despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete şi întâmplări (XVII) – Fiat justitia

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele  zilnice.

Una dintre cele mai frumoase şi mai cuprinzătoare descrieri  a mahalagiilor, a celor care dădeau viaţă mahalalelor bucureştene, este cuprinsă în Bucureştii vechiului regat, Editura Universul, Bucureşti, 1944, rodul ostenelii lui George Costescu.

Cu talent, cu farmec şi cu meşteşug, cronicarul transformă capitolul dedicat acestora într-un veritabil studiu sociologic în care desluşeşte relaţiile dintre oamenii mahalalelor, dar mai ales chezăşia unei vieţi rânduite şi tihnite – regulile simple, nescrise pe care toţi le respectau.

„Nu trebuie să se treacă cu vederea mai ales că, în vremurile acelea, nu numai bătrânii dar chiar cei maturi respectau cu toată smerenia atât legile ţării cum şi obiceiurile noastre din stămoşi – şi că dacă celor de-acum nu prea le place cuvântul „smerenie”, apoi nici nu-l pot înlătura dintre ale noastre, decât înlocuindu-l măcar cu acela de „cuviinţă”, pe care nu este şi nici n-a fost Naţie pe lume să nu o cunoască şi să nu o practice. Numai cuviinţa aceia a dat cetăţenilor de-atunci ai Bucureştilor putinţa să aibă o viaţă tihnită, adică în rosturile ei fireşti.

Familia, cu rubedeniile şi cu avutul ei. Politica, cu legăturile, năzuinţele şi procopselile ei periodice dar modeste. Prieteşugul, cu distracţiile şi cu petrecerile lui. […]

În afară de aceste apropieri spre buna înţelegere, mai era şi aceia de vecinătate între cei ce aveau locuinţele alăturate sau pe aceiaşi stradă. 

Vecinii se apropiau între ei şi în trebile casei şi în cazuri de nevoie sau de boală; iar petrecerile se făceau tot între ei. Punerea la cale a acestor petreceri la casele unora din ei sau împreună, pe afară, pe undeva la iarbă verde, era o contribuţie voioasă a tuturor. Unii aduceau merindele, alţii se însărcinau cu prepararea mâncărilor, alţii cu grija băuturilor, a mijloacelor de transport sau chiar a lăutarilor, fără de care nu se prea făcea aşa ceva.

Mai pe scurt, lumea bucureşteană de-atunci se cunoştea mai bine şi mai cu folos din convieţuirea în felul sus arătat, decât din promiscuitatea silită a democratismului atât de rău înţeles în zilele noastre. Experienţa unei asemeni convieţuiri mai avea şi darul de a generaliza acea educaţie întemeiată pe cuviinţă şi bunăvoinţă pe care astăzi – fiindcă am văzut că ne lipseşte – o căutăm în rezultatele organizărei a tot felul de instituţiuni, care mai de care însă mai nepotrivite cu firea noastră românească.

În familie, în aceiaşi curte sau în vecinătate, toată lumea – bogat sau sărac, rudă sau străin, proprietar sau chiriaş, în sfârşit chiar creditor sau debitor – se aveau bine. Certuri, când se iscau, erau doar din nestâmpărul copiilor, pentru năravurile câinilor sau pentru alte fleacuri – şi toate se împăcau pe loc, nu prin costisitoare şi nesfârşite procese, ca acum. […]

Oamenii de-atunci stau locului, dacă aveau de la părinţi locuinţă de zestre sau din moştenire; se aşezau, dacă puteau aduna bănişorii cu cari să-şi dureze o casă pentru ei şi pentru ai lor; iar, dacă nu intra în rândul niciunora din aceştia, îşi luau casă cu chirie de la cei ce aveau de închiriat. Asemeni case se găseau, fie întocmite astfel ca să  poată servi pe de-aʼntregul unei singure familii, adică „singuri în curte”, cum se zicea atunci; fie întrʼun grup de case sau apartamente, în aceiaşi curte cu proprietarul sau chiar cu mai mulţi chiriaşi. Odată intrat în o asemenea locuinţă, dată fiind buna învoire ce domnea, greu se mai hotăra omul să se mute. Venit acolo dela căsătorie, acolo îşi creştea copiii până îi trimetea şi pe ei la casele lor, şi rămâneau  tot acolo până cine ştie când. Nomazi, ca astăzi, erau doar militarii şi unii funcţionari ai Statului; dar aceia numai de nevoie, fiindcă Stăpânirea îi purta din oraş în oraş.

Unde se nemereau să vină şi oameni de naţie străină, se învoiau şi ei cu ai noştri; iar cei fără naţie se adunau ei înşişi cum se putea mai laolaltă. Şi aşa, toate mergeau de minune![…]

Așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.

Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.

Am citit cartea lui George Costescu când deja trecusem binişor prin viaţă. Cu ochii minţii, ajutat de experienţa omului matur, am revăzut Vitanul anilor ʼ50 – ʼ60, cel al copilăriei şi adolescenţei mele, Şos. Vitan de la Cimpoacă (intersecţia cu Mihai Bravu) până la Moară (podul Vitan – Bârzeşti). Calea Vitan, din Dudeşti până la Cimpoacă, s-a apropiat mai repede de oraş. Era o zonă un pic mai domnească.

Schimbările sociale şi politice lăsaseră urme, dar una peste alta mahalaua mea nu se deosebea prea mult de mahalalele bucureştene din timpul vechiului regat. Nu era o comunitate ideală, oamenii ei nu erau nişte sfinţi. Îi ţinea însă laolaltă un soi de solidaritate tolerantă şi subînţeleasă.

Îngăduiau fără reţinere „neastâmpărul copiilor” care uneori puteau scoate din sărite până şi pietrele caldarâmului. Văzut-aţi copil cuminte? Îi ocroteau şi erau atenţi la ce făceau aceştia sau la ce se întâmpla cu ei. Existau şi excepţii. Doi dintre vecinii mei nu înţelegeau cum funcţionează mahalaua şi se aşezau în afara obştei.

Christian Matache, zis Cristel, (Vitan 197) nu-şi putea stăpâni prea bine nervii, se agita fără răgaz, clipea des şi vorbea poticnit (se bâlbâia). Nici noi nu-l cruţam, îl zgândăream cu sadism. Ai noştri încercau, fără izbândă, să ne mai domolească. La momentul potrivit, pe Cristel l-a potolit înţelepciunea celor din jur.

Nea Vasile, un foarte priceput gospodar, era, din fire, rău, câinos, amarnic, ursuz şi nesociabil. Mahalagii spuneau că e sanchiu. L-au înţeles şi l-au lăsat în plata Domnului. Cine putea ştii ce ascundea în sufletul lui? Ne sfătuiau, spre liniştea tuturor, să nu-l stârnim, să ne ferim de el. Bun sfatul, dar la vârsta copilăriei greu de urmat!

Locuia singur pe Gălbinaşi la numărul 12 chiar în capătul străzii, pe partea dreaptă lângă coasta abruptă (de fapt o râpă) dinspre Răcari, într-o casă nouă, din cărămidă, netencuită, amplasată pe latura lungă din spate, paralelă cu strada, a unei parcele înguste. Avea o bucăţică de curte pietruită cu piatră de râu în care domnea liber un ciobănesc german frumos, vigilent şi cam sălbatic. Nu mişca nimic prin preajmă.  Zăvodul se agita zgomotos, semnal la care stăpânul lui reacţiona instantaneu şi dacă nu era pe-afară, se uita pe geam. Ziua sau noaptea nimeni nu trecea pe acolo fără ca nea Vasile să nu ştie.

De partea cealaltă a străzii, la numărul 7, între casa lui Florică Babarezu şi râpă, era o grădină care stătea de mult timp nelucrată. Omul s-a înţeles cu proprietarii şi a căpătat permisiunea să o folosească. S-a apucat gospodăreşte de treabă. A îngrădit-o pe două laturi (spre Gălbinaşi şi spre coasta Răcariului) cu sârmă ghimpată, se pricepea, muncea cu îndârjire iar roadele nu au întârziat apară.

Pe axa lungă a locului  plantase doi piersici altoiţi cărora, spre surprinderea multora, le mergea bine. Doar în livadă la Ingineru, pe Răcari spre Mihai Bravu, lângă capătul tramvaiului 26, se mai găsea aşa ceva. Piersicilor altoiţi nu le pria în curţile noastre. Tata a încercat de două ori şi s-a lăsat păgubaş. În schimb, soiul ăla ţărănesc cu fructe mai mici, foarte gustoase, parfumate şi cu miezul roşu se găsea peste tot.

În 1964 aveam zece ani, era o vară frumoasă şi tihnită. De puţin timp venisem din tabăra de la 2 Mai şi reînnodam activităţile cotidiene suspendate la plecare. Unul dintre piersicii lui nea Vasile rodise ca-n poveşti. Fructe mari, aurii, pătate discret cu roşu-arămiu, împodobeau pomul. Nu erau foarte multe, impresionau însă prin dimensiune. Câteva crengi fuseseră ajutate cu proptele pentru a nu se rupe sub greutatea rodului. Toţi cei care treceau pe acolo se uitau îndelung la aşa o frumuseţe.

Prietenul şi partenerul meu de multe fapte bune, dar şi de mai multe nefăcute, Gheorghe Tudor adică Doru, locuia la o casă distanţă de nea Vasile, la numărul 8. Îl avea mai tot timpul sub ochi şi ştia ce se întâmplă pe acolo.

Aranjasem cu el să adunăm ştir din grădinile lui Gică Balaurea. Amândoi aveam porc şi buruiana asta intra în hrana lor. O mâncau cu plăcere. Ne-am întâlnit la momentul potrivit, dar Doru nu părea în apele lui. N-am apucat să-l întreb ceva. Mi-a luat-o înainte:

– Fii atent bă ce a făcut g..zaruʼ ăla de nea Vasile.  Azi dimineaţă a trecut o femeie tânără, din ai luʼ Ceparu, de pe Răcari, cu o fetiţă de mână. Aia mică a văzut piersicile şi i-a cerut una mă-sii. Degeaba i-a explicat că nu are cum să-i dea. Fetiţa s-a pus pe plâns. Femeia a îndrăznit şi l-a rugat pe nea Vasile care lucra în grădină să-şi facă pomană cu o piersică. N-a vrut bă, ʼtu-l în cur pă mă-sa! A clătinat din cap şi i-a zis să-şi vadă de drum.

Nu ştiam să se mai fi întâmplat una ca asta. M-am întristat. Modelul din mintea noastră era altul. Aveam trei-patru ani şi mâncam cu mare plăcere… colivă. În zilele de pomenire, când treceau femeile de la biserică, mă agăţam de fusta mamii rugând-o să-mi… cumpere colivă, chiar aşa – să-mi cumpere colivă. Şi mama lua o lingură şi o farfurioară, ieşea în stradă şi-mi… cumpăra. Asta la început, căci mai apoi o strigau  peste gard:

– Marioaro..oo, a-ncoa să-ţi dau colivă pentru băiat!

Deseori copiii erau invitaţi să se bucure după pofta inimii de roadele pomilor din curţi şi grădini. Nu mai înţelegeam nimic.

Am coborât pe Niţă Elinescu în tăcere. Glasul mi-a revenit doar când, în genuchi, ne-am apucat de adunat preţioasa buruiană.

– Dorule, ce-ar fi să ne ocupăm noi de piersicile alea, ca să nu aibă parte de ele.
– Te-ai lovit la cap? Aşa ar trebui, dar ştii bine că nu putem face nicio mişcare din cauza câinelui. Dacă-l pune nebunuʼ pe noi, ne hărtăneşte fiara… Ai uitat ce-a păţit frate-miu?

***

Cum să uit! Doru avea un frate cu vreo câţiva ani mai mic decât noi. Botezat Constantin, ai lui îl alintau Costică şi spre a-l deosebi dintr-un lung şir de Constantini cărora li se zicea Costel (Costel Bulgaru, Costel Roşu, Costel Ţiganu, Costel Piticu, Costel Ciombe, Costel Lupu) el a rămas Costică pentru toată lumea. La vremea aia era drăcos rău, slăbănog şi-al dracului. Făcea tot felul de trăsnăi. Se mânia iute şi degrabă sărea la bătaie. Leatul lui îl ştia de jupân.

Poarta lui nea Vasile avea pe dinăuntru un zăvor care se putea debloca din stradă băgând mâna printr-o deschizătură destul de mare. Nimeni dintre cei ai locului nu îndrăznea să facă asta. Toţi ştiau că dincolo îi aşteptau fălcile câinelui.

Într-o bună zi, fără să-şi închipuie că lângă poartă se odihneşte dulăul, Costică şi-a vârât tărtăcuţa prin deschizătura cu pricina şi ciobănescul german, surpins probabil de strania apariţie, a făcut ce ştia el mai bine. L-a muşcat de căpăţână. A scăpat ca prin minune doar cu o sperietură straşnică şi cu nişte semne pe părţile moi ale feţei. Se putea termina rău.

