Dragoş Badea, Alexandru Băilescu, Ion Necşulea, în doar 15 luni, între 1 ianuarie 1959 şi 1 aprilie 1960. Performanţa a fost dedicată celui de Al III-lea Congres al P.M.R. (Partidul Muncitoresc Român), pe care l-a găzduit timp de 6 (şase !!!) zile în perioada 20 – 25 iunie 1960.
De atunci, până în 1989, toate congresele partidului s-au desfăşurat la Sala Palatului, inclusiv cel de al IV-lea în cadrul căruia P.M.R. a devenit P.C.R. (Partidul Comunist Român) şi Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al acestuia.
La punerea în valoare a spaţiilor verzi înconjurătoare au contribuit şi „Piticii”.
Fotografia nocturnă ilustrează cum nu se poate mai bine virtuţile luminotehnice ale acestui corp de iluminat: repartiţie directă şi distribuţie simetrică a fluxului luminos.
    
Mausoleul din Parcul Libertăţii
Construit în perioada 1959 – 1963 după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” a fost necropola celor mai importanţi fruntaşi ai partidului, ai mişcării socialist-comuniste din România.
Este amplasat pe platoul dinspre Şoseaua Şerban Vodă al Dealului Filaretului care domină Parcul Carol (în epocă Parcul Libertăţii), acolo unde se afla Palatul Artelor, devenit mai târziu Muzeul Militar.
A fost inaugurat la data de 30 decembrie 1963.
O vreme, „Piticii” au luminat drumul eroilor spre locul, indecent de luxos, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.
  
Circul de Stat
Răspunzând interesului pe care publicul bucureştean îl manifesta (şi nu de ieri-de azi) pentru saltimbanci, pehlivani, măscărici, scamatori, iluzionişti, acrobaţi şi dresori, adică pentru spectacolul de circ, autorităţile vremii au decis în 1954 înfiinţarea Circului de Stat. A funcţionat câţiva ani în localul fostului Circ Krateyl, pe Maidanul Primăriei, acolo unde în prezent se află teatrul Naţional.
Circul de Stat (actualul Circ Metropolitan Bucureşti) a fost construit în perioada 1958 – 1961 după un proiect îndrăzneţ întocmit de colectivul format din arhitecţii Nicolae Porumbescu, Sully Bercovici, Nicolae Pruncu, Constantin Rulea şi inginerii Adrian Lupescu, Nicolae Ardare, Vladimir Vasilache.
Face parte dintr-un ansamblu urbanistic cuprins între Şoseaua Ştefan cel Mare şi Bulevardul Lacul Tei, la Tonola, pe locul fabricii de cărămidă înfiinţată în 1865 de Max Tonola.
Inaugurarea Circului de Stat a avul loc în 1961. Tot atunci, pe cele 26 ha ale Gropii Tonola, rămasă după extragerea argilei necesare fabricii, s-a amenajat (arhitect Victor Donose) Parcul Circului care îmbrăţişează „Lacul cu izvoare naturale” şi cu maluri luxuriant conturate de lotuşi.
Peluzele largi şi aleile care converg spre lac sau îi dau ocol au fost frumos marcate pe timpul nopţii de lumina răspândită tot de „Pitici”.
      
Corpul de iluminat tip „Pitic” cu al său aspect banal, cam ciudăţel, nu a rupt gura târgului. L-au impus însă, fără tăgadă, simplitatea, parametrii luminotehnici şi eficienţa. Ani mulţi „Piticul” şi-a făcut datoria.
Lebăda
Corpul de iluminat tip „Lebădă” face parte din categoria lămpilor instalate la nivelul solului sau la înălţime mică (max. 700 – 800 mm.) utilizate la realizarea iluminatului ornamental – decorativ.
Denumirea, de acestă dată mai potrivită, a fost inspirată de profilul elegant unduit asemănător cu cel al gâtului de lebădă. Ce ţi-e şi cu imaginaţia celor care risipesc întunericul!
A intrat în constelaţia de lumini a Bucureştilor după 1960, pentru început în zonele verzi din Nordul oraşului, dacă nu cumva a fost creat special pentru asta. Nu ştiu! Mai elaborat şi mai complex, deci mai scump, a fost utilizat cu zgârcenie, numai în preajma unor obiective importante. Apoi încet – încet a ajuns pe litoral sau prin locuri mai lumeşti.
Prescripţiile tehnice din 1973 îl prezentau şi se ocupau de el, semn că se mai afla încă la datorie.
Varianta standard a „Lebedei” era echipată cu o sursă de lumină compusă din două becuri cu filament incandescent de cîte 100 W fiecare. În timp, nişte „meşterici” au experimentat înlocuirea lor şi au folosit unul sau două becuri cu vapori de mercur de înaltă presiune (80 – 125 W), sarcină deloc uşoară. Îi încurcau accesoriile fără de care acestea nu „făceau lumină”.
N-au reuşit să le ascundă, nu le-au ajuns imaginaţia şi priceperea. Soluţia propusă era primitivă. Au atârnat o cutiuţă de gâtul „Lebedei”. Adevăraţii profesionişti au respins-o elegant, dar ferm şi astfel nu a fost generalizată.
Reflectorul metalic emailat masca sursa de lumină protejând-o împotriva intemperiilor. Avea două compartimente separate: unul destinat accesoriilor (armăturilor) de fixare – racordare a cablurilor şi unul pentru sistemul optic, prevăzut cu o grilă din sârmă care asigura protecţia sursei de lumină la eventuale acţiuni mecanice. Construcţia corpului de iluminat (forma reflectorului, amplasarea laterală a suportului…) asigura repartiţia directă şi distribuţia asimetrică a fluxului luminos.
Fotografia înfăţişează „Lebăda” originală, aşa cum a fost ea proiectată şi fabricată la Electrobanat Timişoara. Au existat şi alte variante constructive adaptate posibilităţilor tehnologice ale unor producători care au preluat fabricarea corpului de iluminat de la Electrobanat.
Să-i urmărim zborul şi folosind fotografii vechi, să vedem pe unde a poposit!
Pavilionul A al Centrului Expoziţional de la Piaţa Scânteii
A fost construit în perioada 1960 – 1962, pe locul tribunelor fostului Hipodrom Băneasa după proiectul elaborat de un colectiv format din arhitecţii Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton şi inginerul Dan Mateescu.
Inaugurarea a avut loc la data de 27 aprilie 1962 cu ocazia sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naţionale dedicate finalizării procesului de Colectivizare a Agriculturii în România. La şedinţa aniversară au participat 11.000 de ţărani colectivişti.
În jurul pavilionului, devenit Pavilionul Central, s-a dezvoltat apoi Centrul Expoziţional care în 1964 a găzduit prima ediţia a Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale (EREN).
  
Astăzi, întregul complex, transformat într-o prosperă întreprindere capitalistă, a devenit Centrul Expoziţional Romexpo.
Pentru că se afla în zonă, „Lebăda” s-a abătut şi prin preajma Terminalului I.T.B. din Piaţa Scânteii.
Fântâna Mioriţa
Cunoscuta fântână arteziană de la intrarea dinspre nord a oraşului a fost realizată cu ocazia sărbătorii „Luna Bucureştilor” desfăşurate la cumpănă de anotimpuri, „când înfloresc trandafirii şi toate florile parcurilor îşi trimit mireasma către înaltul cerului”, între 9 mai şi 9 iunie 1936.
Monumentul amplasat în piaţeta din faţa Vilei Minovici a fost construit din granit de Dobrogea după planurile arhitectului Octav Doicescu. Frizele laterale din mozaic alb şi negru, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu, ilustrează scene din balada Mioriţa.
 
Corpurile de iluminat tip „Lebădă” au fost instalate la Fântâna Mioriţa înainte de (sau în) 1967.
   
Din păcate, iluminatul astfel realizat nu punea în valoare opera de artă. Utilizarea unei lămpi cu repartiţie directă şi distribuţie asimetrică a fluxului de lumină, orientate spre carosabil, slujea altei misiuni. A fost doar un iluminat de semnalizare menit să atragă atenţia, o dată în plus, şoferilor înfierbântaţi care, mai ales pe timp de noapte, se scăldau cu autoturism cu tot în apa răcoroasă a fântânii.
După vizita în România a generalului Charles de Gaulle, preşedintele Franţei (14 – 18 mai 1968), „Lebedele” au fost supuse unei neinspirate acţiuni de modernizare. Ce-a ieşit a fost de Doamne fereşte!
 
Scăpată din Bucureşti, unde oamenii nu-i dădeau pace, graţioasa pasăre a luminii s-a îndreptat şi spre alte zări.
A ajuns la ţărmul mării pe terasa unui restaurant.
A poposit şi la munte, sub Cetatea Poienari, pe platoul din faţa Centralei Hidroelectrice (CHE) Vidraru (Arefu – Căpăţâneni).
 
Suceava a găzduit-o şi a ocrotit-o mulţi ani.
„Piticul” şi „Lebăda” au marcat începutul preocupărilor pentru iluminatul ambiental, ornamental-decorativ, realizat cu lămpi de talie mică, instalate la sol sau la înălţimea maximă de 700-800 mm. Şi ca orice început, a purtat cu el o doză de stângăcie, dar şi de romantism.
