despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de C. D. Mocanu
Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze, fântâni, terenuri sportive…) definit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora (braţe, stâlpi, coronamente speciale, armături), reţea de alimentare dedicată (gaz, electricitate…), alte accesorii, combinate şi dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, face parte din zestrea de civilizaţie şi progres a oricărei aşezări umane.
Dacă nu putem spori această moştenire, măcar să nu o risipim, să nu lăsăm ignoranţa, nepriceperea, neglijenţa, uitarea… prostia să ne sărăcească trecutul. Acesta a fost imboldul care m-a făcut să las acum mărturie, pentru început, atât cât pot şi cât mă pricep, despre iluminatul electric al Bucureştilor de odinioară. Iluminatului cu „gaz aerian” îi este dedicat ciclul „Felinarele Bucureştilor de altădată”, dar acesta se află încă pe o lungă listă de aşteptare.
Celor două lămpi despre care vom povesti în cele ce vin le-am fost naş. Eu le-am botezat. Au spart întunericul nopţilor bucureştene (şi nu numai) în anii ʼ60-ʼ70. Nu ştiu cum le „alintau” meseriaşii iluminatului public. Erau urâte, urâte rău. Nu-mi amintesc să le fi văzut pe undeva. Asta nu înseamnă că n-au existat. Documentele stau mărturie.
„Cubul” şi „Farfuria zburătoare” fac parte din categoria lămpilor pitice instalate la nivelul solului sau la înălţime mică (max. 700-800 mm.). Acestea sunt folosite la realizarea iluminatului ambiental, ornamental-decorativ, care marchează-delimitează spaţiile pietonale din parcuri şi grădini sau care pune în valoare diverse amenajeri peisagistice (peluze, pergole, pâlcuri de arbori şi arbuşti…), monumente, fântâni… Uneori, în funcţie de fantezia proiectanţilor şi a utilizatorilor, lămpile pitice sunt cocoţate pe stâlpi tip lampadar cu înălţimea de cca. 2-3 m.
Alteori, lămpi gândite şi realizate să-şi găsească locul în vârful unui suport vertical înalt sunt coborâte la sol. Nu totdeauna rezultatul este cel scontat. Sunt rare cazurile în care astfel de improvizaţii întrunesc deodată calităţile estetice şi pe cele luminotehnice ale unui iluminat care să bucure deopotrivă sufletul şi privirea.
În configuraţie standard lămpile de care facem vorbire foloseau ca sursă de lumină becurile cu vapori de mercur de înaltă presiune de 80 W sau de 125 W (vezi tabelul).
Am căutat vreme îndelungată, fără niciun rezultat, imagini cu cele două pitice. Când aproape că-mi pierdusem nădejdea, am găsit. Câte una pentru fiecare.
Potrivit ca nuca-n perete, prin 1976 „Cubul” îşi făcea de lucru în preajma Catedralei Arhiepiscopale din Alba Iulia (Catedrala Reîntregirii). Nefericită alegere!
Ceva mai târziu, probabil după 1980, o „Farfurie zburătoare” a aterizat la Vatra Dornei în vârful unui pălimar (adică lampadar) şi a zăbovit acolo.
De această dată doar atât s-a putut!
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.
Nu de cai morţi! Nuuu…! De ghiuden! Sau de ghiudem! Ambele versiuni sunt acceptate şi denumesc un cârnat picant, crud-uscat, chiar foarte uscat, preparat din carne de vită, de oaie şi de porc în diverse combinaţii din care nu lipsesc amestecurile savante şi secrete de condimente. După ce cărnurile tocate au fost îndesate în maţe de vacă „bine grijite”, capetele fiecărui cârnat se leagă dimpreună, nu prea strâns, ceva mai lărguţ şi se presează căpătând astfel forma unei potcoave.
Eu folosesc varianta „Ghiuden” pe care am preluat-o de mic de la măcelarii şi mezelarii din familia mea. Specialiştii spun că denumirea asta a fost împrumutată de noi din limba turcă. Am constatat însă că cei doi termeni cu care s-ar înrudi nu au nici în clin-nici în mânecă cu ceva ce s-ar putea mânca. Le dau totuşi crezare deoarece, pe lângă originea cuvintelor, ei studiază şi evoluţia formei şi a înţelesului lor.
Ghiudenul nu este neaoş românesc. I-am adăugat probabil, ca şi în alte cazuri, ceva specific nouă. Sorgintea acestuia şi-o dispută turcii, armenii şi tătarii. Unii afirmă că ar fi un produs balcanic. Cred că dacă e bun, nici nu mai contează! Să fie primit!
În perioada interbelică şi încă puţin după aceea, ghiudenul era un „mezelic de ţuică, lângă o telemea şi o măslină, cu niscai «icre moiu»”, nelipsit din cârciumile de mahala. Potcoavele atârnau la loc de cinste ispitindu-i pe pofticioşii cu gâtul pâlnie de argint.
Nu exista carmangerie în care, alături de alte bunătăţi, să nu se găsească ghiuden. Îl preparau micii negustori specializaţi şi măcelarii pricepuţi. Marile fabrici de mezeluri ale vremii nu se înghesuiau să-l producă. Nu era foarte profitabil: costuri mai mari, ciclu lung de fabricaţie, pierderi mari în greutate prin procesul de maturare-uscare, preţ adaptat puterii de cumpărare a mahalagiilor – principalii consumatori, vânzare greoaie, profit mic.
 