De câine chiar ne temeam. Nea Vasile nu prea avea ce ne face. Nu ne putea prinde pe amândoi că doar nu eram ciopliţi în mămăligă. Ghinionistul ar fi încasat câteva după ceafă sau nişte şuturi în cur, s-ar fi produs un pic de agitaţie, ar fi suportat cuvenita pedeapsă părintească şi cam atât, însă bietul nostru vecin sanchiu dădea de belea. Urma o răzbunare devastatoare. Nu imediat, ci în miezul iernii când viscolul îţi taie respiraţia şi gerul îţi îngheaţă mucii în barbă. Strategia era cunoscută. Fusese deja utilizată, funcţiona perfect. Cloceam mai demult detaliile unei operaţiuni de pedepsire.

Aproape toţi cei de vârsta noastră aveau în buzunar o praştie. Configurată şi ajustată după posibilităţile fizice şi abilităţite posesorului era îndelung verificată în nelipsitele şedinţe de tir din timpul verii. Câţiva prăştiaşi antrenaţi, dornici să i-o tragă lui nea Vasile, se găseau oricând. Aşteptam iarna şi o seară în care ne adunam la săniuş pe coasta Răcariului. După ce deranjat de hărmălaie Omul Negru îşi epuiza repertoriul de înjurături recitate din spatele gardului şi se retrăgea la căldurică, conjuraţii îşi alegeau fiecare câte o fereastră şi executau foc de voie. Apoi se amestecau printre ceilalţi. Prinde orbul, scoate-i ochii!

În câteva secunde îi băgam nefericitului viscolul şi gerul în casă. Efectul era garantat. Cum toate ferestrele erau spre stradă n-ar fi scăpat niciuna. Muniţia aleasă cu grijă, nişte pietre colţuroase, făcea ţăndări cele două rânduri de geam iar pentru nea Vasile începea o noapte grea.

***

– Să vedem! Poate reuşim!

Şi în după amiaza aia, sub caişii din curtea mea (Vitan 201 colţ cu intr. Fusului/Fanteziei), am pus la cale isprava. Timpul nu avea răbdare. Diliul putea culege piersicul şi rămâneam de fazani.

Era clar că pe Gălbinaşi nu e chip să ne apropiem de grădină, ar fi prins imediat de veste. Pleca rar de acasă şi nu puteam pierde timpul urmărindu-l. Pe întuneric era riscant să acţionăm. Dacă se producea zarvă ieşeau vecinii şi până se dumireau ei luam câteva ciomege pe spinare. Deci, exclus!

Florică Babarezu ne-ar fi lăsat bucuros să sărim gardul prin curtea lui. Însă nu vream să-l amestecăm şi pe el. Dacă afla nea Fane, taică-su, făcea un scandal… În plus, dinspre grădină gardul era greu de escaladat, ne compromitea retragerea.

Pe cealaltă latură paralelă cu strada, prin grădina lui Nicu Bucur ar fi fost perfect. Doar că maică-sa şi neamurile ei, grădinari cunoscuţi, o cultivau şi mişunau pe acolo cât era ziulica de lungă.

Singura soluţie era să venim dinspre Răcari. Pentru asta trebuia să ocolim puţin. Coboram pe Crivăţului, la stânga pe Răcari vreo 150 m., stânga pe Cămineasca, urcam coasta prin bozii, mărăcini şi ciulini mari cât noi, unul ţinea depărtate firele de sârmă ghimpată, celălalt se strecura printre ele şi cu fereală ca să nu-l simtă câinele se ocupa de piersici. Aşteptam doar momentul potrivit.

Lui Dumnezeu îi plac oamenii îndrăzneţi şi dacă vrea să-i ajute atunci le potriveşte pe toate cu dichis. Trecuseră doar două zile. După prânz s-a pornit din senin o ploaie de vară cu bulbuci. Tunete, trăsnete, ploua cu găleata. Potop nu altceva. Eram cu Doru şi ne-am adăpostit la mine. Stăteam sub copertina de la intrare şi ne uitam cum plouă. Câinele meu se ascunsese adânc în coteţ. Nu-l mai interesa nimic. Atunci mi s-a aprins beculeţul.

– Dorule, acum e momentul! Hai la piersici!

Ne-am dezbracat într-o clipă. Am rămas doar cu chiloţii şi cu tenişii. Nu era o problemă să umblăm desculţi. O făceam aproape zilnic, dar prin mărăcinişul de pe coastă nu ne-ar fi fost prea bine. Am luat o sacoşă mare, din pânză şi în alergare uşoară am început operaţiunea. A mers ca unsă! Ploaia nu dădea semne de ostoială. Nu era nici ţipenie pe afară, se auzea doar răpăiala stropilor grei de apă. Toţi, oameni şi câini, stăteau la fereală. Eu, întins pe burtă, am rămas la gard. Doru, întors la o veche ocupaţie omenească, a fost culegător. În câteva minute a despuiat piersicul atât de drag hainului nostru vecin. Sacoşa era plină. La întoarcere nu ne-am mai grăbit.

– Le-ai luat pe toate?
– N-a mai rămas niciuna!

Ploaia şi-a mai făcut de cap. Aveam timp să aşteptăm. Când s-a arătat soarele ne-am pus la uscat vestimentaţia sumară şi am împărţit frăţeşte prada. Fiat justitia ruat caelum! S-a rupt cerul peste noi şi s-a făcut dreptate. Dumnezeu Drăguţul!

În seara aia nea Vasile şi-a mutat câinele în grădină. L-a legat lângă pomul uşurat de rod. Prea târziu şi inutil. De zarzavaturile şi de legumele lui nu era nimeni interesat. Mai toţi aveau în grădinile proprii sau erau ajutaţi de vecini omenoşi.

Vestea s-a răspândit cu iuţeală. Păgubitul n-a aflat niciodată de unde şi de ce i s-a tras, cum nu au aflat nici ceilalţi. Am păstrat secretul mulţi ani după ce acesta s-a prezentat la Dreapta Judecată. Nimeni nu s-ar fi gândit  la noi. Ne socoteau băieţi buni. Şi chiar eram băieţi buni, dar… cu lipsuri.

Trecut-au anii. Copiii de atunci, evocaţi aici, ajunşi la maturitate oameni aşezaţi, cu familii, cu rosturi profesionale şi sociale importante îşi aminteau de mahalaua Vitanului. Când a venit vorba de nea Vasile, Costică a avut o revelaţie:

– ʼraţi ai dracu! Voi aţi furat piersicile!

Am recunoscut, ce puteam să facem. Nici măcar părintele Bărbuleanu, care locuia pe Gălbinaşi, nu a reuşit  să ne smulgă această mărturisire deşi la Sfânta Împărtăşanie a ispitit toţi copiii cu întrebări meşteşugite. Cred că Dumnezeu a îngăduit isprava noastră şi în marea Lui înţelepciune, ne-a iertat.

Le-am povestit atunci fraţilor Gheorghe o istorioară pe care am auzit-o la preotul prof. dr. Constantin Necula:

Un Uriaş avea o livadă  nespus de frumoasă şi de bogată pe care o voia numai a lui. Odată, când stătea şi admira satisfăcut rodul acesteia, cu totul pentru el, au venit copiii să se joace printre pomi şi să se bucure şi ei de fructele gustoase. Fără ezitare Uriaşul i-a dat afară cu ceartă multă.

După ceva vreme, în timp ce era plecat la un alt uriaş pentru a se cerceta şi pentru a se măsura în roade, mândreţea lui de livadă s-a uscat ca la un semn. Nu a fost chip de îndreptare.

Într-o bună zi somnul dulce al dimineţii i-a fost tulburat de cântarea veselă a unor păsări ce răzbătea dinspre pomii ajunşi în paragină. Curios, s-a dus în livadă. Acolo a văzut un prunc care atingea uscăturile şi în urma lui, acestea înfloreau redeşteptându-se la viaţă. A înţeles de îndată. A deschis larg porţile lăsând copiii să se joace şi să se înfrupte după pofta inimii din fructe.

Tot restul vieţii a căutat în fiecare copil pe pruncul care l-a eliberat redându-i livada. L-a aflat abia când se găsea pe patul de moarte. Doar că pruncul de atunci avea acum răni în palme şi în coaste. Supărat peste măsură, a poruncit să i se taie capul aceluia care i-a pricinuit suferinţa. Binefăcătorul Uriaşului a răspuns cu blândeţe:

– Nu, nu-i nevoie! Acestea sunt rănile iubirii mele.

Nea Vasile a avut şansa de a se elibera dacă iubea măcar copiii. El nu iubea pe nimeni.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (III)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte a doua parte

Ăsta da, bulevard cochet! Scuarul central e o frumusețe pe vreme de vară. Clădirile ce-l mărginesc – cu potențial – ne bucură și acum, deși intervențiile contemporane au spurcat ceva-ul vechi. Partea asta de Dorobanți chiar s-a schimbat mult în ultimele două decenii!

Ca plimbare-n sine, nu-i nici prea-prea, nici foarte-foarte: șantiere, mașini lăsate alandala pe trotuar,  trafic ba-n goană, ba aproape blocat; mai mult îți face, parcă, cu ochiul liniștea ce se ghicește-n spatele caselor de la șosea.

Bucata de-nceput e echilibrată, cu construcții pe amîndouă părțile; pe stînga admirăm substația electrică care a fost pusă acolo elegant și cu respect față de restul zonei – azi e ascunsă după o pădure de panouri publicitare.

Zău că-i de mare mirare că nu-s fotografii vechi de pe-aici, mai ales că partea asta chiar nu-i de lepădat – și apărută, istoric, relativ recent: parcelarea Principele Carol (unde-s străzile cu nume de eroi aviatori) apărea-n anii ’20; cartierul Primăverii se năștea cu un deceniu mai tîrziu; iar pe locul Televiziunii nu se apucase încă să se construiască nimica. Pînă și Șoseaua Aviatorilor a primit forma splendidă ce-o cunoaștem de-abia-n anii ’30.

Destule-s de văzut:

     

Cîteva case au avut norocul să fie renovate frumos ori măcar… cu milă.

Dar și cînd vezi cum s-a „reinterpretat” o casă de poveste, te-apucă toate alea!

Clădirile noi – chit că nu-s mare procopseală arhitectonică – sînt, parcă, mai… cinstite: atîta s-a putut.

Firește, ca să apară ele, ceva a trebuit să dispară. Blocul vechi de mai jos n-a avut noroc!

 

De fapt, spurcarea zonei s-a făcut deja, odată cu primele intervenții de după ’90; las-că nici plombele puse pe vremea comunismului nu erau de vreo valoare.

Pe dreapta, deja ne putem lăsa-n Primăverii, ce se deschide ademenitor cu străzi, scuaruri, părculețe; mai încolo, pe stînga, iată și încă frumoasa Televiziune Română: în spatele ei putem explora alte străzi și fundături.

… deși trotuaru-i desfundat și curtea ne-ngrijită, tot ne priește plimbarea!

Pe măsură ce ne apropiem de capătul Dorobanțiului, dăm și-n partea sa complet schimbată-n anii noștri: un rînd de clădiri de birouri apărute-n anii 2000; găseam înaintea lor una din cele mai reușite exemple de arhitectură comercială – micul complex cu alimentară, cofetărie și băruleț de lîngă Televiziune ce a fost demolat în 2003. Pe vemuri, privind din Herăstrău, vedeai doar silueta elegantă a Televiziunii; azi se ițesc borcane.

Peste drum de ele, locul rămîne nu doar deloc pus în valoare, ci și urît și murdar de-a dreptul; un șir de barăci – că, orice-am zice, tot barăci sînt! – cu nimic în spate. Scuarul central, aici, a rămas pavat. De ce? Ca s-arate ca naiba. Trotuarele-s pline de gropi și mizerii chiar și-n fața clădirilor de birouri.

Ne oprim: piața imensă unde se varsă Dorobanțiul se cheamă Charles de Gaulle, dar i-a mai cinstit și pe Hitler și pe Stalin. Azi e sistematizată cu fel de fel de insulițe și pădurici, dar la-nceput era doar goală-goală; mulți ani piatra ei cubică decazuse într-un asemenea hal, încît gropile erau legendare.

 

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (II)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte

Iată-ne la Perla. Nu, nu mai e nici o Perlă pe-aici de multă vreme, dar locului i-a plăcut numele ăsta, așa că l-a păstrat. Perla a fost restaurant; o vreme, pe vremea lui Ceaușescu, s-a numit și Varșovia – închis astăzi, e magazin „dm”. În spate fusese și cofetărie: era un complex elegant. Peste drum, străjuind colțul cu Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, încă mai vedem clădirea ce-a adăpostit cinematograful Volga încă dinainte de Război, după ce-a luat locul bodegii Roata lumii; acum în reconstrucție, probabil din ea va rămîne coaja – măcar de-ar pune-o în valoare cît de cît!

Intrăm în cel de-al doilea Dorobanți, v-ați prins deja; e cel unde-ncep și fițele – un bulevard larg, cu blocuri înalte; pînă să vedem mai de-aproape ce-i acum aici, să-i lăsăm pe cei care l-au făcut să se laude oleacă.