Specialiştii lucrau cu plăcere, învăţau şi se perfecţionau din mers, cu gândul de a face oraşele mai frumoase, mai primitoare şi viaţa oamenilor mai suportabilă. Realităţile de atunci sunt astăzi doar nostalgii (musai comuniste!).
Nu prea chipeş, dar cu caracteristici remarcabile, folosit cu dibăcie „Piticul” şi-a îndeplinit menirea.
„Lebăda” a avut o soartă tristă, nefericită, deşi putea face minuni.
Post Scriptum
 
Despre corpul de iluminat din fotografie nu ştiu nimic şi nu l-am văzut niciodată. Fabricantul l-a botezat, cam încifrat, „tip PIP-1”. Foloseşte ca sursă de lumină un bec cu filament incandescent de 100 W. Este echipat cu dispersor/difuzor şi parcă-i o lampă de birou.
Îl menţionez doar pentru a nu uita de existenţa lui. Până vom afla mai multe detalii se botează „corp de iluminat tip Lampă de birou”. Am zis!
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
scris de C. D. Mocanu
Precuvântare
Citeam deunăzi dis-de-dimineaţă, când mintea e mai vioaie şi mai limpede, citeam zic postarea prietenului C.V. (alias HM) intitulată „Un obiectiv ratat al societăţii civile”. Terminând de parcurs textul, în încercarea de a desluşi subtextul, am rămas cu privirea aţintită pe ecran. Titlul unui articol apărut în „Informaţia Bucureştiului” din 26 martie 1988, folosit de prietenul meu ca adjuvant, mi-a atras imediat atenţia.
Astăzi „participarea cetăţenească” la înfrumuseţarea oraşului este o ofensă de neacceptat. Primăria ce face? Pentru ce plătim taxe şi impozite? Să se ocupe!
În anii ʼ80 cetăţenii aflaţi în „câmpul muncii”, elevii şi studenţii înfrumuseţau oraşul în cadrul acţiunilor de muncă voluntar-patriotică, mânaţi dindărăt de către activiştii de partid (Partidul Comunist Român).
Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Şi pentru asta dau acum mărturie.
◦◦○◦◦
Povestea, istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu G.B., relatează fapte petrecute şi trăite de noi prin anii ʼ60. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi… am rămas prieteni.
Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, tot în Vitan, pe strada Laboratorului, ne-am văzut de şcoală, el a plecat la Focşani şi când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am regăsit după mulţi ani… pe internet:
4 martie 2020, G.B.-comentariu
„Bună ziua d-le C.D. Mocanu şi felicitări pentru acest articol precum şi pentru tot ce publicaţi la Simply Bucharest! Întâmplator am găsit pe internet acest articol cautând relatări despre biserica Târcă si preotul Haralambie (de pe str. Gălbinaşi). Este biserica din cartierul în care m-am născut si am copilarit (Vitan). Citind articolele dvs. am retrăit întreaga mea copilărie! Am locuit pe intrarea Fanteziei (fostă Fusului) şi am avut o copilărie fericită în cartierul Vitan alături de Jenică Petrescu, Petrişor Milas, fraţii gemeni Omăt (Paul şi Nicuşor), Nelu Meleacă, Costică “Roşu”, Costică “Bulgaru” şi alţii.
Numele meu este G.B. şi am 66 ani (pensionar). Am o mare rugăminte: unde aţi locuit în copilărie? Spuneţi că aţi fost vecin cu preotul Haralambie.
Amintirile năvălesc: şcoala Târcă (84) unde am făcut un an de grădinită si primii ani de şcoala elementară apoi noua şcoală 87, stadionul Olimpia (o mană cerească pentru noi unde băteam mingea de fotbal toată ziua mai ales pe terenul de antrenament al lui “Zarzavat”, derdeluşul de pe strada Niţa Elinescu, jocurile: cu ţurca, cal de prinţ şi de împarat, lapte gros, de-a v-ați ascunselea în tufele din rigola de pe mijlocul căii Vitan şi multe altele. În fiecare zi ajungeam în casă seara târziu frânt de oboseală!”
Îndată i-am trimis o fotografie de la grădiniţă.
4 martie 2020, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Ia vezi George, îl recunoști de Dan Constantin Mocanu? E pe lângă tine!
Să auzim de bine!”
4 martie 2020, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Poza este o surpriză extraordinară pentru mine! Mulţumesc! Eu nu am această poză.
Deci tu ar trebui să fii băiatul de lângă doamna Karamel (parca asa se numea educatoarea noastră!?) (Nu! Se numea Carabela; Maria Carabela.)
Dacă este aşa (memoria nu mă mai ajută, au trecut 60 de ani!) tu trebuie să fii Dan care locuia în colţul străzii Fanteziei cu Vitan!”
Fără vreun comentariu personal voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în corespondenţa mea cu George imaginea mai puţin, spre deloc, cunoscută a Vitanului şi mai ales felul în care locuitorii lui, oameni simpli, nişte mahalagii, găseau de cuviinţă, cu ajutorul autorităţilor, să-l înfrumuseţeze.
7 aprilie 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Şi pentru că tot vorbirăm despre grădinari, cred că este momentul să-l evocăm şi pe Tudor/Toader/Theodor Prahoveanu zis Pătrunjel. Acesta era proprietarul terenului pe care în copilăria noastră se afla Sera (Vitan 154 – 158) cu toate plantaţiile ei, din Vitan la vale până la limita străzii Drumeţului şi din Niţă Elinescu până pe la jumătatea stadionului Olimpia (Vitan 172 – 204). Avea domiciliul pe Vitan 154 la intersecţia cu Niţă Elinescu, într-o casă mare, foarte solidă, cam neîngrijită, cu calcanul spre Niţă Elinescu şi cu un pridvor lung cât toată faţada închis cu geamlâc. După ce i-au confiscat averea a continuat să locuiască acolo împreună cu una dintre fiicele lui, Leana luʼ Pătrunjel. Au fost evacuaţi când s-a înfiinţat Direcţia Spaţii Verzi din Primăria Raionului Tudor Vladimirescu. Casa a fost renovată găzduind numita direcţie. Ceva mai târziu a fost extinsă cu un corp nou. Ambele există şi acum. După deranjul din ʼ89 urmaşii lui Pătrunjel, o fiică (foarte bătrână), şi o nepoată de frate, au revendicat terenul. Au obţinut numai partea ocupată de stadion.” Au vândut-o Ministerului Tineretului şi Sportului cu o sumă supraevaluată. Afacerea a făcut obiectul unui scandal de presă, dar a rămas ca la început. Cei care au acceptat preţul şi-au luat partea şi gata! Toată lumea mulţumită!
23 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Noroc George,
Ceea ce noi numeam generic „Seră” este acum o paragină. Nu se mai întâmplă nimic din ce se întâmpla acolo în copilăria noastră. Întregul complex aparţine unei companii în care Primăria Sectorului 3 este acţionar majoritar: SC Administrarea Domeniului Public Bucureşti-ADPB SA.
Cele patru corpuri de seră semiîngropate, de câte 30 – 40m. lungime fiecare, sunt lăsate de izbelişte. În ele se produceau cu miile răsaduri de flori (petunii, salvia, panseluţe, zambile, gura leului, părăluţe, gerarium, primule, cinerarium, crăiţe … câte altele) care înnobilau parcurile şi spaţiile verzi din Raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.
Din Dudeşti până la Moară, Vitanul era însoţit pe ambele părţi de copaci frumoşi plantaţi la marginea trotuarelor. Teii şi platanii de pe Calea Vitan (Dudeşti – Mihai Bravu) fuseseră aşezaţi acolo spre sfârşitul anilor ʼ30. Pe Şoseaua Vitan (Mihai Bravu – Moară) s-au plantat după 1948 numai arţari
(Acer platanoides) Fructele lor uscate având două seminţe protejate de un înveliş prelungit sub forma unor aripioare unite în unghi obtuz făceau, cu zborul lor rotit elegant, deliciul întrecerilor care se stârneau între copii. O parte dintre copacii în care ne căţăram cu dexteritate au supravieţuit până azi deşi nu-i mai îngrijeşte nimeni aşa cum se întâmpla atunci. Până ajungeau la maturitate, anual li se fasona coroana. Apoi erau toaletaţi la intervale mai mari. Cei de la Spaţii Verzi care făceau asta aveau la dispoziţie doar scara alonjabilă, fierăstrăul de mână şi foarfeca, dar rezultatul era uimitor.
Când s-au asfaltat trotuarele, în jurul copacilor au fost lăsate ochiuri rectangulare de pământ, ceva mai mult de un metru pătrat, frumos delimitate cu borduri înguste din beton. Îngrijirea acestora revenea gospodăriilor în dreptul cărora se găseau copacii. Toţi locuitorii, fără excepţie, o făceau cu mare bucurie stimulaţi şi de o găselniţă inteligentă născocită de administraţia locală. Ani la rând, până spre începutul anilor ʼ70, primăria a pus gratuit la dispoziţie răsadurile de flori (panseluţe, petunii şi gura leului) urmând ca noi să le plantăm şi să le îngrijim. Într-o duminică dinainte stabilită, stăruitor anunţată, treceau cu camionul pe la fiecare copac şi lăsau la baza lui răsadurile. Restul lucrării o desăvârşeau gospodarii Vitanului. Pe lângă suflet puneau şi ei câte ceva de prin curţile proprii, aşa mai special, ca să arate bine. În mahalaua scăldată de „ninsoarea înfloritelor grădini” mărginită de lunca Dâmboviţei prefăcută „în nesfârşite straturi” de legume, verdeţuri şi flori fantezia şi priceperea erau la ele acasă.