Cum ce e bun şi lui Dumnezeu îi place, ghiudenul a pătruns timid şi în viaţa celor cu gusturi mai rafinate. În 1937, pe masa de Crăciun pusă la cale de un „negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor” care avea ca invitaţi industriaşi cunoscuţi, mari comercianţi, ofiţeri, ambasadori, printre „bucatele uşoare şi reci înainte de cele grele şi calde” se afla „neapărat” şi sărăcăciosul ghiuden:
„Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu mastică de Chios, începeau să umple masa. Ouă umplute, cu o pastă pe bază de ficat de pasăre al cărei secret s-a pierdut, unele poate cu anşoa, decorate cu frunzuliţe de pătrunjel sau murături, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, caşcavaluri, Camembert. Totul aşezat pe platouri mari de alpaca argintată! Măsline marinate, nu din cele negre. Se aduceau sticlele de ţuică, neapărat de Văleni şi Piteşti”.
Când era în zaua lui, tata-mare, Anghel Tănăsescu-Anghimoft, măcelar cu carnet de lucrător, membru cu acte în regulă al breslei, prepara o cantitate însemnată de ghiuden şi o făcea ca nimeni altul. I se dusese vestea. Îl cunoşteau toţi cârciumarii Foişorului, Dudeştiului, Vitanului şi Laboratorului. Erau clienţii lui şi cumpărau toată cantitatea de „potcoave” disponibilă.
După Naţionalizare a început să se strângă şurubul. A rămas fără piaţă de desfacere, dar s-a adaptat şi se mulţumea cu puţin. Vindea cantităţi mici, cu fereală, numai celor cunoscuţi, în rest îşi îndestula numeroasa familie.
L-am urmărit de multe ori lucrând. Mi-au rămas în memorie imagini despre ingrediente, despre ce şi cum săvârşea, dar n-am reţinut secrete (cantităţi, combinaţii, proporţii…). Eram prea mic, nu ştiam să întreb şi nici nu mă interesa… decât produsul final. Unchiul meu Lică, fratele mamei, unul dintre cei trei băieţi ai lui Anghimoft, mezelar la „Fraţii Rochus”, şi-a dorit să pătrundă tainele ghiudenului şi a ucenicit pe lângă taică-su.
Era un om dificil, răutăcios, din cale afară de zgârcit, de ahtiat după bani. Îi încolţise în minte să-şi concureze propriul tată şi să-i sufle „afacerea”, oricum muribundă. Bunicul, uns cu toate alifiile, ştia ce are la uşă şi ca un adevărat maestru, nu l-a învăţat chiar tot. Făcea şi Lică ghiuden, nu era rău, dar îi lipsea ceva, acel ceva care nu-i fusese dezvăluit.
Nu mi-a trecut niciodată prin cap să-l prepar eu însumi. Doar din curiozitate am căutat totuşi reţete care să se potrivească cât de cât cu ceea ce deja ştiam. Una singură s-a aşezat mulţumitor peste exigenţele mele. Toate celelalte, inclusiv cea tratată din goana calului de Radu Anton Roman, sunt departe. Rezultatul lor poate fi orice, numai ghiudenul pe care eu îl ştiu, nu.
Este o reţetă coborâtă tocmai din târgul Botoşanilor unde o comunitate veche de armeni prepara, se spune, cel mai bun ghiuden. Poate că era chiar aşa! A ajuns până la noi într-o monografie a oraşului scrisă în 1932 de botoşăneanul Tiberiu Crudu.
Autorul începe tranşant:
”Ghedem bun de Botoşani nu mai există în comerţ. Tot ce se fabrică acum (în 1932) e contrafacere, nu mai corespunde la ceia ce a fost în trecut”.
Şi apoi continuă dezvăluind reţeta:
”Adevăratul ghedem se face dintr-un amestec de carne de oaie, vacă şi de porc. Carnea de oaie predomină, apoi cea de vacă şi la urmă cea de porc, din care nu se pune multă, pentru că-i dulce. Şi pentru carnea de oaie se caută anume batalii, căci miroasă mai puţin. Carnea de vacă nu trebuie să fie de vită îngrăşată cu borhot că nu-i bună, ci de vită crescută pe câmp şi tânără. Carnea de porc şi ea nu trebuie să fie grasă. După ce se aleg cărnurile se toacă împreună se pune piper, zamă de usturoi, chimion şi se frământă până se face o alifie. După frământare aluatul cărnos se lasă o noapte ca să-şi ieie tot sarea şi mirosul. A doua zi se umplu în fundacuri (n.r. – burdufuri) mai mari sau mai mici se dau cu sucitorul pentru a se lăţi şi se anină la svântat subt ştreaşine la umbră nu la soare. Svântatul ţine o săptămână. Dimineaţa fundacurile se dau cu sucitorul ziua stau la vânt, sara pe pun la teasc. După svântare fundacurile se pun la fum rece în pod unde ele tot fermentează puţin şi cresc. Se coboară din când în când şi se dau cu sucitorul. Uneori trec şi trei-patru luni până sunt gata. Un ghedem în adevărat bun, trebuie să fie lucios la tăiere şi cuţitul cu care tai să n-arunce miros greu când îl pui la nas. Carnea trebuie să aibă culoarea roşcată, gust plăcut de mirodenii multe”.
Prepararea ghiudenului era o activitate sezonieră. Anghel Anghimoft se apuca de treabă toamna târziu, când pişca frigul şi soarele nu mai avea putere.
Materia primă, carnea de vacă, de oaie şi de porc şi-o alegea singur după criterii doar de el ştiute. La câtă carne îi trecea prin mână, îşi permitea. Habar n-am ce pondere avea fiecare din cele trei în amestecul final şi nici ce bucăţi folosea. Carnea era singura componentă pe care o cântărea. Se slujea de o balanţă cu un singur talger, ingenioasă aplicaţie practică a pârghiei. Pe toate celelalte le cântărea din ochi şi le corecta efectul prin degustări repetate. Cât despre carnea de batal, ce să zic? Batalul este un berbec castrat pentru ca astfel calitatea cărnii să se îmbunătăţească şi să i se atenueze mirosul specific. Nu prea cred în povestea asta. Carnea de oaie pregătită cu meşteşug nu are nici gust, nici miros supărător.
Până spre sfârşitul anilor ʼ60, împreună cu Nicu Metz, prietenul lui din copilărie, angrosist de carne, a avut vreo 50 de oi pe care le ţinea la un cioban din Baloteşti. Sunt convins că nu-şi mutila berbecii pentru atâta lucru. Tăia toamna câteva, păstra ce păstra pentru „potcoave” şi restul mergea la pastramă, o altă specialitate a casei. Prezenţa cărnii de oaie în compoziţie era discretă, cât să o înnobileze cu delicate insinuări gustative şi nu-i deranja decât pe cei foarte sensibili.
Nu toca mai mult de 10-12 kg. o dată. Ar fi fost dificil de omogenizat amestecul. Avea o maşină de tocat profesională, asemănătoare cu cea obişnuită, de bucătărie, dar mai mare, acţionată manual, cu bine cunoscuta manivelă, printr-un angrenaj multiplicator care înlesnea efortul. Folosea o sită cu găuri mărunte şi făcea o tocătură mai fină decât tocătura pentru cârnaţi.
Urmau condimentele. Alese şi combinate cu meşteşug, mlădiau gustul şi aroma ghiudenului. În lipsa lor ar fi rămas un „cârnaţ” oarecare. Între sare şi ardei iute se înşirau mai multe. Nu le ştiu. Ceva bănuieli am eu, dar e mai sănătos să nu-mi dau cu părerea.
Erau păstrate în borcane bine închise şi le măcina, cu o râşniţă dichisită, doar înainte de a fi folosite. Ardeiul iute venea din grădinile fraţilor Balaurea. Avea acolo o brazdă al cărei rod îi era destinat în totalitate. Uscarea acestuia însemna o altă pricepere pe care o profesa bunica, Ecaterina Tănăsescu (Caterina). Anghimoft adăuga mirodeniile din ochi şi din vârful degetelor în funcţie de cantitatea şi calitatea cărnii.
Frământa apoi tocătura până îl treceau năduşelile. Când aprecia că este suficient o punea să zacă la răcoare. A doua zi gusta amestecul, adăuga una sau alta (uneori chiar carne), iar frământa până îl treceau apele şi iar punea la rece. Pentru a se declara mulţumit repeta procedura de trei-patru ori.
După asta nu mai rămânea mare lucru de făcut. Umplea maţele, ceva mai îndesat, împărţea în bucăţi potrivite, lega capetele unul de celălalt, lăsa totul la svântat o zi-două şi încă două-trei zile la presat între nişte scânduri geluite peste care aşeza calupuri de piatră cubică păstrate înadins la loc sigur, timp în care întorcea repetat fiecare bucată de pe o parte pe alta. Înşirate frumos pe stinghii anume pregătite, aninate la streaşină, „potcoavele” rămâneau în grija gerului şi a vântului care desăvârşeau lucrarea.
Când primii ghiocei se iţeau din zăpadă, ghiudenul era numai bun să se însoţească prin cârciumile mahalalei cu o ţuică aurită în butoi de dud.
Anghel Tănăsescu-Anghimoft a ţinut-o aşa, când mai bine-când mai rău, până prin 1962-1963. Nici măcar pentru ai lui nu s-a mai încumetat să facă „potcoave”. Carnea de care avea nevoie se procura din ce în ce mai greu şi în comerţ se găsea un ghiuden bun, produs de ultimii mezelari adevăraţi care îşi găsiseră refugiul la GOSTAT.
Încet-încet a dispărut şi acesta. În anii ʼ70 se mai găsea încă, dar cu mare dificultate. Ultima achiziţie pe care mi-o amintesc perfect a fost în primăvara anului 1975. Eram în armată, la Caracal şi am primit o învoire de trei zile. Răstimpul petrecut acasă a fost suficient pentru ca nişte băieţi destoinici din Vitan care ştiau ce şi cum în chestia mezelurilor să mă facă fericitul posesor a trei „potcoave”. Împreună cu o ţuică de Câmpulung-Argeş, bună rău, le-am adus cu mine în unitate.
Şi într-o seară mai liniştită, în magazia de materiale a Bateriei TR, printre ţinte piept, instrumente muzicale, cremă de ghete, proiectile dezactivate, regulamente militare şi alte harţapele, cei care s-au nimerit acolo şi-au mai ostoit dorurile şi oftaturile cu un mezelic şi-o ţuică. A fost ultimul ghiuden bun mâncat de mine. De atunci îi duc dorul.
După 1989 a ajuns la mine zvonul cum că Fabrica de preperate din carne Popeşti Leordeni a început să producă ghiuden. Nu-l văzusem în comerţ, dar iniţiativa mi se părea lăudabilă. Cunoşteam câţiva oameni acolo şi un telefon a fost suficient pentru a verifica rumoarea ce se crease în târg. Am aflat astfel că la „Preparate carne” se făcea ghiuden, dar exista un dar; numai în preajma marilor sărbători (Crăciun, Anul Nou, Paşti…), în cantitate mică, doar pentru nevoile de reprezentare şi de protocol. Grozav! Am avut parte de el şi nu m-a entuziasmat. Era mai bun decât nimic!
Au venit apoi încercările economiei de piaţă şi ale capitalismului sălbatic. Fabrica a luat-o încet şi sigur la vale, eu am fost purtat spre alte responsabilităţi. Cui îi mai păsa de o comoară culinară interbelică?
Azi ghiudenul se află într-o nemeritată uitare. Cei mai tineri nici nu au auzit de el sau dacă au auzit, nu ştiu mai minic despre povestea lui. Oferta este foarte subţire, în general dubioasă. Am încercat de câteva ori şi de fiecare dată am fost dezamăgit.
Un produs bulgăresc îndoielnic, care prin descriere s-ar vrea ghiuden, este promovat drept „Salam potcoavă vită”!!
În lista de bucate pregătite pentru un „Praznic Împărătesc de Învierea Domnului”, la capitolul „Antreuri din Cana Galileii”, o locantă bucureşteană de fiţe şi de multe ifose a introdus alături de mezelicuri pretenţioase, sofisticate, gen: „Batog de chefal pescuit în Iordan la vărsarea în Marea Moartă” (ce iordane!) sau „Galantină levantină de curcan cu fistic” şi modestul, barbarul, ghiuden: „Babic armenesc şi ghiudem tătăresc”. La Nunta din Cana Galileii Isus a transformat apa în cel mai bun vin săvârşind astfel începutul minunilor Sale. Oare nuntaşii au băut din acest vin şi au mâncat „ghiudem tătăresc”? Doamne iartă şi fereşte!
Cât despre „babicul armenesc”, aici lucrurile sunt mai complicate. Babicul, cu accent pe prima silabă, chiar este românesc. L-au făcut vestiţii grădinari sârbi din preajma Buzăului. Alături de Cârnaţii de Pleşcoi este mândria culinară a zonei.
Prin mahalalele Bucureştiului nu avea trecere. Cunoscătorii îl considerau o rudă mai de departe a ghiudenului şi îi găseau trei „bube”: nu conţine carne de oaie, nu e picant şi nu are forma potcoavei.
De câţiva ani a început să-şi facă loc pe piaţă cu mai multă hotărâre. S-au înmulţit „întreprinzătorii” care prepară babic, fiecare în legea lui, după reţete una mai năstruşnică decât alta.
Încercând să facă ordine şi să împiedice utilizarea abuzivă a denumirii şi falsificarea reţetei, câţiva producători buzoieni s-au asociat (condiţie obligatorie impusă de UE) în strădania de a depune la Comisia Europeană documentaţia pentru înregistrarea Babicului de Buzău ca produs cu denumire şi origine geografică protejate. Doar că în buna tradiţie românească se ciondănesc între ei uitând pentru ce s-au asociat. Şi timpul trece! Cârnaţii de Pleşcoi au obţinut acest statut.
Revenind la chestiune:
Constatarea cu care botoşăneanul Tiberiu Crudu prefaţează în 1932 reţeta „adevăratului ghedem” este actuală şi azi. „Ghiuden bun nu mai există în comerţ. Tot ce se fabrică acum, în 2023, e contrafacere, nu mai corespunde la ceea ce a fost în trecut”. Mare păcat! Pentru ţuică ghiudenul adevărat este cel mai straşnic deschizător de drum.
scris de C. D. Mocanu
La începutul anului 1943 „Direcţiunea Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti, în grija sa de a da posibilitatea personalului său tehnic să-şi complecteze cunoştinţele profesionale, a hotărît să înfiinţeze o «şcoală de perfecţionare pentru mecanicii şi electricienii din diferitele servicii tehnice» ale Societăţii.
Sʼau avut în vedere, în special, lucrătorii ce au o pregătire minimă pentru a putea urma aceste cursuri, cum şi pe acei care îndeplinesc servicii în care se cer mai multe cunoştinţe decât cele ce se pot câştiga în mod obişnuit. Este vorba de lucrătorii ce execută lucrări de reţele, cât şi de electricienii de tablou şi de întreţinere. Experienţa a arătat că mai ales electricienii de tablou trebue să primească anumite instrucţiuni pentru a putea face faţă grelelor situaţiuni ce se prezintă în cazuri de manevre şi de deranjamente. Fenomenele complicate ce pot să apară sunt adesea greu de înţeles chiar de către cei cu pregătire mai amplă. Astfel, o şcoală de perfecţionare a personalului a devenit absolut necesară”.
◦◦○◦◦
Această modalitate de învăţare continuă nu era o noutate pentru cei de la „Gaz şi Electricitate”. Încă din 1930, de la numirea ca director a tânărului inginer Nicolae Caranfil, cel care se va dovedi un conducător înţelept, vizionar, destoinic, priceput şi patriot, se organizau cursuri de perfecţionare pentru toate categoriile de lucrători şi pentru toate meseriile din nomenclatorul „Societăţii”. Se desfăşurau seara, în afara programului şi participarea la acestea era obligatorie.
◦◦○◦◦
După obţinerea aprobării de la Ministerul Muncii, „cursurile şcoalei au fost deschise în ziua de Luni 15 Martie 1943, la ora 17, în prezenţa Domnului Administrator Delegat Prof. Ing. I. Ştefănescu–Radu, a profesorilor delegaţi pentru această şcoală din rândurile inginerilor Societăţii şi a personalului Şcoalei de Ucenici pe lângă care vor funcţiona cursurile de perfecţionare”.
◦◦○◦◦
Lectorii „Şcoalei de perfecţionare pentru lucrătorii Societăţii” erau desemnaţi dintre cei mai valoroşi specialişti de la „Gaz şi Electricitate”. Mulţi dintre aceştia au avut şi o carieră universitară remarcabilă, aflându-se după 1948 printre cei care au pus bazele Sistemului Energetic Naţional.
O personalitate de excepţie coordona şi supraveghea activitatea „şcoalei”: Ion Ştefănescu-Radu – elev şi student eminent, absolvent al Institutului Electrotehnic Montefiore din Liège-Belgia, inginer electrician, profesor universitar, conducător „norocos, perseverent, care ştie ce vrea, dar şi lamă de oţel”, exigent cu el şi cu ceilalţi pentru că numai aşa se obţine performanţa. A adunat în „stupul de albine harnice” al „Societăţii” vârfuri profesionale şi intelectuale alături de care a „sfinţit locul” (Martin Bercovici, Paul Dimo, Ion S. Antoniu, Paul Cartianu …).
Şi-a început cariera profesională în 1901 la Primăria Bucureştiului, în „Serviciul alimentării cu apă şi al canalizării”, ca „diriginte” al „Uzinei de Apă”.
S-a pensionat în 1938 după 29 de ani de activitate neîntreruptă la „Gaz şi Electricitate”. Din 1924 gestiona ca director chestiunile tehnice şi de dezvoltare ale sistemului energetic bucureştean. Responsabilităţile i-au fost preluate de Dimitrie Leonida.
După pensionare, ca recunoaştere a meritelor sale, a fost numit Administrator Delegat şi membru în Consiliul de Administraţie al SGGE, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1948.
◦◦○◦◦
„Cursurile de pregătire generală vor dura până la 1 iulie 1943 şi sunt urmate de lucrătorii electricieni şi mecanici calificaţi, împărţiţi în două serii. Cursurile au loc la Şcoala de Ucenici şi se ţin de două ori pe săptămână, Luni şi Joi.
La început se predau cursuri generale pentru toţi participanţii şi anume:
Noţiuni de matematică…. predate de către d-l Ing.D. Dănulescu
Noţiuni de electricitate…. predate de către d-nii Ing. I.S. Antoniu şi Ing. Aurel Coliu
Despre accidentele prin electrocutare…. predate de către d-l Ing. I.S. Antoniu
Noţiuni de Desen…. predate de către d-l Ing. Aurel Coliu
Cunoaşterea Limbei Române…. predate de către d-l Prof. Nicolae Petrescu
Se va trece apoi la cursurile speciale care se vor ţine separat pentru electricienii de tablou şi separat pentru celelalte categorii de participanţi. Totalul elevilor înscrişi este de 145, repartizaţi în două serii”.
◦◦○◦◦
Asigurarea unor generaţii de lucrători tineri, bine pregătiţi profesional, cu o cultură generală de nivel acceptabil, temeinic integraţi în viaţa socială, a constituit pentru directorul general Nicolae Caranfil un obiectiv permanent al strategiei de conducere pe care o urma cu siguranţa omului care ştie şi înţelege foarte bine ce face.
Astfel, înfiinţarea „Şcolii de Ucenici a Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti” (S.G.G.E.B.) a fost doar o primă etapă, firească şi necesară, a complicatului proces de pregătire a personalului.
La început şcoala a funcţionat în diverse clădiri aparţinând „Societăţii”. Condiţiile nu erau dintre cele mai potrivite şi pe măsură ce activitatea acesteia se consolida, s-a impus necesitatea existenţei unui sediu propriu, adaptat procesului de învăţământ.
În decembrie 1938, S.G.G.E.B., care avea sediul în „palatul” propriu din Bulevardul Take Ionescu nr. 33 cumpără un teren cu suprafaţa de 4.308 m² pe b-dul Colonel Mihail Ghika (în prezent b-dul Ion Mihalache, fost 1 Mai) colţ cu strada Grigore Manolescu şi începe să construiască pe acesta un ansamblu de două clădiri cu subsol, parter şi două etaje care adăposteau sălile de curs, laboratoarele, atelierele, căminul şi cantina „Grupului Şcolar Gaz şi Electricitate” nou înfiinţat (şcoală de ucenici şi şcoală de maiştri). Edificiul a fost inaugurat în 1940 şi grupul şcolar a apucat să pregătească vreo opt promoţii de meseriaşi adevăraţi, dintre cei mai buni.
După Al Doilea Război Mondial, odată cu viaţa ţării, a fost dat peste cap şi sectorul energiei electrice. La 5 aprilie 1947, în subordinea Ministerului Industriilor s-a înfiinţat Direcţia Electricităţii, transformată după câteva luni în Centrala Industrială a Energiei Electrice.
Din ianuarie 1948, Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti (S.G.G.E.B.) se reorganizează şi devine Societatea Generală de Electricitate Bucureşti (S.G.E.B.) aflată în structura Centralei Industriale a Energiei Electrice.
Ca efect al Naţionalizării, prin Decizia nr. 7422/22.08.1948 a Ministerului Industriilor, pe structura S.G.E.B. şi cu aceeaşi subordonare, a apărut Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti.