Da – n-au fost multe, bulevardele gîndite să fie cu atîtea spații comerciale mari, etajate – ne-au rămas în memorie magazinul Tineretului și cel care vindea marfă importată din Republica Populară Bulgară -; era păcat să-l zdroncăne tramvaiele, așa că după ce s-au ridicat blocurile astea, linia lui 5 – una din cele mai vechi linii bucureștene – ce mergea pe aici a fost mutată pe Floreasca; zece ani mai tîziu se muta iar, pe Barbu Văcărescu. Și, deși autobuzul 131 poate fi asociat pe deplin cu Dorobanțiul, multă vreme nici n-avea treabă cu el: de la Piață se ducea pe Roma și Căderea Bastiliei (unele străzi chiar au nume frumoase!) spre Romană; chiar și după Revoluție a mai practicat o parte din traseul ăsta. În zilele noastre ne întîlnim pe-aici chiar și cu autobuze preorășenești – unul din traseele serviciului de transport al orașului Voluntari pătrunde pînă la Perla!

O luăm din nou la pas, fără să ne putem stăpîni ciuda că ne lipsesc aproape cu desăvîrșire imagini de dinaintea construirii blocurilor. Ulterior publicării inițiale a materialului, a apărut o mărurie foto din zona de dinainte de liceul Caragiale; se vede linia și stația tramvaiului 5.

Noroc c-am reușit să dibuim urma Garajului Peleanu de la numerele 127-129, care-i azi ascuns după blocurile stradale; fotografia interbelică ne ajută să vedem cît de larg fusese de la bun început Dorobanțiul.

Așadar, în stînga, splendoarea străzilor cu Capitale; în dreapta, o-ncrengătură ciudată de străduțe-ntortocheate, care parcă niciodată nu te scot acolo unde ai nevoie. Și cam așa-i toată bucata dintre Dorobanți și Floreasca; firește că pe măsură ce te duci spre piață, crește și strălucirea străduțelor astea.

Cu toată spoiala și scumpetea locului, ceva-ceva îți zice că nu-i decît o anticameră a cartierului Primăverii.

Ne amintim de magazinul-fanion de electrocasnice „Gepa”, care avea un dever imens în anii ’90 – apăruse-n locul fostului magazin bulgăresc de care-am amintit înainte.

 

Pe cît de lat îi bulevardul, pe-atît i-s de-nguste trotuarele; ce-i drept, acum cîțiva ani s-a lărgit un picuț cel de pe mîna dreaptă – nu îndeajuns! Dar hai să vedem atmosfera.

Din fericire, au rămas destule clădiri neafectate de construirea blocurilor. Nu s-au păstrat chiar rău și pun în valoare colțurile străzilor adiacente! Liceului i s-au construit două corpuri în plus; n-ai zice că nu-s „la locul lor”. Și, spre cinstea lor, urbaniștii de acum jumătate de secol au păstrat un mic segment de joasă înălțime pînă la următorul calup de blocuri înalte.

  

Firește, se mai strecoară cîte ceva-n zilele noastre…

Un punct de interes a fost clădirea poștei; aproape de ea, blocul cu librăria „Lumina”: o librărie mare, cu etaj; jumătate din spațiul comercial e acum vopsit în negru – absolut îngrozitor.

 

Între Poștă și librărie, firește, biserica: și ea-și vîră-n spațiul rămas o felie imobiliară!

Între partea a doua și a treia a Dorobanțiului e… o pauză; o piață, un rond, adică – poate e chiar o bucățică de sine stătătoare. Clădirile interbelice ce flanchează piața-s, din păcate, degradate și ascunse aproape mereu după reclame uriașe.

 

Un loc larg – inutil de larg – cu un părculeț neîndeajuns de pus în valoare în care mulți ani s-a adăpostit Lupoaica noastră călătoare. Autobuzele, în drum spre Perla, obișnuiau să-l ocolească; azi, cînd n-o mai fac, parcă ni se pare că era mai frumos așa; măcar 282-ul s-ar putea îndura să facă stație aici. În rînd cu vechea benzinărie și cu „Bitolia” – alt toponim rămas în mintea bucureșteanului de la magazinul alimetar din blocul ridicat în anii ’60 – găsim un reper neașteptat: un mic fast-food („Mc Burger”) ce rezistă de la-nceputul avîntului comercial postrevoluționar. Pesemne ce cel mai ieftin locșor din tot Dorobanțiul… Străzile cele două care se desfac din piață, de pe partea asta, sînt doar fundături – nu ajung nicăieri, oprindu-se la un rînd de case-ndărătul Pieței Floreasca.

 

Piața-n sine (pesemne c-a apărut înainte de Război, în regim volant) nu-nseamnă nimic; nici complexul ridicat lîngă ea; aici atracția-nseamnă cafenele, magazine dichisite și – mai ales – fascinația apropierii de zona interzisă; funcționează-n continuare, la intrarea pe Beller, cofetăria Ana și magazinul Nic. Pe-aici se băgau tramvaiele, cînd veneau pe Dorobanți și o luau spre Floreasca – ne-au rămas cîteva imagini; urme ale pietrei cubice se găsesc azi, păstrate-n stația de autobuz.

Găsim, pe hărțile vechi, că Beller se numea, înainte… Plăcintei – zău că nu suna rău deloc.

 

Dar ce căutăm aici? – hai înapoi, ne-așteaptă partea a treia a Dorobanțiului… cu totul și cu totul alta, dacă se poate așa ceva.

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (I)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

Da: Calea Dorobanților nu-i una, ci trei – asta, cînd bagi de seamă mai bine. Una, dinspre Centru la Perla; alta, de-acolo la piață; și încă una, cum o iei spre Televiziune: fiecare diferită, cu ritmul, stilul și viața ei: și ăsta-i și momentu-n care ne oprim să vorbim despre cale… ca despre ea; fiindcă bucureșteanul de el – de „Dorobanți” știe.

Ca să complicăm de la-nceput lucurile – nimica nu-i simplu-n București – vechiul Pod al Herăstrăului pornea, demult, de la Biserica Albă și ajungea doar pîn’la bariera orașului, adicătelea pe unde trece-acuma șoseaua Ștefan cel Mare. După 1900 partea centrală s-a scurtat, de la piața de azi Lahovari; iar partea din afară – spre  Arcul de Triumf – era ba șoseaua Herăstrău, ba prelungirea Dorobanți. Cu alte nume, în afară de cel al regelui Alexandru al Serbiei, n-a prea fost vremelnic botezată; deși Nomenclatorul Stradal încearcă să ne lămurească destul de conștiincios, pare c-a lăsat pe dinafară momentu-n care bucății de după Piață i s-a zis și Roosevelt.

Oricum, Dorobanțiul e una din cele mai vechi artere bucureștene, alături de Podul Mogoșoaiei, fiind ieșire spre nord – la vremea aia nu se tăiase bulevardul central ce-mparte orașu-n două. Chiar și pentru asta merită să ne plimbăm pe aici!

Se vede că-i vechi; partea de-nceput e strîmtă și destul de nespectaculoasă arhitectonic – dac-o comparăm cu axa centrală -, fără să fie, însă, banală. Nu locuia aicea fitecine. De mare rușine c-a fost așa de puțin trasă-n poze de-a lungul istoriei!

Așadar, Dorobanțiul începe de la piața Lahovari, căreia bucureșteanu-i pronunță numele de parc-ar fi maghiar. Mai nimeni nu prea ia-n serios bucățica asta de pînă-n ASE; la rond, acum un sfert de secol, întorceau o droaie de autobuze – mai ales cele ce veneau din Drumul Taberei – azi nu mai e nici un nod urban. Clădirea renovată urît a Spitalului de ochi și Casa oamenilor de știință-s cele mai de seamă locuri de aici; mai acana se ițește hotelul „Dorobanți”. N-a fost niciodată o construcție reușită; pînă și arhitecții, cu juma’ de gură, o recunoșteau. Pe-o bucată din locul unde s-a ridicat fusese celebrul restaurant „Mon Jardin”, care a ființat sub acest nume pînă la demolare. Lîngă el, la Casa oamenilor de știință, restaurantul se chema la vremea aceea „Parcul trandafirilor”.

 

Ne intersectăm cu Dacia și Eminescu; pe mîna dreaptă avem dovezi veritabile de bun-gust arhitectural interbelic; locul a căpătat forma de azi odată cu deschiderea bulevardului Dacia – cel mai nou bulevard vechi – schimbarea a fost uriașă.

Blocul de pe colț a fost nefericit renovat și consolidat la sfîrșitul anilor ’90: deja arată foarte urît. Peste drum de el, un blocșor care a avut mereu șarmul lui, plus că are o copertină de excepție.

… pe stînga nu ne face nici azi să strîmbăm din nas clădirea ASE-ului (înaintea ei se găsea și casa unde a locuit Alexandru Macedonschi); trotuarul larg, umbrit cu platani – sunt o droaie de exemplare splendide pe-aici, încă de la amenajarea și îndreptarea străzii de la sfîrșitul secolului XIX -, era un loc animat în anii de după Revoluție, datorită terasei din stație. Azi pe-aici doar autobuzele circulă-n amîndouă sensurile; restul mașinilor care vor să meargă spre Ștefan cel mare trebuie să facă ocol pe Polonă. Cîteva vile, un bloc plombat – care avea o cofetărie bine plasată-n apropierea facultăților…

 

… și ne pomenim la primele locuri chiar interesante. Întîi, garajul, a cărui clădire – mare minune! – s-a păstrat; azi e supermagazin.

În coasta lui s-a ridicat o construcție nouă, care – cu toată lauda-i de sine – are doar calitatea că… n-a ieșit mai rău: „Magnetică prin volumetria orizontală atent finisată cu granit roșu, discretă prin reluarea întocmai a culorilor clădirii-monument din vecinătate – Casa Maria Lahovary din 1889, îndrăzneață în expunerea întregii fațade sudice către largo-ul oferit de al doilea monument care o flanchează – Garajul carosierului Peleanu din 1938, clădirea de birouri de la numărul 33 al Căii Dorobanților se așază cu eleganța și nonșalanța unei dive într-o lojă pregătită anume pentru ea. Discursul celor două volume, cel roșu, placat cu granit Red Multicolor cu venaturi de mari dimensiuni, și cel alb, finisat cu fibrociment Equitone alb, colorat în masă și aplicat prin lipire, urmărește cu claritate cerințele zonei protejate – retragerea etajelor 4 și 5 – și le declină prin transformarea corpului alb într-un fundal discret, care, în lumina dimineții, aproape dispare din câmpul vizual datorită parasolarelor albe orientate către Est”.

Imaginea alb-negru ne arată, însă, clădirea garajului „Peleanu” de la numerele 127-129, care azi se găsește ascunsă-n spatele blocurilor construite-n anii ’70 pe segmentul următor al Dorobanțiului.

Peste drum, înc-o bîzdîganie modernă, ce-i drept mai retrasă; lîngă ea, splendidul bloc cu zodii – una din puținele clădiri istorice renovate-n vremea lui Ceaușescu – să tot stai să-l admiri. Bucureșteanu-l ține la mare cinste mai degrabă pe constructor – inginerul Prager – decît pe arhitecți – Radu Dudescu şi Mircea Marinescu… În anii ’80, autobuzele care mergeau spre Perla făceau și stație aici, la Slătineanu.

Traversăm din nou, pentru casa Lahovary (pieței cu statuie-i zicem Lahovari, conacului ăsta, nu) – altă bucurie pentru ochi… dacă n-ar fi deja flancat de atîta modernitate. Dar știți ce? Încă nu s-a compromis de tot Dorobanțiul ăsta.

După ce ne-oprim să facem o vizită cofetăriei „Dolce principessa”, parcursul continuă, pierzîndu-și din farmec; vedem casa Slătineanu, încă un bloc-plombă, destule clădiri foarte neîngrijite, parteruri comerciale abandonate; în stînga și-n dreapta străduțe puzderie, întortocheate, înfundate; cîteva intervenții nouăzeciste ba abandonate, ba sfîrșite neinspirat; vreo trei-patru case nelocuite; cel puțin un loc unde o să se construiască ceva mare; și, odată ce trecem de intersecția cu Grigore Alexandrescu se termină cu strada veche. O ultimă zvîcnire de mîndrie: clădirea ambasadei turce – și gata.

Două blocuri greoaie anunță intersecția cu Iancu de Hunedoara și Ștefan cel mare; pe stînga, la parter, era asociația filateliștilor.

Fotografia de mai jos, dac-ar fi să ne-ncredem că acea Jariștea era cea de pe pe Bonaparte, ne-ar arăta locurile. Dacă nu-i de pe-aici, înseamnă că-i mai de departe; mai precis n-avem de unde ști.

Articol actualizat

(va urma!)

Citiți pe larg: Scurt istoric al Căii DorobanțilorCasa SlătineanuStudiu – Dorobanți 16-18Arhitectul Radu Dudescu

Surse foto și documentare: Adrian CrăciunescuAgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Civilizaţie publică LXXX – Chioşcul de… electricitate – sau când energia electrică se vindea la chioşc!

scris de C. D. Mocanu

Trăim în veacul electricităţii!” Această afirmaţie, deopotrivă profeţie, deschidea primul număr al revistei „Energia” (anul I, nr. 1, ianuarie 1921).

Au trecut de atunci o sută de ani, acel veac s-a sfârşit, s-a scurs a cincea parte din cel următor şi electricitatea s-a dovedit a fi de neînlocuit pentru buna funcţionare a complicatei maşinării care este civilizaţia modernă. Energia electrică este o componentă esenţială a vieţii noastre. Electricitatea a fost, este şi va fi pentru multă vreme în toate! Confortul pe care ni-l oferă ne-a făcut dependenţi de prezenţa ei neîntreruptă. Dacă din motive tehnice justificate suntem văduviţi, chiar şi pentru o perioadă scurtă, de binefacerile acesteia, intrăm în panică. „Nemernicii” care ne strică astfel tihna devin negreşit obiectul supărării noastre exprimate adesea prin „vorbe bune” zise cu năduf.

Prin cârmuitorii săi, Bucureştiul sfârşitului de veac nouăsprezece a sesizat potenţialul uriaş al „descoperirii care a uimit decenii de-a rândul omenirea depăşind cu mult limita celor mai optimiste prezumţii” şi a promovat-o fără reţinere. Ca urmare capitala României a înregistrat câteva premiere în domeniul producerii şi utilizării energiei electrice:

  • Prima rețea electrică de iluminat din țară (1882),
  • Prima linie electrică (2 kV) din țară (1882),
  • Al treilea teatru din Europa iluminat electric – Teatrul Național (1885),
  • Primul spital din Europa iluminat electric – Spitalul Militar (1885),
  • Prima centrală hidroelectrică din țară – CHE Grozăvești, pe Dâmbovița (1889),
  • Primele tramvaie electrice din țară (1894).

Cu toate acestea, orașul nu beneficia de o rețea de distribuție a energiei electrice. Abia în 1906 proiectul întocmit de inginerii Alex. Davidescu, Lindley, De Many și Ioan Ștefănescu–Radu a pus bazele unei rețele trifazice moderne, cu tensiunea de 5.000V şi cu o arhitectură adaptabilă care a permis ca reţeaua existentă să-şi dezvolte capacitatea şi să se extindă prin adăugarea unor noi elemente.

Componenta esenţială a sistemului de distribuţie este postul de transformare. În monografia „Cum este organizată şi cum funcţionează Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti”, apărută în 1938, locul şi importanţa postului de transformare sunt prezentate astfel:

„Din staţiunile de conexiuni, numite picioare de feederi, sau puncte de alimentare, energia electrică este răspândită mai departe prin cabluri de 5 kV., numite «distribuitori», pe toată suprafaţa oraşului.

Pe aceste cabluri sunt instalate în diferite puncte posturi de transformare, în care se scoboară tensiunea de la 3×5.000 V. la tensiunea reţelii de utilizare directă 3×208/120 V. sau 3×380/220 V.

Posturile de transformare fac deci parte atât din reţeaua de 5.000 V. cât şi din reţeaua de joasă tensiune şi fără ajutorul lor nʼam putea distribui abonaţilor energia produsă de uzinele noastre. Prin urmare rolul posturilor de transformare este să deservească reţeaua de joasă tensiune la care sunt legate majoritatea instalaţiunilor de utilizare ale abonaţilor.

Toate aparatele necesare unui post de transformare se instalează întrʼo încăpere care poate fi aeriană sau subterană. În primul caz avem cabine zidite şi chioşcuri metalice; iar în cel de al doilea caz încăperi zidite subterane.

Construcţia posturilor de transformare a evoluat în decursul vremii din cauza sarcinilor mereu crescânde cerute de abonaţi. Primele posturi de transformare ce sʼau instalat în reţeaua electrică a oraşului Bucureşti au fost în chioşcuri metalice”, ca cel din fotografie.

În anul 1908 reţeaua de distribuţie a oraşului avea în structură 79 de posturi. Dintre acestea 63 erau supraterane, cu echipamentele electrice montate în cabină metalică tip chioşc.

Să privim mai de aproape un astfel de post „îngrijit ornamentat cu profilatură din tablă”:

Monografia deja invocată precizează şi cum era construit:

În chioşcurile metalice „se aflau tabloul de mare tensiune-5kV.(1), ce putea cuprinde până la şase cabluri de mare tensiune, un transformator de 3×5.000V/3×208/120V cu o putere nominală de cel mult 160 kVA(3) şi un tablou de mică tensiune (2) pentru nouă plecări de cabluri de joasă tensiune. Notăm  că tabloul de mare tensiune în aceste posturi de transformare, din cauza lipsei de spaţiu, era din plăci de marmoră, iar cablurile de 5.000 V. erau legate la barele de 5.000 V. prin siguranţe în uleiu. Transformatorul era aşezat deasupra tabloului de mare tensiune pe un schelet metalic.”

Puterea maximă, relativ scăzută, a transformatorului pe care îl puteau găzdui şi dificultăţile legate de asigurarea microclimatului interior care să împiedice formarea condensului pe suprafeţele elementelor electroizolante, le-au limitat utilizarea. La începutul anului 1938 în gestiunea Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate se aflau 482 de posturi de transformare. Circa 8% erau de tip chioşc metalic. Puţine, dar rezistente şi bine făcute. Au continuat să înnobileze peisajul bucureştean până la începutul anilor ʼ70.

Am luat urma câtorva dintre ele, atât cât sursele documentare pe care le-am avut la dispoziţie mi-au îngăduit:

Ideea, care nu-şi avea sorgintea pe malurile Dâmboviţei, a fost preluată şi de alte companii de electricitate din marile oraşe româneşti. Au transpus-o practic cum au putut şi cum s-au priceput. Societăţii Comunale de Electricitate Iaşi (S.C.E.I.) nu i-a ieşit!

Procesul susţinut de electrificare început în 1950, trecerea la tensiuni superioare (10-15 kV.), creşterea accelerată a puterilor instalate şi nu în ultimul rând, performanţele modeste ale echipamentelor electrice au pecetluit soarta posturilor de transformare care erau mândria Bucureştiului şi a fostei Societăţi de Gaz şi de Electricitate. Timpul n-a mai avut răbdare cu ele.

Pentru a face faţă unei perioade de tranziţie o parte au fost echipate cu aparatură modernă şi au rămas temporar în funcţiune. Cele din centru, pentru că erau simboluri ale unui trecut ce trebuia uitat, au dispărut numaidecât iar cele din zonele mărginaşe au fost înlocuite cu nişte coteţe metalice de inspiraţie răsăriteană. În cele din urmă toate au ajuns la fiare vechi.

De ceva vreme un gând nu-mi dă pace. Instalațiile prin care primim fluidul electric dătător de viaţă ne-au invadat străzile, cartierele, orașele, casele. Le urâţesc şi ne agresează. Suntem condamnați să conviețuim cu ele. Puţină imaginaţie şi un efort financiar nesemnificativ pot face coabitarea suportabilă.

În condiţiile tehnice şi tehnologice de azi realizarea unui post de transformare asemănător cu cel despre care tocmai vorbirăm este floare la ureche. Şi-ar găsi locul în diverse spaţii publice, acolo unde cei pricepuţi apreciază că este potrivit, aducând în cenuşiul prezentului ceva din Bucureştiul altor vremuri.

Mai sunt câţiva specialişti români care  l-ar putea proiecta şi construi. Doar că sistemul de distribuţie a energiei electrice, strâns legat de oraş, nu ne mai aparţine, nu se mai află sub voinţa noastră. Proprietarului îi sunt străine interesele Bucureştiului.

Nouă ne-a rămas gândul bun. Şi nostalgia!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Vitan – felurimi (X) – Strada Florilor? O născocire!

scris de C. D. Mocanu

Almanahul pe anul 1912 al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa conduse pe atunci de Constantin Mille, „părinte al ziaristicei române moderne”, publica un cod etico-moral al presei engleze. Deşi conţine zece „porunci” înţelepte şi smerite nu cred că se cuvine a fi numit decalog. Iată-le pe cele care definesc profilul unui ziarist veritabil, chiar dacă meşteşugul  cu care potriveşte cuvintele nu-l dă afară din casă:

  • Fii întreprinzător, dar respinge tot ce poate fi „senzaţional” şi ocoleşte frazele brutale ca şi amănuntele netrebuincioase şi de natură îndoielnică.
  • Prezintă faptele aşa cum sunt, fără a le acoperi.
  • Marea datorie a unui reporter este de-a spune adevărul.
  • Marea datorie a unui redactor-şef este de-a fi prudent.
  • Marea datorie a unui jurnalist este de-a avea caracter, lucru care se întâmplă dacă iubeşte adevărul şi e prudent.

Nici în perioada interbelică şi nici după aceea animatorii presei dâmboviţene nu s-au arătat a avea vreo grijă pentru rigorile etice şi morale ale nobilei lor misiuni. Mai vioi şi mai de-al casei nenea Iancu Caragiale i-a zugrăvit fără greşeală.

„In o ţară ca a noastră, intrată de curĕnd in sistema constituţională, gazeta este păinea cotidiană, hrana neapărată a opinieĭ publice. Gazetarul este decĭ brutarul inteliginţelor.
Această nobilă misiune el nu şĭ-a luat-o pentru că n’a fost cumvà vrednic de alta maĭ bună;… nu pentru mizerabilul căştig de 2, 3, 5 orĭ maĭ multe sute de leĭ pe lună, el şĭ-a luat spinoasa carieră;… nu pentru ca gazeta luĭ să facă dèver seara la cafenele, el scrie noutăţĭ căte ‘n lună şi ‘n soare;… nu pentru trebşoarele luĭ,
... in sfărşit şi maĭ presus de toate, nu in necunoştinţă de cauză el se pronunţă categoric, sus şi tare, de nenumĕrate orĭ pe zi in gazeta luĭ, asupra cutăror saŭ cutăror cestiuni politice, sociale, agronomice, comerciale, literare, etc. etc…
Nu ! nu ! Doamne fereşte !
El a luat nobila misiune, spinoasa carieră de brutar al opiniei publice, numaĭ şi numaĭ din pricină că un dor nesecabil pentru binele Naţieĭ, al Patrieĭ, al Poporuluĭ, al Omeniriĭ, şcl. l-a impins pe arena publicităţiĭ. Afară de asta el ştie toate fără să fi ‘nvĕţat nimic, şi are ferma convingere că pentru Romanĭa, pe cătă vreme va fi rĕŭ, nu va fi bine.
Cu aşa brutarĭ de treabă, bagă orĭcine de seamă căt de bine trebue să fie ingrijit stomahul opinieĭ publice la noĭ.”

Ca cititor nedezminţit de presă interbelică mi-am făcut mâna în a recunoaşte şi a înţelege în contextul vremii manevrele gazetăreşti mai puţin oneste (vrăjeli, făcături, mistificări, hohavele…) folosite de truditorii foilor (chiar şi de cei ai Adevărului) doar pentru că erau şi ei oameni iar gura lor trebuia să „mănâncă ceva”.

Două năzdrăvănii de acest fel m-au determinat să cercetez o chestiune care preluată de nişte urechişti contemporani este promovată după aproape nouă decenii cu valoare de adevăr.

În numărul din 21 decembrie 1933 revista Realitatea ilustrată a publicat sub semnătura Margaretei Nicolau (probabil un pseudonim) articolul „Sărbătorile – meserie. Printre negustorii de sorcove, stele şi brazi”. Înscriindu-se în tradiţia publicaţiei care găzduia periodic „relatări” despre viaţa chinuită a necăjiţilor din mahalalele bucureştene, autoarea profită de apropierea sărbătorilor de iarnă şi face o „vizită” în Vitan la fabricanţii de sorcove şi stele, instrumente indispensabile cetelor de copii care la vremea cuvenită urau de bine, sănătate şi belşug pe la casele din periferie.

„E încă toamna în toi când prin Bujaverca sau Barbă-Rasă  încep să se lucreze stele şi sorcove. Sunt doi, trei meşteri cu renume, furnizori ai unei bune părţi din oraş.
Lache Gândăcarul e întâiul, căci scoate marfă de prima calitate, socotind după trandafirii verzi, albaştrii, liliachii şi stelele cu pereţii trainici şi frumos împodobite. „Odaia cea mare” e pânăʼn tavan tixită cu marfă.
– O da D-zeu şi sʼo vinde toată, mă mai salt şi eu din sărăcie … îmi mărturiseşte el. Şi chipul măsliniu, rotund ca o lună sʼa luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinţilor. Aştept sărbătorile – adăugă el – cum aşteaptă ţâncu sânul.
– Altă meserie nu mai faci?
– Asta am moştenit-o din bătrâni, bărbaţi, femei tot sorcovari şi stelari. Treburile mergeau pe atunci. […]
Uliţei, o groapă mocirloasă, presărată cu câteva case, îi zice strada Florilor. Le-a plăcut localnicilor numele acesta plin de poezie, ţinând se vede să schimbe locul răpănos atât de duşman higienei, cu un mic rai.
În prima casă de la colţ locueşte d. Albatros, tipograf. Instalaţia o are chiar în interiorul locuinţei în odaia în care doarme, ia masa şi se odihneşte împreună cu nevasta şi copilul. E o mică maşină sistem Boston, care în preajma sărbătorilor scoate foi de răvaşe de plăcintă. D. Albatros e chiar autorul versurilor hazlii, care se introduc în plăcintă, căci îmi mărturiseşte chiar d-sa că nu mai vrea să plătească „behăielile” altora, nici să învie pe cele ştiute de toţi şi cari au aparţinut vestitului Nicu Metz.” […]

După câteva luni, urmărind „situaţia de azi” a unui „funcţionar de stat” rămas fără slujbă după aplicarea unei serii de „legi noui”, aceeaşi Margareta Nicolau „revine” în Vitan şi tot pe strada Florilor că doar o cunoştea de când cu sorcovele. Truda dumisale a rodit  articolul „Sărmanul funcţionar  de stat” publicat de Realitatea ilustrată în numărul său din 18 martie 1934.