În cazul meu, ultima sarcină a zilei trebuia săvârşită pe înserat când se mai ostoia soarele. Scoteam furtunul, spălam şi răcoream asfaltul trotuarului, udam florile din jurul celor doi arţari din faţa curţii şi numai după aia eram liber să-mi fac de cap.
Pentru că între Bujavercă şi Moară, Vitanul avea o lăţime mare (câte două benzi pe sens şi tot mai rămâneau vreo trei metri), prin 1959 – 1960 cei de la spaţii verzi au separat sensurile de mers şi au amenajat pe toată lungimea peluze înierbate delimitate cu borduri din bazalt, plantate pe două rânduri cu trandafiri roşii, de grădină, din cei care înfloresc abundent, protejate de jur-împrejur cu gard viu din lemn câinesc. În fiecare an tundeau trandafirii, coseau iarba şi fasonau gardul viu. Nimeni nu îndrăznea să smintească măcar un fir de iarbă. Nici noi copiii care ne mai făceam de lucru pe acolo. Din primăvară până-n toamnă Şoseaua Vitan era o grădină.
Toată suprafaţa aia de 10 – 15 ha. care ţinea, pe din dosul caselor, din Vitan până în Drumeagului şi din Niţă Elinescu până în Stadionul Olimpia, acolo unde erau plantaţia de trandafiri şi pepiniera de arbori şi arbuşti (thuya, buxus, lemn câinesc, forsythia …., castan, tei, arţar, catalpa, plop ….), este acum pârloagă.
Risc o predicţie şi spun că se pregăteşte locul pentru un complex rezidenţial sau un mare centru comercial. Primarul milionar Robert Negoiţă este mare meşter la astfel de manevre. După aceeaşi reţetă a mai construit, pe persoană fizică, fără unele avize şi aprobări, un cartier în zona gropii de gunoi de la Glina, lângă „Fabrica de făină proteică PROTAN” (Ecarisajul sau Hingheria, cum îi spuneam noi) ! A vândut locuinţe în iadul mirosurilor tari şi apoi, cu obrăznicie, a solicitat mutarea fabricii!
În prima curte pe stânga de pe Niţă Elinescu locuia Sifonarul cu familia lui, nevasta şi un băiat (cam beţiv!). Era pipernicit, bătrân, părul alb şi se ocupa cu umplerea sifoanelor. Le transporta cu o cotigă trasă de un cal mic şi slab, îi plângeai de milă. Curtea era foarte îngustă. Aveau o bojdeucă prăpădită în capătul dinspre vale, ascunsă de un pom şi de o boltă de viţă (vezi cele două poze cu Niţă Elinescu pe care ţi le-am trimis). Spre Vitan, lipit de casa lui Pătrunjel, se afla un adăpost improvizat pentru cal şi da, un bordei săpat în pământ. Acolo ţinea sifoanele la rece. Îţi aminteşti o grămadă de detalii! Bravo!
Sănătate şi noroc!”
27 mai 2021, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Salutare,
Foarte frumoasă, detaliată și plină de culoare prezentarea ta legată de “Sera” copilăriei noastre!
Mi-am reamintit copacii (arțari) de pe Vitan în care ne cățăram, semințele lor deosebit de apreciate de noi (le ziceam “helicoptere”). Am folosit Street view și am văzut cam cum arată acum Vitanul. Într-adevăr arțarii există și acum (bătrâni și cu coroana neîngrijită), blocurile sunt pâna în trotuar, spațiul verde din mijlocul șoselei a nu mai este (ce frumos era! – ne jucam de-a v-ați ascunselea folosind gardul viu și trandafirii pentru a ne ascunde iar cel care număra stătea între cei doi stâlpi de electricitate din capătul străzii Fanteziei, fostă Fusului, cu fața la gardul curții tale). Vitanul este acum asfalt, blocuri, mașini, kitsch arhitectonic și stradal. Jalnic. Ce noroc că imaginea Vitanului copilăriei noastre nu poate nimeni să ne-o șteargă din memorie!
Cu bine!”
27 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Noroc George,
Pentru tinerii „frumoşi şi liberi” noi doi suntem nişte nostalgici comunişti. În mintea ăstora mahalaua bucureşteană a fost doar mizerie, cocioabe, maidane, analfabeţi, noroi, praf, ţigani, crime, violuri, hoţi, jeg încăierări … şi altele asemenea. Este unul dintre motivele care m-au împins să scotocesc în istorie şi să descriu, după puterile mele, mahalaua copilăriei şi adolescenţei noastre, atât de bine cunoscută de noi. Din nefericire, tinerii lipsiţi de complexe, adică de educaţie, şi care sunt convinşi că lumea a început cu ei, nu citesc, iar atunci când o fac nu înţeleg nimic pentru că sunt analfabeţi, dar ei nu ştiu, nu au auzit de analfabetismul funcţional. Aşa ne îngropăm singuri istoria şi ne tăiem rădăcinile. Ne vom usca!
Uite, chiar acum când îmi vărs năduful, în salcâmii din curtea mea a început să cânte cucul. Frumoasă alinare, nu?
Sănătate şi noroc!”
Asta-i tot!
Post Scriptum
Primăvara, gospodarii Vitanului îşi reparau gardurile şi la fiecare doi ani le vopseau.
Vara măturau trotuarul din dreptul casei iar seara puneau furtunul la cişmea, îl spălau de praful depus peste zi şi ostoiau fierbinţeala asfaltului.
Toamna adunau frunzele căzute ale arţarilor şi le depozitau la baza copacilor sau le împrăştiau prin grădinile proprii folosindu-le astfel ca îngrăşământ natural.
Iarna, aceiaşi gospodari curăţau zăpada de pe trotuare. Nu o aruncau pe carosabil. O stivuiau îngrijit spre bordură şi în jurul copacilor. Degajau şi rigola pentru a permite scurgerea către canal a apei provenite din topirea nămeţilor.
Şi pentru toate astea nu le bătea nimeni în poartă ca să-i scoată la treabă. Erau deprinderi fireşti, transmise din tată-n fiu prin educaţie.
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.
În 1989 se împlineau şase ani de când îmi desfăşuram activitatea profesională în cadrul Biroului Tehnic din Centrala Industrială de Reţele Electrice – C.I.R.E. şi patru ani de când această componentă importantă a Sistemului Energetic Naţional trecuse la regimul de lucru militarizat (Decretul Prezidenţial nr. 208/17 octombrie 1985). Conducerea civilă era dublată de o conducere militară. Directorului general îi sufla în ceafă un comandant militar ajutat de câţiva ofiţeri care formau Grupa Militară.
Evenimentele din decembrie m-au surprins. Eram convins că în România o revoltă populară împotriva regimului politic nu se va produce niciodată. Violenţa acestora, morţii şi răniţii, asasinarea soţilor Ceauşescu în ziua Naşterii Domnului, m-au întristat şi mi-au smintit tihna sărbătorilor de iarnă.
Informaţiile cu care ne bombarda Televiziunea Română, alta nefiind, nu se potriveau cu cele pe care le ştiam din experienţa proprie sau din surse directe, demne de încredere. Nu înţelegeam nimic, asistam la o punere în scenă de proastă calitate care făcea victime şi lista întrebărilor fără răspuns se lungea necontenit. Am avut tot timpul impresia că ofiţerii din Grupa Militară ştiau mai mult decât arătau despre ceea ce se întâmpla sub ochii noştri. Mi-am exprimat fără fereală îndoielile şi pentru că Securitatea nu mai exista, un „coleg” mi-a dus vorbele până la comandantul militar care a adăugat încă o faptă cazierului deja existent. Îmi purta sâmbetele dinainte de rebeliune. Ne mai ciocniserăm pe traiectorie. Atitudinea mea îl deranja, mârâiam şi dădeam semne de nesupunere. Aştepta doar momentul potrivit ca să scape de mine, aşa cum scăpase de alţii, chiar de un director care se opunea deschis, cu argumente solide, promovării unor măsuri aberante dispuse de domnia sa. Timpul i-a luat-o înainte.
Buba s-a spart în ziua de 29 decembrie 1989 când am avut un conflict verbal cu comandantul militar. Schimbul de replici tăioase, apăsate, la care au asistat mai mulţi civili, dar şi militari, a fost urmat de o scrisoare deschisă redactată, dactilografiată, semnată olograf şi multiplicată de mine. Urma să o afişez pe holuri, la loc vizibil. N-am mai apucat. Secretara directorului general m-a dat în vileag. Avea acces la copia documentului păstrată în memoria aparatului Xerox. A depus-o numaidecât pe biroul destinatarului şi evenimentele s-au precipitat. Antecedentele, îndrăzneala de a-l înfrunta în public, scrisoarea deschisă, l-au scos din pepeni pe tovarăşul colonel, altfel foarte calm, făcându-l să ia decizia… de a mă aresta. Fără ştirea conducerii civile n-a îndrăznit să-şi ducă gândul la bun sfârşit, deşi în „condiţii de pace” ar fi făcut-o de capul lui. Doi dintre cei care au asistat la pregătirea acţiunii (B.P. şi S.L.), oameni serioşi, cu toată mintea acasă, m-au avertizat, m-au scos imediat din clădire şi m-au trimis aţă la Ministerul Energiei Electrice. Îl informaseră pe V.P., ministru adjunct, despre intenţia comandantului militar de a aresta un salariat civil. Mă aştepta. Dăduse dispoziţie la poartă să mi se permită accesul şi să fiu condus la cabinetul dânsului. M-a primit imediat.