Un an mai târziu (1949), s-au înfiinţat Ministerul Energiei Electrice şi Industriei Electrotehnice, Institutul de Studii Proietări Energetice (I.S.P.E.), Întreprinderea Energoconstrucţia şi Întreprinderea Electromontaj.
În 1953, prin înfiinţarea Energotrustului nr.1 Bucureşti, activitatea de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice în zona oraşului Bucureşti a fost preluată de către acesta prin unităţile sale componente, astfel:
- Întreprinderea Electrocentrale Bucureşti – producerea energiei electrice şi termice;
- Întreprinderea Electroreţele Bucureşti – transportul şi distribuţia energiei electrice în zona înconjurătoare a Bucureştiului, dincolo de limitele administrativ-teritoriale ale oraşului;
- Întreprinderea Electrodistribuţia Bucureşti – distribuţia energiei electrice în interiorul oraşului.
„Electrodistribuţia” a primit ca sediu… „Grupul Şcolar Gaz şi Electricitate” a cărui activitate încetase fiind înlocuit cu o unitate de învăţământ profesional în pas cu vremurile: „Şcoala Profesională de Ucenici, Tehnică şi Tehnică de Maiştri Iosif Rangheţ” care a căpătat un local potrivit pe strada Gheorghe Şincai nr. 2 (azi b-dul Gheorghe Şincai), vizavi de Biserica Sfânta Treime – Manu Cavafu.
Pentru a găzdui în cele mai bune condiţii activitatea noului proprietar, ansamblul de clădiri de la intersecţia bulevardului 1 Mai (fost col. Mihail Ghika) cu strada Grigore Manolescu (b-dul 1 Mai nr. 41-43) a fost supus unui proces de reabilitare – modernizare – adaptare. Spaţiile interioare au fost recompartimentate, au fost dotate cu instalaţii specifice şi au căpătat noi funcţionalităţi. Ambelor clădiri li s-a adăugat câte un etaj. Lucrările s-au finalizat în 1956. Fotografia alăturată înfăţişează rezultatul.
Începând cu data de 1 mai 1958, „Electrodistribuţia” revine la vechea denumire: „Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti”. O va purta până la 1 aprilie 1963 când primeşte numele care, transformat în renume sub definiţia publicitară „Lumină – Confort”, va intra temeinic în obişnuinţa bucureştenilor: „Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii Bucureşti”, arhicunoscutul I.D.E.B.
Rezumând: După 1956, Electrodistribuţia Bucureşti, Întreprinderea Regională de Electricitate Bucureşti şi Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii Bucureşti – I.D.E.B. au funcţionat, pe rând, în localul Grupului Şcolar Gaz şi Electricitate înfiinţat în 1940 de Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti.
Clădirea există încă, dar nişte analfabeţi competenţi au ascuns-o în spatele unor pereţi din sticlă crezâd probabil că în acest fel au ascuns şi istoria. S-au înşelat!
◦◦○◦◦
Am început a merge hotărât pe drumul devenirii profesionale în tovărăşia ultimilor meseriaşi (electricieni şi maiştri) proveniţi din pepiniera de cadre de la „Gaz şi Electricitate”. Noroc şi privilegiu!
Nu m-au surprins nici cu nivelul cunoştinţelor teoretice, nici cu priceperea lor. Despre astea ştiam dinainte. Unii îmi fuseseră maiştri instructori în timpul liceului (Liceul Industrial Energetic). Am remarcat însă imediat că vorbeau corect limba română. Se exprimau precis, foloseau un limbaj bogat, sugestiv, uneori colorat şi nu numai în discuţiile tehnice.
Se comportau ireproşabil. Erau calmi, politicoşi cu toată lumea, de la vlădică până la opincă. Spuneau răspicat ce aveau de spus fără să ridice tonul, fără să jignească. Se îmbrăcau îngrijit, chiar elegant. Purtau pantofi buni, musai lustruiţi. Se bărbiereau zilnic şi se tundeau la două săptămâni.
Nu negociau cu disciplina şi cu meseria, nu făceau compromisuri. Pentru asta mulţi, în special cei tineri, se temeau de ei. Erau un fel de familie despre care se vorbea cu admiraţie şi respect: „Ăştia sunt de la Gaz şi Electricitate!”
M-au adoptat repede şi stăteam la taifas ca între prieteni. Împleteam chestiunile profesionale cu d-ale vieţii. Îi stârneam adesea şi apoi le ascultam cu mare interes poveştile. Fără să critice realităţile, evocau cu nostalgie şi cu un oarecare regret perioada pe care o petrecuseră la Gaz şi Electricitate. Oficial nu prea se vorbea despre cea mai mare şi mai importantă companie de gaz şi de energie electrică din România interbelică. Nu dădea bine! Organizată după principii atunci moderne, valabile şi azi, condusă de somităţi ale domeniului promovate doar de roadele muncii lor, funcţiona ca un ceasornic elveţian şi realizările erau impresionante. Voiam să ştiu mai multe, dar accesul la surse documentare s-a dovedit în repetate rânduri a fi doar o dorinţă.
Abia în august 1994 embargoul a fost ridicat. Atunci vicepreşedintele Regiei Autonome de Electricitate – RENEL, inginerul Ovidiu Mustaţă, un OM de toată isprava, fost director al Întreprinderii de Reţele Electrice Suceava, a multiplicat şi a trimis oficial, cu semnătura domniei sale, tuturor filialelor din subordine monografia „Cum este organizată şi cum funcţionează Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti”, apărută în anul 1938.
Lucrarea a fost difuzată „spre informarea dumneavoastră” asupra activităţii societăţii şi asupra „muncii înaintaşilor” ale căror rezultate „s-au bucurat de consideraţia consumatorilor şi a propriilor angajaţi, constituind un exemplu de urmat”.
N-am urmat nimic! A fost mai simplu să dăm totul de-a moaca unora cu foamea-n gât, veniţi de aiurea, care au urmat un alt exemplu, străin intereselor româneşti.
Când timpul şi vremurile au devenit mai îngăduitoare m-am apucat de scotocit prin arhive şi tainele care mă bântuiau de mulţi ani au început să-şi găsească dezlegare.
Am aflat astfel că sistemul propriu de învăţământ profesional clădit de „Gaz şi Electricitate” nu pregătea doar meseriaşi de mâna întâi (electricieni, mecanici, instalatori), ci şi oameni educaţi, cu un bagaj spiritual care susţinea comportamentul lor social civilizat. „Spre folosul tinerilor care-şi croesc drum în viaţă prin Şcoala de Ucenici, pentru cultivarea trupului şi sufletului elevilor”, între disciplinele parcurse de viitorii lucrători erau şi regulile de etichetă, normele vestimentare, codul bunelor maniere, dansul de societate, muzica, scrima. Limba română nu lipsea nici măcar dintre „cursurile generale” predate celor care urmau periodic „Şcoala de perfecţionare pentru lucrători”. Se afla la loc de cinste pe toată perioada studiilor. Personalului „Societăţii” nu îi era îngăduit să se prezinte oricum la serviciu sau în timpul liber. Fiecare angajat ducea cu el imaginea companiei şi erau învăţaţi de mici să nu o smintească. Calitatea şi performanţele celor care dobândeau „brăţară de aur” la SGGE au recompensat eforturile.
I-am revăzut cu ochii minţii pe toţi cei formaţi la „Gaz şi Electricitate” alături de care am făcut la rându-mi ucenicie rodnică. Mi-au fost instructori şi modele de urmat. Din păcate, nimic din ce am acumulat ca valori profesionale şi umane în peste 40 de ani de activitate nu mai regăsesc în realitatea vremurilor bolnave pe care le trăim.
Tinerii care trec prin diverse şcoli de electroenergetică şi aspiră la o carieră (mai degrabă la un loc de muncă) în domeniul reţelelor electrice nu ştiu mai nimic despre acestea. Au auzit de ele şi cred că atât e suficient. Toţi sunt specialişti în calculatoare! Se prezintă cu dezinvoltură la interviuri şi exprimându-se poticnit, într-o limbă nefirească, străină de limba în care s-au născut, întreabă din capul locului câţi bani vor primi, înainte de a se lăuda cu ce sunt în stare să facă.
Acestora nu le-a dezvăluit nimeni adevărul elementar că pentru reţelişti banii vin pe sârmă. Pe sârmele alea care brăzdează subsolul şi văzduhul. Calculatorul este doar o unealtă necesară şi foarte folositoare, dar fără blestematele alea de sârme calculatorul singur nu adună banii din care îşi primesc salariile.
Când lipsa de personal este apăsătoare sunt acceptaţi la grămadă, pe sume mici. Nu rezistă mult într-o activitate solicitantă şi periculoasă. Pleacă de bunăvoie.
Cu vreo patru-cinci ani în urmă (nu ieşisem încă la pensie), operatorul de distribuţie a energiei electrice din zona în care eu şi familia mea ne ducem traiul, la „Ţărănoaia”, a constatat că venise vremea pentru cuvenita schimbare periodică a contoarelor. Zis şi făcut! Echipele „specializate” au pornit în cele patru zări dând buzna peste consumatori, pentru că pe ei nu i-a anunţat nimeni despre ce urma să se întâmple.
Şi uite aşa, într-o zi când nu eram acasă, m-a sunat cumnatul meu care făcea de serviciu la grădină să mă înştiinţeze că doi băieţi de la …… vor să schimbe contorul.
În aceeaşi curte eu am două puncte de consum, deci două contoare. Unul monofazic care asigură alimentarea normală a întregii gospodării şi înregistreză consumul aferent şi unul trifazic utilizat ocazional care din această pricină înregistrează un consum foarte mic. Ştiam că cei doi execută lucrarea pe baza unui ordin de serviciu în care sunt cuprinse toate informaţiile necesare pentru a localiza şi identifica contorul ce urmează a fi schimbat. Să-l schimbe zic şi cei doi s-au apucat să facă ce credeau ei că ştiu să facă.
Tehnic vorbind operaţiunea nu este complicată; câteva fire care se conectează la placa de borne a contorului. Erorile nu sunt excluse, mai ales în cazul contoarelor trifazice şi consecinţele lor se măsoară în bani. Comercial însă, este foarte importantă. Contorul demontat a înregistrat o cantitate de energie ce urmează a fi plătită, iar noul contor are un index iniţial de la care porneşte înregistrarea cantităţii de energie ce urmează a fi consumată. Manevrarea greşită a acestor informaţii produce consumatorului sau furnizorului importante daune financiare.
Ajuns acasă am constatat că schimbaseră contorul monofzic şi cumnatul mi-a dat raportul:
– S-au cam chinuit băieţii! Şi cu contorul şi cu hârtiile.
N-am dat importaţă. Până când au venit facturile. Atunci am luat foc! Pentru punctul de consum trifazic aveam de plată o sumă halucinantă reprezentând contavaloarea unei cantităţi de energie pe măsură, plus o amendă. Am reacţionat şi eu ca olteanul când a văzut cămila: Aşa ceva nu există! Îl declarasem fără consum şi din senin nu putea înregistra mii de kWh. M-am dus aţă să verific indexul. Era nemodificat: 35 kWh. Şi aveam şi amendă că nu am anunţat reluarea consumului.
O astfel de năzdrăvănie nu se putea întâmpla decât într-un singur fel pe care refuzam să-l accept. Ar fi fost prea mult. Şi pentru a limpezi lucrurile m-am apucat să studiez hârtiile (facturi, bonuri de mişcare, procese verbale de verificare) şi să compar cifrele (indexuri, serii, coduri), mă rog, chestii-socoteli. În final concluziile mi-au confirmat bănuiala transformând-o în certitudine.
Cei doi aveau de schimbat contorul trifazic, dar ei l-au schimbat pe cel monofazic. Au făcut-o ca nişte agarici, fără niciun gând că în ordinul de serviciu contorul care urma să fie schimbat era trifazic şi ei aveau în faţă unul monofazic sau că seria contorului ce trebuia înlocuit nu era aceeaşi cu seria contorului pe care tocmai îl demontau.
Pe de altă parte, au întocmit documentele pentru punctul de consum precizat în ordinul de serviciu, nu pentru cel la care au lucrat efectiv şi astfel au încărcat fără temei, doar pe hârtie, contorul trifazic teoretic demontat, cu toată energia din contorul monofazic înlocuit, energie plătită la zi şi pe care urma să o mai plătesc o dată, başca amenda, ca fiind consumată la punctul de consum trifazic. O nebunie! Dacă cineva mi-ar fi povestit întâmplarea asta, nu l-aş fi crezut! Prin urmare, pe timpul şi pe nervii mei, am fost nevoit să ticluiesc o jalbă ironică, acuzatoare şi revendicativă, argumentată fără fisură, pe care am trimis-o prin e-mail celor responsabili.
Probabil că cel care a citit-o a înţeles imediat grozăvia şi urmările unei întâmplări greu de imaginat, dar care era fapt împlinit. A doua zi (da, a doua zi!) m-a sunat cineva, şi-a cerut scuze în numele companiei şi am stabilit data la care „făptuitorii” să revină pentru ca în prezenţa mea să restabilească normalitatea.
Nu eram convins că cei care au vătămat normalitatea vor fi în stare să o repare. Prostia lor se dusese pe tot fluxul informatic şi în acesta nu se poate interveni. Corectarea greşelii presupunea efectuarea unor operaţii tehnice şi mai ales întocmirea unor documente primare, cu regim special, prin înregistrarea cărora în sistem să se înlăture consecinţele care mă scoteau dator cu o sumă imensă, necuvenită, făcută din pix, din nepricepere şi din nerozie. Credeam totuşi că vor veni cu lecţia învăţată pentru a nu bâjbâi de faţă cu consumatorul, oricare ar fi fost acela.
În ziua sorocită a descins la poarta mea o echipă formată din trei tineri. Doi dintre ei erau cei care au comis-o, al treilea părea a fi şeful. I-am invitat în curte, şi-au adus sculele şi mi-am făcut o primă impresie, cea care de obicei contează. Le-am întins mâna şi m-am prezentat, fără să le dezvălui identitatea profesională. Ei nu s-au prezentat! N-aveau limbă! Le-o mâncase pisica! Un curs de bune maniere le-ar fi fost de folos!
Nu vream să-i stânjenesc, aşa că urându-le spor la treabă, m-am aşezat comod la umbră. De acolo îi urmăream cu interes. Timpul trecea şi nu se hotărau cu ce şi cum să înceapă. Pentru a le curma chinul i-am rugat să vină lângă mine şi le-am cerut îngăduinţa ca timp de cinci minute să stăm de vorbă.
Prin învăluire, mai pe departe, am aflat că nu înţelegeau prea bine ce făcuseră. Aveau un exemplar tipărit al jalbei mele, dar nu ştiau de unde să apuce rezolvarea problemei. Băieţii erau paraleli cu chestiunea. Sosise momentul să mă implic. Le-am sugerat să înlocuiască mai întâi ambele contoare şi să întocmească documentele cuvenite, apoi cu toate hârtiile în faţă (cele vechi şi cele noi) să se ocupe de partea cea mai importantă, notele de constatare care trebuiau să descrie situaţia existentă (cea rămasă după vizita lor anterioară) şi să justifice operaţiunile efectuate, astfel încât toate informaţiile să se înlănţuiască în mod logic.
Începuseră să se prindă că ştiu mai mult decât las să se vadă, li se citea mirarea pe faţă şi s-au apucat de lucru.
I-am urmărit de la distanţă. Au procedat ca la carte. Măsuri de protecţie, etape tehnologice, documente, totul fără greşeală. Urma piatra de încercare: notele de constatare. Le-am arătat masa din curte, le-am adus hârtie de ciornă, apă rece, pahare, m-am aşezat la celălalt capăt al mesei şi i-am lăsat să scrie.
Se consultau între ei şi oricum o dădeau, rezultatul era îmbrăcat tot în formulări întortocheate de nu se înţelegea nimic, ticluite într-o limbă română schimonosită. N-am mai rezistat. Am luat o foaie de hârtie şi fără să le spun nimic, m-am apucat să scriu propria-mi versiune. Le-am dat-o, au citit-o şi s-au apucat să o transcrie pe formularele cu regim special.
Atunci, cu obidă în glas, i-am întrebat ce şcoală au urmat:
– Suntem ingineri! Am terminat anul trecut Energetica la Bucureşti.
– Toţi trei?
– Da!
M-au năucit! Nici măcar nu glumeau. Au găsit un anunţ de angajare, au trecut un interviu pentru a li se estima rezistenţa la tentaţia foloaselor necuvenite, au fost angajaţi cu salariul minim pe economie şi trimişi să schimbe contoare. Atât! Fără preocupare pentru pregătirea profesională. Nici din partea companiei, nici din partea lor.
Venise vremea să le spun cu ce mă ocup şi ce am făcut până acum timp de 40 de ani. S-a aşternut tăcerea. A fost ca un moment de reculegere întrerupt de mine pentru că mai aveam ceva de zis:
– Am schimbat şi eu tot felul de contoare, dar numai atunci când nu aveam altă soluţie. Altminteri cu asta se ocupa o echipă formată din doi electricieni, nici măcar maiştri.
S-au întristat, nu le-a picat prea bine.
La despărţire am vrut să ştiu cum cred ei că s-ar fi terminat totul dacă în locul meu se afla un bătrân de 80 de ani care nu are habar cum stă treaba cu energia electrică. Răspunsul a căzut sec, fără prea multă chibzuinţă:
– Era bun de plată!
Şi n-am putut răbda:
– Iată prieteni cât de mare este preţul pe care un om oarecare îl poate plăti pentru nepriceperea şi neglijenţa unor slujbaşi!
Au pus ochii în pământ şi au plecat cu coada între picioare. Mi-a părut rău! Le trebuia totuşi o lecţie. Dacă mai exista „Grupul Şcolar Gaz şi Electricitate”, direct acolo îi trimiteam.
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Urmele evocate în povestea ce va să vină NU se găsesc în colecţia mea de vechituri. Sunt păstrate doar în sipetul memoriei şi în câteva fotografii vechi.
… ale copilăriei mele. Parcă a fost ieri deşi a trecut ceva vreme de atunci, iar acum nepoţii mei au vârsta la care eu făceam cunoştinţă cu portocalele.
Se întâmpla în prima parte a anilor 1950. Fructele astea aduse de pe alte meleaguri erau pentru noi fructe de sezon. Nu se găseau tot timpul anului. Ieşită din război cu „datorii” înrobitoare impuse de Uniunea Sovietică, ocupată de glorioasa Armată Roşie care-şi revendica şi îşi lua tainul, angajată într-un admirabil efort de dezvoltare, dar şi cu dorinţa de a îndulci, atât cât se putea, traiul chinuit al celor mulţi, România le importa numai iarna. Pentru copii, chiar şi pentru mulţi adulţi, prima zăpadă mirosea a portocale. Deveniseră un fel de simbol al sărbătorilor de la sfârşit de an.
Aveau un preţ accesibil şi se găseau din belşug în magazinele Alimentara, la cofetării sau la Aprozar. Existau şi familii necăjite pentru care portocalele însemnau o poftă cu neputinţă de împlinit. Chiar şi acestea se bucurau măcar de una, mai ales în preajma sărbătorilor.
La vremea aia în toate fabricile, în toate instituţiile, sindicatele (care erau încă sindicate, nu „curele de transmisie”) organizau înaintea Anului Nou serbarea Pomului de Iarnă (Crăciunul fusese scos din calendarul sărbătorilor româneşti!) în cadrul căreia toţi copiii salariaţilor primeau cadouri de la Moş Gerilă (Moş Crăciun murise în război!). Pe lângă haine, încălţăminte, dulciuri, cărţi, jucării…, pachetele Moşului conţineau musai şi râvnitele portocale.
În dimineaţa zilei Naşterii Domnului şi în prima zi a noului an (Sf. Vasile cel Mare), înainte ca familia să se aşeze la tradiţionala masă de sărbătoare, femeile, săvârşind un gest creştinesc, împărţeau celor vitregiţi de soartă din belşugul mesei lor. Puneau de toate pe o tavă şi la loc de cinste potriveau şi câte o portocală-două.
Despre fructele cu coajă parfumată pe care trebuia să o îndepărtăm pentru a ne bucura de savoarea miezului lor alcătuit din feliuţe zemoase ştiam doar că sunt din aceeaşi familie cu lămâile şi că îşi au obârşia în ţările calde, acolo unde soarele zâmbea pământului încâlzindu-l tot anul şi din această pricină nu ningea niciodată.
La noi, portocalele veneau din Israel. Mari, ochioase, erau protejate una câte una în şerveţele de hârtie subţire, rozalie, inscripţionate cu sigla JAFFA într-un chenar oval şi rânduite cu grijă în lădiţe din lemn. Nu se foloseau chimicale pentru a le prelungi viaţa. Gospodinele pricepute păstrau coaja şi o conservau sau o foloseau în stare naturală la prepararea prăjiturilor de casă.
  