„În rândurile cari urmează vi se expune în linii impresionante situaţia de azi a funcţionarului de stat care nu poate să-şi mai împlinească nici în chipul cel mai mizer, îndatoririle de tată de familie. […]
Breasla funcţionarilor, arteră importantă a Statului, împuternicită pe baza unui statut care-i garanta stabilitatea, şi-a văzut deodată năruit tot ce clădise.  Gradele, atribuţiile şi salariile funcţionarilor au fost grav atinse printrʼo serie de legi noui. Panica care sʼa deslănţuit nʼa fost mică. Oamenii care-şi legaseră viaţa de slujba la stat, se vedeau acum pe drumuri împreună cu familiile. Şi-o serie de drame cu final adesea tragic, au prins să se desfăşoare sub ochii noştri.
M.S. …. funcţionar la finanţe, a fost trecut în cadrul disponibil, ceeace înseamnă că leafa i sʼa redus la jumătate. […]
Lʼam vizitat pe M.S. peste câteva luni. Dacă atunci când primea în mână leafa completă traiul abia era dus de la o zi la alta, să vedem acum icoana tristă a acestei familii.
…. O uliţă depărtată care coboară în panta din şoseaua Vitan. În derâdere cred că i se spune strada Florilor, căci mocirlele chiftesc chiar în nămiez de vară, umplând aerul de miasme. Drumul până în oraş sleieşte toată vlaga, căci cu micul buget nu poate fi nici vorbă de abonament la tramvai. Mama a rămas desbrăcată. Hrana tuturora e insuficientă.
– Copiii mei au deschis ochii întrʼo casă omenească cu lumină electrică şi apă suficientă – mi se plânge funcţionarul. Acum îi întorc înapoi cu patru decenii, la lampa cu gaz şi uliţa necanalizată. Soţia mea se târăşte să aducă câte o căldare de apă tocmai de la cişmeaua din şosea. Şi înoţi pe aici întrʼun noroi de te socoteşti întrʼo ţară a mlaştinilor. Iar când el trece, vine domnia prafului. Cum i-a lăsat inima să mă isbească atât de greu?”
[…]

Fiind vorba de Vitan, căci ambele articole îi conduc pe cititori, explicit sau mai pe ocolite, în mahalaua din sudul Bucureştiului, le-am citit pe îndelete, de mai multe ori, pentru a nu-mi scăpa nici măcar o nuanţă ascunsă în subtext.

Primul gând a fost că „ziarista” Margareta Nicolau n-a călcat niciodată dincolo de Bariera Dudeştiului, spre Biserica lui Radul Poenarul Sărdarul zisă Târcă şi spre Moara Vitan, acolo unde nefericita Dâmboviţă scăpa din strânsoarea oraşului.

Bujavercă (NU Bujaverca!) şi Barbă-Rasă erau două locuri din Vitan cunoscute mai ales de oamenii mahalalei. Puţini bucureşteni puteau să precizeze cam pe unde ar fi acestea, darămite să mai ştie şi câte ceva despre ele. Ambele se aflau pe Calea Vitan, adică pe segmentul delimitat de Calea Dudeşti şi Şoseaua Mihai Bravu, la Cimpoacă. Şoseaua Vitan, cea pe care străjuia „Sfânta Biserică Înălţarea Domnului numită Târcă” începea la Cimpoacă şi se sfârşea la Moară, la podul Vitan-Bârzeşti. Bujavercă marca intersecţia Căii Vitan cu strada Laboratorilor (devenită în mod nefericit Laborator) şi cu strada Grădinarilor, la rondul înnobilat de trei cârciumi vestite: a lui Bujavercă (Calea Vitan), a lui Topliceanu (str. Laboratorilor nr. 46) şi a lui Ştefan Lupitu (str. Laboratorilor nr. 56). Barbă-Rasă nu era decât o fundătură neamenajată pornită din strada Foişorului şi care număra nouăsprezece case năruite şi insalubre, puse cu furca, aflată în contrast cu restul cartierului.

Sorcovarii Vitanului, aşezaţi în cele două zone, erau ţigani („chipul măsliniu, rotund ca o lună sʼa luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinţilor”). Cu nepoţii lor am fost coleg de şcoală. Cele câteva familii de la Bujavercă locuiau împrăştiate pe străzile Unirei/Brăiliţei, Prel. Unirei/Unirii/Unităţii şi Niculescu II/Cărbuneşti. Îşi transmiteau meşteşugul din tată în fiu, dar ca ocupaţie sezonieră. Nu trăiau numai din asta. Chiar şi aşa câştigul nu era grozav. Clienţii, cu precădere locuitori ai cartierelor mărginaşe,  îngrijeau cu atenţie sorcova copilului pentru a nu fi nevoiţi să cumpere în fiecare an câte una. Mama o ambala pe a mea în ziare pentru a o feri de praf şi de lumină, o atârna în pod, apoi la momentul cuvenit îi aranja puţin florile din hârtie creponată şi devenea aptă de… făcut bani.

Nu erau doar „doi, trei meşteri cu renume”, cum nu erau nici  „furnizori ai unei bune părţi din oraş”. Fiecare mahala bucureşteană îşi avea făcătorii de sorcove. Cei de la Bujavercă şi din Barbă-Rasă se aflau mai aproape de vadul comercial al pieţei de la Hala Ghica şi în plus aveau la dispoziţie târgul care săptămânal lua în stăpânire Calea Vitan de la Dudeşti pînă la intersecţia cu străzile Campoducelui/Alexandru Moruzzi şi Brânduşilor acolo unde se aflau cârciuma lui Lambe (Haralambie Niculescu – Vitan 52/54) şi brutăria Sofia Manolescu (Vitan 60/58). Poate că din această pricină vindeau mai mult ca alţii.

„Întâiul”, cel care „scoate marfă de prima calitate” , recunoscut de întrega „breaslă” din Vitan pentru varietatea, frumuseţea şi trăinicia sorcovelor pe care le meşterea era un… neamţ. Carol, tâmplar de meserie, avea pe atunci vreo treizeci de ani. Locuia pe Grădinarilor foarte aproape de rondul de la Bujavercă şi tot acolo, la stradă, se afla atelierul în care pe lângă sorcove şi de-ale tâmplăriei, confecţiona… zmeie. Îşi vindea marfa din atelier, nu mergea la piaţă ca ceilalţi. Serioziatea, bunul gust, fantezia şi priceperea neamţului erau însă răsplătite. Îl căuta lumea. Nu lucra pe stoc, vindea tot. Dacă cererea era mare primea comenzi pe care le onora negreşit aşa cum se angaja. Când l-am cunoscut eu, pe la începutul celui de-al şaselea deceniu din secolul XX, renunţase la sorcove. Nu mai aveau căutare. Se schimbaseră vremurile. Ceda uneori rugăminţilor câte unui vecin, dar numai dacă acela îi aducea hârtia creponată.

În 1933, anul apariţiei articolului, Calea Vitan era o comunitate închegată, funcţională şi cu o vechime apreciabilă. Avea toate atributele urbanistice moderne: case solide, confortabile, în pas cu vremea, construite pe aliniamente precis reglementate, acces la transportul public, alimentare cu energie electrică, canalizare, reţea de apă, străzi trasate ordonat, pavate cu piatră de râu, prevăzute cu trotuare largi şi cu iluminat stradal.

Chiar pe atunci, răspunzând planului Primăriei de a introduce tramvaiul electric pe Calea Vitan, Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate a pregătit alimentarea instalaţiilor specifice aparţinând STB. La intersecţia cu strada Brăiliţei a amplasat un post de transformare instalat într-un arătos chioşc metalic asemănător cu cele destinate vânzării tutunului şi a ziarelor, racordat printr-un cablu subteran de 6 kV la Punctul de Alimentare – PA Abator. Gândul bun al autorităţilor nu s-a mai împlinit. Gaz şi Electricitate a folosit postul de transformare pentru extinderea reţelei electrice de distribuţie şi a iluminatului public. Şi-a făcut datoria până în anii ʼ70 când a fost dezafectat şi înlocuit cu unul modern, un fel de coteţ metalic.

Calea Vitan nu era picior de Paris, dar oferea micilor negustori şi fabricanţi, meseriaşilor, funcţionarilor, lucrătorilor de toate felurile, lăutarilor şi hoţilor de buzunare, deopotrivă români, evrei, turci, italieni posibilitatea unei locuiri civilizate.

Existau totuşi prin preajmă vreo două fundături cu un aspect sordid pe care nu sălăşuiau cei mai educaţi şi cei mai buni gospodari ai mahalalei. Niciuna nu era „o groapă mocirloasă” sau un loc „răpănos atât de duşman higienei” şi în plus, niciuna nu se numea Florilor.

Dacă „d. Albatros(!!!) îşi tipărea răvaşele „în prima casă de la colţ” de pe fundătura Simbolului, efectul publicistic era acelaşi fără să forţeze  „fantezia creatoare” a jurnalistei. O scurtă şi instructivă vizită de documentare i-ar fi oferit un pont care ducea relatarea mai aproape de adevăr: Dorind să schimbe locul „cu un mic rai” mahalagii făceau haz de necaz şi o alintau „Bulevardul Simbol”.

Din birou, domnia sa a plasat în Vitan o stradă cu nume frumos, „plin de poezie”,  care îmbogăţea, aşa cum o dovedeşte Ghidul muncipiului Bucureşti şi al comunelor suburbane, întocmit în 1931 de Eugeniu Cusin (dar şi multe alte documente), zestrea edilitară a altor cartiere: Herăstrău-Floreasca, Tei, Griviţa, comuna suburbană Lupeasca, Mărăşeşti-Dobroteasa.

În cel de-al doilea articol Margareta Nicolau face un pas dincolo de Calea Vitan şi îşi poartă eroul, un „funcţionar de stat” rămas fără loc de muncă, la marginea oraşului, în mahalaua Târcă-Vitan aşezată în coasta viilor lui Themis Doncos, înconjurată „de văile altădată acoperite cu apă” prefăcute în „marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private”, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini”. Cum mersul poveştii o cerea, a luat cu dânsa şi „strada Florilor”.

A trecut de Şcoala Primară de Băieţi nr. 37, amenajată în Crama Doncos, şi de cârciuma lui Nae Ruse, a traversat şoseaua Mihai Bravu la Cimpoacă şi s-a oprit pe „o uliţă depărtată care coboară în panta din şoseaua Vitan căreia i se spunea, cum altfel, strada Florilor.

Această margine de oraş avea pronunţate trăsături rurale şi pentru că de prin 1865, sub numele de Cătunul Vitan, s-a aflat în administrarea comunei suburbane Dudeşti-Cioplea ca parte integrantă a acesteia, trăsături pe care le-a păstrat până la începutul anilor ʼ50 când urbanizarea a reuşit să se impună. Geografia locului îi sporea imaginea rurală: lunca largă a Dâmboviţei străjuită în stânga de o coastă abruptă, grădini de legume şi de flori, livezi, vii, bălţi şi iazuri naturale… Şoseaua Vitan şi aşezarea din juru-i au cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ’20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei”.

După asanarea bălţii din dosul bisericii – Heleşteul lui Târcă, pe la începutul anilor ʼ20, Virgil Pleşoianu proprietarul luncii întinse de la Dâmboviţa, pe sub coasta Foişorului, a Grădinarilor şi a Vitanului până la podul de la Moară, a început să parceleze o parte a acesteia şi să vândă loturile rezultate celor dornici să-şi construiască o casă între grădini. Amatorii nu s-au lăsat prea mult ispitiţi şi în scurt timp cătunul şi-a sporit zestrea cu o nouă comunitate aşezată în jurul unei străzi principale care pornea din şosea, pe lângă casa lui Prahoveanu zis Pătrunjel (Vitan nr. 154) şi se întâlnea cu Foişorului vizavi de Abator.

Era (şi este şi azi) singura care cobora „în pantă din şoseaua Vitan. Oamenii locului o botezaseră şi îi spuneau Pleşoianu.

***

În pantă cobora şi strada Grădinarilor, dar o făcea din Calea Vitan, de la Bujavercă, adică din Bucureşti. Stradă veche, menţionată la 1846 de baronul Borroczyn ca „Uliţa grădinarilor din luncă”, populată de cei mai buni, mai harnici şi mai vestiţi grădinari ai oraşului, nu corespundea nici pe departe descrieii Margaretei Nicolau.

***

La data apariţiei articolului (18 martie 1934) strada Pleşoianu avea şi o denumire oficială. Se chema Târcă. Era pavată cu piatră de râu, avea trotuare, reţea de apă şi de electricitate, iluminat public. „Mocirlele  care chiftesc chiar în nămiez de vară, umplând aerul de miasme” nu aveau loc pe acolo. Uneori lunca Dâmboviţei se mai răzbuna şi după câte o ploaie de vară mai îndesată aduna apa pentru a le aminti locuitorilor cine este jupânul, dar în câteva ore îi izbăvea, apoi soarele desăvârşea lucrarea.

Câţiva ani mai târziu administraţia comunei suburbane Dudeşti-Cioplea i-a atribuit numele unui primar destoinic  rămas în istoria suburbiei: Niţă Elinescu. Tot atunci celelalte străzi „din vale” au primit numele unor cetăţeni ai comunei care în Primul Război Mondial au „făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului”: Sold. Dumitru Z. Nicolae. Lt. Mareş Scarlat, Serg. Gligore Ion… Nici vorbă de Florilor!

Ziarista Realităţii ilustrate a utilizat încă o dată „strada de serviciu” născută în închipuirea dumisale pentru a da bine într-o poveste însăilată pe un subiect cât se poate de real.

Ghidul oficial cu 20 hărţi pentru orientare, editat în 1934 de Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II lasă mărturie că strada Florilor onora şi atunci cu existenţa ei alte mahalale bucureştene.

Faţă de cele înainte zise:

Strada Florilor din Vitan evocată de jurnalista Margareta Nicolau în articolele:
• „Sărbătorile – meserie. Printre negustorii de sorcove, stele şi brazi”, publicat în Realitatea ilustrată, anul VII, nr. 360, 21 decembrie 1933 şi
• „Sărmanul funcţionar de stat”, publicat în Realitatea ilustrată, anul VIII, nr. 373, 18 martie 1934,
nu a existat niciodată. Este doar o născocire!

Addenda

Nu m-aș fi gândit vreodată să privesc atent la felul în care se făcea presa interbelică şi mai ales să demontez unele minciuni benigne ale acesteia dacă nu constatam că în mediul publicistic on-line îşi croieşte drum o tendinţă păguboasă.

Sunt bloguri pe care se postează transcrieri, de regulă trunchiate, ale unor articole despre Bucureşti (oameni, fapte, locuri…) apărute în cunoscute reviste interbelice. Cei implicaţi în această iniţiativă o fac cu bună credinţă fiind convinşi că oferă astfel cititorilor „fărâme de istorie” care le hrănesc pasiunea „pentru  lucrurile demult apuse”.

Până aici nimic rău, ba din contră, dar selectarea unor fragmente după criterii subiective, adesea îndoielnice, scoaterea lor din context, manipularea în acest fel a subtextului şi adăugarea de consideraţii „spirituale” care subliniază cu tuşe groase aspectele senzaţionale, de multe ori fabricate prin redacţii, proiectează întregul demers în zona promovării unei istorii contrafăcute.

Bucureştiul, pe care şi ei îl iubesc, cititorii, noi toţi am fi mai câştigaţi, mai bogaţi, dacă lucrurile ar fi tratate cu răspundere, cu seriozitate şi cu grijă pentru a nu sminti poveştile oraşului.

Cotrobăiţi prin ziare şi reviste de odinioară! Scrieţi, prieteni! Numaʼ scrieţi cu rost şi cu miez!

Urme ale trecutului (XXI) – Un fleac de mare folos

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Nea Vergilă, pe numele său adevărat şi oficial consemnat Virgil Dr., era maistru şi conducea o formaţie de electricieni cu pregătire specială care aveau în grijă instalaţiile de măsurare a energiei electrice absorbite de marii consumatori industriali, activitate complexă, cu implicaţii comercial-financiare  foarte serioase. Nu doar consumatorii casnici „furau curent”. Prin echipamentele şi aparatele formaţiei „Grup măsură” treceau bani mulţi şi răspunderea asta le distorsiona băieţilor tihna. Lucrau pentru compartimentul FEE (Furnizarea Energiei Electrice) şi se subordonau tehnic-metodologic compartimentului PRAM (Protecţii-Automatizări-Masură).

Una peste alta, membrii echipei se completau reciproc şi rezultatele erau bune. Domnul Virgil Dr., ca şef, veghea şi semna hârtiile: documente de constatare, procese verbale, buletine de verificare, raportări, pontaje…. Fl., responsabilul cu logistica, nu avea avea nicio treabă profund profesională. Ducea o intensă activitate ca arbitru de box şi venea la serviciu pentru că se cam plictisea pe acasă. Nu avea iniţiative tehnice, era un bun executant. Căra trusa wattmetrică, contorul etalon, aparatele de măsură, sculele, echipamentul de protecţie… ca nimeni altul. Mintea limpede era Vasile (Sile) B., colegul meu de clasă din liceu, cel care ştia cum se face, ştia de ce se face aşa şi nu altfel, ştia să facă şi mai ales ştia să analizeze şi să interpreteze rezultatele măsurătorilor.

Între ei, nea Vergilă făcea o figură aparte. Era calm, agreabil şi haios. Se îmbrăca totdeauna foarte îngrijit, chiar elegant. Avea suficientă experienţă practică, dar nu stăpânea subtilităţile meseriei. Când lipsea Sile dădea din colţ în colţ. Nu se prea înghesuia la treabă. Dacă stătea pe scaun mai mult de zece minute trecea automat în regimul de economisire a vederii. Aţipea şi uneori torcea molcom ca un motan încolăcit pe cuptor.

Septembrie 1982. De câteva zile începuse un nou an şcolar. Instructajul lunar ajunsese la soroc. Era obligatoriu, dura opt ore (o zi de lucru) şi avea două componente: una care viza cunoaştrea normelor de protecţie a muncii şi una profesională. Conform atribuţiilor de serviciu aveam obligaţia să conduc ostilităţile. Trecuse de prânz şi analizam cu toţi lucrătorii de la PRAM un incident tehnic deosebit care de curând ne pusese pe jar. Discuţiile erau însufleţite şi interesante.

Ca de obicei nea Vergilă aţipise. Când dezbaterea era mai aprinsă a sărit în picioare şi pe un ton cam imperativ m-a informat că trebuie să plece imediat acasă. S-a făcut linişte. Locuia pe strada România Muncitoare şi creştea un număr mare de nutrii. Am crezut că e ceva în legătură cu acestea. Oricum ardea gazul. Nici nu dormea ca lumea, nici nu acumula ştiinţă, aşa că am încuviinţat şi a plecat ca din puşcă. N-am dat importanţă întâmplării, deşi tuturor ni s-a părut neobişnuită. Împreună cu unii dintre colegi trăisem altele  mai dihai.

A doua zi a venit şi explicaţia.

– Dacă mai întârziam puţin îmi găseam casa în flăcări!
– Cum aşa? Cred că glumeşti!

Şi blândul domn Dr. ne-a povestit:

Fiica dumisale, elevă la un cunoscut liceu bucureştean, avea ore după amiază şi se pregătea să plece la şcoală. Cum sarafanul era cam mototolit s-a hotărât să-l netezească puţin cu fierul de călcat. Doar că furată de gânduri l-a aşezat cu talpa fierbinte pe masă. A plecat apoi uitând să-l scoată din priză.  Blatul din lemn a ars mocnit până ce a fost străpuns, fierul de călcat a căzut pe covor şi acesta a început să ardă cu flacără. Chiar în acel moment nea Vergilă a intrat pe uşă. Cineva care a observat că se întâplă ceva la familia Dr. a chemat  pompierii. Au venit, dar intervenţia lor nu a mai fost necesară. Cu ajutorul câtorva vecini colegul meu rezolvase cazul. Uşor maliţios l-am întrebat:

– Dar cum ţi-a venit aşa, dintr-o dată, să pleci acasă? Ai visat ceva?

A zâmbit fără să-şi exprime gândul.

– Nu! Ceva din interior mă îndemna s-o fac. Nu ştiu să explic.
– Probabil o rudă dâmboviţeană a greierelui Jiminy îi povăţuieşte neştiut pe oamenii buni.

Am avut imediat în minte imaginea unui fleac pe care îl ştiam de la vârsta de cinci-şase ani. Câteva sârme îndoite cu meşteşug şi câteva îmbinări cositorite alcătuiau un suport pentru fierul de călcat. Sunt convins că utilizându-l multe gospodine au evitat accidente care puteau avea consecinţe serioase.

În 1960 ne-am mutat în casa pe care părinţii mei o construiau. Primul aparat electrocasnic cumpărat de tata pentru dotarea gospodăriei a fost un fier de călcat împreună cu foarte folositorul suport. La vremea aceea se mai utiliza încă cel încălzit cu cărbuni. Călcatul diverselor obiecte vestimentare şi nu numai, era un calvar pentru bietele gospodine. Monoxidul de carbon producea deseori ameţeli şi dureri de cap.

Cel din fotografie a fost fabricat cu vreo cinci ani mai târziu, în 1965. Este prevăzul cu două tampoane ceramice care permit aşezarea acestuia în poziţie verticală direct pe suprafaţa mesei. Are puterea electrică de 450W şi  se alimentează la tensiunea de 120V. Termostatul era un vis frumos. Veteranul a supravieţuit şi el. Momentan este demontat pentru că suportă o operaţiune de recondiţionare. Ambele sunt funcţionale.

Mesele moderne de călcat, a căror întrebuinţare este practic generalizată, a împins în istorie bătrânul şi atât de folositorul suport, model 1960. A rămas doar ca o urmă a trecutului.

Portrete şi întâmplări (XVI) – De ce n-am asistat la înmormântare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

În Vitanul copilăriei mele, pe strada Crivăţului, trăia o femeie care era nelipsită de la înmormântări. N-am ştiut niciodată cum o cheamă. Nu exista prin mahala priveghi, ceremonie de îngropăciume şi/sau cortegiu funerar de la care să lipsească. Mama povestea că o găsea prin cimitir participând la înmormâtarea unor plecaţi la Domnul care, în viaţă fiind, nu au avut altă legătură cu mahalaua lui Târcă decât că au auzit de ea.

O suspectau cei care nu o cunoşteau că vâna tradiţionala milostenie pe care familia îndoliată o făcea către participanţii la înmormântare. Se înşelau. Accepta doar o lingură de colivă pusă pe un petec de hârtie albă şi o lumânare. Avea acasă tot ce-i trebuia. O fascina spectacolul, Doamne iartă-mă! Aşa cum pe unii, aveam să aflu mai târziu, îi fascina spectacolul şedinţelor de judecată. Stăteau cât era ziulica de lungă în tribunalul de la Sfânta Vineri şi asistau la procese.

***

Era încă vremea dricului tras de cai. Cei cu dare de mână aveau la dispoziţie o variantă full option: ciocli cu joben şi redingotă, patru sau şase cai mascaţi înveşmântaţi în valtrapuri negre, fanfară… Ceilalţi, după puterea pungii, aveau şi ei ce alege. În cele din urmă era bun şi camionul cu doi cai pus la dispoziţie de nea Minică (Vitan nr. 205), bunicul lui Nelu Meleacă. Prestaţia era gratuită. Încerca aprigul camionar să capete îngăduinţa Domnului şi să mai spele din păcate. Într-un fel sau altul, toţi cei care părăseau lumea oamenilor ajungeau la Biserica Târcă şi apoi la cimitirul Izvorul Nou.

***

Ce muritor cu toate cele trebuincioase cuibărite în tigva capului îşi bucură sufletul participând la înmormântări? Mă înfior şi mi „se sparie gândul”. Înfruntând viaţa am condus şi eu oameni dragi spre locul de veşnică odihnă. Am făcut-o de fiecare dată cu plumb în pantofi şi cu un epuizant consum emoţional.

Nu ştiu ce m-a apucat în ziua aia. Se scursese cam jumătate din luna februarie a anului 1970. Eram elev în anul întâi al Liceului Industrial Energetic de pe şoseaua Giurgiului, dincolo de Piaţa Progresu, la Toporaşi. Cu vreo două zile înainte, pe 14 februarie, murise marele Grigore Vasiliu Birlic, actorul cunoscut şi apreciat ca nimeni altul, unul dintre cei mai mari actori români de comedie. Într-o pauză, Babanu, prietenul şi vecinul meu din Vitan cu care trudeam în aceeaşi clasă (I-B electro), m-a luat deoparte şi pe un ton şugubăţ cum numai lui îi reuşea mi-a zis:

– Dănică, azi îl înmormâtează pe Birlic, la Bellu. Noi ne-am hotărât să mergem la cimitir. Pică la fix, după ce terminăm orele. Nu vii şi tu?
– Care noi bă?
– Toţi ăştia care luăm tramvaiul spre oraş, adică aproape toată clasa.
– Mă gândesc, mai vorbim!

Peste blocajul interior care mă proteja de evenimentele triste, gen funeralii, mai aveam un motiv serios pentru a mă îndrepta direct spre casă.

În dimineaţa aia, cu ochii cârpiţi şi presat de timp, am încălţat din greşeală nişte ghete cam vătămate. Mi-am dat seama când am coborât din autobuzul 35 la Dobroteasa. Nu mai aveam  loc de întors şi era o vreme de n-ai fi scos nici câinele afară. Ningea intens, în reprize. Un strat măricel de zăpadă fleşcăită amestecată cu zăpada proaspătă punea încălţările la grea încercare. Totul pe fondul unui frig umed, pătrunzător, care te făcea să cauţi degrabă o sursă de căldură. Riscam să iau apă în botine şi asta mă putea conduce direct la o răceală de care nu aveam chef. Se apropia ziua mea de naştere şi-mi strica socotelile.

Altfel, îmi era drag Birlic, cui nu-i era. Doar pentru asta am acceptat să merg împreună cu ceilalţi la înmormântarea lui.

***

N-am avut bucuria să-l văd pe scenă. Copiii mahalalelor bucureştene nu prea ajungeau la teatrul cel mare. Se întâmpla uneori, dar atunci era vorba de teatrul de păpuşi sau de cel pentru copii. Bune şi acelea, nimic de zis. În 1969-1070 făceam primii paşi dintr-o fascinantă şi nesfârşită călătorie în lumea teatrului.

Îl ştiam însă din filme. Cinematografele de cartier, Tudor Vladimirescu/Vitan, Flacăra, Alexandru Sahia/Tomis, îmi fuseseră gazde statornice. Acolo l-am întâlnit şi l-am urmărit de fiecare dată fără să clipesc în: Două lozuri – Lefter Popescu, Dʼale carnavalului – Crăcănel, Telegrame – Costăchel Gudurău, Bădăranii – Jupân Canciano, Titanic vals – Spirache Necşulescu, Steaua fără nume – Udrea, profesorul de muzică. Era suficient să-l văd şi mă bufnea râsul. Nu trebuia să rostească vreo replică. Ca pentru a-mi confirma pornirea iată ce povesteşte scriitorul Eugen Dimitriu în volumul „Oraşul Muzelor. Case şi locuri memorabile din Fălticeni”:

„Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia. … Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă.”

După ce am început să pricep câte ceva din ce trăiam la vremea aia, nepotrivirea dintre hazul personajelor pe care le interpreta şi ochii tulburători ai omului-actor îmi stârnea un sentiment ciudat. Privirea acestora mi se înfigea direct în suflet. După mulţi ani am citit descrierea pe care, ca nimeni altul, maestrul Radu Beligan i-a făcut-o. Aceasta mi-a dezvăluit un pic din mister şi mi-a înlesnit înţelegerea:

Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic.

Spectacolele şi filmele care-l aveau în distribuţie pe Birlic erau din capul locului un succes.

La începutul anilor ʼ30 ai secolului trecut tânărul Grigore Vasiliu din Fălticeni învăţa actorie la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi fiind şi angajat al Teatrului Naţional din capitala Bucovinei de Nord în cadrul căruia făcuse figuraţie pe durata studiilor de drept pe care le urma la Universitatea Carol I.

În 1933 actorul în devenire, care cucerise aprecierea publicului cu rolul Agamiţă Dandanache din O scrisoare pierdută, a fost adus la Bucureşti de regizorul Aurel Maican. Aici a colaborat timp de zece ani cu mai multe companii teatrale, în special cu Teatrul Vesel înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu şi de dramaturgul Tudor Muşatescu. Cel din urmă a adaptat în 1934, special pentru el, o piesă scrisă de Arnold şi Bach, al cărei erou principal este funcţionarul Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni. Sică Alexandrescu a pus-o apoi în scenă. Spectacolul care pe afiş a apărut cu numele Birlic a deschis prima stagiune a teatrului. Cu rolul titular, răsfăţatul comedian Grigore Vasiliu a avut un succes răsunător. Presa vremii consemna una dintre cele mai mari creaţii artistice din această stagiune. Aşa se face că numele Birlic s-a lipit de el ca marca de scrisoare şi de atunci aşa a rămas: Grigore Vasiliu Birlic. A ţinut-o apoi din succes în succes.

Nimic nu-i uneşte pe oameni mai abitir ca râsul. Era iubit de spectatori. Simţeau că are suflet, unica valoare a omului şi asta îl făcea egal cu ei, aşa cum pe slujitor îl face egal stăpânului său.

Omul Birlic, ca mulţi dintre egalii lui, avea şi el surprize lăuntrice. Pe lângă teatru, avea câteva pasiuni la altarul cărora slujea cu credinţă fără a se lăsa copleşit de acestea. Iubea hazardul, paria pătimaş la cursele de cai de la Hipodromul Băneasa şi rămânea cu buzunarele pustii după câte o vizită la cazinou. Conducea automobile frumoase al căror pasionat proprietar era. Slăbiciuni omeneşti!

Regimul instaurat în România după 1945 l-a adoptat ca pe un bun naţional. I-a acordat cinstea şi preţuirea cuvenite, în timp ce, pentru a-l feri de „păcate”, diverse organe îi supravegheau viaţa personală. Mi-l închipui privind în ochi vreun activist analfabet care i se adresa cu „tovarăşu Birlic”!

Actorul îşi respecta profesiunea şi publicul. Era exigent şi riguros cu el, dar şi cu partenerii de scenă. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Deşi întreţinea permanent o stare de bună dispoziţie, pregătirea  spectacolelor nu era pentru toţi o sărbătoare. Dramaturgul Aurel Baranga spunea că „Își compunea rolurile cu o migală, cu o știință a dozării nuanțelor și cu o grijă artistică fără egal. Toți cei ce mizau pe improvizația lui scenică se înșelau. Grigore Vasiliu-Birlic a fost un profesionist exemplar, un pasionat al vieții teatrale, un spirit viu, neliniștit, într-o efervescență necontenită, întreaga lui existență nefiind închinată altor satisfacții decât mulțumirilor pe care i le aducea scena. A fost fără îndoială și ceea ce se numește o forță comică născută.”

„Pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă, în 1953, la vârsta de patruzeci şi opt de ani, i s-a acordat titlul de  „Artist Emerit al Republicii Populare Române.

Câţiva ani mai târziu i s-a conferit titlul de „Artist al Poporului din Republica Populară Română” care răsplătea oamenii de frunte ai artei, cu merite excepţionale în opera de dezvoltare a teatrului, muzicii, cinematografiei şi artelor plastice plasându-l astfel într-o companie teatrală selectă: Costache Antoniu, Sonia Cluceru, Gheorghe Timică, Ion Manolescu, George Calboreanu, Jules Cazaban, Maria Filotti, Ion Finteşteanu, Gheorghe Storin, Lucia Sturza Bulandra, George Vraca…

Panerul recunoştinţei a fost îndestulat în 1967 când pentru activitate îndelungată în teatru şi pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice a fost distins cu ordinul „Meritul Cultural, clasa I”.

Fotografia ni-l înfăţişează alături de actriţa Vasilica Tastaman, în 1969, la ieşirea din sediul Teatrului de Revistă Constantin Tănase.

Iată şi o altă faţetă a omului-actor dezvăluită chiar de el în 1957, la vârsta de cincizeci şi doi de ani: „Nu-mi plac rapoartele de activitate și saluturile convenționale; sunt actor, deci liber de a fi oricând adolescent. De aceea, declar că nu pot decât sentimental să inaugurez o stagiune teatrală. Altfel, mă intimidez, așa cum mă intimidez de fiecare dată când trebuie să vorbesc în altă parte decât pe scenă. Permiteți-mi, iubiți colegi de breaslă, autori, actori și regizori, mecanicieni, cortinieri și peruchieri, toți cei care serviți răsfățata (deși tânăra) noastră Thalie, să vă urez an bun și recolte bogate. […]Iată, eu, spre exemplu, de câțiva ani încoace am obiceiul să schimb ultimul cuvânt dintr-un vers elegiac pe care-l cunoaștem cu toții, vers care, pe vremea când eram «foarte», mă emoționa până la lacrimi. Cu toate tâmplele mele aproape cărunte și foile din calendar smulse de mâna necruțătoare a vieții, eu, alături de voi, îl spun astăzi în felul următor: Sosesc cocoarele, sosesc | De după deal de țintirim | Și anii trec, copiii cresc | Și noi… ÎNTINERIM.” (*)

Simţind că se apropie momentul întâlnirii cu bătrânul luntraş Charon, marele actor şi-a dorit să mai joace o dată personajul al cărui nume l-a schimbat în renume. La începutul anului 1970 dorinţa i-a fost îndeplinită. A urcat pe scenă şi a interpretat rolul principal din piesa Birlic pe care a regizat-o chiar el.

În februarie, la doar şaizeci şi cinci de ani, maestrul Grigore Vasiliu Birlic a plecat spre lumea fără dor.

***

La sfârşitul programului, împreună cu toţi colegii de clasă, mai puţin cei care rămâneau în şcoală pentru diverse motive, luam drumul spre staţiile de tramvai de la intersecţia străzii Toporaşi cu şoseaua Giurgiului unde pândeau şi două ispite care uneori ne făceau să mai zăbovim: cinematograful Flamura şi cofetăria Toporaş, cea de la parterul blocului turn. De acolo câţiva se împrăştiau prin preajmă, câţiva o apucau spre Gara  Progresu iar cei mulţi se îndreptau spre alte cartiere ale oraşului folosind tramvaiele, 7, 12 sau 17.

În ziua aia ne-am adunat în staţie vreo treizeci, băieţi şi fete, plus alţi călători, chiar mai numeroşi, şi toţi ne-am bulucit în primul tramvai care a poposit la Toporaşi. S-a aglomerat, dar pentru noi nu conta, aveam o treabă. Ne grăbeam să ajungem la înmormântarea lui Birlic. Timpul ne cam presa şi nu vream să pierdem nimic.

Din doi paşi şi-o săritură am ajuns la Şura Mare. Când, în formaţie dezordonată, dar compactă, am intrat pe poarta larg deschisă a cimitirului Bellu a început să ningă îndesat, cu fulgi mari. Era lume ca la Maglavit. Lipsea Petrache Lupu. Se vedea de la o poştă că suntem elevi: vârsta adolescenţei, matricole, serviete… Alţii nu mai erau pe acolo. Pentru că avansam cu hotărâre, fără să ne răsfirăm, întristata adunare de gură-cască, aşa ca noi, ne-a făcut loc spre capelă. Acolo aştepta un grup de actori cunoscuţi şi alţi oficiali.

Ne-am alăturat asistenţei, cu oarecare greutate, pe partea stângă, lângă Aleea Artiştilor pe care bănuiam că cel adormit în Domnul, vegheat de lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, îşi va afla loc de odihnă. Zăpada nu fusese curăţată şi deja simţeam cum umezeala mi se strecoară în ghete. Era încă suportabil.

Se apropia ora anunţată pentru începerea ceremoniei şi stăteam cu privirea aţintită spre poarta pe care dintr-o clipă în alta trebuia să intre cortegiul. Şi ningea, şi ningea… şi cortegiul nu venea!

În vara anului 1963 fusesem întâmplător martor la trecerea miilor de bucureşteni care o conduceau pe Maria Tănase spre locul ei de veşnică odihnă de la Bellu. Imaginea aceea impresionantă mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie.

Bănuiam că o mulţime de oameni îl vor omagia pe inegalabilul Birlic însoţindu-l pe ultimul drum şi că asta, plus vremea câinoasă, vor face deplasarea mai anevoioasă. Peste ani, o fotografie făcută atunci avea să-mi confirme gândul.

Trecuse totuşi cam mult şi frigul, în cârdăşie cu umezeala, îşi urma lucrarea. Lângă mine prietenul Paul Vasilescu călca zăpada mărunţel şi îşi pocnea palmele într-un ritm numai de el ştiut. Nu părea fericit. Nici vestimentaţia nu-l ajuta prea mult. Fără căciulă, fără fular, paltonaş modern, cam scurtuţ şi subţirel, pantofiori eleganţi,… se grăbea să iasă în întâmpinarea primăverii. Era singurul din clasă care nu folosea servieta sau geanta pentru a purta cele necesare activităţii şcolare. Avea o mapă pe care o ţinea cu dexteritate la subsuoară de parcă ar fi fost inspector la SANEPID.

Ne cunoşteam bine de vreo doi-trei ani. Înainte de a fi colegi de clasă am fost adversari pe terenul de handbal, el legitimat la Şcoala Sportivă Nr. 1 (SSE 1), eu la Şcoala Sportivă Nr. 2 (SSE 2). În timpul meciurilor schimbam pe şest, fără apăsare, ghionţi, pumni pe sub coaste, şpiţuri la ţurloaie, înjurături, dar după fluierul final, fără ezitare,  ne dădeam mâna şi ne îmbrăţişam ca nişte buni prieteni.

Începusem să simt răceala şi umezeala din blestematele alea de ghete. Ceilalţi colegi dădeau şi ei semne că aşteptarea nu le prieşte. Văzând cum tropoteşte Vasilescu l-am întrebat:

– Te strâng pantofii Paulică?
– Auzi Coane, hai să facem câţiva paşi pe aici că am îngheţat ca un …at!

Împreună cu alţi câţiva am pornit-o pe o alee mai mică, paralelă cu Aleea Artiştilor care era închisă şi pregătită pentru ce urma să se petreacă acolo. (**) Mişcarea, însoţită de comentarii în surdină şi de glume reţinute stârnite de câte un epitaf, ne făcea bine. La un moment dat Paul a văzut un cavou arătos a cărui uşă grea, dantelărie metalică cizelată cu migală, era întredeschisă cam de două-trei degete. Atras ca de un magnet a urcat cele două trepte de la intrarea monumentului şi cu un pic de efort a deschis-o larg. În clipa aia, din interior, într-un salt acrobatic foarte spectaculos a tâşnit ca din puşcă o pisică neagră, totul pe fondul sonor al unui nesfârşit mieunat gutural care în cutia de rezonanţă a cavoului suna lugubru. Bietul animal! Probabil era captiv de mult timp.

Ferindu-se din calea felinei Paul a făcut un pas înapoi, a ratat treapta şi a căzut pe spate într-o ditamai băltoaca, amestec perfect de apă murdară şi zăpadă proaspătă. Mapa a urmat pisica în volutele ei elegante peste morminte. Uneia dintre colege i-a scăpat geanta din mână şi instinctiv s-a lipit de mine. Îndată ce sperietura s-a spulberat ne-am pus pe râs fără să mai ţinem cont că nu era nici locul, nici momentul potrivit. În cădere pivotul de la SSE 1 nu s-a vătămat, doar că surtucul îi era ud fleaşcă.

După ce şi-a recuperat mapa şi s-a scuturat de apă ca un căţel plouat, colegul nostru ne-a informat pe un ton categoric:

– Ştiţi ce bă, vă las pe voi să-i aduceţi un ultim omagiu lui Birlic şi eu plec acasă. Mi-ajunge! Să-mi păstraţi şi mie un pic de colivă!

Înţelepciunea deciziei s-a răspândit ca scarlatina. Am aderat primul la mişcarea secesionistă pusă la cale de Paul Vasilescu. Umezeala din ghete şi păţania lui m-au împins spre limita suferinţei pe care eram dispus să o îndur. Ni s-au mai alăturat vreo trei-patru, am tăiat-o fuguţa spre poartă şi nu ne-am oprit decât în staţia de tramvai. Nici urmă de cortegiu. Un 17 ne-a adunat numaidecât pe toţi. Căldura din vagon a fost un dar binecuvântat.

Ajuns acasă, am aruncat la gunoi încălţările cu belea, am lepădat ciorapii şi mi-am pârpălit îndelung tălpile amorţite de frig la gura sobei în care ardea un foc straşnic. Seara, înainte de culcare, am primit preventiv o cană cu vin fiert. N-am păţit nimic. Petrecerea plănuită şi pregătită cu grijă s-a desfăşurat cum se cade, întocmai şi la timp.

Iată din ce pricină n-am asistat la înmormântare!

Nu fii trist maestre! N-am fost acolo, dar asta nu înseamnă că te iubesc mai puţin!

(*) Versurile au fost scrise de poetul şi prozatorul Duiliu Zamfirescu, foarte cunoscut ca prozator şi mai puţin ca poet.

(**) Cel ce a fost, aşa cum spunea Aurel Baranga, o forţă comică născută este înmormântat împreună cu prima sa soţie, actriţa Angela Mateescu, în figura nr. 96 rezervată artiştilor şi cântăreţilor, între Maria Tănase şi Gheorghe Dinică.

Portrete şi întâmplări (XV) – Cine era vecinul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

După o întrerupere de câteva luni, am reluat de curând întâlnirile periodice cu vechiul, bunul, dragul meu prieten C.M. Este unul dintre iniţiatorii şi coordonatorii proiectului editorial „Tezaurul energeticii – o istorie trăită a sistemului energiei electrice şi termice din România” la care am onoarea de a fi părtaş.

Boleşniţa din lume, de-i zice pandemie, ne-a smintit programul dinainte stabilit, dar ne-am supus fără ezitare pentru că noi, cei care ne-am trăit viaţa profesională în preajma pericolului, am fost crescuţi, instruiţi şi educaţi să respectăm regulile. Altminteri n-am mai fi apucat să trudim la istoria trăită a energeticii româneşti adunată până acum în cinci volume de format mare însumînd peste 3.500 de pagini.

Am intrat cu dificultate în atmosfera de lucru şi nu pentru că „Sunt greu bătrânii de pornit”, aşa cum  spune Coşbuc, deşi nu mai suntem tineri (mai ales el, pentru că, invidios, declară despre mine că sunt „scandalos de tânăr”!). Şi tot poetul ne-a arătat frumos urmarea: „Dar de-i porneşti, sunt greu de-oprit!” Şi s-a întâmplat întocmai.

Încet-încet a ajuns la necesara analiză şi capitolul aflat în responsabilitatea mea. Acoperă perioada 17 octombrie 1985 – 31 decembrie 1989, cea în care unităţile Sistemului Energetic Naţional au fost supuse stării de necesitate şi au lucrat în regim militarizat. Tocmai rememoram locuri, fapte şi oameni cu o oarecare semnificaţie în evenimentele sfârşitului de decembrie 1989 când interlocutorul meu a schimbat brusc subiectul discuţiei:

– Stai să-ţi zic una pe care n-o ştii! Şi a început să povestească.

Prin 1987-1988 soţia dumisale lucra la una dintre secţiile IDEB-ului răspândite prin tot Bucureştiul.

Într-o dimineaţă de vară, îndată ce a ajuns la birou s-a apucat să-şi prepare cafeaua de trezire, dar a constatat cu tristeţe că în toată clădirea nu curge apa. S-a interesat şi a aflat cu repeziciune că o avarie în reţeaua ICAB va afecta pentru câteva zile o parte din stradă. Nu era glumă. Cafeaua nici nu mai conta.

Încercând să găsească o soluţie s-a uitat pe fereastră spre locuinţele de vizavi. Într-o curte, un cetăţean îmbrăcat lejer îşi uda cu furtunul grădiniţa din faţa casei. Avea apă!

A găsit un bidon la una din echipele secţiei, şi-a luat inima în dinţi şi a trecut strada. I-a explicat omului despre ce este vorba şi l-a rugat să-i umple recipientul. Amabil şi binevoitor acesta i-a îndeplinit dorinţa. Arătându-i butonul soneriei fixat pe poartă i-a precizat că poate reveni oricând. Cineva dintre ai casei o va ajuta. A revenit câteva dimineţi la rând şi de fiecare dată a căpătat trebuincioasa apă.

Curioasă, a început să-l observe cu atenţie pe cel care o ajutase. Fereastra era la îndemână. I-ar fi plăcut să ştie cine e. Pleca dimineaţa cu o maşină care-l aştepta. Avea un aer distins. Purta ochelari şi se îmbrăca elegant. Nu l-a văzut niciodată venind acasă, semn că asta se întâmpla mai târziu, spre seară. De vreo două ori drumurile prin împrejurimi li s-au intersectat. A salutat-o politicos însoţind salutul cu un zâmbet.

În decembrie 1989 soţia prietenului meu urmărea la televizor spectacolul de sunet şi lumină al revoluţiei. La un moment dat, printre cei care se perindau pe ecran l-a recunoscut pe vecinul de peste drum.

Era generalul Iulian Vlad, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului.

Urme ale trecutului (XX) – Cizme din cauciuc

scris de C. D. Mocanu

De ce ar putea fi nişte cizme din cauciuc urme ale trecutului? Argumentul imediat este dat de vechimea lor. Aşa este! Au rotunjit în toamna anului trecut – 2020 – frumoasa vârstă de patruzeci de ani. Dar mai sunt şi altele:

• Făceau parte din ţinuta obligatorie menită să asigure protecţia celor pe care eu îi numesc cu dragoste,  respect şi recunoştinţă oamenii reţelelor electrice. Le-am primit în septembrie 1980 atunci când am intrat cu drepturi depline în clubul select al reţeliştilor. În peste treizeci şi cinci de ani de activitate continuă am avut şi alte cizme din cauciuc, poate mai arătoase şi mai performante. Acelea nu mi s-au lipit de suflet. Nu purtau cu ele fiorul începutului.

• Sunt în stare bună, le folosesc şi acum, dar în alt scop decât cel pentru care au fost făcute, deşi întreprinderea care le-a fabricat, înfiinţată în 1969, a devenit istorie. Fabrica de Încălţăminte din Cauciuc – FINCA Drăgăşani, căci despre ea este vorba, producea tenişi, bascheţi, papuci de stradă şi de casă, cizme de protecţie pentru noroi şi apă, pentru acizi şi baze, cizme electroizolante, sportive şi pescăreşti. Exportul, cu precădere în U.R.S.S., acoperea o parte semnificativă din deverul întreprinderii.

Încălţămintea de protecţie, pe care şi noi o foloseam din greu, era de foarte bună calitate.

În copilăria mea, înainte de 1969, la putere erau tenişii chinezeşti, bleumarin cu talpă verde, ieftini şi rezistenţi. Apariţia produselor similare fabricate la Drăgăşani (în fotografie) i-a scos de pe piaţă prin interzicerea importului. Cel puţin în faza de început „fincaşii” nu se bucurau de aprecierea utilizatorilor. Tânjeau după performanţele încălţărilor chinezeşti.

Concurenţa nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Pantofii de sport tip Adidas, care se produceau şi în România, au devenit un rival de temut. În cele din urmă au câştigat competiţia.

În colecţia mea de urme, adică de vechituri, se găsesc două perechi de cizme produse de FINCA Drăgăşani, ambele din categoria celor de protecţie, dar cu utilizări diferite. Să le vedem:

Piesa grea, înfăţişată în fotografie, o constituie cizmele electroizolante de înaltă tensiune (> 1 kV). Există şi o variantă de joasă tensiune (≤ 1 kV). Pe acestea eu nu le-am avut niciodată în dotare. Ambele fac parte din categoria mijloacelor auxiliare de protecţie împotriva electrocutării.

Singure nu sunt capabile să-şi îndeplinească menirea. Din această pricină sunt doar „auxiliare”. Utilizate împreună cu alte mijloace de acelaşi fel (covoare, podeţe, platforme, panouri, plăci… electroizolante), într-un cadru organizatoric şi tehnic riguros, precis stabilit prin norme obligatorii, asigură un nivel foarte ridicat de protecţie.

Nesocotirea unei singure verigi din acest lanţ de siguranţă conduce la accidente grave, uneori soldate cu victime, dacă nu prin electrocutare, atunci din cauza arsurilor produse de arcul electric.

Mijloacele de protecţie electroizolante au un regim special de întreţinere şi de verificare periodică prin probe efectuate într-un  laborator de înaltă tensiune.

Cizmele astea au fost încercate pentru prima oară la jumătatea lunii ianuarie 1981, atunci când, după ce am depăşit repede faza de lâncezeală prin birouri a stagiaturii şi am parcurs toate fazele autorizării ca bun cunoscător al normelor de protecţie a muncii, am primit liber la instalaţiile de care aveam să-mi leg tot restul vieţii.  Erau alese prin încercare astfel încât să permită utilizarea unor branţuri din pâslă şi a unor ciorapi călduroşi din lână adevărată. Iarna făceau minuni.

După încercare, orice element electroizolant de protecţie primea cuvenitul document (buletin) care atesta verificarea şi se inscripţiona pe el, printre altele, numărul buletinului, data ultimei verificării şi data celei care urma după  un interval de şase luni.

Ca şi colegii mei, le îngrijeam cu mare atenţie. Nu le foloseam decât atunci când lucram în instalaţii aflate sub tensiune, niciodată pentru a mă proteja de noroi sau de umezeală. Nu uitam să le spăl şi apoi să le usuc fără a le expune direct la o sursă de căldură. Le păstram împreună cu buletinul de încercare într-un săculeţ din pânză, la loc  ferit de orice agresiune mecanică.

Cu toate astea, cizmele mele nu au mai trecut de verificarea sorocită pentru ziua de 15 iulie 1982. Pe ele se mai poate distinge încă: Număr buletin 1178, Data încercării 15.01.1982, Data următoarei încercări 15.07.1982. Au străpuns la tensiunea de încercare.

Cele ajunse în această situaţie, cel puţin teoretic, erau imediat casate. Uneori li se decupa la partea superioară a carâmbului un tringhi, ca semn că nu mai erau mijloace de protecţie împotriva electrocutării, şi puteau fi folosite cu succes în alte scopuri. Ale mele au ajuns întregi până azi pentru că erau ale luʼ şefu care a promis că le duce acasă şi după cum se vede în fotografii, s-a ţinut de cuvânt.

La puţin timp după ce am primit dreptul de a lucra în reţele electrice am fost martorul unei întâplări care m-a determinat să-mi completez repede trusoul cu o altă categorie de cizme a căror utilizare nu era obligatorie, dar prindeau bine.

Pentru asigurarea curentului operativ continuu (110 Vcc) necesar instalaţiilor de protecţie –  automatizare aveam în exploatare şi în întreţinere mai multe baterii staţionare de acumulatori, de mare capacitate, cu elementele montate la sol în vase deschise din sticlă. Deşi prin construcţie se luaseră măsuri pentru evitarea scurgerilor şi a acumulărilor de electrolit, accidentele nu puteau fi evitate.

Într-o bună zi, la o astfel de baterie, unul dintre colegi, concentrat pe ce avea de făcut, ajutat de lumina sărăcăcioasă din încăpere, nu a văzut băltoacele adunate pe podeaua antiacidă şi a călcat apăsat în ele. La plecare, până să ajungă la maşină şi-a lăsat tălpile bocancilor pe aleea betonată care ducea la clădire.

A doua zi am luat pe inventarul personal o pereche de cizme rezistente la acizi şi baze, fabricate tot la FINCA Drăgăşani. După ce şi-au consumat durata normată de viaţă au fost casate şi în loc să fie aruncate le-am dus acasă pentru că erau ale luʼ şefu.

Aşa au ajuns în proprietatea mea, pentru uz gospodăresc, două perechi de cizme. Altminteri, ce le-aş  mai fi arătat celor curioşi să ştie cum a fost odată?