– Ce-ai făcut tinere?
I-am povestit în detaliu istoria relaţiilor mele cu tovarăşul colonel, ce s-a întâmplat în acea zi, cum s-a ajuns la conflict, ce ne-am spus unul-altuia … totul aşa cum a fost. A citit scrisoarea şi a zâmbit.
– Tu ai dreptate, nu spun că ai greşit, doar că ţi-ai asumat un risc prea mare! Puteai să fii mai înţelept!
– Mi s-au urcat libertatea şi democraţia la cap!
A râs amar, cu subînţeles. Părea totuşi îngrijorat. După câteva clipe de tăcere a continuat:
– Vremurile sunt tulburi şi omul e periculos. A venit la noi din structurile de informaţii ale armatei. Uite cum facem. Nu te mai întorci la birou decât atunci când S.L. sau şeful tău te cheamă. E bine să nu stai acasă. Te muţi la prieteni sau la rude… te descurci! Îi informezi pe cei doi unde şi cum poţi fi găsit. De restul mă ocup eu.
Ne-am despărţit urându-ne de bine şi de sănătate. Seara i-am făcut o vizită scurtă unui om foarte drag mie. Inteligent, cu o cultură impresionantă, absolvent al facultăţilor de matematică şi de energetică, sensibil, un admirabil coleg şi prieten, N.G. îmi era şef. L-am pus în temă şi am stabilit cum vom ţine legătura. Aşa am ajuns să trec pragul dintre ani în clandestinitate.
Ziua de 31 decembrie mi-a adus o veste bună. N.G. m-a înştiinţat că după sărbătoarea Anului Nou îmi pot relua activitatea. Conducerea militară fusese oficial înlăturată (Decretul-Lege nr.9 din 31 decembrie 1989, emis de Frontul Salvării Naţionale/M. Of. nr. 9/31 dec. 1989). Revelionul a fost astfel mult mai frumos şi şampania Zarea mult mai bună.
Cam asta era încărcătura cu care marţi, 2 ianuarie 1990, am revenit la rosturile mele. În cele trei zile cât am lipsit universul profesional şi uman în care mă simţeam acasă se schimbase. O relaxare nesănătoasă se aşternuse peste majoritatea colegilor mei. Dispăruseră ca prin farmec seriozitatea şi responsabilitatea cu care tratau sarcinile de serviciu. Nu-i mai recunoşteam
Prin birouri bătea vânt de libertate, dar nimeni nu ştia încotro s-o apucăm. Geaba libertate! În numele democraţiei unii credeau că pot face doar ce le trece lor prin cap. Bâlbele politice de sorginte populistă ale emanaţilor de la cârma ţării le dădeau apă la moară.
Organizarea şi confirmarea la toate nivelurile a Consiliilor Frontului Salvării Naţionale care luau locul structurilor defunctului P.C.R., dreptul angajaţilor de a impune-desemna-numi-alege conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor, răfuieli şi reglări de conturi cu „şefii comunişti” alungaţi de nişte „nimeni în drum”, conducere temătoare, ezitantă, incapabilă să împiedice abuzurile, ascensiunea vertiginoasă a mişcării sindicale sub conducerea unora care nu-şi găsiseră rostul într-un sistem ordonat şi riguros ca cel electroenergetic, ….. toate astea se prăvăleau peste noi la începutul anului 1990. Eram năuci, nehotărâţi, lipsiţi de voinţă, incapabili de a trece la acţiune. Simţeam că nu e bine şi că lăsându-ne în voia valurilor vom eşua.
Din primăvară au început să ne dea târcoale marile companii de electricitate din Europa, ba şi una din Canada: Hydro-Québec. Veneau ca muştele la miere. Nechemate. Nu prea pricepeam ce vor. Vizitele lor nu se materializau cu nimic. Ne întâlneam cu delegaţiile, le prezentam, aşa cum ne pricepeam mai bine, activitatea noastră, îi plimbam pe la obiective energetice importante, dar şi pe la cele turistice, îi omeneam cum se cuvine iar la sfârşit vorbe frumoase, câte o strângere de mână, ura şi la gară. După vreo două experienţe de-astea am început să mă dumiresc. Oamenii căutau chilipiruri în ţările est-europene, scăpate din mâna Moscovei.
La un moment dat ne-a vizitat o delegaţie de la Hydro-Québec, Canada. Companie mare, importantă pe piaţa de energie electrică a Americii de Nord. Ambasada Canadei a acordat o atenţie specială vizitei pe care a pregătit-o în cele mai mici detalii. Companiile europene nu au beneficiat de asistenţa ambasadelor, au fost pe cont propriu.
Am avut onoarea să mă ocup îndeaproape de acest eveniment. Lucrasem cu străini şi înainte de 1989. Veneau şi atunci specialişti de la furnizorii de echipamente şi tehnologii ale căror produse le foloseam. Colaboram cu ei de la egal-la egal. Cu unii aveam relaţii de prietenie. Corespondam cu capitaliştii, ne întâlneam cu ei la Târgul Internaţional Bucureşti (T.I.B.), primeam periodic documentaţii tehnice foarte utile, eram pentru ei parteneri valabili. Ne înţelegeam perfect în engleză sau în franceză. Pe lângă ce învăţase fiecare în şcolile prin care a trecut, mulţi dintre noi erau absolvenţi ai cursurilor postuniversitare organizate la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. Nu aveam emoţii, cunoşteam foarte bine mersul.
Şi iată-ne faţă-în faţă cu oaspeţii canadieni. Cu toate că pe parcursul pregătirii vizitei, funcţionarii ambasadei ne-au testat discret capacitatea de a comunica liber măcar în una din cele două limbi vorbite pe teritoriul Canadei, am avut totuşi surpriza să constatăm că printre cei veniţi tocmai din America de Nord se afla şi un român. Adrian M. era evreu originar din România, stabilit în Canada. La Hydro-Québec ocupa funcţia de „consilier pentru dezvoltarea pieţei”. Vorbea perfect româneşte şi ăsta era un bonus la argumentele care justificau includerea lui în delegaţie.
Onest, prietenos, simpatic şi haios, omul ne-a avertizat din capul locului, glumind evident, să avem grijă ce vorbim între noi pentru că el înţelege tot. Nu ne-am ferit nicio clipă. Împreună cu el am coordonat programul vizitei, i-am însoţit peste tot, ne-am cunoscut mai bine şi ne-am apropiat sufleteşte.
Urmând destinul naţiei lui, pe la începutul anilor ʼ50 a plecat în Israel. Era tânăr, apucase să guste şi să aprecieze viaţa bucureşteană. Tânjea după oraşul pe care îl părăsise cu mulţi ani în urmă şi în care, până atunci, nu a mai avut ocazia să se întoarcă. Cuprins de melancolie îmi povestea despre cârciumile Dudeştiului. Nu-şi mai amintea detalii, dar l-am ajutat eu. S-a înviorat brusc. A trebuit totuşi să-l avertizez că Dudeştiul ştiut de el nu mai există.
Avea în Bucureşti o rudă mai de departe şi dorea să o viziteze. Într-o după amiază, cu aprobarea conducătorului delegaţiei canadiene, i-am dat o maşină care să-l ducă, să-l aştepte şi apoi să-l aducă… la o cârciumioară de mahala acolo unde, în tihnă, să petrecem câteva ceasuri. Pentru acest ultim popas nu am cerut nicio aprobare. A.M. era oficial în vizită la rude.
Gazdele, doi dintre vechii mei prieteni, cărora le-am povestit despre nostalgiile bucureştene ale invitatului, ne-au răsfăţat. Ambianţa sonoră (mai ales cea lăutărească), ţuica de Muscel aurită în butoi de dud şi băută din cinzeacă, mizilicurile, preparatele măcelăreşti şi de zalhana, vinurile de Odobeşti şi de Panciu, toate astea l-au surprins plăcut pe Adrian. S-a regăsit imediat într-una din cârciumile Dudeştiului anilor ʼ50. Nu-i venea să creadă!
Conversaţia s-a animat de îndată. Cei doi cârciumari, absolvenţi străluciţi ai şcolii Vitanului, ne-au ţinut isonul. Poveşti, amintiri, glume, bancuri, comentarii şi inevitabil… chestiuni profesionale. Vizita se apropia de sfârşit. Până atunci urmase modelul ştiut şi se îndrepta către un final pe care îl mai trăisem: vorbe frumoase, strângeri de mână, ura şi la gară.