Mi-au însoţit şi mi-au bucurat copilăria cu gustul lor specific, dulce, puţin acrişor şi cu aroma care umplea toată casa atunci când le descojeam. Savurându-le pe îndelete mă închipuiam într-o livadă de portocali încărcaţi de rod, culegând pe alese şi mâncând pe săturate.
Ani mulţi, vreo cincizeci, am purtat cu mine visul ăsta, până când Dumnezeu a îngăduit să-l trăiesc întocmai. Am regăsit atunci portocalele copilăriei mele şi acum, ştiind că există, iar le duc dorul.
Înaintea Crăciunului, cam pe la tăiatul porcilor, tata aducea acasă o sacoşă mare, din pânză, burduşită cu bulgări portocalii, bine mirositori, înfăşuraţi în hârtie fină. Era cadoul pe care eu îl căpătam de la familia Iamandi.
Cei doi, soţ şi soţie, „ţineau” Aprozarul de la intersecţia Constantin Nottara cu Dudeşti, la doi paşi de fabrica în care tata lucra.
Erau nişte oameni deosebiţi. Nu semănau defel cu vânzătorii obraznici, neciopliţi, agresivi şi îngălaţi de la multe dintre celelalte prăvălii de legume-fructe din cartierele mărginaşe ale oraşului. Aveau ceva ce atunci nu înţelegeam. Aveau carte şi educaţie. Veneau din altă lume şi asta se observa imediat.
Chiar şi magazinul arăta altfel. Îngrijit, ordonat, dichisit, curat, ispitea clienţii şi nu erau puţini. Prin faţa lui se încrucişau drumurile zilnice ale celor care munceau în unităţile economice din apropiere: Uzinele Textile 7 Noiembrie – fostă Ţesătoria Mecanică Dâmboviţa, Ţesătoria de Mătase Ilie Pintilie – fostă Lyon, Depoul I.T.B. Dudeşti şi Fabrica de Ace de Tricotat Bucureşti.
Domnul Iamandi îşi slujise Ţara şi Regele ca ofiţer al Armatei Regale. La sfârşitul războiului, întors din Cehoslovacia, a fost încorporat în noua armată a României. Apoi, pentru că nu vedea cu ochi buni regimul politic, patria recunoscătoare l-a aruncat în temniţă. Doamna Iamandi, care era învăţătoare, a fost alungată din învăţământ.
După „reeducare” n-a mai vrut nimeni să-i angajeze. Tovarăşii de la „Cadre” erau vigilenţi, nici să n-audă de „politici” sau de familiile lor. Şi aşa au ajuns la Aprozar.
Nu aveau copii. Veneau pe la noi, la curte, mai ales toamna când mahalaua mirosea a „Căpşunică” şi a „O mie una”, pentru un grătar, un şpriţ şi un taifas prelungit.
Între Crăciun şi Anul Nou, tata le „făcea” un iepure, adică îl împuşca în grădinile bulgarilor din Dosul Morii, cam pe unde se găseşte azi C.E.T. Bucureşti-Sud, îl golea de maţe fără să-l jupoaie şi îl ţinea aşa în blană două-trei zile atârnat la streaşina casei ca să-l frământe gerul. Preda apoi şoşoiul îngheţat lemn domnului Iamandi care se ocupa mai departe de cele necesare, inclusiv de pregătirea fripturii. Îl suspectam că înainte de a sta la păstrare fusese vânător. Prea ştia multe!
Totdeauna căpăta la schimb, pentru băiat (băiatul eram eu), curmale şi smochine, alte fructe din ţările calde pe care le vedeam doar iarna. Nu eram un împătimit consumator. Le asociam cu trecerea într-un an nou.
Smochinele, înşirate ca mărgelele pe un fir de rafie, veneau din Grecia. Curmalele, fără sâmbure, aduse din Iraq, erau presate într-un calup de mărimea unui pachet de unt, ambalat în celofan transparent inscripţionat cu sigla „Babylon” şi cu imaginea celebrului leu babilonian.
După 1965, pas cu pas, portocalele JAFFA au fost înlocuite de portocalele greceşti până ce au dispărut cu totul. Nu erau la fel de bune, dar se găseau încă din belşug. Cine să-şi închipuie că după câţiva ani le vom duce dorul?
Prin 1988-1989 erau o apariţie rară. Când se răspândea vestea că „au băgat portocale”, lumea reacţiona cu disperare de parcă năvăleau tătarii. Cât ai clipi se forma o coadă deprimantă. Timp pierdut, nervi, umilinţă,… pentru „doar două kile ca să apuce toţi”. Reuşita într-o astfel de întreprindere devenea o ispravă invidiată.
Nu întâmplător, în decembrie 1989, după singura reprezentaţie a spectacolului „Revoluţia română în direct”, printre primele produse alimentare aruncate pe piaţă „la liber” se găseau şi portocalele. Iată cum au fost primite:
     
