despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (III)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

Citiți prima partecitiți a doua parte

Mergem mai departe: urmărind listele stațiilor de alimentare de dinainte de Război, dibuim alte benzinării – azi desființate – care au înfruntat timpurile:

  • din fața „Arhitecturii”, care a rezistat și-n anii ’60, dar, odată cu extinderea clădirii facultății, a dispărut.

  • de pe Mincu – între Kiseleff și Aviatorilor, desființată relativ recent: aproape 15 ani.

  • de la Piața Amzei – similar.
  • de pe strada Vaselor – similar.
  • de pe Vaporul lui Assan – similar; pare că la toate astea s-a renunțat fiindcă erau mici, greu accesibile, ori prea aproape de zone rezidențiale.
  • de pe strada Scaune – foarte mică și pitită imediat după cum intri din Hristo Botev.
  • de pe Atelierului; ar părea să fi fost la intersecția cu Calea Griviței; poate așa se explică și urmele unei toalete publice subterane dezafectate din fața blocului cunoscut pentru Agenția de bilete C. F. R.; e posibil să fi fost, apoi, găzărie.
  • de la Grădina Icoanei: să fi fost în partea dinspre Arthur Verona (acolo unde a fost toaleta subterană pe locul căreia azi e un restaurant) sau înspre piața Cantacuzino?
  • de pe colțul dintre Șerban Vodă și Viilor; extinsă în anii ’90, acum e doar magazin de piese auto.
  • de la Chirigiu – ajunsă cu timpul găzărie. Avem o fotografie cu zona, și v-o arătăm așa, de drag.

Pentru o imagine cît mai cuprinzătoare, publicăm și puținele referințe din cărțile de telefon postbelice. Da, puține; mai multe informații găsim în Ghidul Bucureștiului din 1962.

Ne uităm acum pe o listă a stațiilor Peco din anii ’70, ocazie cu care pășim într-o epocă mai apropiată. Vedem că se extind spre periferii, mai ales în noile cartiere construite. Preferăm însă să ne oprim atenția asupra celor cît de cît centrale.

Reies stații despre care nu știm cu adevărat cînd au apărut; poate erau și ele vechi, de pe vremurile „Distribuției”:

  • de pe strada Medeleni (între Calea Călărașilor și Vasile Lucaciu), care s-a desființat de curînd!
  • cea de pe Cîmpineanu, unde-i azi piațeta Iosif Sava – desființată un pic mai demult, în acceași perioadă cu celelalte benzinării mici centrale
  • de pe Schitu Măgureanu, colț cu Sfîntul Constantin – acceași situație
  • din spatele Teatrului Național – există
  • de pe Veniamin Costache (lîngă Cuțitul de Argint) – există
  • de la Gara de Nord – există; o vedem cum arăta acum juma’ de secol; ea nu mai aparține de „Petrom”.

Nu apar deloc – și e de mirare – cîteva benzinării care și azi funcționează, a căror vechime de asemenea nu ni-i precis cunoscută:

  • din Cotroceni, din scuarul de pe Carol Davila
  • de la 11 Iunie
  • de pe Mîntuleasa
  • de pe Cuza
  • de pe Vasile Lascăr colț cu Domnița Ruxandra
  • de pe Ferdinand, din scuarul de la Horei – ultimele două nu mai aparțin de „Petrom”.

Amintim stația de pe strada Agricultori colț cu Teleajen, care nu era o benzinărie publică. Cele două pompe de la poartă constituiau staţia de alimentare cu carburant  a maşinilor dintr-o autobază a primăriei.

Nici în anii de după Război benzinăria nu e vreun model arhitectural – după cum vedeți, o gheretă, un mic magazinaș. Nu exista „casă”- banii se dădeau direct angajatului care făcea alimentarea.

Imaginile păstrate ale găzăriilor – ca să ne facem o idee – sînt grăitoare: niște borcane!

În ordine, le vedem mai sus pe cele de la Șerban Vodă-Radu Vodă, Șerban Vodă-Olimpului și Grivița-Vulcănescu.

Desigur, stațiile nou construite (în cartiere și la ieșirile din oraș) au fost un pic mai măricele. Cea de la Băneasa – de pe deal, de după pod, a rămas cea mai mare.

Urmează vremuri grele – cumplite – în comercializarea benzinei.

În 1979 – după marea criză a petrolulului – încep raționalizările; cîțiva ani mai încolo cozile la benzinării devin kilometrice.

Articolele conțin actualizări.

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (II)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

Citiți prima parte

Luăm acum la picior orașul, căutînd urmele benzinăriilor mai vechi și mai noi. Începem, desigur, cu cele mai vechi.

Veche-veche, o bucată din cea de la Matache; vedem și cum se păstrase pînă-n anii ’90. Ulterior coloanele au fost zidite; totul a dispărut odată cu refacerea zonei.

 

Ne-ntoarcem în Centru, cu benzinăria de la Lido, care a fost dezafectată în anii de după Cutremurul din ’77.

 

Ne uităm un pic mai atenți la una din imaginile vechi ale ei (din 1931), fiindcă ne face să gîndim că înainte de a aparține „Distribuției”, fusese stație a companiei „Unirea”, aidoma celei de la Băneasa: elementele grafice sînt similare celor folosite atît de „Unirea”, cît și de produsele sale cunoscute, precum uleiurile „Luboil”.

Destul de mult pozate, coloanele toaletei publice de la Sfînta Vineri.

Se ghicește, parcă, într-un colț și o gheretă. O fi fost și aici benzinărie? Nu scrie nicăieri, însă amintirea unei găzării s-a păstrat și după ce toată zona a fost distrusă de demolări.

Nu departe însă – asta e sigur – a fost stație la răspîntia dintre Calea Călărașilor cu Mîntuleasa; în scuarul actual a supraviețuit – o vreme – toaleta.

Rămînem în zonă: o benzinărie Distribuţia tipică, devenită PECO, la intersecţia străzii Col. Orero, devenită Avram Goldfaden, cu Mircea Vodă (la joncţiunea Avram Goldfaden cu Dudeşti). Avea şi WC cu coloane. Azi nu mai există!

Iată benzinăria de la fosta Operetă; să nu uităm de ea.

 

A fost și-n Piața Romană; noi de aducem aminte mai degrabă de toaleta publică dinspre prelungirea Dacia, dar benzinăria era pe colțul dinspre ASE. Coloanele toaletei – vedem cu interes – au un model un pic diferit; pergola tipică lipsește.

 

Din cele închise dar din care a mai rămas cîte ceva și azi, trebuie să amintim benzinăria de pe Grivița colț cu Vulcănescu (Ștefan Furtună), deși nu o găsim atestată ca atare nicăieri. Ca găzărie, da: o știm. Coloanele – degradate oribil – au fost recent restaurate.

 

… și bineînțeles, cea de pe Maria Rosetti!

Cea de la Ferdinand (Dimitrov) – colț cu Mihai Bravu – a dispărut complet în 2022; fusese închisă de cîțiva ani buni.

 

Nu uităm nici de benzinăria de pe Șerban-Vodă colț cu Olimpului, pe care o întîlnim în anii ’60 ca găzărie. Vestigiile ei ni-s vizibile și azi.

 

De acum jumătate de secol, vedem cum benzinăria de la Podul Cotroceni era orientată nu spre Splai, ci spre strada Juvara; monumentul din spate, care azi e ascuns de bălării, era încă pus în valoare.

De altfel, dacă revizităm colecția noastră de piațete, scuaruri și ronduri, găsim destule benzinării!

Încercînd să enumerăm benzinăriile-tip cu coloane despre care sîntem siguri-siguri, alcătuim lista asta:

  • Splai-Mihai Vodă
  • Lido
  • Tunari
  • Matache
  • Ferdinand
  • Maria Rosetti
  • Colonel Orero
  • Operetă

… la care adăugăm pe cele cu coloane „pline” ori un pic diferite:

  • Sfînta Vineri
  • Grivița-Vulcănescu
  • Romană

Va urma!

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (I)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

… banal subiect! Ce-am putea zice despre benzinăriile bucureștene? Cum arătau, pe unde erau, cîte din cele vechi mai sînt și azi?

Cu un pic de migală, poate găsim cîteva răspunsuri; și acolo unde nu reușim, măcar încercăm să punem întrebările cum trebuie.

Istoria răspîndirii lor e legată, desigur, de activitatea societății „Distribuția”, despre care nu greșim cînd spunem că aproape avea monopolul desfacerii produselor petroliere către populație. Spre sfîrșitul perioadei interbelice, societatea – fără a-și schimba nici o clipă titulatura – intră în conștiința publică mai degrabă sub numele de succes „OSIN”, care ne-a dat multă bătaie de cap: de la ce venea? Deslușirea a venit cînd am aflat mai multe despre inginerul Constantin Osiceanu; denumirea „OSIN” sub care se comercializau celebrele uleiuri pentru automobile, dar și alte produse legendare, precum „Petrosin”… lui i-o datorăm.

În fine; după Naționalizare, lucrurile se schimbă și odată cu ele și numele; intră apoi în conștiința publicului noua denumire „PECO” (de la Petrol-Comerț); o folosim și astăzi cînd ne gîndim la orice benzinărie. Ciudat și un pic dezamăgitor e că numele „OSIN” nu pare să fi străbătut vremurile, ieșind relativ iute din conștiința oamenilor. Asta e: „PECO” a prins.

Să ne întrebăm acum și cum arătau vechile benzinării din Capitală. Fără să greșim, credem că nu erau vreun monument arhitectural. Imaginea benzinăriei din Piața Victoriei e mai degrabă o excepție; arăta dichisit pentru a nu spurca vizual noua clădire a Președinției.

 

Restul stațiilor de alimentare însemnau, de cele mai multe ori, o pompă-două la marginea trotuarului și o chițimie pentru angajatul care deservea. Imagini interbelice emblematice nu-s; putem zice că… dacă ar fi fost ceva de fotografiat, s-ar fi fotografiat, nu?

Zicem asta fiindcă, de pildă, celebra benzinărie ploieșteană a fost documentată nu o dată: avea și de ce!

De asemenea, cîteva din stațiile „Distribuției” din zona apropiată Bucureștiului prezintă valoroase elemente arhitecturale; sînt – alături de cea din Piața Victoriei – opera arhitectului Grigore M. Hirsch:

  

O staţiune identică cu cea de la Sinaia a funcţionat la intrarea în Tâncăbeşti dinspre Bucureşti, pe stânga, la baza rampei, vizavi de staţia de radio, înainte de a traversa coada lacului Snagov.

E drept că în pagina aceasta publicitară pare a fi și o benzinărie cu copertină, încadrată de coloanele care ascundeau accesul la toaletele subterane (dacă-i dai copertina jos, rămîne un chioșc). E de-aici, din București? Poate; nu știm dacă modelul cu coloane a fost întîlnit și-n restul țării.

Aproape de adevăr – dac-am vrea să ne facem o idee despre benzinăria interbelică bucureșteană tipică – am zice c-ar fi schița următoare.

E bine cunoscută simbioza benzinăriilor interbelice cu toaletele publice subterane cu coloane… care arătau cu siguranță mai bine decît stațiile de alimentare. Una fără cealaltă? Nu știu ce să zic!

Ce-o fi fost mai întîi? Cum s-a ajuns aici? A fost o decizie edilitară care a condiționat construirea lor de cea a toaletelor? Pînă la urmă, dacă tot săpai să montezi rezervoarele de combustibil era mai lesnicios să faci, cu același drum, și amenajarea toaletelor subterane.

Nu știm cînd anume – precis – au fost construite benzinăriile astea cu toalete; fără să greșim prea tare, să zicem că în anii ’30. Nu știm nici cîte anume; dar ceva ne face să credem că nu mai mult de o duzină.

Pesemne că toaletele erau ale Uzinelor Comunale.

N-avem cum să-ncheiem partea… teoretică fără a ne lămuri cum se construia o stațiune de alimentare.

Și-acum… să purcedem la drum, luînd urma benzinăriilor! Iată resursele la îndemînă – adresele benzinăriilor „OSIN” din perioada anilor 1930-40. Remarcăm și menționarea pompelor aflate și în marile garaje ale Capitalei.

Nu prea știm, însă, despre cele care aparțineau altor companii. De pildă, Societatea Creditul Minier opera o rețea mai redusă, cunoscută sub numele „CREMIN”; iată și două dovezi fotografice ale stațiilor – la Aviatorilor și pe bulevard, peste drum de Scala; absolut banale – doar firma de ele…

O mărturie interesantă despre zona celei de-a doua e următoarea: pare că se văd și două coloane decorative?