I-am împărtăşit fără reţinere constatarea mea întrebându-l direct de ce s-au ostenit şi au bătut drumul până la noi. Pe îndelete, cu româneasca-i înnobilată de accentul inconfundabil al vorbitorilor de idiş, mi-a ţinut o lecţie straşnică pe care încerc să o sintetizez în cele ce urmează.
Hydro-Québec intenţiona să intre pe piaţa europeană de energie electrică, doar că aceasta era dominată de câteva companii mari, puternice, care nu ar fi permis o astfel de îndrăzneală. Strategii canadieni au socotit că prăbuşirea sistemului comunist a creat o piaţă încă neocupată, adică o bună oportunitate pentru planurile lor şi au venit să vadă despre ce este vorba.
România a fost singura ţară din C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – organizaţie economică a statelor comuniste europene) care a încălcat monopolul tehnologiilor nucleare sovietice şi a ales o altă cale. După semnarea contractului cu A.E.C.L. (Atomic Energy of Canada Ltd.) pentru construirea Centralei Nucleare de la Cernavodă şi echiparea acesteia cu reactoare canadiene tip CANDU, tranzacţie facilitată de China care a intervenit în favoarea noastră, energetica românească avea nume bun în Canada iar specialiştii ei erau apreciaţi şi respectaţi.
Membrii delegaţiei aveau ceva informaţii despre sistemul electroenergetic românesc. Nu prea multe şi nu prea detaliate, dar corecte. Interesul lor se concentra pe activitatea de distribuţie – furnizare a energiei şi în consecinţă pe reţelele electrice de toate categoriile. Au constatat cu oarecare surprindere că sistemul nostru de transport şi distribuţie este puternic, bine structurat pe niveluri de tensiune (0,4 kV ÷ 750 kV), cu o arhitectură judicioasă şi că acesta acoperă în mod echilibrat întregul teritoriu. Învechit ce-i drept, dar foarte bine întreţinut, funcţiona ca parte a Sistemului Interconectat Est European – S.E.I. Avea legături cu sistemele electrice ale tuturor statelor vecine.
În legătură cu sistemul nostru electroenergetic, Adrian mi-a mărturisit că alte două performanţe româneşti, despre care ei nu ştiau nimic, au creat delegaţiei canadiene o puternică impresie.
La data de 8 iunie 1986 au fost puse sub tensiune la 750 kV Staţia electrică 750/400 kV Isaccea (România) şi Autotransformatorul nr. 1 (AT 1) 750/400 kV cu alimentare în schema finală din Staţia electrică 750 kV Yuzhnoukrainsk (R.S.S. Ucraineană – U.R.S.S.) prin Linia Electrică Aeriană de 750 kV (LEA 750 kV) Yuzhnoukrainsk – Isaccea. LEA 750 kV Isaccea – Vetrino (Varna), până la graniţa cu Bulgaria, a fost pusă sub tensiune în ziua de 30 decembrie 1986.
România intra astfel în clubul select al ţărilor care construiseră şi aveau în exploatare instalaţii de transport şi de transformare a energiei electrice la tensiunea de 750 kV. Se afla pe locul 5 (cinci) în Europa, după U.R.S.S. (1970), Ungaria (1978), Suedia (1982), Polonia (1985) şi pe locul 9 (nouă) în lume.
Echipamentele primare şi secundare specifice tensiunii de 750 kV erau importate din U.R.S.S. Concepţia, proiectarea, construirea instalaţiilor, punerea în funcţiune şi exploatarea acestora au fost rodul inteligenţei, muncii, efortului şi dăruirii specialiştilor români.
Canada a deschis drumul instalaţiilor de transport a energiei electrice la foarte înaltă tensiune (750 kV). Premiera mondială a avut loc în 1965. I-am însoţit la Isaccea. Ascultau explicaţiile în tăcere şi li se citea uimirea pe chip. Vedeau şi se minunau.
A doua ispravă care le-a reţinut atenţia a fost funcţionarea pe durată lungă a unui sistem electric (Sistemul Energetic Naţional – S.E.N.) cu frecvenţă scăzută mult sub valoarea de 50±0,5 Hz unanim considerată ca periculoasă pentru stabilitatea acestuia. Valoarea de 46,54 Hz (9 noiembrie 1988, ora 20:00:00) i-a cufundat în muţenie. Întrebau zilnic cum am făcut şi le ofeream de fiecare dată acelaşi răspuns: „Profesionalismul meseriaşilor şi voia Bunului Dumnezeu”. Altul nici nu aveam. Greu de înţeles că am menţinut stabilitatea prin gâtuirea voluntară, fără nicio noimă, a consumului, producând cu bună ştiinţă pagube şi suferinţe imense.
Dar nu starea tehnică a instalaţiilor îi preocupa în primul rând pe cei veniţi în ospeţie, ci piaţa românească de energie electrică. Judecând după numărul de consumatori şi după cantitatea de energie utilizată de aceştia, era atractivă. Îi punea însă în mare încurcătură… lipsa pieţei. Am abordat subiectul cu invitatul meu şi românul din el m-a lămurit cum stau lucrurile:
– Acesta este motivul pentru care toţi cei care v-au dat târcoale au plecat aşa cum au venit. Şi noi vom face la fel. Construirea pieţei presupune un efort financiar semnificativ, muncă multă şi decizii dure, nepopulare, cu un mare potenţial conflictual. Cine poate spune cum va reacţiona economia românească şi încotro o va apuca regimul politic? Capitaliştii nu-şi asumă astfel de riscuri. Sunteţi obligaţi să vă descurcaţi singuri. Ajutorul are şi el un preţ. Când veţi isprăvi, vă vor vâna ca pe o pradă valoroasă, fără milă şi fără scrupule. În afaceri nu există prietenie, afecţiune, generozitate, nu există sentimente. Există doar interese. Depinde doar de voi, poporul român şi de conducătorii pe care îi alegeţi ca să nu vă lăsaţi prădaţi. Altfel, vă vor lua pe de-a moaca sau pe bani foarte puţini. Hydro-Québec va transmite prin ambasadă o invitaţie oficială pentru un grup de specialişti români pe care îl găzduim timp de o săptămână, pe cheltuiala noastră, pentru a se familiariza cu organizarea şi funcţionarea unei companii capitaliste de electricitate şi a unei pieţe concurenţiale de energie electrică. Voi avea grijă să faci parte din acel grup.
Aici am pus capăt celor profesionale şi am revenit la cele lumeşti. Înainte de a ridica şedinţa, micul taraf al cârciumei i-a dedicat câteva melodii evreieşti care se cântau pe Dudeştiul rămas în sufletul lui. Asta ne-a făcut mai fraţi.
Adrian M. s-a ţinut de cuvânt. Invitaţia a venit şi eu figuram în componenţa delegaţiei. Nu mai era mult pînă la plecare. Primisem deja paşaportul de serviciu şi urma să-mi ridic diurna de la B.R.C.E. (Banca Română de Comerţ Exterior). Într-o zi, la prima oră, m-a chemat directorul general I.C. şi făcând aplicaţiunea principiului „tu pe alt tabel eşti” m-a înştiinţat că eu nu voi mai face deplasarea. Singura explicaţie a fost:
– Eşti tânăr! Mai ai timp să ajungi în Canada!
Da, eram tânăr, pentru unii chiar scandalos de tânăr. De atunci, în fiecare zi m-am lepădat de acest condamnabil defect. O fac şi acum, dar în Canada n-am avut timp să ajung.
Şi a mai trecut ceva vreme. România negocia cu Banca Mondială un împrumut destinat reabilitării/modernizării marilor centrale electrice pe cărbune, dar şi a altor componente ale S.E.N. aflate în suferinţă.
La Washington, D.C. nişte bancheri, funcţionari ai numitei instituţii bancare, se perpeleau de grija siguranţei în funcţionare a reţelelor electrice româneşti. Pentru a-şi ostoi chinul au decis, cu o admirabilă generozitate, să ne acorde un ajutor de urgenţă, nerambursabil, „pentru înlocuirea unor echipamente de înaltă tensiune a căror stare tehnică punea în pericol funţionarea sigură a S.E.N.”
Am primit vestea cu reţinere, mai precis cu un entuziasm temperat. Mă tot întrebam cât o să ne coste ajutorul ăsta, care altfel pica bine şi de ce ni se limita folosirea lui doar la „înlocuirea unor echipamente de înaltă tensiune”. Suma nu era mare, dar nici mică. Ne permitea să eliminăm măcar câteva dintre cele mai ameninţătoare „puncte slabe şi periculoase”.
Un reprezentant al băncii urma să ne instruiască asupra felului în care vom ajunge la bani. În ziua sorocită s-au adunat în Sala de Consiliu toţi cei de la Biroul Tehnic, Serviciul Exploatare, Biroul Import-Export, Serviciul Investiţii, care într-un fel sau altul, puteau fi implicaţi în săvârşirea lucrării. Mobilizare serioasă, nu glumă!
Astfel participanţii, printre care mă aflam şi eu, au avut privilegiul să-l întâlnească pe domnul C.S. Chr. de la Departamentul Tehnic pentru Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord al Băncii Mondiale, specialist principal în domeniul energiei electrice. Când s-a prezentat a simţit nevoia să precizeze că e grec. Nu ştiu de ce a făcut-o. Pentru ce trebuia să ducem împreună la bun sfârşit nu avea nicio relevanţă.