Acum iarna nu mai miroase a portocale. Sunt disponibile tot timpul anului şi asta nu e rău, însă calitatea lor lasă de dorit. E cu mult sub standardele acceptate de ţările către care ne uităm ca la icoane. Şi peste toate sunt scăldate în chimicale nocive care le fac nemuritoare. Cu două luni în urmă am pus una în frigider, la păstrare şi arată de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
Chiar şi aşa, nu ştiu câţi au parte de ele. E multă lume necăjită. Dar ştiu sigur că odată românii s-au desfătat cu portocale adevărate. Prin urmare eu tânjesc după portocalele copilăriei mele.
Fotografiile sunt capturi din filme documentare difuzate de CINECLIC.
scris de C. D. Mocanu
Agariciul este o specie de nerod care se înmulţeşte uşor, mult şi repede, foarte rezistentă, răspândită generos pe tot cuprinsul. A trecut prin vremuri nesmintită şi a ajuns până la noi.
În înţelepciunea lui, ţăranul român l-a citit fără greş pe „nărod” şi l-a botezat, cu mult temei, „Prostuʼ satului”.
Mahalagiilor legaţi de oraş nu le suna bine. „Prostuʼ mahalalei” era prea aspru, prea direct şi cam lung. Nu merita efortul de a-l rosti. I-au zis simplu „Agarici” şi au pus în numele ăsta tot dispreţul lor îngăduitor pentru un nătărău.
Agariciul se închipuie purtătorul unei misiuni divine, izbăvitorul lumii, deţinătorul adevărurilor, făcătorul dreptăţii. Doar gândurile lui contează căci numai ele aduc binele şi fericirea pe pământ. Nu-i trece prin cap că cei din juru-i, cei mulţi, au şi ei propriile adevăruri, nevoi, păreri… Din această pricină îi dispreţuieşte şi nu găseşte cu cale să-i slujească. Se slujeşte doar pe sine.
Învăţăturile creştine îi sunt străine. Trăieşte în legea cugetului liber şi „Nimic fără Dumnezeu” (Nihil sine Deo) este doar o vorbă pentru proşti, nu pentru el. Asta îl împiedică să cunoască smerenia pe care o confundă cu dispreţul. Fără smerenie râvna lui, oricum redusă şi limitată, este o râvnă proastă care nu produce nimic bun.
Agariciul nu percepe realitatea prin participare afectivă pentru că sufletul lui nu respiră, e împietrit. El nu are sentimente şi nici emoţii, nu cunoaşte compasiunea.
Netot de rasă bună fiind, nu înţelege realitatea, dar pretinde c-a înţeles mai bine şi mai profund decât toţi cei chemaţi să înţeleagă. Ca orice prostovan care-şi ţine rangul, agariciul nu are îndoieli şi nici mustrări de cuget; numai certitudini. Asta îl face inapt pentru naturala comunicare socială şi în consecinţă nu poate avea relaţii permanente cu semenii lui. Nu e sociabil, trăieşte şi munceşte izolat pentru că „ăilalţi e proşti”. Prezenţa oamenilor îl stânjeneşte, îl intimidează. Nu se uită niciodată în ochii interlocutorilor. Privirea i se plimbă peste tot, dar îi ocoleşte sistematic pe cei cărora li se adresează.
Agariciul e un nevolnic tare-n gură. Neagă, refuză şi contestă, nu admiră, nu aprobă şi nu încurajează nimic, ştie tot şi are soluţii pentru toate. Dacă se întâmplă să ajungă în locul celor pe seama cărora a făcut garagaţă şi le-a dat bastoane la cur, îşi dezvăluie nevolnicia. Este incapabil să ia decizii. Ezită, se coieşte, amână şi… iar amână, pentru ca în final să slobozească o hotărâre scremută care-i bagă pe toţi în ceaţă. La vremea socotelilor, lipsit de spontaneitate dă în bâlbâială şi pentru a justifica „performanţa” de a fi adunat zero realizări invocă greoi, poticnit, incoerent, fără noimă, argumente halucinante menite să transfere totdeauna în altă parte răspunderea pentru propria-i nepricepere. Bate câmpii cu dezinvoltură, dă cu bâta în baltă şi se stropeşte din cap până-n picioare fără să consimtă că are vreo vină. În cel mai bun caz, atunci când e strâns cu uşa de consecinţele grave ale neputinţelor dumisale, acceptă că este şi el părtaş la o vinovăţie colectivă. Altfel nu-l încearcă nicio apăsare.
Atunci când totul dovedeşte limpede că nu e bun de nimic, agariciul se încăpăţânează să-şi îndeplinească misiunea închipuită de apostol al binelui, al belşugului şi al dreptăţii, fericindu-i cu forţa pe cei care îşi pun nădejdea în el. Demnitatea şi onoarea îi pot reda libertatea, dar aceste valori morale îi sunt străine.
Agariciul poate fi un bun profesionist în domeniul pentru care s-a pregătit. Dacă nu-şi depăşeşte competenţele profesionale dovedite şi numai aşa, este chiar folositor. Când i se pune în cârcă mai mult iese un haloimăs iar beleaua-i cât casa. Nu e în stare să administreze, să coordoneze ceva, nici măcar propria viaţă în care este rătăcit ca într-un labirint.
Se întâmplă frecvent în buimaca noastră democraţie ca indivizi interesaţi sau chiar de bună credinţă, dar ageamii în cunoaşterea tainelor firii umane, să instaleze nişte agarici în fruntea unor importante dregătorii. Înarmaţi cu vocaţia de perseverenţi şi desăvârşiţi încurcă-lume, aceştia calcă în străchini aruncându-le în haos. Se adevereşte astfel încă o dată că Dimitrie Cantemir nu s-a înşelat când a spus că „Unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale vor urma”.
Atenţie! Agariciul dăunează grav societăţii!
Precizare: Orice asemănare cu nefericitul primar general al nefericitului Bucureşti este cu totul întâmplătoare.
… şi „alte lucruri fără cale vor urma”!
pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM
Citiți prima parte • citiți a doua parte
Mergem mai departe: urmărind listele stațiilor de alimentare de dinainte de Război, dibuim alte benzinării – azi desființate – care au înfruntat timpurile:
- din fața „Arhitecturii”, care a rezistat și-n anii ’60, dar, odată cu extinderea clădirii facultății, a dispărut.
- de pe Mincu – între Kiseleff și Aviatorilor, desființată relativ recent: aproape 15 ani.
- de la Piața Amzei – similar. Vedem doar o bucățică din ea, surprinsă într-un cadru acum 50 de ani.
- de pe strada Vaselor – similar.
- de pe Vaporul lui Assan – similar; pare că la toate astea s-a renunțat fiindcă erau mici, greu accesibile, ori prea aproape de zone rezidențiale.
- de pe strada Scaune – foarte mică și pitită imediat după cum intri din Hristo Botev.
- de pe Atelierului; ar părea să fi fost la intersecția cu Calea Griviței; poate așa se explică și urmele unei toalete publice subterane dezafectate din fața blocului cunoscut pentru Agenția de bilete C. F. R.; e posibil să fi fost, apoi, găzărie.
- de la Grădina Icoanei: să fi fost în partea dinspre Arthur Verona (acolo unde a fost toaleta subterană pe locul căreia azi e un restaurant) sau înspre piața Cantacuzino?
- de pe colțul dintre Șerban Vodă și Viilor; extinsă în anii ’90, acum e doar magazin de piese auto.
- de la Chirigiu – ajunsă cu timpul găzărie. Avem o fotografie cu zona, și v-o arătăm așa, de drag.
Pentru o imagine cît mai cuprinzătoare, publicăm și puținele referințe din cărțile de telefon postbelice. Da, puține; mai multe informații găsim în Ghidul Bucureștiului din 1962.
 
Ne uităm acum pe o listă a stațiilor Peco din anii ’70, ocazie cu care pășim într-o epocă mai apropiată. Vedem că se extind spre periferii, mai ales în noile cartiere construite. Preferăm însă să ne oprim atenția asupra celor cît de cît centrale.
Reies stații despre care nu știm cu adevărat cînd au apărut; poate erau și ele vechi, de pe vremurile „Distribuției”:
- de pe strada Medeleni (între Calea Călărașilor și Vasile Lucaciu), care s-a desființat de curînd!
- cea de pe Cîmpineanu, unde-i azi piațeta Iosif Sava – desființată un pic mai demult, în acceași perioadă cu celelalte benzinării mici centrale
- de pe Schitu Măgureanu, colț cu Sfîntul Constantin – acceași situație
- din spatele Teatrului Național – există
- de pe Veniamin Costache (lîngă Cuțitul de Argint) – există
- de la Gara de Nord – există; o vedem cum arăta acum juma’ de secol; ea nu mai aparține de „Petrom”.
Nu apar deloc – și e de mirare – cîteva benzinării care și azi funcționează, a căror vechime de asemenea nu ni-i precis cunoscută:
- din Cotroceni, din scuarul de pe Carol Davila
- de la 11 Iunie
- de pe Mîntuleasa
- de pe Cuza
- de pe Vasile Lascăr colț cu Domnița Ruxandra
- de pe Ferdinand, din scuarul de la Horei – ultimele două nu mai aparțin de „Petrom”.
Amintim stația de pe strada Agricultori colț cu Teleajen, care nu era o benzinărie publică. Cele două pompe de la poartă constituiau staţia de alimentare cu carburant a maşinilor dintr-o autobază a primăriei.
Nici în anii de după Război benzinăria nu e vreun model arhitectural – după cum vedeți, o gheretă, un mic magazinaș. Nu exista „casă”- banii se dădeau direct angajatului care făcea alimentarea.
 
Imaginile păstrate ale găzăriilor – ca să ne facem o idee – sînt grăitoare: niște borcane!
  
În ordine, le vedem mai sus pe cele de la Șerban Vodă-Radu Vodă, Șerban Vodă-Olimpului și Grivița-Vulcănescu.
Desigur, stațiile nou construite (în cartiere și la ieșirile din oraș) au fost un pic mai măricele. Cea de la Băneasa – de pe deal, de după pod, a rămas cea mai mare.
Urmează vremuri grele – cumplite – în comercializarea benzinei.
În 1979 – după marea criză a petrolulului – încep raționalizările; cîțiva ani mai încolo cozile la benzinării devin kilometrice.
Articolele conțin actualizări.
Resurse: Benzinării desființate în București • Norihiro Haruta • Cartierul Evreiesc • Cartierul Uranus • Petroblog • Peter Hautzinger • Robert Janak • Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelică • Vlad Capotescu • Reclame vechi românești • Bucureștiul de altădată
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM
Citiți prima parte
Luăm acum la picior orașul, căutînd urmele benzinăriilor mai vechi și mai noi. Începem, desigur, cu cele mai vechi.
Veche-veche, o bucată din cea de la Matache; vedem și cum se păstrase pînă-n anii ’90. Ulterior coloanele au fost zidite; totul a dispărut odată cu refacerea zonei.
  
Ne-ntoarcem în Centru, cu benzinăria de la Lido, care a fost dezafectată în anii de după Cutremurul din ’77.
       
Ne uităm un pic mai atenți la una din imaginile vechi ale ei (din 1931), fiindcă ne face să gîndim că înainte de a aparține „Distribuției”, fusese stație a companiei „Unirea”, aidoma celei de la Băneasa: elementele grafice sînt similare celor folosite atît de „Unirea”, cît și de produsele sale cunoscute, precum uleiurile „Luboil”.
Destul de mult pozate, coloanele toaletei publice de la Sfînta Vineri.
Se ghicește, parcă, într-un colț și o gheretă. O fi fost și aici benzinărie? Nu scrie nicăieri, însă amintirea unei găzării s-a păstrat și după ce toată zona a fost distrusă de demolări.
    
Nu departe însă – asta e sigur – a fost stație la răspîntia dintre Calea Călărașilor cu Mîntuleasa; în scuarul actual a supraviețuit – o vreme – toaleta.
Rămînem în zonă: o benzinărie Distribuţia tipică, devenită PECO, la intersecţia străzii Col. Orero, devenită Avram Goldfaden, cu Mircea Vodă (la joncţiunea Avram Goldfaden cu Dudeşti). Avea şi WC cu coloane. Azi nu mai există!
 
Iată benzinăria de la fosta Operetă; să nu uităm de ea.
  
A fost și-n Piața Romană; noi de aducem aminte mai degrabă de toaleta publică dinspre prelungirea Dacia, dar benzinăria era pe colțul dinspre ASE. Coloanele toaletei – vedem cu interes – au un model un pic diferit; pergola tipică lipsește.
     
Din cele închise dar din care a mai rămas cîte ceva și azi, trebuie să amintim benzinăria de pe Grivița colț cu Vulcănescu (Ștefan Furtună), deși nu o găsim atestată ca atare nicăieri. Ca găzărie, da: o știm. Coloanele – degradate oribil – au fost recent restaurate.
  
… și bineînțeles, cea de pe Maria Rosetti!
   
Cea de la Ferdinand (Dimitrov) – colț cu Mihai Bravu – a dispărut complet în 2022; fusese închisă de cîțiva ani buni.
  
Nu uităm nici de benzinăria de pe Șerban-Vodă colț cu Olimpului, pe care o întîlnim în anii ’60 ca găzărie. Vestigiile ei ni-s vizibile și azi.
  
De acum jumătate de secol, vedem cum benzinăria de la Podul Cotroceni era orientată nu spre Splai, ci spre strada Juvara; monumentul din spate, care azi e ascuns de bălării, era încă pus în valoare.
 
De altfel, dacă revizităm colecția noastră de piațete, scuaruri și ronduri, găsim destule benzinării!
Încercînd să enumerăm benzinăriile-tip cu coloane despre care sîntem siguri-siguri, alcătuim lista asta:
- Splai-Mihai Vodă
- Lido
- Tunari
- Matache
- Ferdinand
- Maria Rosetti
- Colonel Orero
- Operetă
… la care adăugăm pe cele cu coloane „pline” ori un pic diferite:
- Sfînta Vineri
- Grivița-Vulcănescu
- Romană
Va urma!
Resurse: Benzinării desființate în București • Norihiro Haruta • Cartierul Evreiesc • Cartierul Uranus • Petroblog • Peter Hautzinger • Robert Janak • Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelică • Vlad Capotescu • Reclame vechi românești • Bucureștiul de altădată
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM
… banal subiect! Ce-am putea zice despre benzinăriile bucureștene? Cum arătau, pe unde erau, cîte din cele vechi mai sînt și azi?
Cu un pic de migală, poate găsim cîteva răspunsuri; și acolo unde nu reușim, măcar încercăm să punem întrebările cum trebuie.
Istoria răspîndirii lor e legată, desigur, de activitatea societății „Distribuția”, despre care nu greșim cînd spunem că aproape avea monopolul desfacerii produselor petroliere către populație. Spre sfîrșitul perioadei interbelice, societatea – fără a-și schimba nici o clipă titulatura – intră în conștiința publică mai degrabă sub numele de succes „OSIN”, care ne-a dat multă bătaie de cap: de la ce venea? Deslușirea a venit cînd am aflat mai multe despre inginerul Constantin Osiceanu; denumirea „OSIN” sub care se comercializau celebrele uleiuri pentru automobile, dar și alte produse legendare, precum „Petrosin”… lui i-o datorăm.
    
În fine; după Naționalizare, lucrurile se schimbă și odată cu ele și numele; intră apoi în conștiința publicului noua denumire „PECO” (de la Petrol-Comerț); o folosim și astăzi cînd ne gîndim la orice benzinărie. Ciudat și un pic dezamăgitor e că numele „OSIN” nu pare să fi străbătut vremurile, ieșind relativ iute din conștiința oamenilor. Asta e: „PECO” a prins.
Să ne întrebăm acum și cum arătau vechile benzinării din Capitală. Fără să greșim, credem că nu erau vreun monument arhitectural. Imaginea benzinăriei din Piața Victoriei e mai degrabă o excepție; arăta dichisit pentru a nu spurca vizual noua clădire a Președinției.
  
Restul stațiilor de alimentare însemnau, de cele mai multe ori, o pompă-două la marginea trotuarului și o chițimie pentru angajatul care deservea. Imagini interbelice emblematice nu-s; putem zice că… dacă ar fi fost ceva de fotografiat, s-ar fi fotografiat, nu?
Zicem asta fiindcă, de pildă, celebra benzinărie ploieșteană a fost documentată nu o dată: avea și de ce!
 
De asemenea, cîteva din stațiile „Distribuției” din zona apropiată Bucureștiului prezintă valoroase elemente arhitecturale; sînt – alături de cea din Piața Victoriei – opera arhitectului Grigore M. Hirsch:
  
O staţiune identică cu cea de la Sinaia a funcţionat la intrarea în Tâncăbeşti dinspre Bucureşti, pe stânga, la baza rampei, vizavi de staţia de radio, înainte de a traversa coada lacului Snagov.
E drept că în pagina aceasta publicitară pare a fi și o benzinărie cu copertină, încadrată de coloanele care ascundeau accesul la toaletele subterane (dacă-i dai copertina jos, rămîne un chioșc). E de-aici, din București? Poate; nu știm dacă modelul cu coloane a fost întîlnit și-n restul țării.
Aproape de adevăr – dac-am vrea să ne facem o idee despre benzinăria interbelică bucureșteană tipică – am zice c-ar fi schița următoare.
E bine cunoscută simbioza benzinăriilor interbelice cu toaletele publice subterane cu coloane… care arătau cu siguranță mai bine decît stațiile de alimentare. Una fără cealaltă? Nu știu ce să zic!
Ce-o fi fost mai întîi? Cum s-a ajuns aici? A fost o decizie edilitară care a condiționat construirea lor de cea a toaletelor? Pînă la urmă, dacă tot săpai să montezi rezervoarele de combustibil era mai lesnicios să faci, cu același drum, și amenajarea toaletelor subterane.
Nu știm cînd anume – precis – au fost construite benzinăriile astea cu toalete; fără să greșim prea tare, să zicem că în anii ’30. Nu știm nici cîte anume; dar ceva ne face să credem că nu mai mult de o duzină.
Pesemne că toaletele erau ale Uzinelor Comunale.
N-avem cum să-ncheiem partea… teoretică fără a ne lămuri cum se construia o stațiune de alimentare.
Și-acum… să purcedem la drum, luînd urma benzinăriilor! Iată resursele la îndemînă – adresele benzinăriilor „OSIN” din perioada anilor 1930-40. Remarcăm și menționarea pompelor aflate și în marile garaje ale Capitalei.
   
Nu prea știm, însă, despre cele care aparțineau altor companii. De pildă, Societatea Creditul Minier opera o rețea mai redusă, cunoscută sub numele „CREMIN”; iată și două dovezi fotografice ale stațiilor – la Aviatorilor și pe bulevard, peste drum de Scala; absolut banale – doar firma de ele…
 
O mărturie interesantă despre zona celei de-a doua e următoarea: pare că se văd și două coloane decorative?
Mai puține în București, benzinăriile ce țineau de societatea petrolieră „UNIREA”; cea mai cunoscută dar și cea mai mare dintre ele este cea de la Băneasa, de după podul C. F. R. – de pe deal! E, de altfel, cam singura benzinărie interbelică care și are o aparență monumentală!
   
Cu siguranță trebuie să fi fost și alte benzinării particulare, mai mici – dar nu multe.
 
Numărul benzinăriilor părea mai mare înainte de începerea Războiului – dar, dacă ne gîndim mai bine, acesta venise cu raționalizări, rechiziții, lipsuri și destule greutăți; pesemne că și distribuirea produselor petroliere fusese afectată. Eforturile societății „Distribuția” se îndreptau, după cum știm, spre comercializarea petrolului destinat consumului casnic. Stațiile care desfăceau petrol lampant (adică „gaz”), motorină tip M pentru încălzit, petrosin, neofalină – binecunoscutele găzării – sînt și mai puțin documentate decît benzinăriile; desigur că ne propunem să ne ocupăm și de îndreptarea acestei nedreptăți.
 
Putem să stabilim fără îndoială și care sînt cele mai vechi șase benzinării în funcțiune astăzi:
- la Podul Băneasa
- la Podul Cotroceni
- pe Kogălniceanu colț cu Vasile Pârvan
- pe Splai, la Pompieri, între Elie Radu și Saligny
- pe Dorobanți colț cu Tudor Ștefan
- pe Tunari colț cu Eminescu.
Dintre toate mai găsim (vizibile dar degradate) coloanele toaletelor publice subterane doar pe Splai și Tunari.
   
Benzinăria de la „Drept” are și acum toaleta subterană, dar e dezafectată; dacă erau și coloane, înseamnă că s-au pierdut de mult. Cea de la Cotroceni poate chiar n-a avut. Cea de pe Dorobanți… nu știm; dar știm că peste drum – în marele părculeț – erau toalete publice „pe pămînt”.
Cea de la Băneasa, care oricum nu ținuse de societatea „Distribuția” a fost, desigur, modernizată succesiv.
 
Să remarcăm și faptul că – cel puțin la toalete – sînt două modele. Diferențele nu-s mari… dar sînt. Parcă primele sînt mai frumoase, nu? Oricum, erau ani în care ne reușeau bine – peste tot prin oraș – adaosurile arhitectonice mărunte.
Lăsăm acum toaletele subterane, încercînd doar să ne dăm seama dacă s-au construit și fără benzinării. Ne putem gîndi la cea de la Piața Galați (Gemeni), dar zău dacă mai știm dacă avea sau nu coloane, și la cea din scuarul bulevardului Republicii (Carol) de dinaintea intersecției cu Traian.
Va urma!
Resurse: Benzinării desființate în București • Norihiro Haruta • Cartierul Evreiesc • Cartierul Uranus • Petroblog • Peter Hautzinger • Robert Janak • Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelică • Vlad Capotescu • Reclame vechi românești • Bucureștiul de altădată
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
scris de C. D. Mocanu
Constat cu îngrijorare cum în on-line îşi face loc cu insistenţă o manevră prostească, o şmecherie ieftină, de doi bani sau împuţită cum i se spunea în mahalaua Vitanului, care abuzează de buna credinţă a tuturor (administratori, autori, cititori, comentatori…).
„Neşte băeţi zmecheri, dăştepţi în cap”, găzduiţi cu generozitate pe blogurile unor oameni de toată isprava, postează la adăpostul pseudonimelor (curajoşi dumnealor!) articole, nimic de zis, interesante şi apoi tot ei, folosind alte nume de împrumut, le comentează în registru laudativ: „Excepţional articol! Felicitări!”. Poate că este chiar aşa, dar alţii ar trebui să constate, să aprecieze şi să-i răsplătească. Altfel este doar autosatisfacere intelectuală în văzul lumii, nedemnă şi descalificantă.
Din păcate, mediul on-line nu este reglementat de reguli administrative scrise, decât în mică măsură. Asta le permite să-şi facă de cap călcând în picioare principiile morale pe care, cel puţin teoretic, le-au agonisit prin educaţie.
Vin acum şi zic acelora:
Frăţiilor Voastre,
Dacă Vouă v-am greşit şi rău înaintea Voastră am făcut, să mă iertaţi!
Dacă nu, potoliţi-Vă!
scris de C. D. Mocanu
Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum mi-au rămas în minte, în suflet, uneori în însemnări.
Îl ştia toată suflarea Vitanului, de la Poştă până la Moară, dar foarte puţini îl cunoşteau. Era un fel de simbol ciudat al mahalalei. I se spunea Gogu. Dumnezeu ştie dacă era numele lui sau doar o poreclă.
Părea că ar fi cerşetor, dar nu cerşea, nu cerea nimic, nu deranja pe nimeni. Dacă i se oferea, primea cu bucurie câte ceva de mâncare, ţigări, îmbrăcăminte sau încălţăminte. Refuza banii şi băuturile alcoolice.
Vara, mama îl chema în curte şi la masa de sub cais îi punea dinainte o strachină cu mâncare. Totdeaua saluta cu „Săruʼ mâna!” şi mulţumea cu „Bogdaproste!”. La marile sărbători sau la pomenirea morţilor îi pregătea un pachet cu ce se găsea şi câte o ţoală care nouă nu ne mai era de folos. Ca mama făceau şi alţii. Nu erau avuţi, cum nu eram nici noi, dar rupeau un pic din sărăcia lor, o împărţeau cu cei mai săraci decât ei. Mahalaua nu-şi lăsa necăjiţii să facă foamea.
Gogu purta haine modeste, care uneori nu-i erau pe măsură (de căpătat!), însă totdeauna curate. Nu îmbrăca niciodată zdrenţe. Cravata şi şapca erau nelipsite, indiferent de anotimp.
Se deplasa cu o oarecare dificultate. Trăgea piciorul stâng afectat din naştere de un fel de paralizie care-l făcea parţial nefuncţional. În plus, laba piciorului era nefiresc răsucită în afară. Din această pricină încălţările se uzau foarte repede. Nimic nu-l împiedica să măsoare Vitanul de la un capăt la altul, fără preget. Când obosea se aşeza pe treptele vreunei prăvălii sau direct pe bordura trotuarului, se odihnea şi pornea mai departe. Umbla cu aceeaşi vigoare şi prin alte zone ale oraşului.
Vorbea puţin şi doar atunci când era întrebat. Se exprima mai greu, împiedicat, dar inteligibil şi cu noimă. Înţelegea tot şi reacţiona ca un om normal deşi, cei care nu aveau răbdare să-l asculte spuneau că-i dus cu capul. Se înşelau! După ce făceau băşcălie de neputinţele lui şi Gogu le lua familiile la rând, se dezmeticeau: „Băăă… ăsta ne înjură!”. Se găsea totdeauna cineva care să-l apere şi „zmecherii” se lăsau păgubaşi irosind astfel ocazia de a o fura din cauza „luʼ Gogu”.
Nu ştiu dacă mergea la biserică. Eu nu l-am văzut pe acolo. Sunt sigur însă că părintele Micşunescu şi părintele Bărbuleanu îi purtau de grijă.
Provenea dintr-o familie de ţigani de pe Niţă Elinescu. Naţia lui nu deranja pe nimeni. Nici pe el. Nu se vorbea atunci despre discriminare, nu auziserăm de romi. Ţiganii făceau parte din comunitatea mahalalei cu bunele şi cu relele lor. E drept că nici ei nu-şi permiteau „extravaganţe” care să tulbure liniştea convieţuirii.
Şaten-aproape blond, cu ochi verzi şi cu pielea doar un pic bronzată, Gogu nu se arunca în neam. Era frate cu mama lui Marin Mutu, căruia i se spunea aşa penru că era mut, şi a lui Puică. Locuiau toţi patru claie peste grămadă într-o casă mică şi dărăpănată. O duceau greu, dar trăiau împreună. Bunicul, Anghel Anghimoft, le făcea porţie din rodul muncii lui şi le trimitea din când în când câteva kilograme de carne pentru gătit. O perioadă aveau măcar ce mânca.
Când cea care-i ţinea laolaltă a plecat la cer, de familia lor s-a „ales bules”.
Marin Mutu a găsit sprijin şi ocrotire în familia numeroasă a lui Anghimoft. Un alt Marin, dintre ai acestuia, l-a înscris la şcoala specială, îl îmbrăca, îi suporta cheltuielile, îi dădea bani de buzunar, îl îngrijea ca pe un frate şi Mutu, care avea talent la desen, a ajuns un talentat … tinichigiu auto.
Puică, pentru nenumăratele rele pe care le-a făcut, a petrecut mulţi ani la „Draga Nenii” şi s-a pierdut în negura unei existenţe infracţionale fără să lase urme.
Gogu s-a mutat pe Vitan colţ cu Gălbinaşi (Vitan nr. 193) în curtea frizeriei lui Hruşciov, vizavi de Ion Oltenaşu, într-o casă mult mai prăpădită şi mai mică decât cea din care plecase şi pe care o împărţea cu nişte ţigani dubioşi veniţi dinspre Olteniţa. Nimeni nu plătea nimic. De milă, proprietarul le-a oferit un adăpost, dar după puţin timp i-a scos afară pe toţi, incusiv pe Gogu.
Aflase omul că acolo se petreceau diverse chestii nu tocmai în regulă, vecinii începuseră să se zbârlească şi nu a stat pe gânduri. Ţiganii, speriaţi, au plecat din Vitan iar lui Gogu i-a găsit o altă casă la Moară, în apropierea podului peste Dâmboviţa.
A trecut astfel o bucată de timp şi într-o bună zi Gogu a dispărut. Parcă îl înghiţise pământul. Nu se mai întâmplase asta. Unii se gândeau la ce era mai rău. Tata a avut ideea să-l întrebe pe căpitanul Duţu, sectoristul mahalalei. Venea des pe la noi ca să-i verifice puşca de vânătoare şi muniţia, adicăăă… să-şi potolească focul interior cu un vin bun, de la mama lui din Vrancea, şi cu ce mai încăpea pe lângă.
A aflat astfel că Gogu plecase în Colentina la nişte neamuri de-ale lui. Vestea a fost transmisă fără verificare, sursa era sigură, prin agenţia locală de ştiri „VV – Vocea Vitanului” şi lumea s-a liniştit. Apoi a venit uitarea. Cine mai avea timp de Gogu?
L-am revăzut după vreo doi-trei ani, prin februarie-martie 1973, la cinematograful Flamura (Şos. Giurgiului nr. 119)… în filmul „Cu mâinile curate”. Făcea figuraţie! Nu-mi venea să cred şi pentru a elimina orice urmă de îndoială, am mai vizionat încă o dată filmul. Nu m-am înşelat. Iată-l!
Este unul dintre clienţii cârciumei de mahala, fabuloasă scenografie, în care comisarul-şef Roman (Ilarion Ciobanu) îl convinge pe Oarcă (Sebastian Papaiani), un mărunt combinator, să colaboreze cu el şi să-i dea informaţii din interiorul lumii interlope bucureştene.
  
Avertizaţi de mine, alţi copii ai Vitanului mi-au validat constatarea. A fost sărbătoarea sufletului meu. Gogu trăia şi rămăsese aşa cum îl ştiam eu: necăjit, sărac, chinuit de neputinţe fizice, dar demn. Sunt sigur că nu venise acolo pentru un pahar de „săniuţă” ca mulţi dintre drojdierii care animau decorul. Se mulţumea cu un bănuţ şi/sau cu o farfurie de mâncare.
Ca vîrstă, ne despărţeau vreo paişpe-cinşpe ani. Era mai bătrân ca mine. Puţin probabil ca spre sfârşitul anului 2022 să mai vieţuiască în astă lume.
Odihneşte-te în pace Gogule că mult ai fost încercat!
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii