despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Jurnalul realităţii (XLI) – „Cum s-ar defini sarmaua?”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

„Miroase a sarmale peste munţii Carpaţi, miroase de-ţi vine să mori.”  Ion Nicolescu – Cântul IX

Un banal accident casnic produs chiar în Săptămâna Mare m-a făcut inapt pentru săvârşirea obligaţiilor gospodăreşti menite să pregătească după datină sărbătoarea creştin–ortodoxă a Învierii Domnului.

Pentru că braţul drept refuza să execute toate mişcările fireşti iar numai cu stângul sunt… stângaci, mi-am delegat atribuţiile celorlalţi membri ai familiei şi am redescoperit cât este de bine să stai, să nu faci nimic, privindu-i pe ei cum fac.

În schimb am folosit mai mult ca de obicei televizorul. Filme documentare, emisiuni de divertisment şi emisiuni culinare dedicate produselor specifice Sfintelor Paşti, mi-au umplut timpul. Pe cele din urmă le-am vizionat cu real interes.

Televiziunile şi-au făcut o datorie de onoare din a promova mâncărica bună. S-au bulucit în gospodării particulare sau în pensiuni din Maramureş şi din Bucovina de parcă în celelalte regiuni românii prăznuiesc marea sărbătoare ronţăind rădăcini şi lăstari fragezi, de primăvară. Cu o singură excepţie, toate cele care contează au acordat o atenţie specială „tradiţionalelor” sarmale. Aşa le-au prezentat, lăsând a se înţelege fie că sarmaua este o născocire românească, fie că face parte din tradiţia culinară a Paştilor la români, ambele înţelesuri fără vreo legătură cu adevărul.

Pentru ignoranţii făcători ai emisiunilor cu pricina şi pentru fătucile pline de ifose care şi-au plimbat fizicul prin bucătăriile de închiriat dând vorbe la mână unor gospodine adevărate, drobul de miel, deşi nelipsit de la ospăţul de după Învierea Domnului, nu face parte din tradiţie. Prin urmare l-au dat uitării.

O gravă problemă gnoseologică a început de atunci să mă bântuie. Ce este frate sarmaua asta de nu mai pot românii fără ea? Pentru mine şi pentru tot neamul meu sarmaua înseamă sărbătorile de iarnă, de la Crăciun până la Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, trecând prin Sfântul Ştefan, Anul Nou, Sfântul Vasile şi Botezul Domnului. După aia, gata! Peste an, la cerere, sarmale de post şi o singură dată, doar de poftă, din cele împăturite în frunză de viţă sau de tei.

Cum aveam timp suficient, m-am apucat să-mi sun prietenii de suflet şi de ani mulţi să le spun şi lor ce chestiune importantă mă apasă. Reacţiile au fost diverse, de la înjurături duios-nostalgice, ca-ntre băieţii de mahala, până la constatări răutăcioase de genul:

– Băi nea Dane, ştiam că eşti lovit la mână nu la cap! Vouă ce vă punea dinainte tac-tu mare, Anghel Anghimoft, la guleaiuʼ ăla de-l făceaţi la Învierea Domnului? Sarmale? De Crăciun vă aştepta tanti Caterina cu friptură de miel şi cu drob? Vino-ţi în fire nenică!

Mi-au confirmat parte din cele ştiute şi trăite de mine, dar n-am aflat ce e sarmaua. Fără a pune mare preţ pe subiect, doar pentru sufletul meu, se impunea continuarea căutărilor.

Timp de vreo două-trei zile chestiunea a trecut pe plan secundar, chiar am uitat de ea, când întâmplător am dat de o convorbire pe teme culinare  în cadrul căreia sociologul Alfred Bulai încerca să ostoiască setea de cunoaştere a unui ziarist curios ca un copil. Domnia sa explica felul în care mâncăruri provenite de prin Balcani sau de aiurea (mici, sarmale, chiftele…) ajunse pe meleagurile noastre au trecut prin adaptări locale ingenioase şi s-au împământenit aşa de temeinic încât mulţi cred că sunt get-beget româneşti. Iată:

„Sarmale, mititei, chifteluţe… toate sunt turceşti. De fapt dacă mergeţi în Balcani, în toate ţările din Balcani, toţi au mâncarea lor autentic românească! De ce? Pentru că românul având o cultură de supravieţuire a improvizat. Sarmaua noastră grasă, de porc, e infinit mai gustoasă decât cea cu legume sau ce mai pun ei pe acolo. Câteodată o astfel de invenţie dezvoltă premizele unui produs care poate fi mai interesant decât cel original.”

O desluşire sociologică necesară şi utilă, dar insuficientă pentru a defini sarmaua şi pentru a justifica  pasiunea cu care românii o pun în capul listei la toate ospeţele lor. A reuşit să mă stârnească. Cum încrederea mea în informaţiile vehiculate pe net tinde spre zero am fost constrâns să mă întorc la carte. Sectorul „culinărie” din biblioteca familiei îmi era nădejdea şi nu m-am înşelat (culinăria asta, fără glumă, e de la Chişinău!).

Imediat mi-a zburat gândul la Radu Anton Roman (19 august 1948 – 29 august 2005), jurnalist, scriitor, realizator de televiziune, dar peste toate pasionat de gastronomia românească pe care a cercetat-o, a slujit-o, a cinstit-o, ca nimeni altul. Am găsit repede cartea sa „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paidea, Bucureşti, 1998) şi m-am pus pe citit.

Încă din predoslovie autorul o ia piepţiş, fără menajamente, explicând clar, într-o frumoasă şi expresivă limbă română, cât de neaoşe sunt unele mâncăruri şi ce anume l-a îndemnat să se apuce de scris:

„Românii, forfotind neliniştiţi şi săraci între imperii, s-au lăsat atraşi în cele mai servile aventuri culinare. Frontieră constantă a unor civilizaţii şi continente incerte şi mobile, mereu ameninţaţi şi mereu înfometaţi (poate chiar din cauza vecinătăţilor), au copiat en gros şi fără discernământ, seduşi de la prima întâlnire, toate gătelile ce ne-au invadat prin milenii (de obicei graţie unor banale ocupaţii sau modele temporare).

Aşa se face că, sub titlul emfatic şi narcisist de „bucătărie românească”, găseşti – în cârciumi mai ales, fie ele locande de soi sau bombe imposibile – mai de toate felurile turceşti, arabe, austriece, greceşti, franceze deseori, ruseşti, evreieşti, poloneze ori chiar şi altele, de şi mai aiurea.

Ce-s musacaua, ciorba, chifteaua, salata de „biof”, ciolanul pe fasole, plăcinta (placenta în latină), supa, clătitele şi altele atât de „neaoşe” bucate altceva decât depuneri, aluviuni, fie ale ocupaţiei otomane, fie ale influenţelor franceze, germane, fanaro-greceşti sau care or fi ele?!

Cu toate astea, cele mai multe din aceste lucrări n-au reuşit nicicum (ţară de sălbatici şi nebuni!) să păstreze modelul. Mai mult, l-au aranjat discret pe româneşte, în asemenea măsură, încât nu mai recunoşti nici măcar tema originală! Ca o haină primită în dar de la cineva prea gras sau prea slab, fustiţa de stambă importată a fost răscroită, modificată, transformată în şerveţele de bucătărie sau guler de cămaşă, în bici, în sită de mătase, în altceva!

Totuşi, românii nu-şi iubesc bucătăria (cel puţin aparent). Toate bunătăţile bunicii zac în caiete prăfuite de reţete abandonate. Foarte puţini mai ştiu să gătească româneşte, iar şi mai puţini o fac. Se mănâncă pizza şi hamburger, chebab ori sushi. De ce? Din aceleaşi motive – nu le mai amintesc aici – pentru care mai toţi românii, înstăriţi sau săraci lipiţi pământului, beau vodcă proastă de cereale (din sticle cu etichete foviste), când au, pe toate drumurile, la un preţ mai mic, rachiu nobil de fructe sau ţuică aleasă!

Aşa că, mi-am zis, de ce să nu pun o vorbă bună (mai dulce sau mai sărată) pentru, vai, găurita şi peticita cratiţă tricoloră? De ce să nu organizez… o multgustată călătorie în jurul (ceaunelor) României? […]

M-a provocat la toate astea şi o vedetuţă de televiziune, un aşa-zis expert gastronomic cu caş la gură şi la fudulii, care a declarat, senin şi în auzul naţiunii, că nu există bucătărie românească!

Televiziunea, mi-am spus, naşte prostie pentru că promovează prostie.

M-au mai tentat să-mi povestesc păsul cârciumarii (pe care foarte des câte cineva îi întrebă, în te miri ce limbă, ce au românesc pe listele de bucate).

Şi mi-am mai zis că şi celorlalţi, „arheologilor”, bucuroşi de experienţe senzuale, stranii şi paseiste, le-ar plăcea să afle ce a mai rămas viu din istoria ţărănească, târgoveaţă şi boierească a vieţii româneşti de zi cu zi, a gătitului şi băutului. […]

Deci şi dar, să fiu bine înţeles: gătelile pe care vi le voi arăta aici nu sunt toate originale şi nici unice nu sunt. Trăim în Europa, doar!

De exemplu, sarmale fac şi turcii şi grecii şi polonezii. Dar numai noi le facem aşa, cu afumătură de porc, în foi de varză, cu mărar şi smântână, mocnind pe foc zile întregi.

Şi nici materia primă nu e aceeaşi ca la alţii. Lângă oaia… mioritică (cum altfel?) porcul e celălalt animal românesc legendarizabil, chiar dacă (iată-mă pedant) a-nceput să fie din ce în ce mai persecutat de noile mode culinare degresate (ce să facem, ne e frig, n-avem timp de mode, nouă porcul ne-a fost impus – băgat pe gât! – de aspra iarnă dacică). Micii turceşti sunt una, iar amestecătura de trei-patru cărni pe care o fac românii e cu totul şi cu totul altceva.

Şi aşa mai departe, o cultură se întrevede, fie că e născută în bordeiele sărace ale Bărăganului, fie prin stânile Mărginimii şi Maramureşului, fie în casele de stuf ale Deltei Dunării. […]”

A venit apoi şi rândul sarmalelor:

„Sarmaua (cuvânt de origine arabo-turcă, trimiţând la o balcanică frunză de viţă umplută cu orez şi stafide) se încarcă în Carpaţi de magnifice şi grele semnificaţii daco-romane, devenind de Crăciun o importantă componentă a ritualului creştin ortodox român, ceea ce face îndepărtată şi străină clorotica sa formulă originală. […]

Dar acum vorbim de sarmalele de Crăciun, deci nu avem nici timpul, nici dreptul să facem experienţe! Nu se fac ceremonii religioase experimentale!

Sarmalele merită tot ce e mai bun, ele sunt simbolul nostru naţinal şi fac de gardă la drapelul religiei noastre naţionale. Ele sunt o hermeneutică a fericirii gustative, un cor multimedia organoleptic. Sunt îmbibate de istorie, mai ceva decât de slăninuţă.

Sarmalele sunt aşteptarea şi împlinirea (mai ales cu ardei iute murat)! Sunt bunăstarea râvnită! Idealul blond şi bine rotunjit, ca toate idealurile!

Viitorul luminos, proiectat de un trecut zbuciumat dar creator!

Să dăm sarmalelor ce e al sarmalelor: un vin roşu pe măsură! Dar care; din câteva zeci, care?!”

Dacă „vedetuţele” de televiziune l-ar fi citit de Radu Anton Roman ar fi avut ocazia să afle că pentru români sarmaua nu este tradiţională nici prin origini, nici ca parte a ritualului  culinar închinat Paştilor. Noi am preluat-o, i-am dat specificul locului, am desăvârşit-o şi am ridicat-o la rang de simbol naţional. Atât!

Ne-a lăsat priceputul bucătar şi o prea academică definiţie a sarmalelor. Îţi cam piere cheful de mâncat auzind că ai în farfurie „o hermeneutică a fericirii gustative, un cor multimedia organoleptic”!

Mi-am propus o ultimă căutare hotărât să renunţ dacă nici aceasta nu-mi aducea izbăvirea. Şi am mers la celebrul Păstorel Teodoreanu (Al. O. Teodoreanu), pe numele său adevărat Alexandru Osvald Teodoreanu (30 iulie 1894 – 17 martie 1964) – avocat, scriitor, poet, epigramist, gastronom, pasionat gustător şi remarcabil degustător, fratele mai vârstnic al lui Ionel Teodoreanu, cel cu Medelenii.

Cum norocul le surâde celor îndrăzneţi, vorba cronicarului, „s-a izbândit”! Am găsit „Odă sarmalei”. Nu ştiam de existenţa ei! Iat-o:

Cum s-ar defini sarmaua?
Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
Somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…
Potpuriu de porc şi vacă, simfonia tocăturii,
Imn de laudă mâncării, înălţat în cerul gurii.
O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smântână
Şi se înfăşoară-n varză ca în valuri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
C-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă.
Oponentă din principiu şi un straşnic adversar
Pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.
Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
Ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.
Locatara principală ţine-n spaţiu tolerate
Perle de piper picante, boabe de orez umflate.
O prozaică’nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
Că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.
Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte cum s-ar defini… sarmaua!!!

Ei da! Fantezia lui Păstorel întregeşte în mod fericit imaginea sarmalei în tabloul de familie al gătelilor de pe la noi.

Dincolo de toate considerentele teoretice eu las acum mărturie că de Crăciun şi puţin după sau ocazional voi onora cu mare plăcere „simfonia tocăturii” înfăşurată în varză ca în valuri de cadână cinstind-o cu o bărdacă de vin potrivit. Merită!

citiți și: Ce mâncau măcelarii? partea întîi partea a doua

Urme ale trecutului (XXX) – Harta reţelei Căilor Ferate Române …

… cu kilometrajul între noduri şi restricţiile de transit [foaia oficială 332] de care sʼa ţinut seama la întocmirea indicatorului klm. general.

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Aşa se intitulează documentul pe care l-am găsit zilele trecute, ascuns ani mulţi, într-o carte. Aceasta îşi aştepta rândul la  cuvenita operaţiune de reparare-recondiţionare căci vârsta respectabilă şi serviciul credincios închinat multor generaţii de învăţăcei o impuneau fără tăgadă.

Am căpătat-o de la Adrian N., cel de care mă leagă o lungă (peste 60 de ani) şi statornică prietenie, nepotul cârciumarului Ştefan Lupitu de la Bujavercă acolo unde, la rondul înnobilat de flori din primăvară până-n toamnă, se întâlneau şos.Vitan, str. Brăiliţa, str. Laboratorului, şi str. Grădinarilor.

Pasiunea, bucuria şi răbdarea cu care adun, repar şi îngrijesc câteva categorii de vechituri îi sunt cunoscute. Suflet mare, prieten dincolo de orice nevoie, Adrian le recuperează de peste tot şi mi le aduce.

Într-o zi, mânat de interese profesionale, a ajuns la o cunoştinţă de-a lui care tocmai îşi făcea ordine în bibliotecă şi se pregătea să arunce la gunoi, printre altele, câteva fărâme de istorie: documente şi cărţi vechi, de pe la 1900 încoace, cam degradate, care nu mai încăpeau lângă volumele frumos legate între coperţi meşteşugite. Le-a identificat cu ochi de expert, a cerut gazdei permisiunea să le ia cu el şi… mi-a dat de lucru.

Cartea despre care vorbim se afla printre ele. Cunoscută şi folosită în multe din ţările lumii, este Historischer Schul-Atlas (Atlas istoric şcolar) întocmit de cartograful şi profesorul german Friedrich Wilhelm Putzger (10 ianuarie 1849 – 3 august 1913).

 

Prima ediţie a valoroasei lucrări a apărut la Leipzig în 1877. Actualizată şi completată permanent, cu titlul adaptat realităţilor vremii, tradusă în mai multe limbi, a ajuns la ediţia 105 – Putzger Historicher Weltatlas. Erweiterte Ausgabe, Cornelsen Verlag GmbH, Berlin, 2021 (Putzger, Atlasul istoric al lumii. Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Cornelsen, Berlin, 2021).

Exemplarul din colecţia mea face parte din cea de a 49-a ediţie apărută în 1929 la Editura Velhagen & Klafing, Bielefeld und Leipzig. Între filele cărţii, harta de la care pornirăm a zăbovit vreme îndelungată aşteptând ca cineva să o descopere şi să o pună în valoare.

Nu mă pasionează calea ferată şi istoria ei trecută sau contemporană decât la nivelul cunoştinţelor de cultură generală, dar cred cu tărie că informaţia trebuie să circule, să ajungă la cei care, cu pricepere, cu seriozitate, cu pasiune dezinteresată, o vor analiza şi o vor aşeza acolo unde-i este locul.

Pentru atât i-am dat drumul hărţii în lume. Folosiţi-o! Aştept ca plată doar indicarea sursei, blogul Simply Bucharest. E mult? E gratis, dragi prieteni! Să auzim de bine!

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (XI) – Mitocanul (actualizare)

Mitocanul ca factor al civilizaţiei româneşti

Articol semnat de arhitectul George Matei Cantacuzino (23 mai 1899, Viena – 1 noiembrie 1960, Iaşi),  publicat în revista Simetria II, 1940 şi preluat de Gazeta municipală, Anul IX, nr. 450, 8 decembrie 1940.

Ce e un mitocan? El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de atrăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat.

Mitocanul s-a născut supărat şi contra. Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş.

Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească întrʼo ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.

Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puţin a-l micşora.

Nu citeşte mai ales cărţi româneşti, nu ia parte la viaţa autohtonă, dar judecă şi bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi, dar cere onoruri. Nu călătoreşte, dar face veşnic comparaţii cu străinătatea. Nu îşi creşte copiii, dar îi declară geniali. Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind ori ce activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca şi artiştii trăesc departe de ceea ce se chiamă societatea noastră.

Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea, au fost însă întrʼo largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura Capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acoperă săli de bae şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar totuşi are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veşnicia alăturea de regi şi de sfinţi.

Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic în contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezenţă se simte mai ales la Bucureşti. Provinciile, cu o viaţă mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. În progresivă disciplinare a vieţii româneşti câmpul de acţiune al mitocanului (a cărui nevastă este adesea o estetă) se reduce din ce în ce. Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi.

scris de C. D. Mocanu

Arhitectul, pictorul, scriitorul G.M. Cantacuzino s-a înşelat. Mitocanul şi mitocănia fac un cuplu peren având o uimitoare capacitate de adaptare. Nu „este menit pieirii” şi vremurile veşnic schimbătoare nu „lucrează pe nesimţite, dar metodic în contra lui”. Fiecare epocă are mitocanii pe care îi zămisleşte şi/sau îi tolerează.

Să ne uităm în jur! Într-o Românie buimacă, de la vlădică până la opincă, mitocănia se simte bine şi prosperă iar mitocanul de azi e la fel de grosolan, de agresiv, ca cel de acum optzeci de ani.

Educaţia şi instruirea ar putea potoli sporul îngrijorător al mitocanilor, dar dacă nu-i…

Addenda corrige

Acest articol este varianta pusă de acord cu realitatea a celui postat la data de 2 august 2021 şi care conţinea câteva erori. Doamna arhitectă Liliana Chiaburu le-a sesizat. Cu amabilitate şi prietenie mi-a pus la dispoziţie informaţiile corecte despre autorul textului reprodus de mine după „Gazeta municipală” şi despre revista în care acesta a fost iniţial publicat.

Acelaşi text a fost preluat şi de domnia sa din „Simetria” în articolul Mitocanul ca factor al civilizaţiei româneşti – G.M. Cantacuzino (în revista Simetria II, 1940) postat la data de 16 iulie 2021 pe blogul Atelierul de arhitectură, precedat în mod fericit de  Povestea cuvântului „mitocan.

Drept pentru care, mulţumindu-i cu frăţească recunoştinţă, am făcut aici şi acum cuvenitele precizări.

Urme ale trecutului (XXIX) – „Ciripitorul”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Aşa îi spunea Ecaterina Tănăsescu, bunica mea, difuzorului atârnat deasupra uşii. Începând de dimineaţă de la 5:00 până seara la 22:00 acesta aducea în casă programul postului naţional de radio Bucureşti 1, fără să fie aparat de radio.

Era doar elementul final al unui sistem de radiodistribuţie prin fir căruia i se spunea radioficare, o alternativă accesibilă pentru toţi cei care nu-şi puteau permite un radioreceptor. După Al Doilea Război Mondial a înregistrat o extindere rapidă stimulată benefic de noul regim politic şi social. Nu exista mahala bucureşteană fără reţea de radioficare. Chiar şi cei mai necăjiţi aveau „difuzor”.

Instalaţiile se aflau în gestiunea şi în administrarea P.T.T.R. (Poştă-Telefon-Telegraf-Radio), taxa  modestă se plătea lunar, la domiciliu, poştaşii fiind aceia care o încasau şi reţeaua se instala uşor, fără cheltuieli importante, speculând  deseori, în mod ingenios, condiţiile locale.

Staţia de radioficare stătea la baza întregului sistem. Pe Vitan existau două: una la Bujavercă, între Grădinarilor şi Biblioteca populară Maxim Gorki (fosta cârciumă Topliceanu), cealaltă la Albanezu (intersecţia Răcari cu Dristorului) între centrul de „Pâine” şi „Punctul farmaceutic”. Acolo semnalul radio era convertit într-un semnal electric specific, apt pentru a fi transmis prin fire conductoare suspendate pe izolatori din sticlă către difuzoarele care, instalate în casele beneficiarilor, îl transformau în sunete. Acestea se conectau la reţea printr-o priză rotundă, mititică, aparentă, din ebonită şi un ştecher pe măsură.

După foarte mulţi ani am revăzut  într-o fotografie din 1956 un „ciripitor” ca cel care înveselea viaţa bunicilor mei.

Imaginea înfăţişează interiorul unui „Debit special pentru desfacerea produselor din tutun”, aşa cum, oficial, se numea în epocă „Tutungeria” şi a fost imortalizată cu ocazia prospecţiunilor pentru filmul „Viaţa nu iartă” regizat de Iulian Mihu şi Manole Marcus având în distribuţie, printre alţii, pe Emil Bota, Lazăr Vrabie, Vasile Niţulescu, Dana Comnea şi Nicolae Praida.

Obiectul în sine era modest. Caseta din lemn, o cutie cam primitivă, vopsită doar cu un baiţ mat, închis la culoare, aproape negru, nu înnobila interiorul camerei. Cred că posibilităţile tehnice ale vremii nu permiteau mai mult.

Producţia de difuzoare pentru radioficare a început în 1949 la fabrica „Radio Popular” înfiinţată prin punerea laolată a atelierelor Philips, Radiomet, Starck şi Tehnica Medicală, naţionalizate cu un an înainte, care asamblau radioreceptoare sau produceau componente specifice.

Câţiva ani mai târziu „Radio Popular” a pus pe piaţă un alt model, cu o casetă frumoasă, mai îngrijit şi mai atent finisată.

Este difuzorul care mi-a fascinat copilăria şi m-a făcut pentru totdeauna ascultător fidel al radioului. Nu a fost niciodată redus la tăcere. Când dormea copilul, adică eu, mama îl dădea mai încet. Altfel, cât timp staţia de radioficare funcţiona, „ciripitorul” nostru era pe recepţie. La el am început să ascult „Noapte bună copii!”, emisiunea care seară de seară, înainte de culcare, le spunea celor mici o poveste.

Prin 1957-1958 i-a luat locul un aparat de radio Pionier – model Electromagnetica (S541A), produs tot de „Radio Popular” şi s-a mutat pe strada Livada cu Duzi în căsuţa bunicii Lucreţia Mocanu.

Vremurile erau mai îngăduitoare. Oamenii munceau, câştigau din ce în ce mai bine şi îşi chiverniseau gospodăreşte viaţa. Aparatele de radio aveau căutare, vânzarea creştea şi odată cu ea creştea şi fabrica „Radio Popular”. În 1960, după investiţii importante, comasări, exproprieri, aceasta devine „Uzinele Electronica” şi începe o campanie sistematică de modernizare şi diversificare a producţiei.

Deşi sistemele publice de radioficare pierdeau teren, difuzorul a trecut la rându-i  printr-un proces de înnoire căpătând o altă înfăţişare.

Acest model a avut viaţă lungă, îl utilizau multe instituţii. Birourile întreprinderii în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii profesionale erau dotate cu astfel de difuzoare. Prin ele, colegii de la „Telecomunicaţii” ne asigurau un fundal muzical agreabil care mai risipea încordarea unor activităţi solicitante. Au trecut în amintire spre sfârşitul secolului XX odată cu reabilitarea clădirii. Le ştiam din 1973.

Urme ale trecutului (XXVIII) – Galenţii

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Substantivul galenţi a ajuns la noi din greaca modernă în care galentsa înseamnă „pantofi de lemn” aşa cum, pe la 1929, preciza Lazăr Şăineanu în cea de-a şasea ediţie a „Dicţionarului universal al limbei române”. El prelua traducerea termenului grecesc fără ca semnificaţia acestuia să se potrivească întocmai limbii române. I. Aurel Candrea („Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi”, 1931) încearcă o adaptare şi este mai aproape de realitate:  Galenţe, galenţi. Un fel de papuci de lemn”.  În „Dicţionaru limbiĭ româneştĭ” August Scriban ne-a lăsat o definiţie, cuprinzătoare, în mare parte, valabilă şi azi: Galenţi, (rar) galenţe. Un fel de încălţăminte compusă dintrʼo simplă talpă de lemn groasă de 2-3 centimetri cu o curea în care intră vârfu picioruluĭ şi care se obişnuia în România pînă pe la 1890 în loc de galoşĭ. Eraŭ şi galenţi mai înalţĭ, ca la Japonejĭ. Se întrebuinţează şi astăzi la basinurile de scăldat.” Dicţionarele moderne definesc galenţii ca un fel de papuci confecţionaţi dintr-o talpă de lemn şi o faţă de piele. Uneori sunt confundaţi cu saboţii.

I-am apucat şi i-am folosit. Erau nişte încălţări ciudate, rudimentare, apărute în alte vremuri sub presiunea nevoii de a asigura protecţia celor care-şi purtau picioarele timp îndelungat în umezeala specifică unor domenii de activitate. Sărăcia a făcut ca pentru confecţionarea acestora să se utilizeze materiale ieftine, aflate mai peste tot sub forma unor deşeuri care altfel se ardeau sau se aruncau: lemnul şi pielea.

Se apropia repejor vara anului 1970 şi odată cu ea se găta primul an de liceu. Prietenul Nichi Gaicu făcuse rost de două bilete ieftine la complexul Zodiac (la bungalow-uri) din Jupiter şi pregăteam cu mare atenţie cele două săptămâni pe care aveam să le petrecem la mare.

Bănuţii economisiţi din bursă acopereau costul biletului şi doar o mică parte din cheltuielile care urmau. Trebuia să apelez la bugetul familiei.

Când a auzit despre ce e vorba tata mi-a arătat ostentativ mâna stângă frântă de la cot de palma mâinii drepte. Avea dreptate!

După mulţi ani de efort susţinut casa pe care ai mei o construiau ajunsese în faza finală. Resursele financiare erau drămuite şi o vacanţă la mare, chiar parţial finanţată, nu încăpea în socoteli.

Înţelegeam situaţia, dar căutam o altă soluţie pentru a face rost de bani. Tata nu era nici el împăcat cu gândul. După vreo două zile mi-a spus că a vorbit la fabrică (7 Noiembrie – filatură şi ţesătorie, Calea Dudeşti nr. 188), toată lumea a fost de acord şi dacă vreau, mă pot angaja pentru o lună. Mă aşteaptă un post la „Atelierul electric”.  Banii astfel câştigaţi îmi vor îndestula vacanţa.

Împlinisem în iarnă şaisprezece ani, vârsta legală pentru a fi primit în „câmpul muncii”. Nu am ezitat nicio clipă. După practica de vară efectuată la „Energomontaj – Baza de producţie Ilioara” am devenit coleg de serviciu cu tata. El la „Filatură”, mecanic de întreţinere, eu la „Atelierul electric – echipa Bobinaj”, ucenic bobinator.

Ştiam dinainte că fiecare sector de activitate dispunea de o baie cu multe duşuri şi cu toate dotările necesare. Nu ştiam însă că mulţi dintre cei care la sfârşit de program treceau pe acolo erau dotaţi cu galenţi confecţionaţi în fabrică de către meseriaşii atelierului de tâmplărie, în principal, ca încălţăminte de protecţie pentru cei care lucrau la „Boiangerie” unde podeaua era permanent acoperită cu o peliculă lichidă. Aveau şi cizme, dar nu se împăcau cu ele din pricină că le provocau diverse afecţiuni dermatologice chinuitoare. De la Boiangerie la baie n-a fost decât un pas, tolerat cu înţelepciune de conducerea fabricii.

Am aflat-o în prima zi de lucru când tata m-a condus la nea Jean-Tâmplaru, vecinul nostru din Vitan:

– Jeane, ai un client! Tânărul angajat are nevoie de galenţi pentru duş!

Surpriza se citea cu uşurinţă pe faţa omului:

– Aoleo! Se pustieşte mahalaua?

După ce i-am explicat ce şi cum s-a uitat lung spre picioarele mele:

– Cât porţi, 41-42? Eşti la Bobinaj cu nea Meosu şi cu Tudorie? Peste vreo oră ţi-i aduc eu.

Aşa am devenit posesorul unor papuci din lemn care arătau puţin altfel decât ai celorlalţi. Nea Jean îi făcuse ca pentru el. Ceva mai groşi, din lemn tare, fasonat înadins ca să semene cu tălpile pantofilor, uşor teşiţi la vârf, un pic de toc şi cu două curele puse cruciş. S-au dovedit folositori mult timp după debutul meu pe câmpia muncii, dar cam incomozi. Nu erau flexibili şi asta făcea mersul dificil. În plus fiecare pas era însoţit de zgomotul lemnului lovit de suprafaţa tare a podelei. Acasă îi purtam prin curte. Apoi şlapii i-au trecut în nelucrare grăbindu-le drumul spre sobă… şi spre uitare.

În câteva fotografii dintr-o fabrică de marmeladă a anului 1948, păstrate în arhiva  Agerpres, am revăzut de curând galenții la locul de muncă, în exerciţiul funcţiunii.

Mai sofisticaţi, mai elaboraţi şi mai frumoşi, papucii din lemn au reapărut în… lumea modei. Nu li se spune galenţi. Sună rău! Saboţi e mai „cul”!

Urme ale trecutului (XXVII) – Sufertaşul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” NU face parte din colecția mea de vechituri. Am păstrat-o doar în sipetul memoriei ca pe o valoare imaterială a trecutului.

Câţi mai ştiu azi ce este şi la ce serveşte un sufertaş? Dintre aceştia câţi au văzut unul? Probabil foarte puţini.

Cuvântul se trage din turcescul sefer tasy (sefer, călătorie şi tasy, ceaşcă). Şăineanu (1929) defineşte sefertaşul ca „serviciu pentru transportul bucatelor”. Candrea (1931) îi face o descriere mai bogată: „Serviciu de mai multe crătiţi şi farfurii de metal, aşezate una peste alta, alcătuind o coloană cilindrică, în care se transportă bucate de la birt, de la cazarmă etc.” Scriban (1939) încearcă o sinteză şi menţionează forma valahă a turcismului sefertaş: „Serviciŭ compus din 3 sau 4 vase puse unu peste altu de adus bucatele (calde) de la birt saŭ de aĭurea. – În Munt. sufertaş.” Dicţionarele moderne spun că sufertaşul este un ansamblu de mai multe vase metalice în formă de crăticioară aşezate unul peste altul şi prinse într-un cadru cu mâner, folosit pentru a transporta concomitent câteva feluri de mâncare gătită (caldă).

În mahalaua copilăriei mele, obiectul ăsta casnic, altfel foarte util, era asociat cu sărăcia. Îl foloseau mai ales necăjiţii care spre prânz mergeau la cele două „Cantine de ajutor popular” (chiar aşa se numeau!) din raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.

Cea cu numărul 5 se afla la capătul dinspre Dudeşti al străzii Dimitrie Cantemir/Cernişoara în localul unui restaurant interbelic (Dudeşti 58). A doua, numărul 6, funcţiona aproape de Abator, într-o casă naţionalizată, la intersecţia Foişorului cu Tarcău (Foişorului 145).

Acolo săracii cartierului găseau pentru ei şi pentru familiile lor o masă caldă şi îndestulătoare. Puteau mânca în spaţiile special amenajate sau îşi puteau lua acasă porţia folosind emblematicele sufertaşe. Ajutorul popular era efectiv şi eficient. Atunci când acesta nu prididea, intervenea „mahalaua” care nu-şi lăsa necăjiţii să îndure foamea!

La vremea aia sufertaşul era fabricat de „Emailul Roşu – Mediaş”, avea un preţ modic şi se găsea în toate magazinele de specialitate. Iată-l într-o reclamă din anul 1969.

◦◦○◦◦

Fabrica a fost inaugurată în decembrie 1921 ca societate pe acţiuni cu un capital social de 6 milioane lei. Se numea „Uzinele de Modelat şi Emailare Western” şi avea ca obiect de activitate producerea articolelor emailate, zincate şi cositorite.

În 1945 acţiunile cetăţenilor străini care reprezentau 51,16% din total au fost preluate de Admnistraţia Bunurilor Sovietice. Trei ani mai târziu uzinele au fost naţionalizate, au primit denumirea „Emailul Roşu” şi întregul capital social a trecut în proprietatea statului român.

◦◦○◦◦

Am regăsit felul în care se „purta” sufertaşul într-o fotografie scoasă din tezaur de Studiourile Buftea. Aceasta surprinde o scenă din filmul „Bariera” realizat în 1972 de regizorul Mircea Mureşan.

În imagine, personajul principal, interpretat de Octavian Cotescu, duce cu sine un sufertaş. Doar că acţiunea se desfăşoară în 1942 iar ansamblul de crăticioare este unul dintre cele fabricate de Emailul Roşu în anii ʼ60!

Iată şi un model mai vechi care s-ar fi potrivit vremurilor descrise în film, dar cu siguranţă foarte greu de găsit şi în plus, prea puţin cunoscut.

Sufertaşul se fabrică şi azi. Mai modern, mai făţos,  termoizolant, din inox sau din materiale plastice este la îndemâna tuturor.

Unii negustori nu ştiu ce vând pentru că ei, europeni închipuiţi, rupţi de tot ce este românesc, nu au auzit de sufertaş. Altfel nu l-ar fi numit „Transportor de alimente din oţel inoxidabil, 4 etaje, 1l.” sau „Recipient termoizolant pentru alimente, 3 nivele”.

Doamne fereşte!

Jurnalul realităţii (XL) – În Elveţia „s-a izbândit”!

scris de C. D. Mocanu

Un produs românesc s-a strecurat cu acte în regulă pe piaţa de produse alimentare din Ţara Cantoanelor. Nu-i glumă! Urmaşii lui Wilhelm Tell, iscusiţii combinatori ai finanţelor, mecanicii necontestaţi ai celor mai delicate maşinării, mănâncă…. Pufuleţi produşi în eterna şi fascinanta Românie.

Iată-i fotografiaţi marţi, 19 octombrie 2021, în galantarul unui magazin Lidl din orăşelul Kloten (circa 20.000 de locuitori) aflat la treisprezece kilometri de Zürich:

Sunt fabricaţi p-aci, pe la noi, din ingrediente naturale (făină de porumb, ulei de floarea soarelui, sare), fără aditivi, pentru Vendo Handels GmbH-Austria şi vânduţi în Elveţia prin reţeaua Lidl.

Pufuleţii sunt cuprinşi în baza de date Food Repo. Aceasta conţine informaţii despre produsele alimentare care au primit un cod de identificare şi se comercializează în Elveţia.

Preţul la raft, nesemnificativ pentru puterea de cumpărare a cetăţenilor confederaţi, este de circa trei ori mai mare decât cel din Romania. Probabil, câştigul producătorului, al cărui nume nu apare niciunde, este foarte mic. Cred că partea leului se duce, ca de obicei, către comercianţi.

Specialităţi culinare româneşti sofisticate, adevărate delicatese, unele cu indicaţie geografică protejată atestată de Uniunea Europeană (magiunul de Topoloveni, cârnaţii virşli de Brad , novacul afumat din Ţara Bârsei…) nu au reuşit performanţa sărăcăcioşilor Pufuleţi. Să fie într-un ceas bun!

Vitan – felurimi (XI) – La Capangiu şi prin împrejurimi (I)

scris de C. D. Mocanu

La Capangiu

Aşa îi spuneau oamenii mahalalei intersecţiei strada Grădinarilor, cu strada Nucului (fostă Buzdugan, fostă Râsului) şi cu intrarea Brichetei. Luase numele lui Capangiu, un personaj căruia i se dusese buhul pentru chefurile cu lăutari, deseori condimentate cu cafteală, de la care nu se dădea îndărăt. Acesta îşi avea casa chiar acolo. Cum putea fi altfel localizată acea răspântie?

Era nedespărţit de bunul lui prieten Anghel Anghimoft, bunicul meu. Se cunoşteau din copilărie, din vremea când, ca ucenici, deprindeau meseria de măcelar. Cei câţiva ani grei petrecuţi în micul abator care la început de secol douăzeci funcţiona la subsolul Halei Ghica (Hala Mare, Hala Centrală, Hala Unirii), i-au legat pentru totdeauna.

Ajunşi lucrători măcelari, făceau echipă în Abatorul Comunal, la şpriţuri şi la mardeală. N-o căutau cu lumânarea, dar la nevoie se descurcau. Erau redutabili. Nărăviţii scandalurilor le luaseră frica şi evitau să-i stârnească.

Când s-au aşezat la casele lor, Anghimoft şi-a cununat prietenul devenindu-i naş.

Gheorghe, feciorul lui Capangiu ăl bătrân, a fost prieten cu tata. Îi unea, mai mult ca orice, pasiunea pentru vânătoare. Făceau parte din numeroasa grupă de vânători a Vitanului şi îi ştia toată suflarea pentru iscusinţa cu care scotoceau grădinile din preajmă şi din lunca Dâmboviţei până hăt departe dincolo de Glina, spre Budeşti, dar şi pentru destoinicia cu care păzeau fondul de vânătoare – pescuit încredinţat spre bună gospodărire. Isprăvile lor se răspândeau cu iuţeală prin Radio Şanţ difuzate de necăjiţii mahalalei care se bucurau de prada confiscată de la braconieri.

Cu Ştefan, fiul cel mic al lui Gheorghe, am fost coleg de clasă. Mă-sa mare, Capangioaica, îi căuta în coarne şi îl alinta Făneaţă. Era cu un an mai mare decât mine, dar a zăbovit într-a şasea şi aşa l-am prins din urmă. Moştenea de la bunicul lui bucuria de a trăi. Altfel, băiat bun.

Prin răspântia despre care povestim se perinda zilnic lume multă atrasă şi de Băcănia bine aprovizionată care funcţiona într-o fostă cârciumă, ispită permanentă aflată în vârful pintenului de la confluenţa străzilor Nucului şi Grădinarilor, vizavi de Capangiu.

Brichetei era o fundătură croită din Grădinarilor după Primul Război Mondial şi ca multe alte fundături, nu purta niciun nume. Din 1930 apare pe hărţile oficiale şi în nomenclatorul străzilor bucureştene cu denumirea Fundătura I şi Fundătura Grădinarilor I. Prin 1947–1948 a căpătat un nume „inspirat”, mai potrivit cartierului din preajma Regiei de Tutun. Îl poartă şi azi căci, altfel desenată, intrarea Brichetei a supravieţuit sistematizării prin care a trecut mahalaua Vitan.

Prin 1964–1965, echipa de realizatori a filmului „Dincolo de barieră”, regizat de Francisc Munteanu, cu Ion Dichiseanu în rolul principal, căutând mahalale, străzi desfundate, locuri potrivite pentru filmări, s-a rătăcit pe „La Capangiu” şi meseriaşii imaginii au fotografiat intrarea Brichetei. Rezultatul strădaniei lor s-a păstrat în tezaurul pe care împătimiţii de la Studiourile Buftea îl gospodăresc şi cu generozitate, l-au deschis către lume.

Ulicioara asta strâmtă nu avea apă curentă şi nici canalizare. Era pavată cu piatră de râu. Profilul caldarâmului asigura scurgerea apei pluviale către rigola din strada Grădinarilor. Acolo –  în spatele doamnei cu aparatul foto şi un pic mai la dreapta – se afla cişmeaua publică şi gura de canal. La o casă distanţă, spre Vitan, locuia Capangiu.

Fundătura Brichetei arăta mai bine decât multe dintre fundăturile mahalalelor bucureştene. Cei care îi dădeau viaţă nu aveau o stare materială grozavă, dar îşi gospodăreau cu pricepere casele modeste. Chiar şi cele mai bătrâne, nu erau nişte cocioabe. Asigurau un adăpost, cât de cât, civilizat. Şi în ele trăiau oameni; cu toale cele ale oamenilor.

Mulţi creşteau porumbei, îndeletnicire răspândită în mahalaua Vitanului şi nu numai. Puneau suflet,  pasiune, timp, bani … Aşa se face că mai peste tot se ridicau deasupra caselor nişte grătare din lemn pe care poposeau „voiajorii” scoşi la zbor.

În anii ʼ60 industria bucureşteană lua avânt şi nevoia de locuinţe pentru cei care o însufleţeau, foarte mulţi veniţi din mediul rural, era apăsătoare. Aşa se face că terasa cuprinsă între străzile Banul Udrea, Grădinarilor, Brichetei şi Cimbrului, aflată pe malul stâng al albiei vechi a Dâmboviţei, care se strecura pe sub coasta Grădinarilor, a devenit şantier.

Era primăvara anului 1969 şi se construia un ansamblu de blocuri muncitoreşti, confort redus, unsprezece la număr. Au fost sacrificate atunci pe altarul modernizării câteva grădini  şi o mână de căsuţe vechi, sărăcăcioase, neştiute, pentru că stăteau ascunse la dos. Deşi cei care le locuiau se mutau „la mai bine”, nu s-au despărţit cu sufletul împăcat de locul lor. Unii se aflau pe acolo de două-trei generaţii.

◦◦○◦◦

Blocurile muncitoreşti intraseră în viaţa mahalalei cu vreo zece ani înainte, atunci când Uzina Timpuri Noi, fostă Lemaitre, a construit la o aruncătură de băţ, pe Foişorului, un bloc de locuinţe pentru lucrătorii care aveau probleme locative.

Cvartalul care tocmai ieşea din pământ în apropierea străzii Banul Udrea nu avea să fie ultimul. Cam în aceeaşi perioadă şi după aceleaşi proiecte au apărul blocurile confort redus din zona Alexandru Moruzzi – Vlaicu Vodă – Simbolului şi cele din perimetrul delimitat de străzile Foişorului – Morilor – Brânduşilor – Laboratorului.

◦◦○◦◦

Primele cupe de pământ smulse din terasa Grădinarilor au scos din anonimat străzile care delimitau şantierul. Peste tot, constructorii au descoperit în săpături „fragmente ceramice, gropi cu arsură, chirpici şi oseminte”. Conducerea şantierului a sesizat Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti iar acesta a început imediat o cercetare coordonată de istoricul şi arheologul Panait I. Panait în cadrul căreia s-au efectuat sondaje şi au fost supravegheate toate săpăturile.

Observaţiile făcute pe şantier şi examinarea materialului arheologic au identificat urme de locuire din secolele VI-VII, din perioada feudalismului timpuriu (sec. IX-XIV) şi din secolele XIV-XVI.

Aşezarea din sec. VI-VII este amplasată în zona de est şi în cea de sud a şantierului. Au fost cercetate treisprezece bordeie: opt în sectorul A, trei în sectorul B şi două în sectorul C. Acestea au un plan patrulater, de regulă dreptunghiular şi sunt orientate cu faţa către soare. Pereţii sunt făcuţi din paiantă. Cele mai multe bordeie sunt dotate cu un cuptor semicircular sau în formă de potcoavă.

Studiul stratigrafic a pus în evidenţă trei etape de locuire. Cea de-a doua a fost mai îndelungată şi mai intensă.

Fragmentele ceramice descoperite provin de la vase modelate cu mâna (preponderente), dar şi de la vase lucrate la roată, decorate sărăcăcios cu „benzi de linii orizontale” sau cu „linii frânte în zig-zag”. Nu a fost posibilă reconstituirea unor obiecte şi studierea acestora. Se desprinde însă concluzia că locuitorii aşezării foloseau, în cantitate mică, „o ceramică de factură superioară lucrată la roată” şi că „olarii acelor vremuri aveau o bună deprindere a meşteşugului”.

„Ceramica găsită la Vitan, sectorul Banul Udrea, nu este singulară ca aspect şi ca tipologie, încadrându-se într-un complex cultural larg, cunoscut sub numele de  cultura Ipoteşti-Cîndeşti. Analogiile se stabilesc mult mai uşor cu materialele din aşezările mai apropiate, cele din raza oraşului, de la Ciurel, Curtea Veche, Giuleşti şi Grîngaşi, Băneasa „La stejar”, Foişorul Mavrocordaţilor sau Căţelu Nou, mergînd pînă în nord-estul Munteniei”.

Materialul ceramic reflectă „momentul întâlnirii şi asimilării de către populaţia autohtonă a slavilor”. „Similitudinile cu ceramica de la Tîrgşor şi în general cu materialul încadrat în faza Ipoteşti-Cîndeşti II, ne determină să credem că avem de-a face cu o formaţie timpurie, de profunde tradiţii locale, cu influenţe resimţite în momentul pătrunderii triburilor slave. Aceleaşi elemente ne determină să datăm aşezarea de la Vitan în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Aşezarea medievală a cunocut o primă etapă de locuire sporadică între secolele X-XI, slab reprezentată în săpăturile efectuate.

Cea de-a doua fază, sec. XIV-XVI, este mult mai bine conturată. Au fost descoperite şi cercetate fragmente ceramice aparţinînd unor vase de uz casnic, gropi de cereale, bordeie şi o necropolă cu suprafaţa de circa 500 m²., etc. „Toate acestea confirmă existenţa vetrei unuia din satele ce se aflau pe teritoriu de astăzi al oraşului în primele secole de existenţă urbană” şi care a cunoscut perioada de maximă dezvoltare în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Fragmentele ceramice din stratul feudal „par a indica începuturile locuirii medievale la sfîrşitul secolului al XIV-lea, sau în primele decenii ale veacului următor.

Aşezarea a rămas pe acest loc până spre mijlocul secolului al XVI-lea când, din motive nedesluşite, a fost părăsită, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte vetre de locuire de pe teritoriul Bucureştiului.

Descoperirile arheologice din perimetrul Banul Udrea – Grădinarilor – Brichetei – Cimbrului şi studierea izvoarelor scrise (puţine la număr) „par a indica în actualul cartier Vitan, locul ocupat de satul Greci, fost al mănăstirii Tînganu, trecut apoi în posesia marelui vornic Ivaşco din Goleşti, cel care în a doua jumătate a secolului al XVI-lea l-a vândut lui Alexandru II Mircea, ctitorul mănăstirea Sfînta Troiţă”.

◦◦○◦◦

Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost ctitorită de domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1568 – 1577) şi de Ecaterina – doamna ca mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria obţinută în lupta contra lui Vintilă Vornicul şi a lui Dumbravă Vornicul.

În 1595 aceasta cade în mâna turcilor care o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. După victoria lui Mihai Vitezul în lupta de la Târgovişte (octombrie 1595), Sinan Paşa este silit să se retragă şi o dărâmă până la temelie.

Jafurile şi incendiile care în epocă se ţineau lanţ, schimbările dese ale domnitorilor, frământările şi instabilitatea au silit călugării să abandoneze lăcaşul şi să se refugieze la Mănăstirea Mihai Vodă.

În 1614, domnitorul Radu Mihnea (1601–1602, 1611–1614, 1620–1623) începe reconstrucţia mănăstirii păstrând planurile originale. De atunci, aceasta va fi cunoscută  prin numele ctitorului – Mănăstirea Radu Vodă.

◦◦○◦◦

Şi astfel intrarea Brichetei, o ulicioară, o fundătură oarecare de la margine de Bucureşti, a devenit un reper fizic al istoriei de demult a Vitanului.

În curtea Bisericii Foişor (strada Foişorului nr. 119, colţ cu Regenerărei), ascunse de ochii lumii, se află ruinele Caselor Domneşti ale lui Nicolae Mavrocordat, obiectiv istoric cunoscut în literatura de specialitate ca „Foişorul Mavrocordaţilor”.

◦◦○◦◦

Pe la 1722–1724 , Nicolae-Vodă Mavrocordat (1670–1730), primul domn fanariot al Țării Românești, a construit pe dealul viilor şi al livezilor, locul cu cea mai frumoasă perspectivă spre lunca Dâmboviței, către Văcărești, „niște case domnești, cu curte împrejur, afară den oraș ca să fie pentru plimbarea domniei mele și găsind domnia mea locu mai cu frumoasă priveală den josul orașului domniei mele, pre moșia sfintei mănăstiri [Radu Vodă]….., am făcut domnia mea acele case domnești cu curte împrejur și cu grădină, precum se văd”. Pentru terenul ocupat, Domnitorul plătea șaizeci de taleri anual.

Casa „de privélă și recorélă” a lui Nicolae-Vodă, ctitorul așezămintelor mănăstirești de pe dealul Văcăreștilor, avea „lângă haremul (*) doamnei sale” un foișor. Acesta „a dat numele mahalaleĭ care de atuncĭ s’a numit Foișoruluĭ și a dat nascere legendeĭ care spune că de la casa de privélă Nicolae-Vodă făcuse pe stâlpĭ un fel de gang acoperit care mergea pêně la M-tirea Văcărescilor, cea de dênsul zidită”.

„Într’a patra domniă a lui Constantin-Vodă Mavrocordat (1711–1769, fiul lui Nicolae-Vodă cu Pulcheria Tzuki), adică la 1745-1746, Dómna Smaranda, soțiă într’al treilea rând a lui Nicolae-Vodă Mavrocordat (după Cassandra Cantacuzino și Pulcheria Tzuky)a „zidit din temelie și a înfrumusețat” un paraclis al Caselor Domnești de la Foișor. Biserica cu hramul „Nascerea Pré Curateĭ Fecióre” (Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie), închinată dintru început mănăstirii Radu Vodă, ca metoh, este cunoscută de atunci ca Biserica Foișor. În timp, pentru a cinsti principala îndeletnicire a trăitorilor locului, biserica a primit și al doilea hram, cel al Sfântului Mucenic Trifon – 1 februarie, ocrotitorul grădinilor, viilor și livezilor.

În anul 1746, Constantin Mavrocordat  renunță la Casele Domnești „făcute de răposatul  întru fericire părintele domniei mele” și le trece în proprietatea mănăstirii. Prin actul din 17 octombrie acesta întărește lăcașului mănăstiresc „ca să aibă supt stăpânire casele de piatră și biserica și cu satul care sînt pe moșia acestei numite mănăstiri ….. unde se numește Foișorul, care case sînt făcute de răposatul întru fericire părintele domniei mele, Io Nicolae Alixandru voevod din domnia mării sale, iar biserica este zidită den temelie şi înfrumuseţată de măria sa maica noastră, doamna smaranda”. Se pare că de atunci casele nu au mai fost locuite. Nu după mult timp biserica și „zidirile” ei „au ajuns la stare proastă și dărăpănare …. din vechimea anilor și din rea chiverniseală” necesitând „a se meremetisi și a se drege pre cât va fi cu putință”.

La jumătatea secolului al XIX-lea, în 1854, casa Mavrocordaţilor sau una dintre celelalte clădiri din curtea bisericii Foişor, adăpostea o şcoală pentru copiii mahalalei. Documentele vremii nu menţionează că localul şcolii ar fi fost „miserabil cu totul”, „foarte prost” sau „neîncăpător”, aşa cum se spunea despre alte localuri. Era probabil în stare bună, dar la 1862 din casa „de privélă și recorélă”  a primului domn fanariot rămăseseră numai nişte ruine, fiind probabil părăsită.

Constantin-Vodă confirmă însă existența unui sat, a unei comunități stabilite pe coastele dealului Foișor. Cu vremea, aceasta se consolidează și se constituie într-o mahala a viticultorilor și grădinarilor, embaticari (**) pe pământurile bogatei Mănăstiri Radu Vodă, cu toate cele ale unei viețuiri permanente: negustori, meșteșugari, mici meseriași, școală, chiar și un …. cimitir.

(*) Harem – În perioada fanariotă, parte a palatului domnesc rezervată Doamnei și femeilor ce o slujeau. 

(**) Embatic – Arendarea locului unei case sau casei cu locul ei pentru un termen foarte lung (până la 99 de ani), în intervalul căruia arendaşul se bucură de toate drepturile de posesiune. Plata, arenda pentru ţinerea acestor locuri; în vremurile de demult, proprietarii unor asemenea locuri fiind în majoritatea cazurilor mănăstirile, plata se făcea şi în natură, dându-se acestora lumânări, ceară, untdelemn, etc.

Embaticar – Cel  ce are un loc cu embatic, cel ce plăteşte embatic pentru locul pe care e clădită casa sa.

◦◦○◦◦

În perioada 1964-1965, curtea bisericii a găzduit un şantier arheologic care avea ca principal obiectiv să stabilească planul aşezămintelor feudale. Săpăturile efectuate atunci au dovedit că ansamblul Mavrocordaţilor de la Foişor a fost ridicat pe o aşezare mult mai veche, de tip Ciurel (secolele VI-VII).

Datarea acesteia a fost făcută pe baza materialului arheologic găsit în interiorul bordeielor descoperite la 1,40 – 1,50 m. sub nivelul solului: cuptoare din lut în formă de potcoavă, bucăţi de chirpici din pereţii bordeielor, vălătuci de lut, fragmente ceramice provenind de la vase de tip borcan lucrate cu mâna.

Cercetările efectuate au condus la concluzia că aşezarea se întinde dincolo de perimetrul Caselor Domneşti, în strada Foişorului, fiind necesară extinderea săpăturilor. Necesară a rămas până în ziua de azi!

Rezultatele şi concluziile cercetării arheologice de la „Foişorul Mavrocordaţilor” au fost confirmate şi extinse de cele ale săpăturile efectuate pe terasa Vitan – Banul Udrea.

Iată cum, din colţul unei ulicioare nesemnificative (Brichetei), Capangiu ne-a făcut să descoperim că Vitanul, apărut prin secolul al VI-lea, este mai bătrân decât puteam bănui şi că dovezile au stat ascunse în pământul binecuvântat al dealului viilor şi livezilor din stânga Dâmboviţei.

Prin 1985-1986, buldozerele, vestitorii înnoirii, au prins a se zbengui pe lângă intrarea Brichetei.

N-au fost suficient de sprintene ca să năruiască tot. Pe ici-pe colo, a mai rămas câte ceva, repere ştiute doar de cei care ani mulţi şi-au purtat paşii pe Grădinarilor, pe Nucului, pe Peneş Curcanul, pe Banul Udrea, pe Brânduşilor, pe Regenerărei, pe Foişorului…

Blocurile confort redus care au scos la iveală o pagină importantă din istoria mahalalei, cosmetizate şi ferchezuite, sunt la locul lor.

Altfel, pe La Capangiu totul arată ca şi cum nimic n-ar fi fost înainte.

Călăuziţi de amintiri dragi mie şi având ca mărturii fotografiile de la Studiourile Buftea plimbarea noastră pe dealul Foişorului va continua.

Citiți toate istoriile din Dudești și Vitan

Jurnalul realităţii (XXXIX) – Vom plăti!

scris de C. D. Mocanu

A venit scadenţa! Vom plăti preţul prostiei! Unul usturător. O vom face fără crâcnire, cu capul plecat şi cu demnitatea amorţită de o păguboasă democraţie răstălmăcită pe malurile Dâmboviţei după bunul plac al unor neica nimeni.

Pe calea sigură a acestei democraţii au ajuns în capul trebii, la energie electrică, două personaje, fie-le numele în veci uitat, pentru prostia şi mai ales pentru ticăloşia cărora vom plăti electricitatea cât nu face. Unul este ministrul energiei iar celălalt preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglemantare în domeniul Energiei (A.N.R.E.).

Folosind ca pretext liberalizarea pieţei de energie electrică, companiile din domeniu (producători, distribuitori şi furnizori) şi-au umflat profiturile artificial, prin acţiuni speculative, până la cote ameţitoare. Din această pricină, fără vreo justificare economică, preţul kilowatului oră a înregistrat o evoluţie nestăvilită, continuu crescătoare.

Reglementarea trecerii la funcţionarea după regulile pieţei a negoţului cu energie electrică era datoria de căpătâi a celor doi „specialişti”. N-au făcut nimic! Au dat de gard un proces economic sensibil care prin efectele sale asupra economiei, dar şi asupra multor milioane de oameni, ţine de siguranţa naţională.

Unul, fost electrician la Staţia electrică Filaret, n-a mişcat nici măcar un deget. Tace chitic chiar şi acum când beleaua e cât casa. Scoate la înaintare un subaltern. Celălalt, absolvent al Liceului Industrial nr. 6 – Energetic din Drobeta–Turnu Severin, s-a prins că e groasă şi a încercat stângaci şi ezitant, cu promisiuni mincinoase, să potolească rumoarea. El lua jar în gură, la ore de maximă audienţă, că prin liberalizarea pieţei costurile cu energia electrică vor fi mai mici.

Blocat în corzi, ne abureşte cu Legea consumatorului vulnerabil şi cu compensarea într-o proporţie jignitoare a facturilor primite de consumatorii casnici. Cu alte cuvinte, slujbaşul ăsta trist vrea să subvenţioneze profitul unor speculanţi, străini şi români deopotrivă, din buget, adică tot din banii noştri. Celelalte categorii de consumatori, cele care asigură supravieţuirea economiei româneşti, să se descurce. Au avut ghinion!

Plafonarea tarifelor şi impozitarea suplimentară a profiturilor nemeritate, obţinute prin manevre speculative, singurul tratament eficient al bolii de care suferă piaţa românească de energie electrică, îi provoacă patriotului frisoane şi dă în bâlbâială. Îi tremură izmenele doar la gândul că va fi obligat să suprime lăcomia unor speculanţi care-i sunt atât de dragi.

Când chiriaşul de la Cotroceni, Măria Sa Pereoadă Întâiul a siluit Constituţia şi ne-a impus „guvernul meu”, în România exista un act normativ (o ordonanţă de urgenţă) care limita pentru trei ani preţul energiei electrice şi care taxa suplimentar profitul obţinut prin creşterea nejustificată a acestuia. Avea în vedere trecerea fără convulsii la o piaţă liberă. Nu deranja decât marii jucători ai negoţului cu energie electrică şi pe slugoii lor. Nici măcar coana Europa nu cârâia convingător pentru că totul era legal şi în conformitate cu Tratatul de Aderare. Prima măsură luată de „guvernul meu” a fost abrogarea ordonanţei.

Într-o veritabilă frăţie infracţională, companiile de electricitate au speculat piaţa pentru că au putut şi pentru că au fost lăsate s-o facă. Restul… sunt poveşti.

Îmi doresc să apuc ziua în care vânzătorii ăştia de neam vor da socoteală după ce au atentat la siguranţa naţională aruncând România în plasa speculanţilor.

Până atunci înghiţim o nouă umilinţă. Şi plătim!

Urme ale trecutului (XXVI) – Hoţoaica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Această „urmă” există, dar nu face parte din colecția mea de vechituri. Am fabricat-o pentru povestea ce va să vină şi apoi am dăruit-o unui băieţel din vecini.

A îngăduit Dumnezeu să-mi petrec cea mai frumoasă parte a vieţii, copilăria, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii, în mahalaua Vitanului cea potopită de grădini, pomi fructiferi, flori şi heleşteie, dincolo de Bujavercă, spre Moară, între Cimpoacă şi Bobocică.

Din Mai (Florar) cînd se coceau primele cireşe, până toamna târziu, în Brumărel, când peste mahala plutea parfum de „O mie una” şi de gutuie, hoarde de copii mari şi mici cercetau roada pomilor de peste tot, mai puţin pe cea a pomilor din propriile curţi.

Cele mai gustoase şi mai frumoase fructe cresc în grădinile altora şi din această pricină nu ne codeam încercând să aflăm dacă este aşa cum umbla vorba. Nu rupeam crengi, nu jefuiam pomii, nu luam niciodată mai mult decât era necesar pentru a ne potoli pofta.

Îndeletnicirea asta nu era chiar lipsită de incidente, ce-i drept, minore. Ne alegeam uneori cu câte o înjurătură sau cu o plângere la părinţi, caz în care părţile se împăcau repede. Consfinţeau asta cu un pahar de vin vorbit şi băut în tihnă.

O singură ispravă s-a soldat cu un accident şi cu vătămarea unuia dintre cei care jinduiau după fructe din… grădina ursului.

La vremea aceea, Biserica Târcă avea în curte, pe coasta dinspre strada Ştirului, o livadă. Se ocupa de ea preotul Vasile Stanciu care locuia în vecinătate. Florar se apropia de sfârşit şi în livada bisericii doi cireşi „de Mai” erau pregătiţi de ospăţ. Aşteptau musafiri pofticioşi care nu se lăsau invitaţi.

Câţiva puşti de prin preajmă, între care se afla şi Teli Clopotaru, fiul cel mic al preotului, au urmărit când acesta pleca de acasă şi s-au pus gospodăreşte pe treabă. Plăcuta îndeletnicire le-a adormit vigilenţa şi s-au pomenit cu popa Vasile care suduind ca prin mahala venea fuga spre livadă.

◦◦○◦◦

Da! Preotul Stanciu, mai slab cu firea, înjura destul de colorat apelând deseori la cele sfinte. Pentru asta, dar şi pentru alte năzdrăvănii, enoriaşii îi spuneau popa Vasile. Ceilalţi doi slujitori ai Bisericii Târcă erau pentru toată parohia părinţi: părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu.

◦◦○◦◦

Luaţi prin surprindere au sărit din pomi. Au tulit-o ca iepurii prin curtea bisericii, pe sub clopotniţă, spre şoseaua Vitan. În cădere printre crengi, unul dintre ei şi-a sfâşiat pavilionul urechii care s-a desprins de cap pe o porţiune bunicică.

L-au reparat medicii de la Spitalul de copii Călăraşi, dar urechea aia a rămas pentru totdeauna în afara aliniamentului stabilit de Marele Arhitect.

În zarva produsă, popa Vasile nu a mai avut răgaz pentru cireşele timpurii. Foarte repede, ce nu au făcut copiii Vitanului au făcut graurii. Le-au halit pe toate.

Când ne era lene sau când condiţiile locale nu erau prielnice urcatului în pom, foloseam hoţoaica, o unealtă simplă, ingenioasă, eficientă, uşor de confecţionat din materiale aflate la îndemână şi care ne ferea de neplăceri sau de accidente. Cu ea nu prea aveam spor, dar dispuneam de timp suficient. Culegeam în tihnă, fără osteneală, fructe după pofta inimii.

Pentru cele mici, cireşe, vişine, corcoduşe, unele soiuri de prune, hoţoaica era meşterită din trestie. Gospodarii Vitanului îşi făceau case noi şi se construia mult. Trestia se utiliza la tavane ca suport pentru tencuială. Nu merita să batem heleşteiele după câteva trestii. Dacă nu le aveam în curte, le găseam prin vecini.

Fructele mai mărişoare, caise, piersici, prune, nuci, se şterpeleau cu o hoţoaică pe măsură, asemănătoare cu cea din trestie, făcută din tulpină de cucută. Ne cam feream de planta asta despre care ştiam că este otrăvitoare.

La vremea vişinelor, câţiva copii din satul în care după douăzeci şi cinci de ani de continuă vieţuire sunt tot „provenit” dădeau târcoale unui pom plin de boabe roşii, ademenitoare, aflat lângă gardul unei gospodării. Dacă ar fi putut s-ar fi urcat pe gard numai să guste din ele, dar erau prea mici. Le-am cules o mână de vişine şi i-am întrebat de ce nu-şi fac o hoţoaică. Ochii lor miraţi m-au lămurit. Nu ştiau ce este aia.

Din această pricină las acum mărturie acest

Ghid pentru confecţionarea unei hoţoaice

1. Se alege o trestie dreaptă, bine uscată şi cu diametrul trosonului (porţiunea dintre două noduri) de la vârf în jur de 10 mm. sau mai mare. Lungimea nu este critică, dar trebuie să fie suficientă pentru a ajunge la ţintă.

Trestia utilizată de mine a fost recoltată în primăvară de la balta Valea Vlăsiei – Căldăruşani.

2. Se matisează cu bandă izolatoare cele două noduri care delimitează tronsonul din vîrful trestiei.

3. Se apucă porţiunea dintre cele două matisaje între degetele ambelor mâini aşa ca în fotografie şi se apasă.

Prin strivire, trestia se desface în fâşii longitudinale.

4. Se îndepărtează una dintre fâşiile rezultate.

5. Se lărgeşte fanta rezultată aşa ca în fotografie.

6. Se blochează cu o bucăţică din fâşia decupată şi hoţoaica este gata pentru a fi utilizată.

7. Se apucă prada.

8. Se răsuceşte puţin şi se trage. Asta-i tot!

9. Bucuraţi-vă de reuşită şi să vă fie de bine!

10. Puteţi pune hoţoaica la păstrare.

Copiii mahalalelor bucureştene s-au bucurat, ca şi mine, de serviciile hoţoaicei. Modernizarea fără noimă a vieţii şi a localităţilor noastre a aruncat-o într-o nemeritată uitare. Păcat!