Pe fondul scepticismului meu, auzindu-l, îndată mi-am amintit de avertismentul lui Vergilius: „Timeo Danaos et dona ferentes” (Mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri), m-am revoltat şi în gând L-am întrebat pe Dumnezeu: De ce Doamne ai trimis tocmai un grec?
Întâlnirea a fost scurtă. Instructorul nostru, elegant, calm, amabil, avea darul conciziei şi nici prea multe nu erau de spus. Din capul locului i-am tăiat elanul întrebându-l dacă ajutorul acoperă şi înlocuirea altor componente a căror stare tehnică ne îngrijorează. S-a uitat lung la mine şi zâmbind mi-a răspuns hotărât: Nu!
Procedura debuta cu desemnarea echipamentelor şi cu redactarea unei note de fundamentare a necesităţii şi a urgenţei înlocuirii acestora. Serviciul Exploatare şi Biroul Tehnic şi-au mobilizat forţele. În două zile am fost gata. Nici nu era greu, a durat mai mult traducerea. Foloseam de mulţi ani un sistem de urmărire a comportării în exploatare a celor mai importante echipamente, aparate şi materiale din reţeaua de înaltă tensiune. Prin Planul Tehnic finanţam o lucrare de asistenţă tehnică în cadrul căreia Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice – ICEMENERG le monitoriza. Cei mai buni specialişti efectuau probe şi încercări oferindu-ne în mod operativ informaţiile pe care ne fundamentam deciziile (lucrări de întreţinere înainte de termen, lucrări de recondiţionare, înlocuire).
Încercând să utilizăm cât mai eficient banii disponibili am nominalizat nişte echipamente din două staţii electrice mari, de 400 kV, care asigurau interconectarea cu sistemele electroenergetice vecine. Nota de fundamentare era susţinută cu argumente serioase, greu de contestat. Fiecare afirmaţie avea în spate rapoarte tehnice, buletine de încercare, expertize…
Pentru analizarea documentului, banca a trimis doi specialişti cu pregătire tehnică specifică. Ne-am întâlnit, am discutat totul punct cu punct, am dat explicaţii, i-am însoţit în cele două staţii electrice şi în final au aprobat, fără modificări sau observaţii, Lista de Echipamente şi Nota de Fundamentare.
Am avut astfel liber să trecem la pasul următor: întocmirea specificaţiilor tehnice. Împreună cu colegii de la „Exploatare” ne-am apucat de lucru. Experienţa utilizării îndelungate a echipamentelor de înaltă tensiune româneşti nu ne permitea să păstrăm jos ştacheta calităţii. Doream să punem capăt chinului.
Cunoşteam produsele marilor companii europene ASEA-Brown Boveri (ABB), Haefely, Siemens, Micafil… , primeam periodic de la acestea documentaţii tehnice la zi, aveam contacte personale cu specialiştii lor şi nu ne-a fost greu să întocmim nişte specificaţii tehnice pretenţioase, de nivel ridicat, aşa cum existau în lumea spre care priveam cu jind.
Aveam în exploatare câteva echipamente de 220-400 kV, instalaţii şi aparate, produse de una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate companii occidentale. Erau de o calitate ireproşabilă. Când am fost gata i-am căutat pe prietenii noştri de la acea companie. Le-am spus la ce lucrăm şi ce echipamente produse de ei ne interesează atenţionându-i că Banca Mondială ne pune la dispoziţie o sumă fixă, nerambursabilă, în care trebuie să ne încadrăm. Ne-au solicitat specificaţiile tehnice şi ne-au promis că vor analiza şi vor încerca să găsească o soluţie.
Răspunsul a venit repede şi a fost favorabil. Nu era o întâmplare, o potriveală. Au pus umărul să ne ajute având în minte colaborarea anterioară, relaţiile personale cu specialiştii români şi situaţia grea în care se afla România. Urma ca atunci când formalităţile cu banca se vor încheia să facem o solicitare oficială. Mai în glumă, mai în serios, ne-au avertizat să nu sărbătorim succesul până ce nu vom avea în mână documentele semnate de cei care dădeau banii.
Generosul nostru binefăcător, Banca Mondială, dorea să aprobe şi să-şi însuşească specificaţiile tehnice. Pentru săvârşirea acestei lucrări cei doi tehnicieni, pe care îi ştiam, au revenit la Bucureşti.
Întâlnirea cu domniile lor a fost agitată. Citeau, se uitau unul la altul şi li se vedea uimirea pe chip. Probabil nu se aşteptau ca nişte „săraci”, „coborâţi din copac în decembrie ʼ89”, să ştie atâtea lucruri şi să aibă pretenţii aşa de mari. Ne-am dat seama repede că specificaţiile întocmite de noi nu le erau pe plac şi nu înţelegeam de ce încercau să le „îndulcească”.
Am negociat la sânge. Ştiind că cine plăteşte lăutarii conduce hora, am acceptat un compromis optim, dar la condiţiile tehnice esenţiale n-am cedat nimic, au rămas aşa cum erau formulate. În sfârşit, după două zile chinuitoare am semnat forma finală, acceptată de ambele părţi, a documentelor.
La despărţire cei doi ne-au înştiinţat când ne vom reîntâlni cu domnul C.S. Chr. pentru a conveni asupra parcursului comercial al ajutorului. Intrau în scenă colegii de la „Import-Export”. Câteva zile am revenit la treburile noastre curente. Răgazul, altfel binevenit, a trecut repede.
În sala de consiliul, aşteptându-l pe vestitorul banilor, comentam cu colegii şi am căzut de acord că după „meciul” cu tehnicienii mondialilor nu se mai putea întâmpla nimic special.
Elegant, calm, amabil, grecul ne-a mulţumit pentru colaborarea de până atunci (sic!) şi a intrat în subiect. Nu eram atent pentru că nu prea mă interesau spusele dumisale. Deznodământul operaţiunii se apropia. Misiunea mea se încheiase. Totuşi o afirmaţie m-a făcut să ciulesc urechile. Preciza interlocutorul nostru că în cazul în care suma disponibilă nu acoperă valoarea tuturor echipamentelor, vom fi nevoiţi să renunţăm la o parte din ele. Am avut pornirea să reacţionez, dar nu am apucat să o fac. Cineva din sală mi-a luat-o înainte. I-a spus că am verificat cu cei de la ………. şi aceştia ne-au confirmat că pot livra toate echipamentele în limita sumei pe care Banca Mondială urma să ne-o acorde ca ajutor nerambursabil.
A fost ca un trăsnet. Era paralizat. I-au trebuit câteva momente pentru a se dezmetici. Cu un zâmbet chinuit, pe un ton ezitant care se dorea ferm, a fost obligat să ne dezvăluie mai repede decât era programat că „Banca are dreptul să desemneze furnizorul echipamentelor şi să negocieze cu acesta contractul de achiziţie”.
Mi-a venit rândul să încremenesc. Am crezut că englezeasca mea îmi joacă feste şi l-am rugat să repete. Înţelesesem bine. Era clar că Banca Mondială tocmai ne „ajuta” să transferăm o sumă frumuşică în contul unei companii de care interesele unor „gulere albe” erau legate iar noi ne puneam de-a curmezişul. Refuz şi acum, după treizeci de ani, să cred că cineva a luat atunci „para-ndărăt”. Ăsta era preţul ajutorului! Şi-au bătut joc de munca noastră şi ne-au înşelat buna-credinţă. Mă simţeam umilit. Era prea mult.
Nu vream să fiu părtaş la mizeriile pe care le simţeam venind şi am decis să-mi caut alt drum. Aşa se face că la puţin timp am acceptat oferta de a mă întoarce de unde plecasem, la Întreprinderea/Filiala de Reţele Electrice Bucureşti – I.R.E.B./F.R.E.B. M-a ajutat Banca Mondială!
scris de C. D. Mocanu
Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze, fântâni, terenuri sportive…) definit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora (braţe, stâlpi, coronamente speciale, armături), reţea de alimentare dedicată (gaz, electricitate…), alte accesorii, combinate şi dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, face parte din zestrea de civilizaţie şi progres a oricărei aşezări umane.
Dacă nu putem spori această moştenire, măcar să nu o risipim, să nu lăsăm ignoranţa, nepriceperea, neglijenţa, uitarea… prostia să ne sărăcească trecutul. Acesta a fost imboldul care m-a făcut să las acum mărturie, pentru început, atât cât pot şi cât mă pricep, despre iluminatul electric al Bucureştilor de odinioară. Iluminatului cu „gaz aerian” îi este dedicat ciclul „Felinarele Bucureştilor de altădată”, dar acesta se află încă pe o lungă listă de aşteptare.
Celor două lămpi despre care vom povesti în cele ce vin le-am fost naş. Eu le-am botezat. Au spart întunericul nopţilor bucureştene (şi nu numai) în anii ʼ60-ʼ70. Nu ştiu cum le „alintau” meseriaşii iluminatului public. Erau urâte, urâte rău. Nu-mi amintesc să le fi văzut pe undeva. Asta nu înseamnă că n-au existat. Documentele stau mărturie.
„Cubul” şi „Farfuria zburătoare” fac parte din categoria lămpilor pitice instalate la nivelul solului sau la înălţime mică (max. 700-800 mm.). Acestea sunt folosite la realizarea iluminatului ambiental, ornamental-decorativ, care marchează-delimitează spaţiile pietonale din parcuri şi grădini sau care pune în valoare diverse amenajeri peisagistice (peluze, pergole, pâlcuri de arbori şi arbuşti…), monumente, fântâni… Uneori, în funcţie de fantezia proiectanţilor şi a utilizatorilor, lămpile pitice sunt cocoţate pe stâlpi tip lampadar cu înălţimea de cca. 2-3 m.
Alteori, lămpi gândite şi realizate să-şi găsească locul în vârful unui suport vertical înalt sunt coborâte la sol. Nu totdeauna rezultatul este cel scontat. Sunt rare cazurile în care astfel de improvizaţii întrunesc deodată calităţile estetice şi pe cele luminotehnice ale unui iluminat care să bucure deopotrivă sufletul şi privirea.
În configuraţie standard lămpile de care facem vorbire foloseau ca sursă de lumină becurile cu vapori de mercur de înaltă presiune de 80 W sau de 125 W (vezi tabelul).
Am căutat vreme îndelungată, fără niciun rezultat, imagini cu cele două pitice. Când aproape că-mi pierdusem nădejdea, am găsit. Câte una pentru fiecare.
Potrivit ca nuca-n perete, prin 1976 „Cubul” îşi făcea de lucru în preajma Catedralei Arhiepiscopale din Alba Iulia (Catedrala Reîntregirii). Nefericită alegere!
Ceva mai târziu, probabil după 1980, o „Farfurie zburătoare” a aterizat la Vatra Dornei în vârful unui pălimar (adică lampadar) şi a zăbovit acolo.
De această dată doar atât s-a putut!
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.
Nu de cai morţi! Nuuu…! De ghiuden! Sau de ghiudem! Ambele versiuni sunt acceptate şi denumesc un cârnat picant, crud-uscat, chiar foarte uscat, preparat din carne de vită, de oaie şi de porc în diverse combinaţii din care nu lipsesc amestecurile savante şi secrete de condimente. După ce cărnurile tocate au fost îndesate în maţe de vacă „bine grijite”, capetele fiecărui cârnat se leagă dimpreună, nu prea strâns, ceva mai lărguţ şi se presează căpătând astfel forma unei potcoave.
Eu folosesc varianta „Ghiuden” pe care am preluat-o de mic de la măcelarii şi mezelarii din familia mea. Specialiştii spun că denumirea asta a fost împrumutată de noi din limba turcă. Am constatat însă că cei doi termeni cu care s-ar înrudi nu au nici în clin-nici în mânecă cu ceva ce s-ar putea mânca. Le dau totuşi crezare deoarece, pe lângă originea cuvintelor, ei studiază şi evoluţia formei şi a înţelesului lor.
Ghiudenul nu este neaoş românesc. I-am adăugat probabil, ca şi în alte cazuri, ceva specific nouă. Sorgintea acestuia şi-o dispută turcii, armenii şi tătarii. Unii afirmă că ar fi un produs balcanic. Cred că dacă e bun, nici nu mai contează! Să fie primit!
În perioada interbelică şi încă puţin după aceea, ghiudenul era un „mezelic de ţuică, lângă o telemea şi o măslină, cu niscai «icre moiu»”, nelipsit din cârciumile de mahala. Potcoavele atârnau la loc de cinste ispitindu-i pe pofticioşii cu gâtul pâlnie de argint.
Nu exista carmangerie în care, alături de alte bunătăţi, să nu se găsească ghiuden. Îl preparau micii negustori specializaţi şi măcelarii pricepuţi. Marile fabrici de mezeluri ale vremii nu se înghesuiau să-l producă. Nu era foarte profitabil: costuri mai mari, ciclu lung de fabricaţie, pierderi mari în greutate prin procesul de maturare-uscare, preţ adaptat puterii de cumpărare a mahalagiilor – principalii consumatori, vânzare greoaie, profit mic.
 
Cum ce e bun şi lui Dumnezeu îi place, ghiudenul a pătruns timid şi în viaţa celor cu gusturi mai rafinate. În 1937, pe masa de Crăciun pusă la cale de un „negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor” care avea ca invitaţi industriaşi cunoscuţi, mari comercianţi, ofiţeri, ambasadori, printre „bucatele uşoare şi reci înainte de cele grele şi calde” se afla „neapărat” şi sărăcăciosul ghiuden:
„Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu mastică de Chios, începeau să umple masa. Ouă umplute, cu o pastă pe bază de ficat de pasăre al cărei secret s-a pierdut, unele poate cu anşoa, decorate cu frunzuliţe de pătrunjel sau murături, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, caşcavaluri, Camembert. Totul aşezat pe platouri mari de alpaca argintată! Măsline marinate, nu din cele negre. Se aduceau sticlele de ţuică, neapărat de Văleni şi Piteşti”.
Când era în zaua lui, tata-mare, Anghel Tănăsescu-Anghimoft, măcelar cu carnet de lucrător, membru cu acte în regulă al breslei, prepara o cantitate însemnată de ghiuden şi o făcea ca nimeni altul. I se dusese vestea. Îl cunoşteau toţi cârciumarii Foişorului, Dudeştiului, Vitanului şi Laboratorului. Erau clienţii lui şi cumpărau toată cantitatea de „potcoave” disponibilă.
După Naţionalizare a început să se strângă şurubul. A rămas fără piaţă de desfacere, dar s-a adaptat şi se mulţumea cu puţin. Vindea cantităţi mici, cu fereală, numai celor cunoscuţi, în rest îşi îndestula numeroasa familie.
L-am urmărit de multe ori lucrând. Mi-au rămas în memorie imagini despre ingrediente, despre ce şi cum săvârşea, dar n-am reţinut secrete (cantităţi, combinaţii, proporţii…). Eram prea mic, nu ştiam să întreb şi nici nu mă interesa… decât produsul final. Unchiul meu Lică, fratele mamei, unul dintre cei trei băieţi ai lui Anghimoft, mezelar la „Fraţii Rochus”, şi-a dorit să pătrundă tainele ghiudenului şi a ucenicit pe lângă taică-su.
Era un om dificil, răutăcios, din cale afară de zgârcit, de ahtiat după bani. Îi încolţise în minte să-şi concureze propriul tată şi să-i sufle „afacerea”, oricum muribundă. Bunicul, uns cu toate alifiile, ştia ce are la uşă şi ca un adevărat maestru, nu l-a învăţat chiar tot. Făcea şi Lică ghiuden, nu era rău, dar îi lipsea ceva, acel ceva care nu-i fusese dezvăluit.
Nu mi-a trecut niciodată prin cap să-l prepar eu însumi. Doar din curiozitate am căutat totuşi reţete care să se potrivească cât de cât cu ceea ce deja ştiam. Una singură s-a aşezat mulţumitor peste exigenţele mele. Toate celelalte, inclusiv cea tratată din goana calului de Radu Anton Roman, sunt departe. Rezultatul lor poate fi orice, numai ghiudenul pe care eu îl ştiu, nu.
Este o reţetă coborâtă tocmai din târgul Botoşanilor unde o comunitate veche de armeni prepara, se spune, cel mai bun ghiuden. Poate că era chiar aşa! A ajuns până la noi într-o monografie a oraşului scrisă în 1932 de botoşăneanul Tiberiu Crudu.
Autorul începe tranşant:
”Ghedem bun de Botoşani nu mai există în comerţ. Tot ce se fabrică acum (în 1932) e contrafacere, nu mai corespunde la ceia ce a fost în trecut”.
Şi apoi continuă dezvăluind reţeta:
”Adevăratul ghedem se face dintr-un amestec de carne de oaie, vacă şi de porc. Carnea de oaie predomină, apoi cea de vacă şi la urmă cea de porc, din care nu se pune multă, pentru că-i dulce. Şi pentru carnea de oaie se caută anume batalii, căci miroasă mai puţin. Carnea de vacă nu trebuie să fie de vită îngrăşată cu borhot că nu-i bună, ci de vită crescută pe câmp şi tânără. Carnea de porc şi ea nu trebuie să fie grasă. După ce se aleg cărnurile se toacă împreună se pune piper, zamă de usturoi, chimion şi se frământă până se face o alifie. După frământare aluatul cărnos se lasă o noapte ca să-şi ieie tot sarea şi mirosul. A doua zi se umplu în fundacuri (n.r. – burdufuri) mai mari sau mai mici se dau cu sucitorul pentru a se lăţi şi se anină la svântat subt ştreaşine la umbră nu la soare. Svântatul ţine o săptămână. Dimineaţa fundacurile se dau cu sucitorul ziua stau la vânt, sara pe pun la teasc. După svântare fundacurile se pun la fum rece în pod unde ele tot fermentează puţin şi cresc. Se coboară din când în când şi se dau cu sucitorul. Uneori trec şi trei-patru luni până sunt gata. Un ghedem în adevărat bun, trebuie să fie lucios la tăiere şi cuţitul cu care tai să n-arunce miros greu când îl pui la nas. Carnea trebuie să aibă culoarea roşcată, gust plăcut de mirodenii multe”.
Prepararea ghiudenului era o activitate sezonieră. Anghel Anghimoft se apuca de treabă toamna târziu, când pişca frigul şi soarele nu mai avea putere.
Materia primă, carnea de vacă, de oaie şi de porc şi-o alegea singur după criterii doar de el ştiute. La câtă carne îi trecea prin mână, îşi permitea. Habar n-am ce pondere avea fiecare din cele trei în amestecul final şi nici ce bucăţi folosea. Carnea era singura componentă pe care o cântărea. Se slujea de o balanţă cu un singur talger, ingenioasă aplicaţie practică a pârghiei. Pe toate celelalte le cântărea din ochi şi le corecta efectul prin degustări repetate. Cât despre carnea de batal, ce să zic? Batalul este un berbec castrat pentru ca astfel calitatea cărnii să se îmbunătăţească şi să i se atenueze mirosul specific. Nu prea cred în povestea asta. Carnea de oaie pregătită cu meşteşug nu are nici gust, nici miros supărător.
Până spre sfârşitul anilor ʼ60, împreună cu Nicu Metz, prietenul lui din copilărie, angrosist de carne, a avut vreo 50 de oi pe care le ţinea la un cioban din Baloteşti. Sunt convins că nu-şi mutila berbecii pentru atâta lucru. Tăia toamna câteva, păstra ce păstra pentru „potcoave” şi restul mergea la pastramă, o altă specialitate a casei. Prezenţa cărnii de oaie în compoziţie era discretă, cât să o înnobileze cu delicate insinuări gustative şi nu-i deranja decât pe cei foarte sensibili.
Nu toca mai mult de 10-12 kg. o dată. Ar fi fost dificil de omogenizat amestecul. Avea o maşină de tocat profesională, asemănătoare cu cea obişnuită, de bucătărie, dar mai mare, acţionată manual, cu bine cunoscuta manivelă, printr-un angrenaj multiplicator care înlesnea efortul. Folosea o sită cu găuri mărunte şi făcea o tocătură mai fină decât tocătura pentru cârnaţi.
Urmau condimentele. Alese şi combinate cu meşteşug, mlădiau gustul şi aroma ghiudenului. În lipsa lor ar fi rămas un „cârnaţ” oarecare. Între sare şi ardei iute se înşirau mai multe. Nu le ştiu. Ceva bănuieli am eu, dar e mai sănătos să nu-mi dau cu părerea.
Erau păstrate în borcane bine închise şi le măcina, cu o râşniţă dichisită, doar înainte de a fi folosite. Ardeiul iute venea din grădinile fraţilor Balaurea. Avea acolo o brazdă al cărei rod îi era destinat în totalitate. Uscarea acestuia însemna o altă pricepere pe care o profesa bunica, Ecaterina Tănăsescu (Caterina). Anghimoft adăuga mirodeniile din ochi şi din vârful degetelor în funcţie de cantitatea şi calitatea cărnii.
Frământa apoi tocătura până îl treceau năduşelile. Când aprecia că este suficient o punea să zacă la răcoare. A doua zi gusta amestecul, adăuga una sau alta (uneori chiar carne), iar frământa până îl treceau apele şi iar punea la rece. Pentru a se declara mulţumit repeta procedura de trei-patru ori.
După asta nu mai rămânea mare lucru de făcut. Umplea maţele, ceva mai îndesat, împărţea în bucăţi potrivite, lega capetele unul de celălalt, lăsa totul la svântat o zi-două şi încă două-trei zile la presat între nişte scânduri geluite peste care aşeza calupuri de piatră cubică păstrate înadins la loc sigur, timp în care întorcea repetat fiecare bucată de pe o parte pe alta. Înşirate frumos pe stinghii anume pregătite, aninate la streaşină, „potcoavele” rămâneau în grija gerului şi a vântului care desăvârşeau lucrarea.
Când primii ghiocei se iţeau din zăpadă, ghiudenul era numai bun să se însoţească prin cârciumile mahalalei cu o ţuică aurită în butoi de dud.
Anghel Tănăsescu-Anghimoft a ţinut-o aşa, când mai bine-când mai rău, până prin 1962-1963. Nici măcar pentru ai lui nu s-a mai încumetat să facă „potcoave”. Carnea de care avea nevoie se procura din ce în ce mai greu şi în comerţ se găsea un ghiuden bun, produs de ultimii mezelari adevăraţi care îşi găsiseră refugiul la GOSTAT.
Încet-încet a dispărut şi acesta. În anii ʼ70 se mai găsea încă, dar cu mare dificultate. Ultima achiziţie pe care mi-o amintesc perfect a fost în primăvara anului 1975. Eram în armată, la Caracal şi am primit o învoire de trei zile. Răstimpul petrecut acasă a fost suficient pentru ca nişte băieţi destoinici din Vitan care ştiau ce şi cum în chestia mezelurilor să mă facă fericitul posesor a trei „potcoave”. Împreună cu o ţuică de Câmpulung-Argeş, bună rău, le-am adus cu mine în unitate.
Şi într-o seară mai liniştită, în magazia de materiale a Bateriei TR, printre ţinte piept, instrumente muzicale, cremă de ghete, proiectile dezactivate, regulamente militare şi alte harţapele, cei care s-au nimerit acolo şi-au mai ostoit dorurile şi oftaturile cu un mezelic şi-o ţuică. A fost ultimul ghiuden bun mâncat de mine. De atunci îi duc dorul.
După 1989 a ajuns la mine zvonul cum că Fabrica de preperate din carne Popeşti Leordeni a început să producă ghiuden. Nu-l văzusem în comerţ, dar iniţiativa mi se părea lăudabilă. Cunoşteam câţiva oameni acolo şi un telefon a fost suficient pentru a verifica rumoarea ce se crease în târg. Am aflat astfel că la „Preparate carne” se făcea ghiuden, dar exista un dar; numai în preajma marilor sărbători (Crăciun, Anul Nou, Paşti…), în cantitate mică, doar pentru nevoile de reprezentare şi de protocol. Grozav! Am avut parte de el şi nu m-a entuziasmat. Era mai bun decât nimic!
Au venit apoi încercările economiei de piaţă şi ale capitalismului sălbatic. Fabrica a luat-o încet şi sigur la vale, eu am fost purtat spre alte responsabilităţi. Cui îi mai păsa de o comoară culinară interbelică?
Azi ghiudenul se află într-o nemeritată uitare. Cei mai tineri nici nu au auzit de el sau dacă au auzit, nu ştiu mai minic despre povestea lui. Oferta este foarte subţire, în general dubioasă. Am încercat de câteva ori şi de fiecare dată am fost dezamăgit.
Un produs bulgăresc îndoielnic, care prin descriere s-ar vrea ghiuden, este promovat drept „Salam potcoavă vită”!!
În lista de bucate pregătite pentru un „Praznic Împărătesc de Învierea Domnului”, la capitolul „Antreuri din Cana Galileii”, o locantă bucureşteană de fiţe şi de multe ifose a introdus alături de mezelicuri pretenţioase, sofisticate, gen: „Batog de chefal pescuit în Iordan la vărsarea în Marea Moartă” (ce iordane!) sau „Galantină levantină de curcan cu fistic” şi modestul, barbarul, ghiuden: „Babic armenesc şi ghiudem tătăresc”. La Nunta din Cana Galileii Isus a transformat apa în cel mai bun vin săvârşind astfel începutul minunilor Sale. Oare nuntaşii au băut din acest vin şi au mâncat „ghiudem tătăresc”? Doamne iartă şi fereşte!
Cât despre „babicul armenesc”, aici lucrurile sunt mai complicate. Babicul, cu accent pe prima silabă, chiar este românesc. L-au făcut vestiţii grădinari sârbi din preajma Buzăului. Alături de Cârnaţii de Pleşcoi este mândria culinară a zonei.
Prin mahalalele Bucureştiului nu avea trecere. Cunoscătorii îl considerau o rudă mai de departe a ghiudenului şi îi găseau trei „bube”: nu conţine carne de oaie, nu e picant şi nu are forma potcoavei.
De câţiva ani a început să-şi facă loc pe piaţă cu mai multă hotărâre. S-au înmulţit „întreprinzătorii” care prepară babic, fiecare în legea lui, după reţete una mai năstruşnică decât alta.
Încercând să facă ordine şi să împiedice utilizarea abuzivă a denumirii şi falsificarea reţetei, câţiva producători buzoieni s-au asociat (condiţie obligatorie impusă de UE) în strădania de a depune la Comisia Europeană documentaţia pentru înregistrarea Babicului de Buzău ca produs cu denumire şi origine geografică protejate. Doar că în buna tradiţie românească se ciondănesc între ei uitând pentru ce s-au asociat. Şi timpul trece! Cârnaţii de Pleşcoi au obţinut acest statut.
Revenind la chestiune:
Constatarea cu care botoşăneanul Tiberiu Crudu prefaţează în 1932 reţeta „adevăratului ghedem” este actuală şi azi. „Ghiuden bun nu mai există în comerţ. Tot ce se fabrică acum, în 2023, e contrafacere, nu mai corespunde la ceea ce a fost în trecut”. Mare păcat! Pentru ţuică ghiudenul adevărat este cel mai straşnic deschizător de drum.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii