despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
pregătit cu C. D. Mocanu
După ce am aflat despre vremelnica existență a fabricii de biciclete bucureștene, am rămas cu întrebări; și la una era cel mai greu de răspuns.
Anume… unde – unde era fabrica asta?
Greu de crezut că nicăieri, în presa vremii, nu apare o amărîtă de adresă! Nici măcar în cartea de telefon din 1954 nu scrie vreuna… Ce să mai zici de anunțurile de angajare? Nici în ele n-am avut mai mult noroc:
Bun – ne-am zis; poate, dacă om urmări cumva numerele de telefon, le-om putea corela cumva cu vreuna din unitățile industriale ce funcționaseră înainte. N-am reușit decît să „restrîngem” căutarea pe undeva prin aria sectorului 2 de azi, ipoteză care ni s-a confirmat dintr-un articol dedicat fabricilor din raionul 23 August, printre care era pomenită și fabrica noastră.
Sigur, presa de atunci era mai ocupată de dimensiunea agitatorică decît de cea informativă; dar alt motiv al lipsei „detaliului” adresei e și că inițiativa înființării fabricii de biciclete din 1954 era, un pic, o încropeală… o încercare, să-i zicem… un folositor prilej de a acumula experiență înainte de a pune bazele veritabilei industrii de biciclete, în același an, la Tohan. Și nu doar în București se petrecea „nașterea” bicicletei autohtone, dar și la Sibiu, cu un an înainte.
De ce nu? Asemănător s-a procedat și în alte industrii; să ne aducem aminte că, înainte de construirea fabricii de autobuze „Tudor Vladimirescu”, primele vehicule se fabricaseră la „Vulcan”.
Așadar, fabrica noastră de biciclete – care a produs puțin, doar doi-trei ani – a fost un pas; și a funcționat, de bună seamă, într-o mai veche unitate industrială bucureșteană cu profil metalurgic.
Am văzut deja că pe lîngă biciclete se realizau aici fel de fel de unelte agricole, pompe portabile și carosabile, volane de tractor, rame pentru mașini de gătit, paturi metalice pentru copii, roți de căruțe, cărucioare pentru transportul buteliilor de aragaz, tigăi, ustensile casnice…
Pregătirile de iarnă din septembrie 1954 ne ofereau un tablou grăitor despre măsurile de amenajare a secțiilor: „verificarea şi înlocuirea geamurilor sparte, revizuirea şi completarea instalaţiei electrice din secţii, sistemul de încălzire centrală la sectorul 2 producţie să fie terminat, se vor confecţiona din mijloace proprii radiatoare pentru toate atelierele. In ceea ce priveşte sistemul de încălzire în sectorul 1, aci se va executa instalaţia de încălzire centrală pentru hala de subansamble şi pentru atelierul montaj biciclete. Tot central se va da căldură statiei de nichelaj-cromaj. In celelalte ateliere vor fi montate sobe speciale care vor funcţiona cu injectoare de ţiţei. De asemenea, tot pînă la 30 octombrie toate sobele cu combustiune lemnoasă vor fi revizuite şi montate în locurile respective. Paralel cu aceasta, serviciul aprovizionării se va îngriji îndeaproape pentru a asigura întreprinderea cu combustibil lichid, lignit şi lemne. Să se amenajeze subsolul halei de subansamble unde se vor face magazii de materiale. De asemenea, pina la 1 noiembrie vor fi amenajate pentru iarnă marchize în diferite ateliere”
Cît despre producție în sine, deși nu pare foarte mare – n-avea cum! – este lăudabilă. Dar din articolul omagial din august 1954 deslușium numai creșteri; numai procente bune; dar… nimic clar:
În contrapartidă, inerentele lipsuri și „dificultăți” urmau să-și țină cursul firesc; dacă cineva își închipuia altfel, zău că se înșela!
   
Cît despre fabrică, cam de prin 1956 producția de biciclete cade în desuetudine, iar din 1957 nu mai auzim nimica despre ele. Numele întreprinderii devine „Victoria”, la fel ca și al modelului de biciclete (care, de altfel, se producea și la Tohan…)
Dar dacă vă-nchipuiți că lăsăm lucrurile așa… nu! Ne-am pus la treabă, și-am început serios să căutăm odată ce am găsit numele acesta, „Victoria”. Cu puțin noroc, iată și un anunț de angajare din 1957, care ne dă – în sfîrșit! – o adresă:
Strada Sergent Chiriac – mai precis, Chiriac Ion – nu se mai află azi în nomeclatorul nostru stradal.
… dar ce-are a face; știm unde a fost… și ce a fost pe-acolo: Uzinele Metalurgice Ilbra de pe Sergent Chiriță Ion 14 ale lui Leon Iliescu. Puțin documentate, apar tîrziu, după cel de-al doilea Război.
Prin februarie 1945 Leon Iliescu devine administrator la Întreprinderile „Boureanu” aflate pe Heliade Rădulescu; în august „Boureanu” devin „Ilbra”. Nici „Boureanu” nu erau vechi; apăruseră cam prin 1942 cu obiectul de activitate „industria și comerțul de lucrări de strungărie în orice metal, mecanică de precizie, armament, munițiuni”.
„Boureanu” avea adresa pe Heliade Rădulescu 42; „Ilbra”, pe Sergent Chiriță 14… ar putea fi, foarte bine, cam chiar același loc – întrucît strada Heliade Rădulescu s-a numit Heliade-Moși iar Sergent Chiriță… Heliade.
… mai notăm – dacă ne-o ajuta la ceva – că-n iulie 1945 „Ilbra” căuta să cumpere un teren industrial de 2-3000 de metri pătrați.
Pentru a-nțelege contextul, ne-ntoarcem mult în timp, prin zona industrială adiacentă Gării Obor; bogată zonă, din care azi n-a mai rămas nimica. A funcționat aici – de la 1882! – fabrica metalurgică „Cireak & Fii” care devine celebră, după primul Război, ca „Dumitru Voina”. După Naționalizare se va numi „Vasile Roaită” iar în anii următori – prin comasări succesive care includ și fabrica noastră de biciclete aflată în vecinătate – va ajunge uriașa „Aversa”:
„După naţionalizare – pentru extinderea şi dezvoltarea uzinelor – Centrala Industrială a Metalurgiei Prelucrătoare (forul tutelar de la acea dată) a aprobat achiziţionarea prin cumpărare a unor terenuri şi clădiri proprietate particulară, aflate în vecinătatea fabricii care au fost înglobate întreprinderii şi cărora li s-au adus modificările corespunzătoare utilizării unei întreprinderi de stat. Tot în 1948, la data de 5 noiembrie, Comisia Interimară a Municipiului Bucureşti, a decis închiderea străzii Donca Simo şi înglobarea ei în proprietatea „Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită”. În 1949 Uzinei Metalurgice Vasile Roaită i se comasează „Întreprinderea Metalurgică Construcţia Agricolă” (fost Tricorache), iar pentru o folosire mai raţională a spaţiului Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită şi al fostei fabrici „Andrei Prot”, s-a hotărît trecerea în folosinţa Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită a unui teren şi construcţiilor aflate pe el in suprafaţă de 8858 mp (aflate în proprietatea fabricii „Andrei Prot”). La 16 iunie 1958 au fost expropiate şi trecute în folosinţa Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită şi terenurile cu construcţiile aferente cu o suprafaţă de 7513 mp, proprietatea lui Gh. Bîrsan şi Heliade Mircea Rădulescu. La 15 septembrie 1958, Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită li se comasează, cu data de 1 octombrie 1958, Uzina Metalurgică Victoria, ce fabrica: aparate de stropit portabile şi carosabile, maşini de împrăştiat îngrăşăminte, semănători universale, semănători de porumb, lăzi trifoliere şi maşini de recoltat mazăre.”
Deci făbricuța noastră de biciclete – „Victoria” – ca entitate industrială distinctă, dispare în 1958.
Acum, putem crede că acea „Ilbra” de pe Sergent Chiriță Ion 14 ar fi fabrica de biciclete. Dar, atîta vreme cît nu putem fi cu adevărat siguri… ne mulțumim să vă prezentăm datele pe care le-am cules pînă acum. Știți, uneori vînătoarea-i la fel de interesantă ca… vînatul.
din presa vremii (127)
scris de C. D. Mocanu
Precuvântare
Povestea istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu George B. (G.B.) este despre oameni, locuri, fapte, întâmplări din anii ʼ60-ʼ70. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi … am rămas prieteni.
Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, nu departe, pe strada Laboratorului, tăvălugul demolărilor ne-a risipit prin locuri străine sufletului nostru rămas acolo în Vitan, ne-am văzut de şcoală şi de viaţă. El a plecat la Focşani. Când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am întâlnit la bătrâneţe… pe internet. Căutam amândoi o mahala, azi dispărută, a cărei ţărână am luat-o pe tălpi atât amar de ani şi după care tânjim. Pentru asta „sufletul odihnă nu poate afla”.
◦◦◦○○◦◦◦
Fără alte comentarii voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în mesajele noastre felul în care copiii şi adolescenţii Vitanului trăiau sărbătorile de iarnă.
3 ianuarie 2025, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Am avut un Crăciun neobişnuit. A plouat toată ziua. A început în Ajun şi a ţinut-o, fără întrerupere, până pe 26 dec. spre prânz. Nu-mi amintesc să fi trăit înainte aşa ceva. Au mai fost zile de Crăciun fără zăpadă, dar nu cu ploaie. Mi-e dor de iarnă, mi-e dor de zăpadă, mi-e dor de ger!
La mine la Ţărănoaia colindătorii marchează sărbătorile de iarnă într-un mod foarte original, fără nicio legătură cu tradiţiile româneşti. Şi nu de ieri-de azi. Sunt eu aici din 1998 şi ceremonialul este neschimbat. Începând cu 15 noiembrie, în fiecare zi la ora 14:00 un puşti, care acum este un tânăr adult, pocneşte din bici timp de circa o jumătate de oră. L-au întrebat şi alţi „proveniţi” ca mine de ce o face. N-a răspuns niciodată. Ridică din umeri şi îşi vede mai departe de „blestemul” care-l apasă. Altfel, nu dă semne că ar avea „ţigla” spartă.
Am vrut să aflu de la câţiva copii din vecini, cam de clasa a patra, care colind este însoţit de bici şi ce semnifică pocniturile acestuia. Habar n-au! Nu le-a explicat nimeni, nici preotul, nici profesorii, nici familia. Tristă realitate!
Totuşi se merge cu Pluguşorul… în ziua de 30 decembrie (!!!), de dimineaţă până seara. Se adună o ceată de 20-30 de aşa-zişi colindători înzestraţi cu două-trei tălăngi răguşite, cu bice, dar şi cu tot felul de bombardele. Hoarda bântuie apoi prin sat speriind câinii şi pe cei care nu cunosc acest „obicei strămoşesc”. Ăsta spectacol, mai ales că după puţin timp aproape toţi sunt beţi! Atunci opresc maşinile în trafic pentru că musai vor ei să le colinde şoferilor. M-au oprit şi pe mine în iarna anului 1999. Am coborât din maşină cu telefonul într-o mână şi cu o bucată respectabilă de cablu de 20 kV în cealaltă. În faţa lor am sunat la Poliţie. Nu se aşteptau să am telefon mobil. Voinicii s-au împrăştiat ca potârnichile. Le-am stricat afacerea. De atunci nu a mai îndrăznit nimeni să mă oprească, deşi obiceiul este practicat cu frenezie în fiecare an.
Se merge şi cu Sorcova… în dimineaţa zilei de 31 decembrie (!!!). Pe 1 ianuarie este linişte, nu umblă niciun colindător, nu tu Pluguşor, nu tu Sorcovă. Satul execută programul de somn!”
4 ianuarie 2025, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Din păcate s-au pierdut formele inițiale ale colindatului tradițional cu deosebire în mediul urban. Cred că mai există foarte puține locuri din țară unde se mai păstrează tradițiile de Crăciun si de Anul Nou. Aproape tot ce fac acum “colindătorii” nu mai are legătură cu esența colindatului strămoșesc. Straiele, cântecele, instrumentele, perioadele de colindat, toate nu mai au aproape nicio legătură cu tradiția românească, se constituie într-o imagine de kitsch, foarte zgomotoasă practic fiind o formă “artistică” de cerșetorie.
Acest subiect mi-a trezit amintiri deosebite legate de copilăria noastră în perioada sărbătorilor de iarnă. Le așteptam cu mare nerăbdare, era ca o magie, ardeam de nerăbdare să merg cu traista la colindat (pe ulicioara noastră) în seara de Ajun. Primeam nuci, covrigi, cozonac. Apoi dimineața de Crăciun când mă trezeam și mă duceam sub brad să văd ce mi-a adus Moșul. Toata perioada cuprinsă între Ajunul Crăciunului și Anul Nou era plină de frenezie, de bucurie chiar dacă eram destul de săraci.
Și aici a plouat foarte mult de Crăciun, de fapt în luna decembrie am avut o singură zi cu soare restul zilelor au fost ploioase, cețoase si foarte înnorate. Acum a nins și avem decor de iarnă.”
14 ianuarie 2025, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Aoleu George, ce subiect am deschis fără să-mi dau seama! Amintirea, spunea Jean Paul Sartre, e singurul paradis din care nu putem fi alungaţi. Hai în paradis George, în paradisul amintirilor!
Perioada sărbătorilor de iarnă era magică şi fascinantă. Ne cuprindea ca o vrajă. Eram săraci, dar bucuroşi şi fericiţi. Ne mulţumeam cu puţin şi asta ne făcea atât de bogaţi! Darurile alea modeste erau o bucăţică din sufletul părinţilor noştri. Pentru că noi le primeam cu dragoste, căpătau o valoare uriaşă. Ai noştri gospodăreau banii puţini de care dispuneau cu înţelepciune. Construiau o casă, o mobilau, o dotau, ne ofereau tot ce era necesar pentru a evolua frumos. Şi au reuşit!
Îmi amintesc două din darurile primite de la Moş Crăciun. La noi în casă şi în numeroasa mea familie nu se vorbea de Moş Gerilă. Pe la trei-patru ani am primit o roabă mică din lemn şi un set de unelte de grădină: lopată, cazma şi greblă din tablă smălţuită. Apoi pe la 12-13 ani, când nu mai ţinea vrăjeala, Moşul mi-a agresat puşculiţa şi am căpătat primul meu ceas de mână. Era un Pobeda de mărime potrivită pentru un copil. L-am purtat până când în anul doi de liceu am primit cadou un Doxa de la o soră a bunicului Anghel Anghimoft, soţia fostului comisar de poliţie Marin Badea, spaima hoţilor de pe Calea Griviţei. Înainte de a mă însura l-am înlocuit cu un Slava foarte modern şi făţos de zici că-i elveţian. Îl am şi acum, dar nu-l mai folosesc.
Am colindat pentru prima dată în Ajunul Crăciunului pe la patru-cinci ani. Mama nu credea că o voi face şi nu mi-a pregătit traista. M-au corupt ăia mai mari: fraţii Omăt (Paul şi Nicu), fraţii Constantin (Gigi şi Nelu), Titi Ochiosu, Florian …. A fost nevoită să improvizeze o traistă dintr-o faţă de pernă! Anul următor m-am bucurat de una tare mândră. Colindam numai pe lângă casă: pe Gălbinaşi, pe Anotimpului, pe Fusului şi pe Vitan de la Gălbinaşi până la Crivăţului. Toţi ne primeau cu bucurie. Căpătam covrigi, mere, pere, nuci, prăjituri de casă. La părintele Bărbuleanu ne întâmpina preoteasa şi ne dădea dintr-un coş câte doi colăcei calzi. Îi mâncam imediat. Pe Fusului la numărul 4, vizavi de Pepi, primeam bani şi prăjituri de casă. Nea Mielu, abţiguit în avans, onora prestaţia noastră cu câte o bancnotă de 5 lei pentru fiecare iar tanti Lili, nevasta lui, ne omenea cu nişte prăjituri fantastice.
Ajungeam acasă îngheţat-lemn, dar fericit. Focul ardea molcom în sobă, mama băga câteva mere la cuptor şi în bucătărie mirosea de te lua ameţeala. Erau merele alea Creţeşti şi Domneşti, deosebit de gustoase, pe care gospodarii mahalalei le aveau prin grădină. Jonathan-ul nu ajunsese la noi. Era pe la Bariera Vergului!
Cu Steaua am fost de două-trei ori. Eram deja mărişor. Făceam echipă cu Nelu Meleacă (Neluţă), cu Costel Bulgaru şi cu Doru. Meleacă avea o stea frumoasă şi trainică, confecţionată din lemn şi placaj de către un meseriaş priceput. O păstra de la un an la altul în podul grajdului. La început de sezon o împodobea cu hărtie creponată şi cu beteală. Rama rotundă (luată de la un ciur) din care porneau razele stelei era găurită din loc în loc. O icoană cu scena naşterii pruncului Isus acoperea partea din faţă. În interior exista un suport pentru lanternă. O aprindea când începeam să cântăm. Arăta foarte bine cu lumina aia difuză răspândită prin găurile din ramă spre colţurile stelei. Colindam pe Crivăţului şi pe străzile laterale (Sebeşana, Bistricioara, Lugojana, Jocului). Neluţă şi Bulgaru, cu toate neamurile lor, erau cunoscuţi pe acolo. Băieţii aveau încredere în mine şi m-au desemnat casier. Când terminam reprezentaţia mergeam la mine şi pe masa din bucătărie întorceam buzunarele pe dos. După ce împărţeam frăţeşte agoniseala, tata ne punea dinainte şorici, cârnaţi prăjiţi, salată de varză acră şi câte un păhărel cu vin binecuvântat (Chardonnay) odrăslit la Panciu. Făceam astfel încălzirea pentru crăpelniţa de a doua zi.
 
Această fotografie face parte din colecţia Filialei Alexandru Odobescu a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi este însoţită de explicaţia „Băieţii din Vitan cu steaua de Crăciun, 1928”(!!):
În seara zilei de 31 ianuarie, Ajunul Anului Nou, mergeam cu Pluguşorul. Păstram formaţia şi schimbam repertoriul, instrumentele şi publicul plătitor. Biciul era al meu, dar îl mânuia Meleacă. Mi-l împletise, la comanda bunicului, nea Cristache, tatăl lui Gavrilă Păstârnac, vecinul nostru de pe Anotimpului, cel cu frumuseţea aia de Ford – Taunus. Toţi eram dotaţi cu clopoţei. Neluţă împrumuta zurgălăii cailor lui nea Minică, bunică-su. Eu moşteneam din familie un clopoţel din bronz de-i mai zice acioaie. Se atârna la gâtul mânjilor. Are un sunet foarte plăcut, nici prea strident, nici prea grav. L-am păstrat şi va fi preluat la momentul potrivit de nepotul meu. Colindam în zona străzilor Niţă Elinescu, Ştirului, Troscotului, Vântului, Eşarfei, acolo unde locuia tot neamul lui Anghel Anghimoft. N-am avut niciodată probleme cu colindătorii locului, cum n-au avut nici ei atunci când colindau pe Vitan.
Urma noaptea dintre ani, Revelionul, evenimentul aşteptat de toată suflarea. Pentru mine acea noapte era magică, noaptea în care nimeni nu doarme. Vitanul arăta fabulos. Întunericul aprindea luminile în toate casele. Toate aveau ferestre luminate. Aşa ceva nu vedeai oricând. Acoperişurile glazurate cu un strat gros de zăpadă, coşurile fumegând, copacii cu crengile ninse, oceanul alb care acoperea tot locul şi liniştea, o linişte binecuvântată. Ici-colo glasuri de copii, zvon de zurgălăi, pocnete de bici, lătratul vreunui câine şi scârţâitul zăpezii sub paşii colindătorilor. Pe la ora 22:00 încetau şi astea. Mahalaua petrecea.
Tihna se spulbera la miezul nopţii. Câţiva dintre vecinii noştri salutau zgomotos evenimentul. Din grădina lui nea Minică sfâşiau văzduhul două bubuituri. Una foarte puternică provocată de Meleacă cu ajutorul carbidului şi una mai timidă declanşată de Petrică Oprişan care folosea un amestec savant de substanţe. Părinţii lui lucrau la Uzinele Chimice Dudeşti, fosta Pulberărie a Armatei, vizavi de Policolor şi îi procurau ingredientele. Cele două lovituri de tun erau însoţite de câteva pocnituri anemice produse de unii dintre copiii mahalalei cu gămălii de la beţele de chibrit.
Noi, tata şi cu mine, conduceam anul vechi pe ultimul său drum şi îl întâmpinam pe cel nou cu puşca în mână, cu puşca de vânătoare pe care tata o deţinea, ca vânător, cu acte în regulă. Când începea discursul oficial (Gheorghiu Dej şi din 1965 Nicolae Ceauşescu) care dura fix zece minute, ieşeam în curte. Pregăteam armamentul şi aşteptam numărătoarea inversă. Semnalul îl dădea mama care marca ultima secundă stingând lumina din sufragerie. Cu două focuri tata omagia anul care plecase şi cu alte două eu îl salutam pe cel ce tocmai începea. După două-trei minute entuziasmul zgomotos al mahalalei se stingea şi toată lumea revenea la petrecere. Nici vorbă de canonada dementă pe care gibonii lăsaţi de izbelişte o dezlănţuie azi.
Îndată ce se făcea linişte, cei care ne ridicaserăm mărişori ne adunam la Intrarea Anotimpului, între curtea Cucoanei (Aurelia Matache – Vitan 197A) şi cea a lui nea Gheorghiţă Dogaru (Gheorghiţă M. – Vitan 197). Primul lucru pe care îl făceam era să spargem cu bulgări de zăpadă becul atârnat pe stâlpul din colţul străzii, lângă gardul familiei Matache. Pocnetul aceluia marca începutul agapei noastre. Cu mintea pe care o aveam atunci atât se putea! La un moment dat, după Sf. Ioan, ne-a vizitat sectoristul, chipurile verifica puşca de vânătoare şi muniţia pentru siguranţa cărora tata era responsabil. Mai degrabă verifica stocul de vin, de cârnaţi, de jumări, de murături… ! Când am apărut în peisaj brusc şi-a amintit ceva. M-a abordat frontal:
– Ia spune bă, de ce spargeţi voi becul ăla de la Matache?
Luat prin surprindere, am fost sincer:
– Habar n-am! Nu se va mai întâmpla!
Şi nu s-a mai întâmplat. La ceas de taină mi-am informat prietenii despre păţania cu căpitanul Duţu. Am hotărât că e mai înţelept să-l dăm dracu de bec. În schimb am stabilit că singurul care putea reclama isprava era Christian Matache, zis Cristel, feciorul Cucoanei, un adult cam nevolnic, mic de statură, agitat și bâlbâit. Clipea des. Avea o mișcare nervoasă a capului ca și cum s-ar fi ferit de o muscă sâcâitoare. Cu dumnealui împărţeam noi mai multe chestiuni litigioase. Le rezolvam aproape zilnic cu metodele şi mijloacele noastre. Încă una nu mai conta! Bietul Cristel, trăia un calvar.
Fiecare venea la serată cu un pahar în buzunar, că nu înfruntam zăpada şi frigul doar pentru a face schimb de vorbe. Paharnicii, cei care cinsteau întrunirea cu vinul adus de acasă, erau Nicu Dogaru şi cu mine. În ajun tata punea deoparte, ca „să fie pentru băieţi”, trei litri din vinul de Panciu înnobilat de neamurile noastre cu munca, cu priceperea lor. Nicu venea cu o carafă din vinul pe care nea Gheorghiţă îl făcea singur în fiecare toamnă. La nevoie o putea umple imediat direct de la canea. Vinul lui era sec şi după gustul meu, cam tare. De fiecare dată îi sfătuiam pe ceilalţi să nu le amestece. Să aleagă unul şi să bea numai din acela. Oricum nu se dădea pe pâlnia de argint a gâtului mai mult de un pahar-două de fiecare. O singură dată Doru nu m-a ascultat, i-a fost sete, picioarele nu i s-au mai supus şi…
„Privind uliţa de-alungul
Îngropată în tăcere,
Strigă cum odinioară,
A strigat şi Galileu:
Văd pământul că seʼnvârte,
Dar … seʼnvârteʼn jurul meu!”
L-am dus acasă cu sania însoţită de un alai vesel.
Ani buni, până la moartea bunicului, în familia noastră sărbătorile se desfăşurau după reguli respectate de toată suflarea. Crăciunul şi Revelionul le petrecea fiecare la el acasă sau unde îi dorea sufletul. Dar pe 1 ianuarie, de ziua Sfântului Ierarh Vasile, mici şi mari se adunau în casa lui Anghimoft, la numărul 10 al străzii Abatorul Nou, devenită Soldat Dumitru Z. Nicolae şi apoi Eşarfei. Erau scutiţi doar cei bolnavi, plecaţi din Bucureşti sau aflaţi la serviciu. Nu era de şagă! Se adunau cel puţin optsprezece adulţi şi şaisprezece copii la care se mai adăugau obligatoriu câţiva oaspeţi neanunţaţi.
Tata, a treia generaţie de vânători dintr-o familie de răzeşi de pe Valea Şuşiţei, marca în stil caracteristic evenimentul. Îşi lua pe umăr puşca (ZB-Cehoslovacia, calibrul 16/70), două (doar două) cartuşe în buzunar, la ora 13:00 intram pe poartă şi slobozea două focuri de armă care stârneau câinii mahalalei. Dădea astfel de de ştire celor adunaţi că petrecerea poate începe.
Spre seară venea Nicu Chiriac cu acordeonul. Lăutarul locuia la două case mai încolo, copilărise cu fraţii Anghimoft şi erau prieteni la toartă. Veselie, glume, poveşti, muzică lăutărească şi de petrecere, câte o horă afară, în curte, mâncare pregătită cu mare meşteşug, suficient vin bun, alb, rece şi gratis… timpul trecea repede. Atunci îi sorcoveam pe cei de faţă. Niciodată n-am colindat cu Sorcova în altă parte, doar în familie şi numai cu acea ocazie.
26 ianuarie 2025, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Am citit e-mail-ul tău în care prezinți aproape ca o oglindă imaginea copilăriei noastre în perioada sărbătorilor de iarnă. Trebuie să recunosc încă o dată că ai o memorie extraordinară… Amintirile mele legate de sărbătorile de iarnă sunt mai sărace, disparate și nu prea reușesc să le înșirui în timp. Multe din întâmplările pe care le istorisești așa frumos nu mi le mai amintesc chiar dacă sunt descrise cu lux de amănunte. Am retrăit din plin acele vremuri.”
E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!”
Ce hardughie misterioasă!
     
O găsim în partea Vitanului de peste drum de Mall, ascunsă de blocurile stradale. De fapt, doar dosul clădirii este generos vizibil; fațada – orientată, desigur, spre Calea Vitan – e mascată de tot.
Adresa actuală este la numărul 19 pe Vlaicu Vodă – stradă al cărei traseu a fost prelungit pe aici odată cu sistematizarea din anii ceaușiști – dar la-nceput ținea de Calea Vitan 70-72 și (vedeți doar că este retrasă de la șosea) mai avea în față un imobil, care a fost demolat în anii ’80; o frumoasă vilă unde a funcționat după Naționalizare și o școală profesională, un dispensar și birouri ale altor unități industriale din vecinătate.
Arhivele menționează înființarea în 1924 a unei fabrici de șepci, căciuli, pălării și uniforme școlare, numită „Carmen Sylva” la numărul 72 ; și, mai tîrziu – în 1931 – „Industria plușului” (Iropluș – Industria română pentru fabricația de pluș și catifele) la numărul 70.
O descriere a activelor ne ajută să reconstituim locul de acum un secol: „In dreapta, la intrare, este un corp de case de zid, acoperit cu tablă, compus din subsol și parter cu câte cinci camere fiecare cu parchet pe jos, zugrăvite și sobe de teracotă și antreu mare. In stânga un alt corp de case cu subsol și parter, cu câte 5 camere, fiecare cu scânduri pe jos la intrarea și antreu și înainte scări de beton, asemenea și corpul din dreapta care mai are o umbrelă de sticlă și fier la intrare. In fundul curții un corp mare de case servind de fabrică, parter și etaj și subsol, ia subsol o sală mare pentru mașini, la parter pe o parte și alta de la intrare, patru camere, la etaj o singură cameră mare și podul. La intrare scări de beton, iar la etaj balcon de fier la mijloc. Sala de jos betonată, curtea pavată cu piatră de pârâu, și gardul curții de beton de jur împrejur cu poartă mare și alte mici de lemn văpsite galben.”
Dar clădirea pe care-o întîlnim azi pare deja modernă, așa că n-om greși crezînd că s-a edificat ulterior – cînd a început să funcționeze în ea „Industria Textilă Vitan”. Societatea s-a înființat la 1936.
 
Poate și în urma legilor „pentru combaterea camuflării bunurilor, drepturilor şi intereselor evreeşti”, fabrica de țesături își schimbă acționarii și apoi numele în 1942 în „Industria Textilă Kammgarn”. Numele acestei stofe de lînă (cunoscută, popular, drept „camgar”) era deja folosit de către Petre Creci – deținătorul majoritar de acțiuni și administratorul – în comerțul cu produsele fabricii de la magazinul din Gabroveni 7.
    
„Kammgarn” devine una din unitățile industriale emblematice ale vechiului Vitan.
     
Dar după Naționalizare fabrica își pierde imediat importanța. Clădirea ajunge să fie folosită – pentru mulți ani – doar pentru depozitare de intreprinderea comerțului de produse textile; înainte de a fi părăsită ultimul beneficiar cunoscut a fost însă Centrul de librării.
Tot ca depozit ar putea fi și viitoarea ei soartă; Primăria Capitalei ar vrea să renoveze clădirea pentru a muta aici arhivele municipale.
Și proprietarului – Petre Creci – i se pierde urma: la-nceput de ani ’50 aflăm doar despre inculparea-ntr-un proces pentru gestiune frauduloasă. Cu toate astea, el străbate vremurile tulburi, sfîrșindu-se – înconjurat de familie – în iunie 1981. Anul este nefast: soția Elena se prăpădește șase luni mai tîrziu, la fel și fratele Robert.
Familia Creci s-a tras din Constanța; frații Petre (Petru), Robert și Venus sînt naturalizați de-abia la 1944, surorile Thereza și Wilhelmina se mărită în familiile Cassanova și Costea (soțul Constantin Costea e și el acționar la „Kammgarn”). Robert Creci are o activitate mai modestă, funcționărească; Venus Creci înființează o afacere tipografică și după Naționalizare rămîne în domeniul chimic.
Petre Creci își va duce viața pe strada Rădiței – mai sus de Chirigiu – în blocul retras și interesant de la numărul 11, din care i se naționalizaseră cele șase apartamente. Venus va locui cîțiva pași mai departe, pe segmentul distrus azi al străzii Stan Tabără.
  
pregătit cu C. D. Mocanu • surse: Digiteca Arcanum
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Dar Talciocul uriaș, însă, e cel la pod la Vitan, de după Revoluție. Acolo a fost locul unde vindeai, cumpărai și căscai gura: ce loc uriaș, nebunesc! În apogeul măririi sale, talciocul duminical se-ntindea dinspre Văcărești și Mihai Bravu – pînă mult-departe, după podul de la Vitan unde era cu adevărat inima lui; urca pe Vitan-Bîrzești atît de mult, încît ani de zile autobuzul 102 era deviat în weekend pe la Big și pe la vechiul Abator.
Avem și imagini de la Cristian Malide, în care vedem furnicarul din zona Abatorului: toți oamenii ăștia la Talcioc în Vitan aveau treabă!
 
Cum de s-a ales locul ăsta? Că doar locurile astea nu iau naștere, așa… din senin; nici ciupercile n-o fac!
S-a ales pentru că era spațiu; pentru că era liber; pentru că era nevoie. Și s-a ales încă dinainte de Revoluție, odată cu terminarea amenajării cursului Dîmboviței. Aici era o șosea largă, practic fără trafic la vremea aceea – era locul ideal să vii duminica să cauți o mașină: pe care puteai s-o și probezi, pe splai, pîn-la Glina și-napoi (nu era nici un pod prevăzut pînă acolo). Și da: tîrgul de mașini de la Vitan funcționa – mai mult sau mai puțin îngăduit – de la sfîrșitul anilor ’80.
Aflăm din „Libertatea” din 24 februarie ’90 că atît tîrgul din Vitan, cît și cele din Ghencea și Colentina, deveneau… legale:
 „Pentru a veni în întîmpinarea celor ce doresc să vîndă autoturisme, motociclete, biciclete sau alte piese şi accesorii auto pe care le deţin cu forme legale, Primăria municipiului Bucureşti, prin Decizia nr. 85 din 22 februarie 1990, a stabilit ca, începînd de duminică, 25 februarie a.c., întreprinderea de prestări servicii să organizeze pe splaiul Dîmboviţei, porţiunea cuprinsă intre Podul Vitan Bîrzeşti şi Podul Glina – malul drept – sectorul 3, Tîrgul de maşini, motociclete, biciclete, accesorii şi piese auto.
De asemenea, a stabilit ca Direcţia Domeniului Public să organizeze în strada Drumul Cooperativei nr. 4-6, sectorul 5 şi Întreprinderea de Prestări Servicii în strada Gherghiţei, sectorul 2, tîrguri în vederea vînzării-cumpărării obiectelor de uz personal, casnice sau de folosinţă gospodărească.”
În aceste locuri este interzisă desfacerea de produse agroalimentare, precum și a băuturilor alcoolice de către persoane particulare.”
Ziarul de prînz al Capitalei ne înfățișează, în edițiile din luna martie a acelui an, și atmosfera talciocurilor din Cooperativei și Gherghiței, care se se dovedeau neîncăpătoare: „Cele două tîrguri de obiecte nu vor reuși nici pe departe să evite îmbulzeala, numărul celor care vin să vîndă, al celor care vin să cumpere ca și al… curioșilor, depășind capacitatea de care dispun”. De asemenea avem și o relatare, publicată cu o lună mai devreme, despre îmbulzeala din Obor – devenit, desigur, un talcioc uriaș veritabil.
Atmosfera talciocurilor din 1990 era aiuritoare: Nerăbdători, vînzătorii și-au expus deja marfa. Pe marginea drumului, în portbagajele deschise, pe capote, pe ulucile gardurilor, pe treptele blocurilor, în crengile pomilor, pe stîlpi, fiecare pe unde a apucat. Cei întîrziați vînd în picioare sau de pe ei, cu etichete de preț prinse de bluze, canadiene, pulovere.” Cît despre ce se găsea aici – orice: „De la «fuste Lambada» la săpunuri, țigări, casetofoane, cărți, carpete cu imagini din Serai, icoane, articole de încălțăminte și pînă la «Drujbe»”.
Adăugăm și un foto-reportaj din „Flacăra”, grăitor pentru întregirea tabloului.
     
În anii următori Vitanul rămîne o instituție, un fenomen, un loc incredibil. Sîntem și martorii unei repoziționări – locul se depărtează în conștiința publică de „talcioc”, migrînd mai degrabă spre „bazar”. Bucureșteanul – întreprinzător sau doar curios – se duce „în tîrg” sau „în Vitan”!
     
Habar n-avem de toate locurile unde se mai țineau asemenea tîrguri după Revoluție e peste putință; uite că nu mai știu cînd anume s-a născut tîrgul de la Big, de la „Castani” – care supraviețuiește și azi. Prin ’90 se oploșise un talcioc la intersecția străzii Fabricii de Glucoză cu străpungerea Barbu Văcărescu; s-ar părea că a funcționat pe aici și în anii ’80.
Talcioc – zicem talcioc, fiindcă din anii ’90 deja orice tîrg a devenit talcioc – s-a ținut în capătul Pantelimonului, spre Granitu; pînă și uriașul angro Europa a fost la-nceput doar un loc unde – la capătul tramvaiului – se vindeau de toate-n aer liber: „mici, cîrnați, pastramă, fripturi, frigărui, țuică, vin, grătare, turisme de toate mărcile, piese de schimb, îmbrăcăminte, încălțăminte, materiale sexy și porno, anticoncepționale, cazane de făcut țuică, pistoale haiducești, aparatură foto și de înregistrare, dulciuri, băuturi – dintr-un cuvînt tot ce-și poate dori omul și nu găsește in magazinele de stat.”
E cea de-a treia fază a ideii acestor tîrguri: comerțul devine de volum. Se înmulțesc, firește, „importurile” – mărfurile aduse din Turcia (și mai puțin la București din Ungaria, Iugoslavia și Polonia) și vînzătorii care încep să vină din Republica Moldova. În același timp, din cauza sărăciei ce avea să apară în primii ani de libertate, vechiturile reapar pe tarabe. Facem cunoștință, deja, și cu un concept nou – magazinul „second hand”, cu haine la mîna a doua aduse din Occident…
Acuma, nu orice tîrg e și talcioc, să fim cinstiți – deși așa le-am botezat pe toate! În capătul Ferentarilor, pe la Zețarilor, se ținea tîrg de animale; tot animale (dar și, bunînțeles, boabe, grăunțe și tot ce ține de hrana lor) se mai vindeau și-n Bucureștii-Noi, la Piața 16 Februarie.
Existența unui talcioc nu-i o chestie de sărăcie, nici de ciordeală – găsim tîrguri de vechituri în orice oraș din lumea civilizată. Azi, Bucureștiul are Talciocul din Vitan, care merge mînă-n mînă cu tîrgul de mașini și pe cel din Militari, care a supraviețuit la intersecția străzii Valea Cascadelor cu bulevardul Timișoara.
Sigur, mai sînt și alte locuri, mai mici, unde se țin – mai mult sau mai puțin organizat – mini-talciocuri, cum era la intersecția Toporași cu Giurgiului și încă pe strada Constantin Istrati (în spatele autogării Filaret), dar aici găsim, îndeobște, o sărăcie înspăimîntătoare.
E ultima fază a talciocului, așadar: ultimul loc unde se mai poate „scăpa” de lucrurile nefolosite – unele surprinzătoare și nu lipsite de valoare.
Și pe la Obor – cum să nu găsești orice-n Obor? Mereu s-au găsit de toate-n Obor.
Ianuarie 2018 – octombrie 2024
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Ceva mai tîrziu – oficial, din octombrie 1985 – apare ca tîrg de autoturisme și Talciocul din capătul Ghencii, cel de pe drumul Cooperativei – atunci nicidecum cu vile, bloculețe, ci doar o uliță prăfuită, de cîmp. Locul este cunoscut și pentru că în apropiere se puteau cumpăra tot soiul de substanțe chimice pentru combaterea dăunătorilor din curte și grădini. În anii următori tîrgul se extinde și vînzarea se face nu doar sîmbăta și duminica, ci și marțea și joia.
  
Nu-nsemnează nicidecum că în tot acest timp, mai mult sau mai puțin organizat și tolerat, talciocul de pe Gherghiței n-a funcționat în continuare: „alături de bomfaiere și cartușiere vânătorești, de furouri și muștiucuri de trompetă, pe malul lacului se face comerț cu cartea. Un soi de anticariate în valiză și sacoșă se întind în soare și se strîng cînd picură de sus. Depusă în praf și noroi – alături de blugi, ambreiaje, tricouri, chei franceze, sonerii, cioburi de oglinzi (se vinde și așa ceva), șei de bicicletă, robinete, ochelari, ventilatoare – cartea pare și este umilită în tăgîrțele desfăcute pe jumătate ale speculanților din talcioc, care cînd aud că vine miliția se răspîndesc ca potîrnichile prin bălării, de frica amenzilor. Fiindcă trebuie să spunem în finalul acestor însemnări: dacă tîrgul de mașini e organizat conform unor dispoziții clare, în schimb manevrarea borfăriei în talcioc se practică la voia întîmplării și împotriva dispozițiilor curente.” Relatarea e din iulie 1983.
Nevoia firească de a vinde – nu uităm de cotidianul central „România Liberă” care avea o pagină întreagă de mică publicitate – se canalizează, fără un succes deplin, prin controlarea anticariatelor și înmulțirea de către autorități în anii ’60 a magazinelor de tip „Consignația” „cu rolul da a descoperi şi a atrage pe piaţă mărfuri cît mai multe, de mare varietate, nefolositoare la un moment dat unor persoane, dar utile altora” care „preiau obiecte de valoare de la deponenţi şi le pun în vînzare contra comision. Se vor primi numai mărfuri nedeteriorate, complete, vandabile şi cu viteză mare de circulaţie”. Conceptul ajunge curînd într-o infamă simbioză cu bișnițarii și intermediarii Centrului Vechi.
 
Tot de la Mini-economicus mai aflăm cîte ceva despre restul locurilor bucureștene unde se-ntîlnea cererea cu oferta:
Pe la mai fiecare capăt de oraș se găseau mini-talciocuri, mai degrabă nomade – în funcție de cum bătea vîntul dinspre Miliția Capitalei – specializate pe anumite obiecte, unele noi, ce se „completau” de prin întreprinderi, ori în funcție de dispoziția șpringarilor și a șuților: tot ce nu puteau „valorifica” la Consignația ori pe Covaci!
În Militari, pe Valea Cascadelor, era, de exemplu, „raiul piesarilor” auto, chiar la doi pași de I.D.M.S. – întreprinderea de unde-și lua omul de rînd Dacia după cinci-șase ani de așteptare și de mîncat doar chifle cu iaurt…
O altă categorie, mai elevată, erau mini-talciocurile pe unde se mai vindeau și alte lucruri, avînd șansa să întîlnești chiar și intelectuali – acea categorie despre care cineva spunea că „după ce că nu fac nimic… mai și gîndesc!”
Este vorba de cel din Obor – de la Șină – și de unul de pe Lipscani, undeva într-un gang ce făcea trecerea spre o curte interioară, din capătul dinspre Calea Victoriei. În aceste „oaze” lumea stătea pe scaune de camping, dar cei mai mulți doar șopteau, din picioare „am cărți bune… casete… stilouri… ceasuri” – și tot așa! Atît clienții cît și vînzătorii, îndeobște, se cunoșteau – încrederea era factorul de bază și nu neapărat prețul mărfurilor!
Dacă tot am amintit de cărți, marea majoritate erau copiate caligrafic prin vreo întreprindere de proiectări (nu aparusera încă aparatele XEROX), dar chiar volume vechi puteai găsi, daca erai inițiat, cam tot ce doreai dar nu aveai voie: începand cu Iorga, Panaitescu, Cioran, Eliade și ajungînd la „mișcarea legionara” ori monarhia in România… Casetele audio, de obicei Maxwell ori în ultimul timp ORWO (D.D.R.), erau de o gamă largă – găseai și documentare, trase „pe șestache” doar cu sonorul de la televiziunile străine, dar și cursuri de limbi străine. Erau în ofertă și ceasuri mai cu ștaif, mai prindeai și câte unul cu capace de aur, stilouri Pelikan, Parker or Schaffer – acestea din urmă s-au găsit chiar la liber, la magazinul Unirea la parter la raionul de papetarie, doar câteva luni după deschidere.
Amintim și tîrgurile cu oarece specific – cum era cel al pescarilor – pe care-l găseam la intersecția Hristo Botev cu Negustori (o imagine din iarna 1990-91). A funcționat și pe Calea Moșilor veche într-o curte părăsită de la intersecția cu fosta stradă Cernica și pe locul viran născut în urma sistematizării în vederea străpungerii străzii Armand Călinescu.
Presa locală nu intră niciodată în detalii, mulțumindu-se să sancționeze, periodic, caracterul sezonier și degradant al ideii de talcioc și a micilor tîrguri informale ce apăreau ici-colea.
În 1967…
„In apropierea magazinului «Consignaţia» din bd. Hristo Botev nr. 3-5 a fost amenajat, mai de mult, un loc de parcare pentru autovehicule. După-amiaza, aici, este locul de intilnire – neoficial – al motocicliştilor. Vînzări, cumpărări de motociclete, piese de schimb, cauciucuri, camere. Se fac la libera tranzacţie, uneori nelipsind manifestările vocale ale reclamei comerciale gen talcioc: «Care cumperi…». Şi ca la orice tirg, au loc discuţii. Mai dai tu, mai lasă el… nu contează că este tulburată liniştea locatarilor din blocurile vecine. Grijulie, Întreprinderea de prestări servicii manuale a pus şi o taxă. Oficial, ea se numeşte de parcare, dar motocicliştil o numesc… de intrare In talcioc. Scrisori sosite la redacţie sugerează instalarea unei plăcute indicatoare „staţionarea interzisă“. Bineînţeles, numai a comercianţilor!”
Cîteva ecouri de-a lungul anului 1973:
„Negoţul de gang, cu lucruri de o origine nu o dată dubioasă, este anacronic. Şi totuşi, o seamă de indivizi – deprinşi cu expedientele – continuă să-l practice, în preajma gării Obor, unde se pare că a reapărut, într-o variantă nouă, «talciocul».
„Bd. Gării de Est, duminică dimineaţă. O masă compactă de oameni din care răzbateau glasurile unor negustori de ocazie. Scule, piese de radio şi televizoare (care o fi provenienţa lor ?…), ceasuri, obiecte de îmbrăcăminte şi nelipsitele «bomboane agricole» se comercializau nestingherit într-o vetustă atmosferă de talcioc Ba mai mult! la intrarea în piaţa Obor (prin str. Ziduri Moşi), se duceau «tratative» de cumpărare-vînzare a unor motociclete şi autoturisme. Un tîrg ilegal care trebuie curmat.”
„… în ciuda faptului că s-a mai semnalat pericolul social al unor talciocari de circumstanţă, acest gen de negoţ clandestin continua… Duminică 17 iunie 1973 , ca şi duminica trecută, am avut prilejul să ne convingem, din nou, de veridicitatea sesizărilor. Încă de la intrarea spre Piaţa Obor, din str. Ziduri Moşi, întâlneşti o întreagă faună de paraziţi.”
Și din 1974:
„Pe Calea Griviţei la nr. 200 funcţionează o unitate comercială specializată în desfacerea pieselor şi accesoriilor auto. Pînă aici toate bune şi la locul lor. Să mergem mai departe. Pe la ora 17, în fiecare zi, în faţa acestui magazin se deschide talciocul de piese de schimb şi motociclete. Exista odată un spaţiu verde. Ei bine, aici, în faţa blocurilor, este plin acum de motociclete cu ataş, fără ataş, mărci noi sau vechi. Cine are un vehicul pe două roţi şi vrea să-l vîndă, aici vine. Am văzut şi numere din provincie. Ce să mai discutăm, tîrg mare, în toată regula, cu zeci de vînzători şi cumpărători.”
Mai degrabă găsim chiar reportaje din provincie, unde talciocul – ajutat și apropierea de Iugoslavia și Ungaria – propășește-n orașele vestice de-a lungul anilor ’70!
„Ace ruginite, pantaloni de cow-boy (din doc românesc, dar cu etichetă străină), cămăși, alune rîncede, cojoace, butoaie hîrbuite, umbrele, cîntare de mină, icoane, arcuri rablagite, fiare vechi, batiste, basmale, „babaroase“, curele, haine noi, haine vechi, haine de furat, fuste de piele, perle false, inele de aur, sculuri de mohair… Şi lume, lume! Noroi pină la glezne, hoţi de buzunare, speculanţi, evazionişti fiscali, escroci… Aveţi acum zugrăvit cu fidelitate tabloul celui mai straniu şi anacronic bîlci, care cutreieră ţara, de la un capăt la altul, ca o fantomă: talciocul. De-a lungul anilor, această Meccă a comerţului pe sub mină „a umblat“ prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, a sălăşluit în Ploieşti, Iaşi, Cluj, Timişoara. După ce iniţial il acceptaseră – probabil din curiozitate – autorităţile locale au interzis energic posibilităţile lui de manifestare. Dar talciocul se vede treaba că are 7 vieţi! L-am regăsit deunăzi iarăşi in floare! Cartierul general: Aradul”
Ce e clar, desigur, e că suntem martorii celei de-a doua faze a talciocului: se îndepărtează ușor de comerțul sărăcăcios, vechiturile se împuținează, apare tot mai mult bișnița, comerțul cu produse pe sub mînă.
Va urma!
 pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
De ce-i greu să luăm urma Talciocului, odată ce-a plecat din părțile Fundeniului? Să vedem!
De pildă, deși pare că Vlaicu Bârna ne lămurește, atunci cînd zice: „talciocul din Colentina s-a mutat în partea opusă a orașului, pe cîmpul mai neted de la Vitan”, ne pune pe o pistă greșită. Nu e Vitan, ci… Titan; ce, e prima dată cînd – la repezeală – i se-ntîmplă bucureșteanului să mai încurce locurile?
Este sigur că găsim Talcioc – pentru multă vreme – cam între Piața Titan de-acum și Policlinica Titan, dar pe partea dinspre lac, pe cînd blocurile nu se ridicaseră; era cîmp cît doreai, odată ce treceai de fosta comună Dudești-Cioplea și de cimitir. Cînd anume s-a mutat aici tîrgul? În primăvara lui 1955.
Regretatul Alexandru Dinu – venit în cartier la mijlocul anilor ’60 – a fost o dată să-l vadă:
„Capătul de la tramvaiul 19 era unul din cele mai «feerice» colțuri de Bucureşti, sau mai bine zis de mahala bucureşteană. Se afla unde astăzi este intersecţia Nicolae Grigorescu cu Camil Ressu/Theodor Pallady. Era acolo un rond în centrul căreia se afla o statuie, un soldat cu baionetă parcă. Şina de tramvai ocolea rondul şi întorcea. Era un restaurant, adică o cârciumă ordinară ce puţea a tutun, ţuică şi transpiraţie (cele trei ingrediente principale pentru distilarea boemei locului) şi tot felul de prăvălii comune asemenelor circumstanţe, adică alimentară, farmacie, tutungerie, cizmărie – toate cele, chiar pe locul unde mai apoi s-a construit un complex comercial şi cârciuma «Valea Mieilor», care în prezent nu ştiu ce e. Toate arătau cam jalnic, dealtfel că multe din cele de pe Calea Moşilor, dar atmosfera era diferită, erau altfel de oameni, vorbeau altfel, se îmbrăcau altfel, se mişcau altfel decât cei pe care îi ştiam eu – era mahalaua pură, nealterată încă de «prefacerile înnoitoare».
Mai departe, spre încă în devenire «platforma economică Policolor» se întindeau nesfârşite livezi de pomi fructiferi în mijlocul cărora mai rămăseseră nişte ruine ce prin încă vizibilă eleganţă aminteau de nişte foste conace boiereşti de primă clasă.
Undeva pe acolo era Talciocul, tata m-a luat cu el o singură dată, m-am ales cu un formidabil binoclu de câmp, militar, şi o busolă de alamă mare, solidă. Nu îmi amintesc mai nimic despre Talcioc în afară de rânduri de indivizi având marfa mai mult aşternută pe o pătură pe pământ, decât pe o tarabă”
Gheorghe Florescu – celebrul cafegiu – își amintește și el de atmosfera de prin 1956-58:
„… în perioada aceea, duminicile, mama mergea la talciocul din Dudeşti-Cioplea ca grataragiu; vindea mici şi cârnaţi-patricieni, şi eu îi eram tot timpul alături. Lângă grătarul ei, un evreu vânzător de haine vechi pe nume Leibovici, poreclit Sârmă, era vedeta de necontestat a talciocului; fiind momentul de maxim al migraţiei populaţiei evreieşti spre Israel, avea marfă din belşug, Ştia el nişte formule magice: „Cadouri, surprize, ia de iarnă, ia de vară, fel de fel etc.”, prin care atrăgea o mulţime de oameni, cumpărători sau simpli gurăcască. Încet-încet, i-am câştigat încrederea şi simpatia, astfel încât o perioadă am fost colaboratorul lui, în sensul că-i dădeam la mână unele lucruri, ba şi vindeam în locul lui, atunci când, pentru scurt timp, pleca.”
Evocări pasagere reies dintr-un reportaj apărut în revista „Flacăra” din 1978:
„Pînă acum 16-17 ani, duminică de duminică, bucureşteanul se agăţa de scara tramvaiului 18 şi cobora la capăt unde se afla talciocul. Unii veneau chiar frumos îmbrăcaţi. Mîncau mici, beau cîteva sticle de bere la gura tîrgului pentru ca apoi să se mai oprească odată la cea mai faimoasă cîrciumă din împrejurimi, «Ia Scăricica».”
Blocurile apar, se înalță; „Informația Bucureștiului” din 22 martie 1966 ne dă și detalii care ne ajută să-nțelegem cam pînă cînd a funcționat aici talciocul:
„Un colectiv al întreprinderii deconstrucţii-montaj nr. 4 a inceput lucrările la ansamblul de locuinţe intitulat de către proiectanţi Balta Albă C-5, situat pe terenul fostului talcioc. Conceput la Institutul „Proiect- Bucureşti”, proiectul pentru Balta Albă C-5 prevede o încadrare armonioasă a clădirilor în linia arhitecturală a cartierului. Principalele clădiri ale ansamblului vor îi cele 36 de blocuri ce vor totaliza 4266 de apartamente (garsoniere şi apartamente cu 2, 3 şi 4 camere). La capitolul dotări în ansamblul C-5 se vor construi: două şcoli cu cîte 16 săli de clasă fiecare, un dispensar cu 4 circumscripţii sanitare, un complex comercial avînd magazine pentru produse industriale, restaurant, cofetărie, centre pentru deservirea populaţiei, o spălătorie, birouri I.A.L. şi I.R.C.R. şi altele. Pentru iubitorii de sport, proiectanţii au prevăzut şi amenajarea unei baze sportive. Aici se vor găsi terenuri de atletism şi fotbal, terenuri de antrenament, tribune pentru 1500 de spectatori, vestiare şi cabine pentru sportivi etc. Un mare parc cu alei asfaltate, cu ample zone de verdeaţă şi ronduri cu flori, va aduce un plus de frumuseţe viitorului ansamblu de Iocuințe. In prezent constructorii de la I.C.M. nr. 4 lucrează la fundaţiile primelor blocuri. Pînă la sfîrşitul anului, aici urmează a fi construite şi date în folosinţă circa 850 de apartamente.”
Oricum, pentru un tîrg care a funcționat un bun deceniu aici, amprenta rămasă-n conștiința bucureșteană-i curios de slabă!
Talciocul, după sistematizarea zonei Titan, pleacă din nou în bejenie; nu avem de unde să știm dacă imediat sau după ceva vreme, dar dăm de urma lui-napoi înspre Fundeni, de data asta-n direcția opusă șoselei, pe Gherghiței, pînă cînd și-acolo s-a pornit construirea de locuințe – să fie asta cam pe la-nceput de ani ’70. Cînd ne bazăm doar pe amintiri – nu rareori dintr-o fragedă vîrstă – e greu să reconstitui „drumurile” unor asemenea tîrguri aflate la marginea legii.
Unde s-a plimbat apoi? Ne spune Mini-economicus:
Talciocul mare s-a mutat de cîteva ori in decursul existenței sale, dar eu tot pe cel din Vitan mi-l amintesc, pentru ca îl frecventam relativ des, neavând ce face duminicile, deși nu vindeam/cumpăram nimic, mă distrau mutrele, langajul si fițele celor ce populau aria – o adevarată „menajerie”… ce sa mai zici! Făceam burta mare de râs, mai ales că se spuneau bancuri la greu, se bea, se mâncau semințe – era un soi de destindere…
În perioada 1972-1974 se ținea la intersecția Mihai Bravu cu Calea Vitan și s-a mutat odată cu timpul, mergînd în anii următori (1975-1977) către Văcărești, pe partea dreaptă a șoselei Mihai Bravu, unde erau niște maghernițe sinistre și teren viran gârlă.
Apoi, odată cu construcția stației de metrou Mihai Bravu și sistematizarea zonei ce avea să aducă și demolarea podului și depoului unde-și avea capătul tramvaiul 1, s-a poziționat și a rămas pe și în jurul locului tîrgului de mașini de azi. Asta se-ntîmpla-nspre 1984.
Talciocul era deschis (teoretic) doar în zilele de duminică și sarbatori legale; în fapt el începea de sîmbăta după-amiaza… pe la ora 5 vara și 3 toamna. Se „tăiau” chiar și bilete de intrare într-o perioadă, pare-mi-se 2 lei 50, existau tonete de înghețată, covrigi la șir și bere… Mici nu am văzut!
Cred că prima amintire o am de prin 1972, eram mititel… dar „precoce”, când locuiam în Str. Vlad Județul, cazat la bunicii materni… pe toata perioada cât ai mei erau la serviciu! Bunica dădea destul de des pe acolo, mai degraba ca o formă de socializare, de amintire a unor vremuri… bune! Veneau acolo mai toți cunoscuții („dușmani ai poporului”) în hainele lor vechi, patinate de timp, dar cu maniere și vorbă de boieri. În acei ani – 1972-1977 – încă se tranzacționau bijuterii de valoare (Gallé-uri, ouă Fabergé) cu fereală mare și numai între cunoscuți și colecționari! Regimul deținerii de aur nu ajunsese la „disperarea” de după celebrul decret… Sigur că bunica se ferea să mă ia cu ea, dar eu scăpam și o urmăream… până o prindeam de mână… la o vorbă cu câte un personaj „fost”… Era să facă infarct săraca… de maică-mea ce să mai zic!? Așa cum fructul interzis este întodeauna cel mai dulce, așa și eu am rămas fascinat de lumea pestriță, de obiecte care nu știam nici măcar ce sunt și nu le puteam pronunța numele, de atmosfera tomnatecă și parfumul vremurilor de altadată, așa cum mi le închipuiam eu!
La secțiunea „generale” lume puzderie, pe jos, pe scăunele, fiecare strigându-și marfa cât mai tare și creativ… Se vindea practic tot ce își putea imagina cineva – de la blănuri pâna la nasturi și ațe, râșnițe de cafea și cam tot ce se primea la pachet din „străinache”: batiste, mâncare, medicamente. Încă nu erau restricțiile ce aveau să vină cu taxele vamale aferente puse pachetelor trimise de „transfugi” rudelor din țară… În plus, tot în acei ani, am văzut la vânzare ordinul Mihai Viteazul, ceasuri de aviator Rotary, argintărie aparținând fostei case regale. Desigur că eu aș fi vrut să cumpăr tot, dar părinții îmi dădeau bani de buzunar cam trei lei pe zi, mai luam de la bunica doi: cinci lei erau o mică avere… da’ tot nu-mi ajungeau sa cumpăr un „cocoșel”! Aveam în schimb o colecție impresionanta de… șireturi de toate culorile – prima mea investiție serioasă din viață!
Dupa 1977, Cutremur, schimbări la Miliție și decrete nepublicate in Monitorul Oficial, lucrurile s-au modificat radical; nu am mai călcat pe acolo, fiind încă minor… până prin 1984, cand „fauna” era cu totul alta: puțini vânzatori și cu marfă proastă, frică mare, încăierari, majoritatea șuți și escroci flămânzi, mai ales după amnistia generală de prin 1982… Deja găseai cu predilecție alimente, bere și țigări – mai ieftin decît pe Covaci.
Va urma!
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Ca să luăm urma Talciocului bucureștean e nevoie să ne-ajutăm, odată-n plus, de G. Călinescu, tot din „Scrinul negru”, la urma-urmei un ditai romanul ce-are ca pretext niște hîrtii uitate de vreme găsite-ntr-un scrin cumpărat din… Talcioc. Călinescu a fost un bucureștean – și-a fost la curent cu ce se petrecea-n Capitală – nu-i de mirare că știa locul. Călinescu a fost destul de apucător, cum s-ar zice; știa și ce-i de cumpărat de la cei siliți să vîndă:
„Talcioc era, pînă dăunăzi, un tîrg liber, răsărit, după căderea regimului burghez, într-o mare groapă din care s-a scos odată lut pentru cărămidării, și care se găsea spre capătul șoselei Colentina. În fiece duminică, încă din zorii zilei, tramvaiele ce mergeau în acea direcție erau ticsite de bărbați și de femei, cu valize, boccele suluri de covorare. Intrînd pe o uliță de mahala din dreapta șoselei, te aflai deodată în fața unei bolgii dantești pe fundul căreia forfotea un bîlci. Pe povîrnișurile groapei erau desfășurate chilimuri romînești, scoarțe, imitații de covoare persane, în general uzate și stridente. Coborîrea se făcea pe o rîpă repede, clisoasă pe vreme de ploaie […] alunecoasă din cauza zăpezii căzute în ajun și înghețate peste noapte. Fundul groapei era împărțit în cărări inextricabile, formate, în chip spontan, prin așezarea vînzătorilor. Aceștia întinseseră marfa pe zăpada bătătorită sau pe un țol, stînd în picioare sau pe cîte un geamantan. Curiozitatea era că negustorii n-aveau înfățișarea obișnuită a comercianților ambulanți și erau zdrobitor mai distinși decît cumpărătorii, de obicei lăptari și țărani din jurul Bucureștilor. Ei erau îmbrăcați cu haine uzate și cam împestrițate, însă de croială excelentă și de o modă perimată.”
Călinescu s-a apucat de scris asta cam pe la-nceputul anilor ’50 – reiese că Talciocul fusese „pînă dăunăzi”. Cînd precis anume a apărut și de ce taman aici, cin’ să știe? Dacă vrem să-l și localizăm, ar fi cam pe locul pe unde s-a construit, la sfîrșitul acelorlași ani, spitalul Fundeni (în poza din 1957, aflat în plină construcție – fie vorba între noi, sumbru, masiv și urît a mai ieșit!)
La vremea aceea, ajungeai acolo – duminica, că duminica se ținea – numai cu tramvaiul 1, care întorcea la intersecția cu șoselele Fundeni și Andronache de azi. Mai apoi „pe o uliță de mahala din dreapta șoselei” – cum zice Călinescu – într-adevăr dai spre partea unde-ncepe azi Spitalul. Pîn’la urmă, cin’ să pună deștul pe hartă și să zică precis-precis unde era un tîrg ambulant?
Despre Talcioc mai povestește și Vlaicu Bârna, în amintirile din „Între Capșa și Corso”:
„Primele vesti despre talciocul din Colentina nu te incurajau sa-l vizitezi. Se spunea ca oameni lipsiti de orice venit, din burghezia cea mai instarita, erau constransi atunci sa-si dea acolo, pe nimic, obiectele din casa si imbracamintea, ca sa-si poata cumpara o bucata de paine. Eram pe acel timp redactor la Editura pentru Literatura si Arta, iar intr-o zi cineva din cei care ne vizitau, ne-a spus ca emeritul critic G. Calinescu fusese vazut, in persoana, colindand prin talciocul din Colentina… mai tarziu s-a aflat ca marele critic facuse chiar cumparaturi la duminicalul targ de la margine de Bucuresti…
Intr-o duminica am luat si eu tramvaiul care ducea la talcioc si nu singura data. Terenul viran pe care se insirau randurile de oameni cu marfa asezata in fata lor, fie pe o bucata de panza, fie pe ziare, avea o inclinare si unele varietati de relief. Intrai acolo pe o poarta la care plateai un bilet si te aflai apoi intr-un imens tarc marginit de sarma ghimpata, unde misuna lume. Pentru vanzatori erau si aici, ca pretutindeni in viata, locuri de frunte si locuri de rand. Cele mai favorizate pozitii se aratau cele de pe Dealul Francezului cum i se zicea unui promontoriu unde se insira de obicei lumea buna a targului, cu marfurile cele mai de soi. Se vedeau expuse acolo, de la costume si lenjerie de corp pana la portelanuri si vase de argint, tot ce putea fi gasit intr-o gospodarie.”
O altă privire asupra locului și a tristeții sale o avem de la Sevag Hairabedian, din cartea „Mahala, cuib de vise”:
„Scurt timp după instaurarea «dictaturii proletariatului» a apărut pe lângă șoseaua Colentina, primul TALCIOC – nu știu de unde vine acest cuvânt dar condițiile în care și-a făcut intrarea în limbajul curent, au fost dintre cele mai dramatice. Era un loc unde, într-un furnicar cenușiu, vechea boierime și marea burghezie, încercând să supraviețuiască fizic, își vindeau ultimele resurse, pe nimica toată. Era un spectacol din care te puteai edifica în modul cel mai tragic ce însemna o revoluție, o agonie a unei clase sociale. Goniți din casele lor, lipsiți de orice mijloc de trai, ei se târau prin praful și noroiul talciocului, căutând un cumpărător pentru cele câteva vechituri ce le mai găsiseră probabil, în podurile caselor de unde fuseseră goniți și în care se instalaseră deja activiștii de partid.
Deși eram copil, m-a indignat duritatea necruțătoare și cinismul cumpărătorilor față de acești oameni care se înroșeau când spuneau un preț și nu puteau ține piept la tocmeli cu geambașii ce bântuiau pe acolo. Nu exista milă și condescendență, iar rapacitatea era fără margini. Se declanșase și se întreținea acea ură ancestrală dintre săraci și bogați. Desigur erau destui îmbogățiți de război sau care își acumulaseră averile călcând peste cadavre, aceștia își meritau soarta! Dar erau și foarte mulți care își dobândiseră o stare materială prosperă prin muncă, inventivitate și perseverență. […]
Talciocul era locul unde veneau victimele iar măruntele păsări de pradă încercau să smulgă și ele firimiturile rămase de la ospățul potentaților zilei, care își luaseră partea leului în bijuterii și valori de artă. […] De atunci și până azi am mai văzut câteva talciocuri, dar tragic ca primul, nu am mai întâlnit.”
Ne dăm seama de particularitatea talciocului legată de organizare: fiecare vindea orice și mai ales oricum, în lipsa oricărei facilități precum mesele ori tarabele. Caracterul volant este nu doar a locului în sine, dar – putem zice așa? – și al celor care trăiesc de pe urma lui.
Trăim în prima fază a ideii de talcioc, aceea de tîrg veritabil de vechituri.
Lumea nouă lua locul celei vechi și talciocul nu putea ține la nesfîrșit; în aprilie ’55 se mută de aici și deja-n august aflăm că „în Raionul 1 Mai se lucrează la amenajarea Parcului Colentina (fost Talcioc)”, urmînd să fie gata cu ocazia „marii sărbători din 7 Noiembrie”.
  
Zona se curăța; nu doar prin ridicarea spitalului, ci și prin amenajarea unei mici parcelări muncitorești în zona străzii Sportului, ce ducea înspre el.
 
Cum era privit, însă, talciocul? – dacă spicuim doar cîteva rînduri apărute în 1957 în „Scînteia Tineretului”, și ca un loc de pierzanie, mai ales al tînărului:
„În Bucureşti la „talcioc» – această învălmăşeală pestriţă de oameni – întâlneşti adesea printre ciubote cîrpite şi şuruburi mîncate de rugină colecţii întregi din «15 lei», «Masca Roşie», «Femei celebre», «Aventura», «Detectivul», «Romanele captivante» în spatele cărora domni obezi, cu aerul cei mai nevinovat, te trag de mînecă şi acoperiţi de vacarmul strigătelor, iţi şoptesc şuierător în urechi:
— Mai tare ca Jules Verne! «Logodnica mortului», «Ucigaşul», «Cercul negru», pune mîna pe ele tinere cît le mai găseşti!
Şi preţul acestor cărţi nu-i deloc mic. El variază între 15-25 lei, iar la cele legate trece peste 50 lei, atrăgîndu-se şi prin aceasta tineri dezorientaţi: «Cu cît sînt mai scumpe cu atît sînt mai interesante». Fireşte că aceşti neguţători de otravă îşi fac prin aceasta două interese; primul: acela al coruperii morale a unor tineri dezorientaţi, aceşti «neguţători» fiind categoric ostiii aspiraţiilor spre adevărata cultură a tineretului nostru ; iar al doilea, aceia al obţinerii de cîştiguri pe căi uşoare. Şi toate acestea se petrec de cele mai multe ori în văzul tuturor. Cîţi dintre noi nu trec nepăsători prin faţa acestor tarabe cu ciuperci otrăvitoare ? Şi poate chiar copilul dumitale, tovarăşe care înalţi din umeri văzîndu-le, mîine va veni aici şi, tras de mînecă, va cumpăra aceste cărţi întunecîndu-şi mintea.”
Cu toate astea, era nevoie de un așa tîrg – n-a dispărut; doar și-a luat zborul. Dar unde? Wikipedia noastră expediază iute problema: „În perioada de după al Doilea Război Mondial la București era un talcioc la capătul Șoselei Colentina, care datorită construirii Spitalului Fundeni pe acel teren s-a mutat în Ghencea și apoi după Obor”. Doar că nu-i deloc așa simplu…
Va urma!
pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM
Știm: bucureșteanului îi place forfota, învîrteala – și să-i iasă ceva.
De-aceea vin oameni la Obor; de-aceea se duce lumea-n tîrg la Vitan; de-aceea ne-atrag talciocurile.
Printre pozele din Bucureștiul cel vechi, interbelic, nu se poate să nu vă fi atras atenția pitorescul tîrgurilor, piețelor, bîlciurilor și oboarelor – nu? Locuri unde găseai de toate și orice. Legate de sezon ori de vreo ocazie – ce altceva erau Moșii? – permanente ori cu o periodicitate săptămînală. Ne este cunoscut numărul 496 al revistei „Realitatea Ilustrată” din iulie 1936 care înfățișa tîrgul duminical ce se ținea pe Calea Vitan, înspre intersecția cu Dudeștiul „cuprinzând tot drumul, inclusiv trotuarele, fără nicio considerație pentru circulație […] Odată pe săptămână, Duminica, fiecare are voe să se așeze, cu taraba lui, ori unde i-ar trăsni prin cap, să circule pe unde vrea, și să facă ori câtă larmă poftește, pe sub ferestrele locuitorilor exasperați”.
Articolul pomenește de încă vreo două bîlciuri mai civilizate „sub cerul liber în București: târgul din Tei și cel de pe B-dul Maria”, dar s-au păstrat amintiri despre felurite alte locuri unde se mai țineau: înspre Piața Rahovei, la Mandravela, la Bariera Vergului, la Filantropia…
Tradițional, toate aceste evenimente atît sociale cît și comerciale nu presupuneau desfacerea de produse vechi, rămase de prisos prin gospodărie; cei ce n-o duceau prea bine puteau oricînd să găsească lucruri purtate, la mîna a doua, la alde „Taica Lazăr”, fiindcă centrul Capitalei avea magazine, magazinașe – străzi cu magazine și magazinașe – unde prosperau, organizat, asemenea îndeletniciri. Poza halei de antichități și vechituri a lui Schreiber și Guttman de pe Calea Văcărești cu Sfînta Vineri – „faimoasa răscruce a tuturor mizeriilor” – ne-a fost păstrată și azi.
Aici, în regatul chilipirurilor, găseai tot „ce lepăda Capitala” – presa interbelică abundă în descrieri. Zona ni-i înfățișată pe larg într-un reportaj din 1929: „Discipolii lui Taica Lazăr sunt oameni șireți, inteligenți, experimentați, care cunosc dintr’o singură privire clientul „după cum calcă” și se reped ca niște vulturi atunci cînd au de-a face cu unul care într’adevăr a venit să cumpere. Vai de urechile bietului client! Dacă întreabă cineva, i se răspunde repede cu mii de explicații, de argumente, de laude, de amănunte, care amețesc mintea cumpărătorului. Toți negustorii din hală vorbesc la fel, pe nerăsuflate, cu luxul de amănunte specific lui Taica Lazăr, care convinge întotdeauna clientul cu potopul de argumente, sau cu geamantanul de anecdote din care servește atâtea până ce clientul capătă bună dispoziție pentru cumpărat. În hală se găsește orice. Deaceia nu poți cere un lucru de care să fii sigur că nu s’ar putea găsi.”
  
Așa că n-avem de ce să nu ne-ncredem în Eugen Barbu, care descrie realist locurile în „Groapa”:
„Spre Calea Văcăreștilor era un tîrg înghesuit între două strazi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămășile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se înțolească și luau mai ieftin costumul. […]
În fundul prăvaliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muște. La vreo cinci mașini de cusut lucrau ucenici palizi, prefăcînd croiala hainelor. Schimbau nasturii și le descoseau semnele, nimeni n-ar mai fi cunoscut de unde vin mărfurile. Aveai un costum la doua rînduri, negustorul îl făcea sacou, îi rotunjea poalele, mai scotea un buzunar și punea altul pe fața stofei, nu mai semăna cu ce aduseseși. Lucrurile treceau în încăperea din față, plină de umerașe pe care atîrnau o mulțime de costume țepene și cămăși de diferite culori. Aici răzbea o lumină slabă prin geamul vitrinei încărcate și afară, pe trotuarul îngust și plin de hîrtii, atîrna un șir lung de haine…”
Rușinoasa bucată comercială din buricul tîrgului își pierdea, încet, locul. Rigorile timpurilor marțiale, precum și alte considerente, cereau în 1941 ca activitatea să fie mutată-n părțile Vitanului și, respectiv, Teiului.
 
Chiar și atmosfera bîlciului din Vitan devine sărăcăcioasă.
Nu putem uita că aveam încă un comerț ambulant care – tradițional – făcea parte din viața orașului. Străzile erau împînzite de mici comercianți, meseriași și prestatori de servicii. Activitatea acestora începe, treptat, să fie reglementată; se interzic strigătele care atrag mușterii, se oprește comerțul acesta pe unele străzi centrale, se introduce obligativitatea obținerii unei autorizații.
Cu toate astea, după ce lipsurile Războiului îi împingeau pe oameni să caute chilipiruri la cei nevoiți să le dea pe nimic, găseai nimicuri peste tot: erau vremuri grele.
Pentru atmosferă, avem cîteva spicuri din Iunie ’45, adunate de Nell Cobar în „România Liberă”: „… se înghesuie dudui oxigenate cu uriași ochelari de soare și alături de ordonanțele trimise după târguieli, cetățeni serioși, cu mustață, chelie și servietă își dau coate cu elevii ce-au tras la fit; o lume curioasă, prinsă în lațul «chilipirului» și al spectacolului de gratis”:
Da’ să ne vedem de ale noastre și să deslușim – acum că am și înfățișat tabloul micului comerț al Capitalei – cum s-a ajuns anume la Talcioc?
Zice-se că-i, așa, venit de la sovietici; era un loc unde aristocrații măturați de revoluția bolșevicilor mai vindeau ce le mai rămăsese de preț; dacă le mai rămăsese ceva. Pîn’la urmă, chiar Ilf și Petrov ni-l introduc în scenă pe marele maestru al combinațiilor măritînd un astrolab într-o piață. Nu ne mirăm, deci, că mențiunile despre „talcioc” dintre Războaie privesc doar piețe din Chișinău și Odesa.
Așadar, nu un tîrg cu produse, cu mărfuri, cu unelte, cu lucruri trebuincioase gospodăriei – ci un tîrg cu vechituri: asta-i Talciocul; nu un obor bogat, nu un bîlci vesel, nicidecum o piață plină de viață, ci un tîrg trist, sărăcăcios, în pas cu vremurile grele.
Primele ecouri din presa vremurilor noi sînt pe măsură. Extragem din „Viața Capitalei” in octombrie 1949:
„Peste viaţa acestui oraş s’a suprapus ca o pecingine, târgul de Duminică a cărui faimă cutreeră Capitala. Cine n a auzit de târgul săptămânal din Colentina? Sub forma primară a trocului a luat fiinţă cu decenii în urmă un bâlci local, în care mai târziu au pătruns şi lipitorile comerţului de haine vechi, telalii, care şi-au umflat chimirile din jecmănirea celor nevoiaşi. Acum, în fiecare Duminică dimineaţa se adună o lume pestriță care etalează o varietate de obiecte vechi. Debitul verbal al «negustorilor» formează un zumzet uriaş din carp se rup frânturi de fraze elogioase pentru mărfurile aşezate pe geamantane, tarabe sau direct pe pământ – şi care au ca scop amăgirea clienţilor, în majoritate ţărani muncitori din împrejurimi. Aici, se vinde un pantalon, dincolo, o mănuşe desperecheată, o gheată, un hârb… închipuirea nici nu poate cuprinde diversitatea obiectelor şi adesea trecătorul surprins se întreabă de rostul unora dintre ele. Aglomerarea de oameni care se frământă şi foesc din zori şi până la închiderea târgului, pare de departe un imens muşuroi. Nu lipsesc nici abilele strecurări de mâini în buzunarele doldora ale acelora care şi-au vândut vitele in oborul alăturat şi vin apoi aici să cumpere «chilipiruri», dar pleacă fără nimic. Prin aspectul lui insalubru şi supărător, prin conţinutul lui de speculă, căreia îi cad victime ţăranii muncitori din împrejurimi, acest târg trebue să dispară.”
Va urma!
scris de C. D. Mocanu
citiți prima parte: Cubul și Farfuria zburătoare
Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze, fântâni, terenuri sportive…) definit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora (braţe, stâlpi, coronamente speciale, armături), reţea de alimentare dedicată (gaz, electricitate…), alte accesorii, combinate şi dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, face parte din zestrea de civilizaţie şi progres a oricărei aşezări umane.
Dacă nu putem spori această moştenire, măcar să nu o risipim, să nu lăsăm ignoranţa, nepriceperea, neglijenţa, uitarea … prostia să ne sărăcească trecutul. Acesta a fost imboldul care m-a făcut să las acum mărturie, pentru început, atât cât pot şi cât mă pricep, despre iluminatul electric al Bucureştilor de odinioară. Iluminatului cu „gaz aerian” îi este dedicat ciclul „Felinarele Bucureştilor de altădată”, dar acesta se află încă pe o lungă listă de aşteptare.
◦◦○◦◦
„Piticul” şi „Lebăda”, personajele poveştii ce va să vină, sunt două corpuri de iluminat care au înnobilat nopţile bucureştene (şi nu numai) prin anii ʼ50-ʼ60 ai secolului XX.
Codificarea dată acestora de către producător, ELBA Timişoara, nu-mi este cunoscută. În documentele tehnice pe care le-am consultat (prescripţii, instrucţiuni şi fişe tehnologice) s-au păstrat doar denumirile căpătate de la meseriaşii iluminatului public şi intrate în argoul profesional.
Amândouă sunt corpuri de iluminat decorative, de înălţime mică, sub 1m., cu repartiţie directă, la care în poziţia normală de funcţionare cel puţin 90% din fluxul luminos este emis în emisfera inferioară, către suprafaţa ce trebuie scoasă din întuneric. Erau utilizate la realizarea unui iluminat ambiental, ornamental-decorativ, care să marcheze-delimiteze spaţiile pietonale din parcuri şi grădini sau care să pună în valoare diverse amenajări peisagistice (peluze, pergole, pâlcuri de arbori şi arbuşti…), monumente, fântâni…
Sursele de lumină (becuri cu filament incandescent sau cu vapori de mercur) sunt ascunse privirii directe de reflectoare emailate, adică de sisteme optice a căror suprafaţă reflectantă este constituită din unul sau mai multe straturi de email, de regulă alb, depuse direct la interiorul corpului metalic.
Piticul
Nu înţeleg nicicum de ce i s-a spus „Pitic”. În fond toate corpurile de iluminat din aceeaşi clasă de folosinţă cu cel despre care vorbim sunt „pitice”. Cred că se putea găsi o variantă mai sugestivă, mai apropiată de aspectul acestuia. Şi acum, vorba unor consăteni, „ce să făcem”? Păi „ce să făcem”. Dacă aşa s-a primit, aşa să rămână!
În configuraţie standard „Piticul” folosea ca sursă de lumină trei becuri cu filament incandescent, de câte 100 W fiecare, dispuse la 120° în jurul tijei de susţinere, ascunse sub un reflector metalic emailat de forma unei calote sferice. Se asigura astfel o distribuţie simetrică a fluxului luminos. Forţând puţin imaginaţia, semăna cu o ciupercă!!
A apărut în peisajul bucureştean după 1959 odată cu edificarea unor construcţii importante a căror imagine este lipită de oraş ca marca de scrisoare. Viaţa i-a fost lungă. După mai bine de 20 de ani încă se mai aprindea pe ici-pe colo.
Să vedem corpul de iluminat tip „Pitic” în câteva fotografii de epocă, împreună cu edificiile care l-au consacrat!
Sala Palatului
Complexul cunoscut sub acest nume (centru de conferinţe, spaţii expoziţionale, sală multifuncţională pentru manifestări publice, evenimente culturale – concerte, spectacole, film…) a fost construit după proiectul întocmit de un colecctiv format din arhitecţii Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Şerban şi inginerii Alexandru Cişmigiu, Dragoş Badea, Alexandru Băilescu, Ion Necşulea, în doar 15 luni, între 1 ianuarie 1959 şi 1 aprilie 1960. Performanţa a fost dedicată celui de Al III-lea Congres al P.M.R. (Partidul Muncitoresc Român), pe care l-a găzduit timp de 6 (şase !!!) zile în perioada 20 – 25 iunie 1960.
De atunci, până în 1989, toate congresele partidului s-au desfăşurat la Sala Palatului, inclusiv cel de al IV-lea în cadrul căruia P.M.R. a devenit P.C.R. (Partidul Comunist Român) şi Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al acestuia.
La punerea în valoare a spaţiilor verzi înconjurătoare au contribuit şi „Piticii”.
Fotografia nocturnă ilustrează cum nu se poate mai bine virtuţile luminotehnice ale acestui corp de iluminat: repartiţie directă şi distribuţie simetrică a fluxului luminos.
    
Mausoleul din Parcul Libertăţii
Construit în perioada 1959 – 1963 după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” a fost necropola celor mai importanţi fruntaşi ai partidului, ai mişcării socialist-comuniste din România.
Este amplasat pe platoul dinspre Şoseaua Şerban Vodă al Dealului Filaretului care domină Parcul Carol (în epocă Parcul Libertăţii), acolo unde se afla Palatul Artelor, devenit mai târziu Muzeul Militar.
A fost inaugurat la data de 30 decembrie 1963.
O vreme, „Piticii” au luminat drumul eroilor spre locul, indecent de luxos, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.
  
Circul de Stat
Răspunzând interesului pe care publicul bucureştean îl manifesta (şi nu de ieri-de azi) pentru saltimbanci, pehlivani, măscărici, scamatori, iluzionişti, acrobaţi şi dresori, adică pentru spectacolul de circ, autorităţile vremii au decis în 1954 înfiinţarea Circului de Stat. A funcţionat câţiva ani în localul fostului Circ Krateyl, pe Maidanul Primăriei, acolo unde în prezent se află teatrul Naţional.
Circul de Stat (actualul Circ Metropolitan Bucureşti) a fost construit în perioada 1958 – 1961 după un proiect îndrăzneţ întocmit de colectivul format din arhitecţii Nicolae Porumbescu, Sully Bercovici, Nicolae Pruncu, Constantin Rulea şi inginerii Adrian Lupescu, Nicolae Ardare, Vladimir Vasilache.
Face parte dintr-un ansamblu urbanistic cuprins între Şoseaua Ştefan cel Mare şi Bulevardul Lacul Tei, la Tonola, pe locul fabricii de cărămidă înfiinţată în 1865 de Max Tonola.
Inaugurarea Circului de Stat a avul loc în 1961. Tot atunci, pe cele 26 ha ale Gropii Tonola, rămasă după extragerea argilei necesare fabricii, s-a amenajat (arhitect Victor Donose) Parcul Circului care îmbrăţişează „Lacul cu izvoare naturale” şi cu maluri luxuriant conturate de lotuşi.
Peluzele largi şi aleile care converg spre lac sau îi dau ocol au fost frumos marcate pe timpul nopţii de lumina răspândită tot de „Pitici”.
      
Corpul de iluminat tip „Pitic” cu al său aspect banal, cam ciudăţel, nu a rupt gura târgului. L-au impus însă, fără tăgadă, simplitatea, parametrii luminotehnici şi eficienţa. Ani mulţi „Piticul” şi-a făcut datoria.
Lebăda
Corpul de iluminat tip „Lebădă” face parte din categoria lămpilor instalate la nivelul solului sau la înălţime mică (max. 700 – 800 mm.) utilizate la realizarea iluminatului ornamental – decorativ.
Denumirea, de acestă dată mai potrivită, a fost inspirată de profilul elegant unduit asemănător cu cel al gâtului de lebădă. Ce ţi-e şi cu imaginaţia celor care risipesc întunericul!
A intrat în constelaţia de lumini a Bucureştilor după 1960, pentru început în zonele verzi din Nordul oraşului, dacă nu cumva a fost creat special pentru asta. Nu ştiu! Mai elaborat şi mai complex, deci mai scump, a fost utilizat cu zgârcenie, numai în preajma unor obiective importante. Apoi încet – încet a ajuns pe litoral sau prin locuri mai lumeşti.
Prescripţiile tehnice din 1973 îl prezentau şi se ocupau de el, semn că se mai afla încă la datorie.
Varianta standard a „Lebedei” era echipată cu o sursă de lumină compusă din două becuri cu filament incandescent de cîte 100 W fiecare. În timp, nişte „meşterici” au experimentat înlocuirea lor şi au folosit unul sau două becuri cu vapori de mercur de înaltă presiune (80 – 125 W), sarcină deloc uşoară. Îi încurcau accesoriile fără de care acestea nu „făceau lumină”.
N-au reuşit să le ascundă, nu le-au ajuns imaginaţia şi priceperea. Soluţia propusă era primitivă. Au atârnat o cutiuţă de gâtul „Lebedei”. Adevăraţii profesionişti au respins-o elegant, dar ferm şi astfel nu a fost generalizată.
Reflectorul metalic emailat masca sursa de lumină protejând-o împotriva intemperiilor. Avea două compartimente separate: unul destinat accesoriilor (armăturilor) de fixare – racordare a cablurilor şi unul pentru sistemul optic, prevăzut cu o grilă din sârmă care asigura protecţia sursei de lumină la eventuale acţiuni mecanice. Construcţia corpului de iluminat (forma reflectorului, amplasarea laterală a suportului…) asigura repartiţia directă şi distribuţia asimetrică a fluxului luminos.
Fotografia înfăţişează „Lebăda” originală, aşa cum a fost ea proiectată şi fabricată la Electrobanat Timişoara. Au existat şi alte variante constructive adaptate posibilităţilor tehnologice ale unor producători care au preluat fabricarea corpului de iluminat de la Electrobanat.
Să-i urmărim zborul şi folosind fotografii vechi, să vedem pe unde a poposit!
Pavilionul A al Centrului Expoziţional de la Piaţa Scânteii
A fost construit în perioada 1960 – 1962, pe locul tribunelor fostului Hipodrom Băneasa după proiectul elaborat de un colectiv format din arhitecţii Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton şi inginerul Dan Mateescu.
Inaugurarea a avut loc la data de 27 aprilie 1962 cu ocazia sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naţionale dedicate finalizării procesului de Colectivizare a Agriculturii în România. La şedinţa aniversară au participat 11.000 de ţărani colectivişti.
În jurul pavilionului, devenit Pavilionul Central, s-a dezvoltat apoi Centrul Expoziţional care în 1964 a găzduit prima ediţia a Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale (EREN).
  
Astăzi, întregul complex, transformat într-o prosperă întreprindere capitalistă, a devenit Centrul Expoziţional Romexpo.
Pentru că se afla în zonă, „Lebăda” s-a abătut şi prin preajma Terminalului I.T.B. din Piaţa Scânteii.
Fântâna Mioriţa
Cunoscuta fântână arteziană de la intrarea dinspre nord a oraşului a fost realizată cu ocazia sărbătorii „Luna Bucureştilor” desfăşurate la cumpănă de anotimpuri, „când înfloresc trandafirii şi toate florile parcurilor îşi trimit mireasma către înaltul cerului”, între 9 mai şi 9 iunie 1936.
Monumentul amplasat în piaţeta din faţa Vilei Minovici a fost construit din granit de Dobrogea după planurile arhitectului Octav Doicescu. Frizele laterale din mozaic alb şi negru, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu, ilustrează scene din balada Mioriţa.
 
Corpurile de iluminat tip „Lebădă” au fost instalate la Fântâna Mioriţa înainte de (sau în) 1967.
   
Din păcate, iluminatul astfel realizat nu punea în valoare opera de artă. Utilizarea unei lămpi cu repartiţie directă şi distribuţie asimetrică a fluxului de lumină, orientate spre carosabil, slujea altei misiuni. A fost doar un iluminat de semnalizare menit să atragă atenţia, o dată în plus, şoferilor înfierbântaţi care, mai ales pe timp de noapte, se scăldau cu autoturism cu tot în apa răcoroasă a fântânii.
După vizita în România a generalului Charles de Gaulle, preşedintele Franţei (14 – 18 mai 1968), „Lebedele” au fost supuse unei neinspirate acţiuni de modernizare. Ce-a ieşit a fost de Doamne fereşte!
 
Scăpată din Bucureşti, unde oamenii nu-i dădeau pace, graţioasa pasăre a luminii s-a îndreptat şi spre alte zări.
A ajuns la ţărmul mării pe terasa unui restaurant.
A poposit şi la munte, sub Cetatea Poienari, pe platoul din faţa Centralei Hidroelectrice (CHE) Vidraru (Arefu – Căpăţâneni).
 
Suceava a găzduit-o şi a ocrotit-o mulţi ani.
„Piticul” şi „Lebăda” au marcat începutul preocupărilor pentru iluminatul ambiental, ornamental-decorativ, realizat cu lămpi de talie mică, instalate la sol sau la înălţimea maximă de 700-800 mm. Şi ca orice început, a purtat cu el o doză de stângăcie, dar şi de romantism.
Specialiştii lucrau cu plăcere, învăţau şi se perfecţionau din mers, cu gândul de a face oraşele mai frumoase, mai primitoare şi viaţa oamenilor mai suportabilă. Realităţile de atunci sunt astăzi doar nostalgii (musai comuniste!).
Nu prea chipeş, dar cu caracteristici remarcabile, folosit cu dibăcie „Piticul” şi-a îndeplinit menirea.
„Lebăda” a avut o soartă tristă, nefericită, deşi putea face minuni.
Post Scriptum
 