Mai puține în București, benzinăriile ce țineau de societatea petrolieră „UNIREA”; cea mai cunoscută dar și cea mai mare dintre ele este cea de la Băneasa, de după podul C. F. R. – de pe deal! E, de altfel, cam singura benzinărie interbelică care și are o aparență monumentală!

Cu siguranță trebuie să fi fost și alte benzinării particulare, mai mici – dar nu multe.

Numărul benzinăriilor părea mai mare înainte de începerea Războiului – dar, dacă ne gîndim mai bine, acesta venise cu raționalizări, rechiziții, lipsuri și destule greutăți; pesemne că și distribuirea produselor petroliere fusese afectată. Eforturile societății „Distribuția” se îndreptau, după cum știm, spre comercializarea petrolului destinat consumului casnic. Stațiile care desfăceau petrol lampant (adică „gaz”), motorină tip M pentru încălzit, petrosin, neofalină – binecunoscutele găzării – sînt și mai puțin documentate decît benzinăriile; desigur că ne propunem să ne ocupăm și de îndreptarea acestei nedreptăți.

Putem să stabilim fără îndoială și care sînt cele mai vechi șase benzinării în funcțiune astăzi:

  • la Podul Băneasa
  • la Podul Cotroceni
  • pe Kogălniceanu colț cu Vasile Pârvan
  • pe Splai, la Pompieri, între Elie Radu și Saligny
  • pe Dorobanți colț cu Tudor Ștefan
  • pe Tunari colț cu Eminescu.

Dintre toate mai găsim (vizibile dar degradate) coloanele toaletelor publice subterane doar pe Splai și Tunari.

 

Benzinăria de la „Drept” are și acum toaleta subterană, dar e dezafectată; dacă erau și coloane, înseamnă că s-au pierdut de mult. Cea de la Cotroceni poate chiar n-a avut. Cea de pe Dorobanți… nu știm; dar știm că peste drum – în marele părculeț – erau toalete publice „pe pămînt”.

Cea de la Băneasa, care oricum nu ținuse de societatea „Distribuția” a fost, desigur, modernizată succesiv.

Să remarcăm și faptul că – cel puțin la toalete – sînt două modele. Diferențele nu-s mari… dar sînt. Parcă primele sînt mai frumoase, nu? Oricum, erau ani în care ne reușeau bine – peste tot prin oraș – adaosurile arhitectonice mărunte.

 

Lăsăm acum toaletele subterane, încercînd doar să ne dăm seama dacă s-au construit și fără benzinării. Ne putem gîndi la cea de la Piața Galați (Gemeni), dar zău dacă mai știm dacă avea sau nu coloane, și la cea din scuarul bulevardului Republicii (Carol) de dinaintea intersecției cu Traian.

Va urma!

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Potoliţi-vă!

scris de C. D. Mocanu

Constat cu îngrijorare cum în on-line îşi face loc cu insistenţă o manevră prostească, o şmecherie ieftină, de doi bani sau împuţită cum i se spunea în mahalaua Vitanului, care abuzează de buna credinţă a tuturor (administratori, autori, cititori, comentatori…).

Neşte băeţi zmecheri, dăştepţi în cap, găzduiţi cu generozitate pe blogurile unor oameni de toată isprava, postează la adăpostul pseudonimelor (curajoşi dumnealor!) articole, nimic de zis, interesante şi apoi tot ei, folosind alte nume de împrumut, le comentează în registru laudativ: Excepţional articol! Felicitări!. Poate că este chiar aşa, dar alţii ar trebui să constate, să aprecieze şi să-i răsplătească. Altfel este doar autosatisfacere intelectuală în văzul lumii, nedemnă şi descalificantă.

Din păcate, mediul on-line nu este reglementat de reguli administrative scrise, decât în mică măsură. Asta le permite să-şi facă de cap călcând în picioare principiile morale pe care, cel puţin teoretic, le-au agonisit prin educaţie.

Vin acum şi zic acelora:

Frăţiilor Voastre,

Dacă Vouă v-am greşit şi rău înaintea Voastră am făcut, să mă iertaţi!

Dacă nu, potoliţi-Vă!

Portrete şi întâmplări (XIX) – Gogu

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.

Îl ştia toată suflarea Vitanului, de la Poştă până la Moară, dar foarte puţini îl cunoşteau. Era un fel de simbol ciudat al mahalalei. I se spunea Gogu. Dumnezeu ştie dacă era numele lui sau doar o poreclă.

Părea că ar fi cerşetor, dar nu cerşea, nu cerea nimic, nu deranja pe nimeni. Dacă i se oferea, primea cu bucurie câte ceva de mâncare, ţigări, îmbrăcăminte sau încălţăminte. Refuza banii şi băuturile alcoolice.

Vara, mama îl chema în curte şi la masa de sub cais îi punea dinainte o strachină cu mâncare. Totdeaua saluta cu Săruʼ mâna! şi mulţumea cu Bogdaproste!. La marile sărbători sau la pomenirea morţilor îi pregătea un pachet cu ce se găsea şi câte o ţoală care nouă nu ne mai era de folos. Ca mama făceau şi alţii. Nu erau avuţi, cum nu eram nici noi, dar rupeau un pic din sărăcia lor, o împărţeau cu cei mai săraci decât ei. Mahalaua nu-şi lăsa necăjiţii să facă foamea.

Gogu purta haine modeste, care uneori nu-i erau pe măsură (de căpătat!), însă totdeauna curate. Nu îmbrăca niciodată zdrenţe. Cravata şi şapca erau nelipsite, indiferent de anotimp.

Se deplasa cu o oarecare dificultate. Trăgea piciorul stâng afectat din naştere de un fel de paralizie care-l făcea parţial nefuncţional. În plus, laba piciorului era nefiresc răsucită în afară. Din această pricină încălţările se uzau foarte repede. Nimic nu-l împiedica să măsoare Vitanul de la un capăt la altul, fără preget. Când obosea se aşeza pe treptele vreunei prăvălii sau direct pe bordura trotuarului, se odihnea şi pornea mai departe. Umbla cu aceeaşi vigoare şi prin alte zone ale oraşului.

Vorbea puţin şi doar atunci când era întrebat. Se exprima mai greu, împiedicat, dar inteligibil şi cu noimă. Înţelegea tot şi reacţiona ca un om normal deşi, cei care nu aveau răbdare să-l asculte spuneau că-i dus cu capul. Se înşelau! După ce făceau băşcălie de neputinţele lui şi Gogu le lua familiile la rând, se dezmeticeau: Băăă… ăsta ne înjură!. Se găsea totdeauna cineva care să-l apere şi zmecherii se lăsau păgubaşi irosind astfel ocazia de a o fura din cauza luʼ Gogu.

Nu ştiu dacă mergea la biserică. Eu nu l-am văzut pe acolo. Sunt sigur însă că părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu îi purtau de grijă.

Provenea dintr-o familie de ţigani de pe Niţă Elinescu. Naţia lui nu deranja pe nimeni. Nici pe el. Nu se vorbea atunci despre discriminare, nu auziserăm de romi. Ţiganii făceau parte din comunitatea mahalalei cu bunele şi cu relele lor. E drept că nici ei nu-şi permiteau extravaganţe care să tulbure liniştea  convieţuirii.

Şaten-aproape blond, cu ochi verzi şi cu pielea doar un pic bronzată, Gogu nu se arunca în neam. Era frate cu mama lui Marin Mutu, căruia i se spunea aşa penru că era mut, şi a lui Puică. Locuiau toţi patru claie peste grămadă într-o casă mică şi dărăpănată. O duceau greu, dar trăiau împreună. Bunicul, Anghel Anghimoft, le făcea porţie din rodul muncii lui şi le trimitea din când în când câteva kilograme de carne pentru gătit. O perioadă aveau măcar ce mânca.

Când cea care-i ţinea laolaltă a plecat la cer, de familia lor s-a ales bules.

Marin Mutu a găsit sprijin şi ocrotire în familia numeroasă a lui Anghimoft. Un alt Marin, dintre ai acestuia, l-a înscris la şcoala specială, îl îmbrăca, îi suporta cheltuielile, îi dădea bani de buzunar, îl îngrijea ca pe un frate şi Mutu, care avea talent la desen, a ajuns un talentat … tinichigiu auto.

Puică, pentru nenumăratele rele pe care le-a făcut, a petrecut mulţi ani la „Draga Nenii” şi s-a pierdut în negura unei existenţe infracţionale fără să lase urme.

Gogu s-a mutat pe Vitan colţ cu Gălbinaşi (Vitan nr. 193) în curtea frizeriei lui Hruşciov, vizavi de Ion Oltenaşu,  într-o casă mult mai prăpădită şi mai mică decât cea din care plecase şi pe care o împărţea cu nişte ţigani dubioşi veniţi dinspre Olteniţa. Nimeni nu plătea nimic. De milă, proprietarul le-a oferit un adăpost, dar după puţin timp i-a scos afară pe toţi, incusiv pe Gogu.

Aflase omul că acolo se petreceau diverse chestii nu tocmai în regulă, vecinii începuseră să se zbârlească şi nu a stat pe gânduri. Ţiganii, speriaţi, au plecat din Vitan iar lui Gogu i-a găsit o altă casă la Moară, în apropierea podului peste Dâmboviţa.

A trecut astfel o bucată de timp şi într-o bună zi Gogu a dispărut. Parcă îl înghiţise pământul. Nu se  mai întâmplase asta. Unii se gândeau la ce era mai rău. Tata a avut ideea să-l întrebe pe căpitanul Duţu, sectoristul mahalalei. Venea des pe la noi ca să-i verifice puşca de vânătoare şi muniţia, adicăăă… să-şi potolească focul interior cu un vin bun, de la mama lui din Vrancea, şi cu ce mai încăpea pe lângă.

A aflat astfel că Gogu plecase în Colentina la nişte neamuri de-ale lui. Vestea a fost transmisă fără verificare, sursa era sigură, prin agenţia locală de ştiri VV – Vocea Vitanului şi lumea s-a liniştit. Apoi a venit uitarea. Cine mai avea timp de Gogu?

L-am revăzut după vreo doi-trei ani, prin februarie-martie 1973, la cinematograful Flamura (Şos. Giurgiului nr. 119)… în filmul Cu mâinile curate. Făcea figuraţie! Nu-mi venea să cred şi pentru a elimina orice urmă de îndoială, am mai vizionat încă o dată filmul. Nu m-am înşelat. Iată-l!

Este unul dintre clienţii cârciumei de mahala, fabuloasă scenografie, în care comisarul-şef Roman (Ilarion Ciobanu) îl convinge pe Oarcă (Sebastian Papaiani), un mărunt combinator, să colaboreze cu el şi să-i dea informaţii din interiorul lumii interlope bucureştene.

Avertizaţi de mine, alţi copii ai Vitanului mi-au validat constatarea. A fost sărbătoarea sufletului meu. Gogu trăia şi rămăsese aşa cum îl ştiam eu: necăjit, sărac, chinuit de neputinţe fizice, dar demn. Sunt sigur că nu venise acolo pentru un pahar de săniuţă ca mulţi dintre drojdierii care animau decorul. Se mulţumea cu un bănuţ şi/sau cu o farfurie de mâncare.

Ca vîrstă, ne despărţeau vreo paişpe-cinşpe ani. Era mai bătrân ca mine. Puţin probabil ca spre sfârşitul anului 2022 să mai vieţuiască în astă lume.

Odihneşte-te în pace Gogule că mult ai fost încercat!

Puneţi capăt „colorizării”!

scris de C. D. Mocanu

Se insinuează cu tot mai multă vigoare în mediul on-line o practică păguboasă: colorizarea fotografiilor, adică falsificarea cu mijloace moderne a fotografiilor alb-negru, mai ales a celor vechi.

Nişte băieţi dăştepţi în cap au avut revelaţia tehnologiilor digitale şi pentru a dovedi lumii că sunt tari s-au apucat să măsluiască  documente fotografice de odinioară. Alţii, de aceeaşi teapă cu ei, le găzduiesc şi le tolerează făcăturile pe diverse reţele de socializare, uneori chiar pe bloguri sau pe saituri cu pretenţii.

Colorarea unei fotografii alb-negru, indiferent de mijloacele folosite, nu poate creşte realismul unei imagini doar pentru că privind-o, un nătărău are fantasme în culori.

Las la oparte că a coloriza-colorizare nu se trage din limba română şi nu face parte din lexicul ei oficial recunoscut de Academia Română, dar fotografia alb-negru este mult mai expresivă, mai plină de înţelesuri, decât cea color. O spun marii artişti fotografi români şi străini deopotrivă.

Fotografia este document istoric şi falsificarea ei înseamnă falsificarea iatoriei. După ce a fost făcută  una cu pământul de bombardamentele anglo-americane din 13-15 februarie 1945, nemţii au reconstruit Dresda până la detaliu folosind planuri originale (câte au mai scăpat), FOTOGRAFII adunate de peste tot, opere de artă (picturi, gravuri, desene, schiţe…) şi mărturii. Dacă doar câteva dintre acestea ar fi fost falsificate de băieţii lor dăştepţi în cap, ieşea un haloimăs. Dar n-au făcut-o şi a ieşit o bijuterie cu care Germania se mândreşte. Are de ce! De unde se vede că ai lor sunt mai deştepţi, mai instruiţi şi mai patrioţi decât ai noştri, adică herr genosse are obişnuinţa colaborării cu cartea, stăpâneşte meşteşugul cititului şi  are abilitatea de a înţelege mai mult decât simpla buchisire a slovei îl lasă să pătrundă.

Nu am ambiţia să-i depăşim pe dăştepţii lor şi nici nu-i bine. Ne vor vedea pantalonii rupţi în cur. Vreau doar să-i ajungem, dar chestia asta e grea, mai grea decât colorarea realităţii cu făină trasă pe nas sau cu iarbă fumată din papiroase grosolane răsucite pe şest.

Altora, pe lângă dexterităţile digitale, pulsiunile artistice nu le dau pace şi fac dintr-o fotografie valoroasă o operă de artă cu zece bani mai scumpă decât un bilet de tramvai.

Până una-alta, frăţiile voastre, falsificatori ignoranţi, vă îndemn: Puneţi capăt colorizării! Dacă e prea mult pentru neputinţa voastră, aveţi la îndemână o soluţie onestă, de bun simţ. Postaţi originalul şi făcătura împreună lăsând celorlalţi libertatea de a judeca şi de a alege. Poate veţi fi astfel mântuiţi.

Jurnalul realităţii (XLV) – Despre neuitare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

17 brumar (noiembrie) 2022

Corespondez  cu un prieten plecat de acasă în lumea largă acum vreo 50 (cincizeci) de ani. O perioadă a fost departe, dar nu peste mări şi ţări. Apoi, pentru că Viaţa este ca o frunză/ Ce pluteşte pe un lac./ Vine vântul şi-o suceşte,/ O suceşte după plac., s-a dus foarte departe. Şi a rămas acolo.

Descinde dintr-o familie care pe la 1900, prin muncă stăruitoare, cu pricepere, a început să lase urme trainice în viaţa şi în peisajul Bucureştilor. Unele rezistă încă, deşi făcătorii lor au fost împinşi în uitare.

Împreună ne străduim să compunem din cioburi de amintiri, întărite cu documente publice şi cu cele care trecute din generaţie în generaţie îi aparţin, povestea unui colţ de  Bucureşti binecuvântat şi de familia lui.

Arhiva prietenului meu este păstrată de cel mai mic dintre cei trei copii ai săi, toţi băieţi, adulţi cu rosturi serioase în ţări cu vechi tradiţii capitaliste şi administrată de soţia acestuia, româncă din sudul Bucovinei. Accesul greoi la documente ne stânjeneşte puţin osteneala. Comentând deranjul am schimbat câteva replici:

El: Nora mea, care după 12 ani acolo vorbește cu mine în …..eză la telefon, ține totul în pungi de plastic într-o ladă de metal. Locul lor [al documentelor] e înapoi acasă. [Acasă înseamnă în România.]

Eu: Din nefericire foarte mulţi români stabiliţi în lumea largă se dezrădăcinează cu mare uşurinţă. Îşi uită neamul, îşi uită strămoşii, îşi uită limba, îşi uită ţara. În realitate nu au preţuit niciodată valorile astea pentru că nu au fost educaţi să o facă.

El: „…….. eu n-am uitat nimic, dar absolut nimic. Și cu siguranță că am fost educat să nu uit, deși, nu pot nega, au fost momente când am încercat să uit, dar iată că nu s-a putut, totul e înfipt adânc în creier.

Şi în suflet prietene, adaug eu acum. Căci creier înnobilat cu valori inalienabile fără un suflet pe măsură, apoi aiasta nu se poate!.

Educaţia şi instruirea costă mult, dar lipsa lor este înspăimântător de scumpă. Acest preţ îl plătim în fiecare zi cu asupra de măsură.

Post Scriptum

Radio România Actualităţi, postul auzit în casa mea de la deşteptare până la stingere, a transmis azi o ştire pe care am prins-o din zbor, fără să reţin prea multe amănunte. Un cineva, descusut de reporter, declara stăpân pe sine că pentru a promova specificul local teleormănean (folclorul, gastronomia, portul popular…) a organizat într-o localitate rurală din judeţ un branci. Cuvântul ăsta m-a electrocutat. Îl ştiu, îi cunosc înţelesul. Nu aparţine limbii române nici măcar ca neologism, darămite lexicului atât de expresiv din Teleorman. Ce dracu promovează ăsta? Avem noi suficiente cuvinte care pot exprima frumos, pe înţelesul tuturor, acelaşi lucru. Nuca proţăpită  de vorbitor direct în perete mă sâcâia. Dacă n-am auzit bine? Am dat atunci fuga pe net să verific. Şi am găsit!

Am aflat astfel că: …. una dintre cele mai bune metode de a descoperi istoria şi mixul cultural este gastronomia. La brunch (breakfast + lunch) vom fi îmbiaţi să degustăm preparate vechi, gătite de localnici cu ingrediente din curţile lor.

Nu ştiam că gastronomia este o metodă de cercetare, chiar una dintre cele mai bune, care ne desluşeşte tainele mixului cultural, (ce amestec cultural frate?). Localnicilor care gătesc preparate vechi cu ingrediente din curţile lor (Doamne fereşte!) le-a explicat cineva în dulcele grai românesc ce sunt alea mix, branci, lanci, brecfăst? Puţin probabil! Îndemnul să degustăm preparate vechi s-ar putea să aibă consecinţe medicale neplăcute! Una peste alta, un text stângaci din categoria „generoasă menirea – ruşinoasă împlinirea”, scris de mâna dreaptă fără altă contribuţie.

Evenimentul, în esenţă lăudabil, a fost pus la cale de Asociaţia Centrul de Resurse al Comunităţii Talpa (CERC – Talpa), judeţul Teleoman. S-a desfăşurat într-o gosodărie trecută peste vremuri din satul Talpa – Ogrăzile folosită la realizarea filmului Moromeţii şi nu în Siliştea Gumeşti aşa cum, pentru cunoscători, lasă a se înţelege  enunţul înşelător „Brunch în ograda lui Moromete.

◦◦○◦◦

Un tânăr asistent universitar testa în scris fiecare serie de studenţi cu care începea să lucreze. Testul  conţinea un set de câteva întrebări ce vizau pregătirea profesională şi un altul cu întrebări de cultură generală. Ştia ce se întâmplă în învăţământul preuniversitar, dar afla astfel cu cine are de-a face şi îşi ajusta efortul pentru ca rezultatul muncii lui să le fie studenţilor de maxim folos. Într-unul din aceste teste a întrebat: „De ce este importantă pentru cultura română localitatea Siliştea Gumeşti din judeţul Teleorman?. Dintre toţi şi nu erau puţini, unul singur a răspuns „E ceva în legătură cu un scriitor.”. Ceilalţi au bătut câmpii sau au răspuns „Nu ştiu.”. De atunci, pentru a-şi proteja mintea şi sufletul a renunţat la test.

◦◦○◦◦

Organizatorii au colaborat cu diverse comisii şi comitete. Dacă atunci când era vremea ar fi „colaborat” măcar puţin cu şcoala, rezultatul demersului lor era, poate, unul demn de toată admiraţia. Aşa… au făcut pulbere imaginea sărbătorii. Patriotismul local, cel care, măcar delarativ, i-a îndemnat la treabă, s-a dovedit a fi doar o lozincă.

După cincizeci de ani trăiţi printre străini prietenul meu n-a uitat nimic, nici neamul, nici strămoşii, nici limba, nici ţara şi ca el sunt mulţi. Cei de la CERC – Talpa împreună cu partenerii întru branci se dezrădăcinează printre ai lor. Au început cu limba în care s-au născut.

Am mai spus-o şi repet: Familia nu mai e familie, şcoala nu mai e şcoală, comunitatea nu mai e comunitate, biserica e şi ea pe-acolo… Cine să le tălmăcească rătăciţilor  înţelesurile unei vechi învăţături de credinţă:

„Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule al meu, de-a pururi neruptă a ta parte.”

Jurnalul realităţii (XLIV) – Poveşti de la Ţărănoaia (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizări:

• Poveştile nu sunt despre Bucureşti sau despre bucureşteni. Sunt pentru bucureşteni. Să afle domniile lor cu ce ar putea avea de-a face în caz că vor cuteza să vieţuiască la ţară.

• Ţărănoaia este numele de alint pe care l-am dat unei localităţi ilfovene în care eu şi familia mea ne ducem traiul de, aproape, douăzeci şi cinci de ani. Aflată la limita de N-E a judeţului, circa 40 km. până la Bucureşti, într-o luncă mănoasă şi binecuvântată, comuna, căci nomenclatorul oficial aşa îi zice, are cinci sate componente care adună vreo 2.800 de suflete, două şcoli primare, o şcoală gimnazială, două grădiniţe şi cam atât. În rest nimica, nimicuţă. Ca la ţară! A îngheţat la nivelul anului 1989. Ba a mai şi regresat. Deşi are un potenţial uriaş, Ţărănoaia n-a intrat în secolul XXI pentru că primaşul e departe de gospodarul priceput, determinat să schimbe în bine comunitatea. „E băiat bun, e de-al nostru, îl ştim noi”, nu deranjează pe nimeni, nu lasă urme şi doar pentru atât este ales de mulţi ani, fără emoţii, cu încăpăţânare vinovată. Consilierii sunt croiţi după chipul şi asemănarea dumisale. Băştinaşii nu ştiu că „mult pot puţinii buni”. Proveniţii (adică cei veniţi din alte zări) ştiu, dar sunt o minoritate tolerată cu aroganţă, nevrednică de luat în seamă, deseori considerată „nişte proşti”.

Una peste alta, e frumoasă Viaţa la ţară… de Duiliu Zamfirescu! Cea reală nu e tocmai aşa. Îţi vine „câteodată să te c..i în ea”.

• Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului. Întâmplări diverse, unele hazlii, instantanee sâcâitoare, surprinse aproape zilnic, poartă cu ele semnificaţia profundă a nivelului de instruire şi de educaţie a protagoniştilor şi a comunităţii în întregul ei. Chestiuni mici, mărunte, care au totuşi măreţia lor, alcătuiesc temelia unei vieţuiri rurale civilizate. Familia nu mai e familie, şcoala nu mai e şcoală, comunitatea nu mai e comunitate, biserica e şi ea pe-acolo… Să nu ne amăgim. Mai e mult până departe! Chiar dacă doare, cunoaşterea şi acceptarea realităţii este primul pas pe drumul anevoios, costisitor, al mântuirii.

Sâmbătă, 17 răpciune (septembrie) 2022

Sunt matinal şi nu de ieri-de azi. Mă scol zilnic din reflex, aşa cum spune un prieten, „cu capuʼn noapte”, la o oră începătoare de zi, atunci când unii rup încă patul împovăraţi cu somn greu.

O dată pe săptămână iau drumul Bucureştilor, nu mai des pentru că oraşul mă oboseşte, îmi pune în cârcă mizerii pe care refuz, în felul meu, să le car. Ducă-se pe pustii! Şi pe acesta îl fac de nevoie. Multe din găselniţele astea moderne care-i uşurează omului viaţa n-au parcurs încă cei patruzeci de kilometri până la Ţărănoaia.

Cu gândul de a evita traficul intens al dimineţii, nu purced niciodată mai devreme de ora nouă. Azi, sâmbătă fiind, am făcut o excepţie. Trebuie să ajung la Bucureşti, să-l traversez de la est la vest şi să mai merg un pic dincolo de el. Mă duc la copii. Nu mi-am văzut nepoatele de vreo… patru-cinci zile. Aşa se face că la şapte jumate am rupt porţile urmând să fac o oprire la magazinul din sat, cât să cumpăr necesara pâinică.

 ◦◦○◦◦

La intersecţia celor două drumuri principale care formează osatura localităţii, un băiat de-al locului, să-i spunem Adrian, a făcut un magazin sătesc cu autoservire. Da, magazin cu autoservire la Ţărănoaia! Civilizat, curat, aprovizionat cu tot ce trebuie, de la sare, chibrituri şi butelii de aragaz la specialităţi de dat pe goarnă şi mai ales cu preţuri rezonabile. Munceşte, ajutat în ale hârtiilor de soţia lui, de-i sar capacele. Când puterile unui singur om nu mai fac faţă i se alătură două fete din sat. Fac şi ele un bănuţ cinstit. A început cu o prăvălie un pic mai mare decât coteţul găinilor mele. Vindea, mai ales, băutură ieftină căutată cu disperare de toţi drojdierii localităţii. Cu multă muncă şi cu inteligenţă a ajuns la magazinul invidiat de mulţi dintre negustorii cărora le-a luat clienţii. A reuşit să destrame până şi clubul beţivilor care se întruneau la uşa prăvăliei. Azi, orice tentativă este reprimată viguros. Nărăviţii continuă să bea, dar niciodată în faţa sau în prejma magazinului.

◦◦○◦◦

Cum distanţa nu este mare, am ajuns foarte repede. În interior câţiva cumpărători umblau printre rafturi. La casă aşteptau alţii. Mi-am luat cele de trebuinţă şi m-am aşezat la rând. Intrarea şi ieşirea se fac printr-o singură uşă aflată în capătul unui culoar, un fel de strungă modernă, astfel încât toţi clienţii să treacă pe sub ochii casierului.

Cât am zăbovit la coadă, în magazin au intrat unul după altul, la intervale scurte scurte de timp, cinci-şase bărbaţi tineri, consăteni ai celor dinăuntru. Toţi, dar toţi, au salutat cam aşa:

– Să trăieşti nea Adi!

– Noroc Adiţă!

– Salut Adriane!

– ʼMneaţa patroane!

– Bună dimineaţa Adriane!,

de parcă altcineva nu mai era pe acolo. Niciunul, dar niciunul, n-a rostit simplul, politicosul şi civilizatul „Bună dimineaţa!” incluzându-i astfel pe toţi cei de faţă în salutul lor. Erau în fond vecinii, cunoscuţii şi concetăţenii lor dintr-o comunitate mică în care se ştiu unii pe alţii.

Pe loc mi-am amintit de Marin Preda şi de ţăranii lui:

„Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.

Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate de la alde nean-su Cristache al luʼ Dumitrache. Erau seri turburătoare. […]

Dar Cocoşilă? Cocoşilă era un ins care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca şi poveştile lui Niculae. Venea seara şi ciocănea în uşă făcând pe boierul. I se spunea „intră”, intra şi dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proştii ăilalţi nu dau bună seara”, făcând-o pe Catrina să se ruşineze, dar să şi pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale şi istorice, lui Paraschiv îi punea una şi aceeaşi întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai că Moromete avea vechi răfuieli şi nu-l slăbea nici o clipă.”

Sunt sigur că ţăranii mei, cei cu pricina, n-au citit Moromeţii, iar eu unul nu îndrăznesc să-i compar cu Cocoşilă. Pe ei lipsa de instruire şi de educaţie îi determină să creadă că „proştii ăilalţi” nu merită să fie salutaţi. Se cred „dăştepţi”. Îi strică şi pe cei mici. Cineva ar trebui să le pună oglinda în faţă. Dar cine?

Înaintea mea o fetişcană şi-a aşezat cumpărăturile pe tejghea. Nu le-am luat seama. M-a făcut curios solicitarea acesteia:

– Nea Adriane, dă-mi şi patru „pernuţe”!

Mă întrebam despre ce „pernuţe” poate fi vorba căci acestea se găsesc în dotarea felinelor, îşi ascund ghearele în ele. Celelalte sunt perniţe. Nea Adrian a dispărut pentru o clipă, s-a întors cu o cutie verde conţinând un cunoscut detergent de tip toate într-unul sau trei într-unul, a desigilat-o şi i-a dat fetii patru capsule, adică „pernuţe”. Am căzut pe gânduri constatând că la Ţărănoaia detergentul se vinde la bucată.

Mi-am văzut de drum şi ajuns la destinaţie nepoţelele mele m-au făcut să uit de toate.

După câteva zile, cu ocazia unei alte incursiunii pentru procurarea pâinii, l-am abordat pe Adrian, i-am povestit întâmplarea cu detergentul şi l-am întrebat ce se întâmplă.

– N-aţi văzut tot! Se cumpără o „pernuţă”, un morcov, doi cartofi, două cepe, un cârnat. N-are lumea bani. Nici berea nu se mai vinde ca altă dată. Eu abea îmi scot cheltuielile. Despre câştig nici nu poate fi vorba. De la ENEL mi-a venit o factură de două mii cinci sute de lei. Încă puţin şi trag obloanele.

M-a întristat. Las deoparte că este aberant ca într-o zonă legumicolă, altădată vestită, grădinarii să cumpere de la magazin ce ar fi putut produce în gospodăria proprie. Nu se mai munceşte. Bătrânii vor, dar nu mai pot. Tinerii pot, dar n-au chef de muncă. Preferă să împuşte francul şi să stea cât e ziulica de lungă pe şanţ. Şi ăstora tot de la instruire şi educaţie li se trage.

Nu-i de glumă! Pogoară criza peste Ţărănoaia. Cineva ar trebui să vadă asta. Dar cine?

Deunăzi tanti Anicuţa, vecina mea deretica prin grădină. Trecută de optzeci de ani, încă nu-i vine să stea locului. Am profitat şi am ispitit-o cu mare plăcere să schimbăm câteva vorbe, să punem ţara la cale. După ce am epuizat toate subiectele de interes, după ce am aflat ultimele întâmplări din viaţa localităţii, tanti Anicuţa m-a atacat frontal:

– Auzi mamă, ce e „haloiunu” ăla că m-au înnebunit ăştia la televizor?

Na belea! I-am explicat atât cât m-am priceput că este o sărbătoare, făcând-o să înţeleagă că nu este una creştină, mai degrabă păgână şi că este adusă la noi pe valul libertăţii de la mama dracului.

– Da ce mamă n-avem destule sărbători frumoase? Nu sunt suficiente? Măcar de le-am sărbători pʼastea de le-avem!

Vox populi! Cineva ar trebui să audă asta. Dar cine?

Urme ale trecutului (XXXII) – Sticla de Monopol

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Azi nu se mai foloseşte. Sunt puţini aceia care au apucat-o şi poate că-i ştiu rostul.

Recipientul făcut din sticlă clară, de formă cilindrică, înalt, cu gât îngust, frumos unduit a apărut pe meleagurile noastre la începutul secolului XX. Era folosit la îmbutelierea şi comercializarea băuturilor alcoolice supuse monopolului de stat, în special a celor tari, cu o concentraţie alcoolică mare. Din această pricină i s-a spus sticlă de Monopol şi avea trei variante; cu capacitate de 1 l., de 0,5 l. (de jumate) şi de 0,25 l. (de o litră).

Cred că modelul a fost împrumutat de undeva, căci l-au utlizat şi alţii. Unii n-au renunţat încă, aşa cum am făcut noi.

Pe piaţa românească, sticlele de Monopol au avut viaţă lungă. Într-o reclamă din 1970 prin care I.C.V.A. (Întreprinderea pentru Colectarea şi Valorificare Ambalajelor) îi invita pe cetăţeni să predea contra cost la centrele de achiziţii sticlele şi borcanele nefolosite, apar două.

Cea aflată în posesia mea a fost fabricată în 1985.

Debandada cu pretenţii capitaliste de după 1989, îndreptată cu ochii spre Europa şi mai departe, a făcut ca sticla de Monopol să treacă în amintire. Ne ruşinăm ca nişte codane de tradiţia noastră şi de specificul local îngropând cu lăutari afoni cioburi de istorie.

Şi doar pentru a lăsa mărturie, iată butelca într-o suită cronologică de imagini care au fost surprinse la Întreprinderea Induatrială de Stat 1 Mai (1952) şi cu ocazia realizării filmelor artistice Directorul nostru (1954), Telegrame (1959), Valurile Dunării (1959), Titanic-Vals (1964), Un film cu o fată fermecătoare (1966) şi Brigada Diverse (1970).

Mastică de Hio (sau de Corint) scrie pe eticheta sticlelor de Monopol, aşa  cum i se mai spunea încă rachiului aromatizat cu răşina arbustului de lentisc (Pistacia lentiscus) cunoscută sub denumirea de mastic.

Spre sfârşitul anilor ʼ60 producătorii de „apă superioară” au pus ochii pe cunoscutul recipient al băuturilor alcoolice româneşti şi au stimulat apariţia unei variante adaptate nevoilor… berii. Astfel a ieşit în lume o nouă sticlă de Monopol, de culoare verde, având capacitatea de 650 ml.

Într-însa se îmbutelia o bere mai tare ca de obicei, 14% alcool, care se numea Cazino. Era fabricată  la Bucureşti (Fabrica Griviţa, fostă Luther) şi la Cluj (Fabrica de Bere Cluj, fostă Ursus).

Cum până şi sticlele ascund poveşti, „când va răsări luna, v-oi mai spune una”.

Jurnalul realităţii (XLIII) – Taurele parohiei

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Cu ceva vreme în urmă, toate mijloacele de informare s-au pus să toace gospodăreşte un subiect suculent: scandalul sexual în miezul căruia se află o cunoscută şi foarte apreciată faţă bisericească. Relatările sunt şocante.

Nu ştiu dacă faptele s-au petrecut întocmai cum, din diverse surse, cu satisfacţie profesională le varsă  jurnaliştii. Nu ştiu dacă femeile părtaşe l-au ispitit şi l-au încurajat în vreun fel pe slujitorul Domnului. Nu ştiu dacă i s-a întins o capcană şi i s-a făcut o „cheie”, o „manevră”. Nici nu vreau, nici nu trebuie să ştiu. Biserica, Parchetul şi Bunul Dumnezeu vor cerceta. Fiecare va primi ce i se cuvine.

Eu reţin doar că preotul este amestecat într-o poveste jenantă, ruşinoasă, şi degradantă, căci dacă nu era, nu putea fi „agăţat”. Iau drept chezăşie comunicatul oficial semnat de domnul Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române:

„Comisia de disciplină din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor i-a solicitat în aceste zile preotului … o declaraţie personală pe marginea faptelor de care a fost acuzat recent. Acesta a recunoscut fapta încriminată de probatoriul consemnat în stenogramele devenite publice, refuzând să ofere însă detalii amănunţite (sic!) şi invocând faptul că avocata sa l-a sfătuit să fie reţinut în declaraţii.”

Mi-am petrecut viaţa în preajma Bisericii şi printre slujitorii ei:

  • Am copilărit şi am crescut lângă Biserica Înălţarea Domnului, pronumită Târcă – Vitan;
  • Am fost vecin cu părintele Haralambie Bărbuleanu, cel care m-a botezat şi m-a cununat;
  • Părintele Dimitrie Micşunescu era de-al casei în familia lui Anghel şi a Ecaterinei Tănăsescu, bunicii mei. Venea deseori la prietenul lui Angheluş Anghimoft;
  • Şi înainte şi după 1989 am cunoscut foarte mulţi preoţi din parohiile ilfovene;
  • Familia îmi este înnobilată de trei preoţi;
  • Am ajutat de-a lungul multor ani, fără ezitare, toţi monahii şi toate monahiile pe care necazul şi nevoia i-au mânat la mine.

Cu toate astea, până mai ieri n-am ştiut că în ierarhia unei parohii există funcţia de taure parohial şi că, prin cumul, aceasta poate fi exercitată chiar de preotul paroh. Omul, cât trăieşte, învaţă!

În toată zarva copios întreţinută de o presă năucă cineva deja plăteşte fără vină: copiii şi soţia preotului nărăvit la enoriaşe. Despre suferinţa acestora nimeni nu suflă nici măcar o vorbă. Suferinţa e mută, nu-i spectaculoasă, nu face audienţă. Încerc de câteva zile să-mi închipui ce-o fi în sufletul şi în mintea lor. M-am lăsat păgubaş, nu reuşesc, e prea mult.

Mă pot ruga însă lui Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să-i ocrotească de tot răul, să-i călăuzească pe drum luminat şi să-i întărească în tot lucrul bun.