Despre corpul de iluminat din fotografie nu ştiu nimic şi nu l-am văzut niciodată. Fabricantul l-a botezat, cam încifrat, „tip PIP-1”. Foloseşte ca sursă de lumină un bec cu filament incandescent de 100 W. Este echipat cu dispersor/difuzor şi parcă-i o lampă de birou.
Îl menţionez doar pentru a nu uita de existenţa lui. Până vom afla mai multe detalii se botează „corp de iluminat tip Lampă de birou”. Am zis!
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
scris de C. D. Mocanu
Precuvântare
Citeam deunăzi dis-de-dimineaţă, când mintea e mai vioaie şi mai limpede, citeam zic postarea prietenului C.V. (alias HM) intitulată „Un obiectiv ratat al societăţii civile”. Terminând de parcurs textul, în încercarea de a desluşi subtextul, am rămas cu privirea aţintită pe ecran. Titlul unui articol apărut în „Informaţia Bucureştiului” din 26 martie 1988, folosit de prietenul meu ca adjuvant, mi-a atras imediat atenţia.
Astăzi „participarea cetăţenească” la înfrumuseţarea oraşului este o ofensă de neacceptat. Primăria ce face? Pentru ce plătim taxe şi impozite? Să se ocupe!
În anii ʼ80 cetăţenii aflaţi în „câmpul muncii”, elevii şi studenţii înfrumuseţau oraşul în cadrul acţiunilor de muncă voluntar-patriotică, mânaţi dindărăt de către activiştii de partid (Partidul Comunist Român).
Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Şi pentru asta dau acum mărturie.
◦◦○◦◦
Povestea, istorisită în corespondenţa pe care o port cu prietenul meu G.B., relatează fapte petrecute şi trăite de noi prin anii ʼ60. Am copilărit şi am crescut împreună ca parte a cohortei de copii care stăpânea mahalaua Vitanului între Biserica Înălţarea Domnului – Târcă şi Dosul Morii până la podul peste Dâmboviţa. Am fost vecini, am fost colegi de grupă la Grădiniţa nr. 41, am fost o perioadă colegi de şcoală generală, am fost parteneri de multe „năzdrăvănii” şi… am rămas prieteni.
Urmându-ne destinul am apucat fiecare drumul spre rosturile lui. Eu m-am mutat, tot în Vitan, pe strada Laboratorului, ne-am văzut de şcoală, el a plecat la Focşani şi când vremurile au îngăduit s-a stabilit, urmându-şi copiii, departe de România. Nu mai ştiam nimic unul despre celălalt. Ne-am regăsit după mulţi ani… pe internet:
4 martie 2020, G.B.-comentariu
„Bună ziua d-le C.D. Mocanu şi felicitări pentru acest articol precum şi pentru tot ce publicaţi la Simply Bucharest! Întâmplator am găsit pe internet acest articol cautând relatări despre biserica Târcă si preotul Haralambie (de pe str. Gălbinaşi). Este biserica din cartierul în care m-am născut si am copilarit (Vitan). Citind articolele dvs. am retrăit întreaga mea copilărie! Am locuit pe intrarea Fanteziei (fostă Fusului) şi am avut o copilărie fericită în cartierul Vitan alături de Jenică Petrescu, Petrişor Milas, fraţii gemeni Omăt (Paul şi Nicuşor), Nelu Meleacă, Costică “Roşu”, Costică “Bulgaru” şi alţii.
Numele meu este G.B. şi am 66 ani (pensionar). Am o mare rugăminte: unde aţi locuit în copilărie? Spuneţi că aţi fost vecin cu preotul Haralambie.
Amintirile năvălesc: şcoala Târcă (84) unde am făcut un an de grădinită si primii ani de şcoala elementară apoi noua şcoală 87, stadionul Olimpia (o mană cerească pentru noi unde băteam mingea de fotbal toată ziua mai ales pe terenul de antrenament al lui “Zarzavat”, derdeluşul de pe strada Niţa Elinescu, jocurile: cu ţurca, cal de prinţ şi de împarat, lapte gros, de-a v-ați ascunselea în tufele din rigola de pe mijlocul căii Vitan şi multe altele. În fiecare zi ajungeam în casă seara târziu frânt de oboseală!”
Îndată i-am trimis o fotografie de la grădiniţă.
4 martie 2020, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Ia vezi George, îl recunoști de Dan Constantin Mocanu? E pe lângă tine!
Să auzim de bine!”
4 martie 2020, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Poza este o surpriză extraordinară pentru mine! Mulţumesc! Eu nu am această poză.
Deci tu ar trebui să fii băiatul de lângă doamna Karamel (parca asa se numea educatoarea noastră!?) (Nu! Se numea Carabela; Maria Carabela.)
Dacă este aşa (memoria nu mă mai ajută, au trecut 60 de ani!) tu trebuie să fii Dan care locuia în colţul străzii Fanteziei cu Vitan!”
Fără vreun comentariu personal voi lăsa cititorilor bucuria de a descoperi în corespondenţa mea cu George imaginea mai puţin, spre deloc, cunoscută a Vitanului şi mai ales felul în care locuitorii lui, oameni simpli, nişte mahalagii, găseau de cuviinţă, cu ajutorul autorităţilor, să-l înfrumuseţeze.
7 aprilie 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Şi pentru că tot vorbirăm despre grădinari, cred că este momentul să-l evocăm şi pe Tudor/Toader/Theodor Prahoveanu zis Pătrunjel. Acesta era proprietarul terenului pe care în copilăria noastră se afla Sera (Vitan 154 – 158) cu toate plantaţiile ei, din Vitan la vale până la limita străzii Drumeţului şi din Niţă Elinescu până pe la jumătatea stadionului Olimpia (Vitan 172 – 204). Avea domiciliul pe Vitan 154 la intersecţia cu Niţă Elinescu, într-o casă mare, foarte solidă, cam neîngrijită, cu calcanul spre Niţă Elinescu şi cu un pridvor lung cât toată faţada închis cu geamlâc. După ce i-au confiscat averea a continuat să locuiască acolo împreună cu una dintre fiicele lui, Leana luʼ Pătrunjel. Au fost evacuaţi când s-a înfiinţat Direcţia Spaţii Verzi din Primăria Raionului Tudor Vladimirescu. Casa a fost renovată găzduind numita direcţie. Ceva mai târziu a fost extinsă cu un corp nou. Ambele există şi acum. După deranjul din ʼ89 urmaşii lui Pătrunjel, o fiică (foarte bătrână), şi o nepoată de frate, au revendicat terenul. Au obţinut numai partea ocupată de stadion.” Au vândut-o Ministerului Tineretului şi Sportului cu o sumă supraevaluată. Afacerea a făcut obiectul unui scandal de presă, dar a rămas ca la început. Cei care au acceptat preţul şi-au luat partea şi gata! Toată lumea mulţumită!
23 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Noroc George,
Ceea ce noi numeam generic „Seră” este acum o paragină. Nu se mai întâmplă nimic din ce se întâmpla acolo în copilăria noastră. Întregul complex aparţine unei companii în care Primăria Sectorului 3 este acţionar majoritar: SC Administrarea Domeniului Public Bucureşti-ADPB SA.
Cele patru corpuri de seră semiîngropate, de câte 30 – 40m. lungime fiecare, sunt lăsate de izbelişte. În ele se produceau cu miile răsaduri de flori (petunii, salvia, panseluţe, zambile, gura leului, părăluţe, gerarium, primule, cinerarium, crăiţe … câte altele) care înnobilau parcurile şi spaţiile verzi din Raionul Tudor Vladimirescu/Sectorul 4/Sectorul 3.
Din Dudeşti până la Moară, Vitanul era însoţit pe ambele părţi de copaci frumoşi plantaţi la marginea trotuarelor. Teii şi platanii de pe Calea Vitan (Dudeşti – Mihai Bravu) fuseseră aşezaţi acolo spre sfârşitul anilor ʼ30. Pe Şoseaua Vitan (Mihai Bravu – Moară) s-au plantat după 1948 numai arţari
(Acer platanoides) Fructele lor uscate având două seminţe protejate de un înveliş prelungit sub forma unor aripioare unite în unghi obtuz făceau, cu zborul lor rotit elegant, deliciul întrecerilor care se stârneau între copii. O parte dintre copacii în care ne căţăram cu dexteritate au supravieţuit până azi deşi nu-i mai îngrijeşte nimeni aşa cum se întâmpla atunci. Până ajungeau la maturitate, anual li se fasona coroana. Apoi erau toaletaţi la intervale mai mari. Cei de la Spaţii Verzi care făceau asta aveau la dispoziţie doar scara alonjabilă, fierăstrăul de mână şi foarfeca, dar rezultatul era uimitor.
Când s-au asfaltat trotuarele, în jurul copacilor au fost lăsate ochiuri rectangulare de pământ, ceva mai mult de un metru pătrat, frumos delimitate cu borduri înguste din beton. Îngrijirea acestora revenea gospodăriilor în dreptul cărora se găseau copacii. Toţi locuitorii, fără excepţie, o făceau cu mare bucurie stimulaţi şi de o găselniţă inteligentă născocită de administraţia locală. Ani la rând, până spre începutul anilor ʼ70, primăria a pus gratuit la dispoziţie răsadurile de flori (panseluţe, petunii şi gura leului) urmând ca noi să le plantăm şi să le îngrijim. Într-o duminică dinainte stabilită, stăruitor anunţată, treceau cu camionul pe la fiecare copac şi lăsau la baza lui răsadurile. Restul lucrării o desăvârşeau gospodarii Vitanului. Pe lângă suflet puneau şi ei câte ceva de prin curţile proprii, aşa mai special, ca să arate bine. În mahalaua scăldată de „ninsoarea înfloritelor grădini” mărginită de lunca Dâmboviţei prefăcută „în nesfârşite straturi” de legume, verdeţuri şi flori fantezia şi priceperea erau la ele acasă.
În cazul meu, ultima sarcină a zilei trebuia săvârşită pe înserat când se mai ostoia soarele. Scoteam furtunul, spălam şi răcoream asfaltul trotuarului, udam florile din jurul celor doi arţari din faţa curţii şi numai după aia eram liber să-mi fac de cap.
Pentru că între Bujavercă şi Moară, Vitanul avea o lăţime mare (câte două benzi pe sens şi tot mai rămâneau vreo trei metri), prin 1959 – 1960 cei de la spaţii verzi au separat sensurile de mers şi au amenajat pe toată lungimea peluze înierbate delimitate cu borduri din bazalt, plantate pe două rânduri cu trandafiri roşii, de grădină, din cei care înfloresc abundent, protejate de jur-împrejur cu gard viu din lemn câinesc. În fiecare an tundeau trandafirii, coseau iarba şi fasonau gardul viu. Nimeni nu îndrăznea să smintească măcar un fir de iarbă. Nici noi copiii care ne mai făceam de lucru pe acolo. Din primăvară până-n toamnă Şoseaua Vitan era o grădină.
Toată suprafaţa aia de 10 – 15 ha. care ţinea, pe din dosul caselor, din Vitan până în Drumeagului şi din Niţă Elinescu până în Stadionul Olimpia, acolo unde erau plantaţia de trandafiri şi pepiniera de arbori şi arbuşti (thuya, buxus, lemn câinesc, forsythia …., castan, tei, arţar, catalpa, plop ….), este acum pârloagă.
Risc o predicţie şi spun că se pregăteşte locul pentru un complex rezidenţial sau un mare centru comercial. Primarul milionar Robert Negoiţă este mare meşter la astfel de manevre. După aceeaşi reţetă a mai construit, pe persoană fizică, fără unele avize şi aprobări, un cartier în zona gropii de gunoi de la Glina, lângă „Fabrica de făină proteică PROTAN” (Ecarisajul sau Hingheria, cum îi spuneam noi) ! A vândut locuinţe în iadul mirosurilor tari şi apoi, cu obrăznicie, a solicitat mutarea fabricii!
În prima curte pe stânga de pe Niţă Elinescu locuia Sifonarul cu familia lui, nevasta şi un băiat (cam beţiv!). Era pipernicit, bătrân, părul alb şi se ocupa cu umplerea sifoanelor. Le transporta cu o cotigă trasă de un cal mic şi slab, îi plângeai de milă. Curtea era foarte îngustă. Aveau o bojdeucă prăpădită în capătul dinspre vale, ascunsă de un pom şi de o boltă de viţă (vezi cele două poze cu Niţă Elinescu pe care ţi le-am trimis). Spre Vitan, lipit de casa lui Pătrunjel, se afla un adăpost improvizat pentru cal şi da, un bordei săpat în pământ. Acolo ţinea sifoanele la rece. Îţi aminteşti o grămadă de detalii! Bravo!
Sănătate şi noroc!”
27 mai 2021, e-mail de la G.B. către C.D.M.
„Salutare,
Foarte frumoasă, detaliată și plină de culoare prezentarea ta legată de “Sera” copilăriei noastre!
Mi-am reamintit copacii (arțari) de pe Vitan în care ne cățăram, semințele lor deosebit de apreciate de noi (le ziceam “helicoptere”). Am folosit Street view și am văzut cam cum arată acum Vitanul. Într-adevăr arțarii există și acum (bătrâni și cu coroana neîngrijită), blocurile sunt pâna în trotuar, spațiul verde din mijlocul șoselei a nu mai este (ce frumos era! – ne jucam de-a v-ați ascunselea folosind gardul viu și trandafirii pentru a ne ascunde iar cel care număra stătea între cei doi stâlpi de electricitate din capătul străzii Fanteziei, fostă Fusului, cu fața la gardul curții tale). Vitanul este acum asfalt, blocuri, mașini, kitsch arhitectonic și stradal. Jalnic. Ce noroc că imaginea Vitanului copilăriei noastre nu poate nimeni să ne-o șteargă din memorie!
Cu bine!”
27 mai 2021, e-mail de la C.D.M. către G.B.
„Noroc George,
Pentru tinerii „frumoşi şi liberi” noi doi suntem nişte nostalgici comunişti. În mintea ăstora mahalaua bucureşteană a fost doar mizerie, cocioabe, maidane, analfabeţi, noroi, praf, ţigani, crime, violuri, hoţi, jeg încăierări … şi altele asemenea. Este unul dintre motivele care m-au împins să scotocesc în istorie şi să descriu, după puterile mele, mahalaua copilăriei şi adolescenţei noastre, atât de bine cunoscută de noi. Din nefericire, tinerii lipsiţi de complexe, adică de educaţie, şi care sunt convinşi că lumea a început cu ei, nu citesc, iar atunci când o fac nu înţeleg nimic pentru că sunt analfabeţi, dar ei nu ştiu, nu au auzit de analfabetismul funcţional. Aşa ne îngropăm singuri istoria şi ne tăiem rădăcinile. Ne vom usca!
Uite, chiar acum când îmi vărs năduful, în salcâmii din curtea mea a început să cânte cucul. Frumoasă alinare, nu?
Sănătate şi noroc!”
Asta-i tot!
Post Scriptum
Primăvara, gospodarii Vitanului îşi reparau gardurile şi la fiecare doi ani le vopseau.
Vara măturau trotuarul din dreptul casei iar seara puneau furtunul la cişmea, îl spălau de praful depus peste zi şi ostoiau fierbinţeala asfaltului.
Toamna adunau frunzele căzute ale arţarilor şi le depozitau la baza copacilor sau le împrăştiau prin grădinile proprii folosindu-le astfel ca îngrăşământ natural.
Iarna, aceiaşi gospodari curăţau zăpada de pe trotuare. Nu o aruncau pe carosabil. O stivuiau îngrijit spre bordură şi în jurul copacilor. Degajau şi rigola pentru a permite scurgerea către canal a apei provenite din topirea nămeţilor.
Şi pentru toate astea nu le bătea nimeni în poartă ca să-i scoată la treabă. Erau deprinderi fireşti, transmise din tată-n fiu prin educaţie.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii