despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Jurnalul realităţii (XXXVIII) – Cum vă place?

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Aceştia sunt primarii unor capitale cam de acelaşi calibru cu Bucureştiul. De la stânga la dreapta: Zdenek Hrib – Praga, Gergely Karacsony – Budapesta, Matus Vallo – Bratislava şi Rafal Trzakowski – Varşovia.

Îmbrăcaţi corect, chiar elegant, atitudine destinsă, firească, în faţa aparatelor de fotografiat, îşi reprezintă cu cinste şi cu mândrie cetăţenii, oraşele şi ţările în numele cărora participă la o ceremonie oficială. Se respectă pe ei şi astfel îi respectă pe toţi ceilalţi.

Iată-l şi pe nefericitul primar general al nefericitului Bucureşti:

Parcă-i un pui de bogdaproste, un biet panacotar aflat la prima probă profesională reală, prins cu svastu-n caraiman şi expus public pentru ca cetăţenii urbei să-l ştie şi să-şi păzească parnosu.

Prim-solistul ansamblului de balet de la Primărie este chiar Nicuşor Dan, acest Nureev de Dâmboviţa care nu ezită să se prezinte în paşi de dans  până şi la festivităţile oficiale.

Bucureştenii şi-au pus speranţele de mai bine în acest personaj ciudat, străin de importanţa şi statutul funcţiei pe care o ocupă. Modul în care se îmbracă, ipostazele caraghioase în care este surprins cu ocazia apariţiilor publice sunt ofense aduse celor pe care îi reprezintă.

Alesul nu e în stare să se îngrijească şi să se respecte pe sine. Cum ar putea să-şi reverse prea plinul de grijă şi respect asupra celor care i-au aşezat pe cap o pălărie mult prea mare şi l-au făcut primaşul capitalei României?

Jurnalul realităţii (XXXVII) – Ca să fie clar!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

La alegerile locale din 27 octombrie 2020, dreapta, adică PNL şi Alianţa USR PLUS, a desemnat un candidat unic pentru demnitatea de primar general al Bucureştilor în persoana lui Nicuşor Dan, cel fără de partid, pe care l-au susţinut din răsputeri făcându-i campanie cu tot ce presupune această întreprindere.

Unul dintre binefacătorii cointeresaţi ai lui Nicuşor Dan (căci nimic nu e gratis, mai ales în politică), Alianţa USR PLUS, a difuzat prin toate mijloacele, în numele dumisale, mesaje mincinoase, greu de crezut, care ţinteau o problemă reală, gravă, imposibil de rezolvat de pe o zi pe alta:

În timpul campaniei electorale candidatul născut în laboratoarele ocultei politice şi aruncat la înaintare nu a protestat, nu a dezminţit, nu s-a delimitat de mincunile partenerilor săi. A consimţit tacit. Le-a lăsat să circule pentru că potenţialul mobilizator al acestora lucra în favoarea lui. L-a auzit cineva spunând ca Spiridon Necşulescu?:

„- Iubiţi alegători! Eu nu sunt orator şi nu vreau să siluiesc cu vorbe meşteşugite voinţa dumneavoastră. De aceea, n-am să vă spun decât două cuvinte. Şi aceste două cuvinte sunt: Vă rog să nu mă votaţi! Vă rog să … nu… mă… vo-taţi!”

A câştigat apoi alegerile… şi cu aceste mesaje.

Referindu-se la „termie”, primaşul Bucureştilor afirmă într-o ieşire publică: „Noi nu putem să facem mai mult decât am spus că vom face în campania electorală”. Observaţi! „Noi nu putem” şi „noi am spus că vom face”, adică domnia sa împreună cu Alianţa USR PLUS. Aferim! Să faceţi doar ce-aţi spus: „Vă promitem apă caldă” şi „Imaginează-ţi ziua de luni, 28. A câştigat Nicuşor Dan. Vei putea să faci duş.” Nimic mai mult!

Acum, când a venit vremea faptelor pentru că beleaua e cât… trei sferturi din Bucureştiul rămas fără căldură şi apă caldă, smeritul primar general dă din colţ în colţ şi nu ştie de unde să apuce rezolvarea chestiunii. A descoperit termia fără să ştie că nu e totuna cu termoficarea, numără găurile din „ţave” şi ne explică cum devine cazul cu apa de adaos ca şi cum aceasta e răul cuibărit în conductele sistemului de termoficare din cauza căruia sistemul nu este ţinut stabil la parametrii normali de funcţionare. Forţat de realitatea scandaloasă cu care se confruntă entuziaştii lui alegători, Nicuşor Dan, cel cu gândul drept şi cuvios, înghite fără cogârţuri minciunile servite de diverşi „prieteni” şi le răspândeşte pentru a-şi susţine  bâjbâiala.

După o întrevedere cu discretul ministru al economiei Virgil Popescu, cei doi interlocutori au avut o întâlnire comună cu presa în cadrul căreia, sub privirea aprobatoare a primarului general, mai marele economiei româneşti a declarat:

„Weekend-ul trecut (în noaptea de vineri, 4 decembrie 2020 spre sâmbătă 5 decembrie 2020) a avut loc o avarie la CET Sud, din cauza pierderilor mari de pe reţea, care trebuie compensate cu cantităţi crescute de apă de adaos. Mai exact o pompă a fost supraturată (funcţionează din anii ʼ60), s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit. Pompa a fost reparată şi a fost pusă înapoi în două zile şi este în curs de încărcare spre capacitatea maximă, apa e la 75 de grade şi este posibil ca până luni totul să revină la normal la CET Sud.”

Este o minciună grosolană şi o aberaţie tehnică. Într-un comunicat dat publicităţii luni, 7 decembrie 2020, Electrocentrale Bucureşti (ELCEN) ne oferă o primă dovadă:

„Încă din noaptea de vineri spre sâmbătă, manevrele executate la CET Bucureşti Sud au permis revenirea la 75% din valoarea parametrilor de funcţionare, iar restul problemelor au fost remediate progresiv în cursul zilelor de sâmbătă, duminică şi luni. În acest moment, avaria este soluţionată, iar CET Bucureşti Sud revine în această seară la parametrii de temperatură optimi, astfel încât cetăţenii care au fost afectaţi de această avarie vor avea apă caldă şi căldură.”

Au trecut cinci zile de când centrala a revenit la o funcţionare normală şi bucureştenii tânjesc încă după un calorifer cald şi un duş reconfortant, izbăvitor de jeg şi mirosuri. Au folosit avaria de la Bucureşti Sud pentru a abate atenţia publică de la neştiinţa şi neputinţa lor şi pentru a reduce un pic presiunea care-l apasă pe abulicul nostru primar general.

Şi acum să recurgem la meserie:

• Într-o termocentrală circuitul apei de adaos este separat de circuitul agentului termic livrat în reţeaua municipală de termoficare.

• Toate circuitele termice şi hidraulice importante din centrală sunt deservite de mai multe pompe acţionate cu motoare elecctrice, unele în funcţiune, altele în rezervă, şi de cel puţin o turbopompă de rezervă acţionată cu turbină termică sau hidraulică. Altfel spus, niciunul dintre circuite nu se indisponibilizează până ce se repară o pompă defectă aşa cum ne abureşte ministrul economiei: „Pompa a fost reparată şi a fost pusă înapoi în două zile şi este în curs de încărcare spre capacitatea maximă.” Prin câteva manevre personalul de serviciu pune în funcţiune una dintre pompele de rezervă şi circuitele respective revin în timp scurt la parametrii normali de funcţionare, aşa cum bine precizează ELCEN: „Încă din noaptea de vineri spre sâmbătă, manevrele executate la CET Bucureşti Sud au permis revenirea la 75% din valoarea parametrilor de funcţionare.” Faptul că nu s-a revenit la regimul normal de funcţionare dovedeşte că avaria s-a produs în altă zonă, fără legătură cu pompa de circulaţie.

• Nicio pompă nu se supraturează aşa cum spune Virgil Popescu, cel rar vorbitor: „Mai exact o pompă a fost supraturată”. Ambalarea, căci aşa se cheamă fenomenul, este propriu elementului de acţionare al acesteia (motor electric, turbină…), nu se produce atunci când pompa lucrează în regim de suprasarcină („… a avut loc o avarie la CET Sud, din cauza pierderilor mari de pe reţea, care trebuie compensate cu cantităţi crescute de apă de adaos.”)  şi pentru prevenirea lui există sisteme de protecţie.

• Nu poate exista vreo legătură între o ipotetică ambalare şi un scurtcircuit care să scoată din funcţiune toată staţia electrică de servicii interne 6 kV (o pompă a fost supraturată, s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit.”). Regimul de ambalare, nelichidat la timp, poate produce avarii mecanice care afectează pompa şi/sau elementul ei de antrenare. Să admitem că acestea au ca efect distrugerea  unor părți din circuitului electric al motorului producând un scurtcircuit. Acest regim anormal este lichidat selectiv de sistemele de protecţie fără să afecteze în totalitate sursa de alimentare – staţia electrică de servicii interne („… s-a produs un scurtcircuit, iar staţia de 6 kV s-a oprit.”).

Şi raţionamentul tehnic poate continua riscând să devină plictisitor. În concluzie:

• Nu există nicio legătură între volumul apei de adaos şi avaria de la CET Bucureşti Sud.

• Avaria a fost de natură electrică, a indisponibilizat pentru trei zile o staţie de servicii interne 6 kV şi a condus, foarte probabil, la scoaterea din funcţiune a unuia sau mai multor cazane de apă fiebinte (CAF).

• După revenirea la o funcţionare normală a centralei, situaţia din reţeaua municipală de termoficare nu s-a ameliorat. Cauzele sunt în ograda lui Nicuşor Dan şi nu ţin doar de starea tehnică precară a reţelei de conducte.

• Primaşul Bucureştilor a preluat povestea apei de adaos şi o foloseşte atunci când se tânguieşte cât de nasol este cu „termia” pentru a-şi justifica nevolnicia. Zice domnia sa:

„În această săptămână, începând cu sâmbătă dimineaţa, când a început să se resimtă avaria de la CET Sud şi până la acest moment a fost o situaţie excepţională în Bucureşti. Această situaţie excepţională este în curs de a fi remediată, în sensul că CET Sud a început prin a da căldura la 50 de grade, a ajuns la 75 de grade în momentul ăsta şi sperăm, în câteva zile să ajungem la 85. Nu se poate 90, pentru că trebuie să introducem apa de adaos de care s-a vorbit.”

Bate câmpii! Până acum singura sa acţiune concretă este să-i încurajeze pe bucureşteni că la vară o să fie cald.

• Reabilitarea sistemului de termoficare (reţea şi puncte termice) este o lucrare imperios necesară, dificilă, complexă, de mari dimensiuni, care necesită un efort susţinut, distribuit pe mai mulţi ani decât un mandat de primar general. Concentrarea resurselor financiare, materiale şi umane este o lucrare în sine care trebuie să fie cu un pas înaintea celei pe care o susţine.

• O astfel de ispravă este doar la îndemâna unor specialişti serioşi, bărbaţi hotărâţi, cu toate cele necesare în dotare, selecţionaţi numai pe criterii profesionale, feriţi de interesele personale sau de partid ale detestabililor politicieni dâmboviţeni.

Este capabil de aşa ceva molâul nostru primar general? După cum s-a mişcat până acum, se pare că nu. Poate ne face o surpriză şi se trezeşte din pumni!

P.S. Ministrul economiei, Virgil Popescu, este absolvent al Liceului Industrial Energetic Drobeta Turnu Severin şi al Facultăţii de Automatică din Institutul Politehnic Bucureşti. Asta nu înseamnă că este energetician sau inginer. A rămas doar absolvent.

Niţică istorie – Déjà vu

scris de C. D. Mocanu

Prin 2002 problema apei calde şi a căldurii furnizate bucureştenilor de către RADET începuse, pe bună dreptate, să se încălzească. Regia şi Ioan Gheorghe Dabela, directorul ei de atunci, erau obiect de bumbăceală şi încasau din toate poziţiile.

Vâlvătaia dezbaterilor publice era înteţită cu meşteşug de un tânăr hotărât şi vehement, prezent seară de seară pe ecranele televizoarelor. Nega, refuza şi contesta, nu admira, nu aproba şi nu încuraja nimic, ştia tot şi avea soluţii pentru toate. Părea un apostol al termoficării. Cei care mai citiseră câte ceva şi aveau şi un pic de experienţă în ale vieţii au înţeles repede că bate câmpii. Fără să cunoască măruntaiele domeniului, împletea elemente reale cu fanteziile dumisale, dar avea priză la mulţi bucureşteni.

Omul apăruse ca o cometă din hăul organizaţiilor, asociaţiilor, federaţiilor de asociaţii care la acea vreme se ocupau de orice. Absolvise în 1993 Facultatea  de Electronică şi Telecomunicaţii, specializarea telecomunicaţii, din cadrul U.P.B. De atunci şi până în 2001 lucrase ca inginer proiectant la S.C. Electromagnetica S.A. Adică fusese şef peste o masă de lucru şi peste o foaie de hârtie. Astea erau toate argumentele care-i justificau priceperea într-o meserie fără vreo legătura cu telecomunicaţiile.

În vâltoarea evenimentelor, implicat într-o chestiune penală, directorul Dabela a fost demis. O minte diabolică a apăsat butoanele potrivite şi pe 23 ianuarie 2003 Consiliul General, dominat de P.S.D., îl numeşte director general interimar la RADET chiar pe cel care mânca zilnic termoficare pe pâine. Gherţoiul a înghiţit nada.

Nici nu s-a înscăunat bine şi a început să le explice bucureştenilor că el n-a zis ce-a zis înainte de numire, atunci când era liber profesionist, că altceva trebuiau să înţeleagă cei care-i sorbeau vorbele seară de seară la ore de maximă audienţă. A apărut apoi din ce în ce mai rar şi de fiecare dată se tânguia cât de nenorocit este sistemul pe care el ar vrea să-l conducă spre lumină şi progres, dar nu este lăsat. Ţi se rupea inima de suferinţa tânărului „Ştie Tot”.

Naivul nepriceput şi guraliv n-a făcut nicio scofală, s-a compromis, a fost înlăturat după 4 (patru) luni (19 mai 2003) şi a dispărut din viaţa publică. Nimeni n-a mai auzit de el. Măcar de-ar fi înţeles că a fost lucrat cu meşteşug şi ar fi învăţat ceva din schema care i s-a aplicat.

Au trecut câţiva ani. O altă cometă a apărut în viaţa publică bucureşteană şi tot din negura uniunilor, asociaţiilor, comisiilor, comitetelor, atoateştiutoare. Matematician valoros, laureat al Olimpiadei Internaţionale, studii, masterat şi doctorat la Paris, promitea o carieră de succes în domeniu. Institutul de Matematică al Academiei Române l-a primit ca pe o tânără speranţă a cercetării. Şi a rămas doar o speranţă timp de 18 (optsprezece) ani, din 1996 până în 2016. În ăst timp şi-a desăvârşit priceperea în arta conducerii. A fost şeful unui colectiv numeros format din masa de lucru şi foaia de hârtie.

După doar doi ani dedicaţi cercetării, în paralel cu munca ştiinţifică, a început să desfăşoare o intensă activitate civică transformată mai apoi în activitate politică. A ratat astfel ocazia de a lăsa matematicii o teoremă care să-i poarte numele. (Teorema lui Nicuşor! Uau!!)

Devenit peste noapte foarte priceput în urbanism, în protejarea patrimoniului şi în administraţie publică (le-o fi studiat la Facultatea de matematică?), s-a apucat cu râvnă şi scandal să salveze Bucureştiul şi România. Ca să faci caragaţă şi să le dai unora bastoane la cur nu-ţi trebuie vreo pricepere. E suficientă obrăznicia. Agresiv, cu un discurs poticnit, incoerent, s-a făcut remarcat şi susţinătorii s-au înmulţit. Câştigarea unor litigii în care s-a implicat cu pasiune i-au creat o oarecare notorietate.

A candidat ca independent pentru funcţia de primar general şi s-a clasat al treilea, a fost preşedintele fondator al unui partid pe care l-a abandonat pentru că alţii, cu mai multă vână, i-au luat faţa, a candidat din nou la cea mai înaltă demnitate din Primăria Bucureştiului şi a fost al doilea, a ajuns deputat în Parlamentul României şi n-a lăsat urme decât pe documentele de încasare a îndemnizaţiei lunare. Pentru un politician serios, vrednic de încredere, bilanţul este cam subţire. În schimb a obţinut numeroase distincţii decernate de sectorul ONG. Din eşec în eşec, din scandal în scandal, omul a rămas tânără speranţă, deşi a ajuns la vârsta de 51 de ani.

Sorocul unor noi alegeri locale şi parlamentare se apropia. Cel care se străduia zgomotos să salveze Bucureştiul şi România încurca socotelile unor partide încleştate într-o bătaie fără reguli pentru putere şi bani. Prin subteranele politicii dâmboviţene nişte edecuri hârşite în toate relele au hotărât să şi-l facă aliat. Un partid l-a luat de suflet, l-a sprijinit să se aleagă primar al capitalei şi s-a ales. Cum nimic nu e gratis pe lumea asta, totul se plăteşte, va trebui să achite preţul.

Până aici, filmul ăsta l-am mai văzut. Avea ca erou principal un alt salvator, specializat în telecomunicaţii, pus de o voinţă politică director la călduri şi ape călduţe.  Un partid l-a ajutat să-şi dovedească incompetenţa, s-a ales bules de el şi cei interesaţi au înlăturat astfel zgomotul care nu le dădea pace.

În continuare lucrurile sunt previzibile. Istoria se repetă. După alegerile parlamentare, guvernul, oricare va fi acesta, îl va lăsa pe noul primar general să-şi rupă gâtul, îl va folosi întru slujirea intereselor sale (care nu prea se întâlnesc cu problemele multe, grave şi dificil de rezolvat ale Bucureştiului), iar primarul făcut în laborator n-are încotro, se va supune. Unora le va plăti datoria, pe ceilalţi îi va asculta de nevoie. Ingrată situaţie. Lipsa de experienţă şi de vigoare îl vor pierde.

Dinspre mine, domnia sa se vede aşa:

• Are dificultăţi de comunicare publică. Se exprimă greoi, poticnit, incoerent, fără noimă. Cea mai recentă dovadă este discursul rostit la ceremonia de instalare în funcţie.

• Nu se uită în ochii interlocutorilor. În timp ce vorbeşte privirea i se plimbă peste tot, dar îi ocoleşte sistematic pe cei cărora li se adresează.

• Se îmbracă neglijent. Umblă cu gâtul belit, fără cravată. Haina, mai bine zis hăinuţa, prea mică, cu mânecile scurte, pare a fi primită de pomană. Probabil se simte obligat să o poarte în amintirea răposatului. Cât timp se reprezenta doar pe dumnealui putea să umble şi în budigăi, nu deranja pe nimeni. Acum ocupă o demnitate importantă, reprezintă Bucureştiul, capitala României, şi nu îi mai este permis să se îmbrace cum îi tună dumisale. În zilele de sărbătoare, când merge la biserică, vecinul meu nea Gică tractoristuʼ poartă straie mai bune şi mai îngrijite decât ditamai primarul general.

• Împins de comanditar sau din proprie iniţiativă se întâlneşte prea des cu presa. Lipsit de spontaneitate, se lasă provocat, îşi dă cu părerea, după ureche, despre chestiuni pe care nu le are în fişa postului şi devine astfel o pradă uşoară. Bate câmpii cu graţie, dă cu bâta în baltă şi se stropeşte din cap până-n picioare:

– A anunţat în faţa presei că Ministerul sănătăţii a implementat sau este în curs de implementare, sistemul informatic care prezintă localizarea persoanelor infectate în timp real. După ce mentorul, protectorul şi lumina sa călăuzitoare, prim ministrul gevernului aflat acolo, a explicat că un astfel de sistem încalcă drepturile fundamentale ale omului şi că nu poate fi folosit decât cu acordul celor urmăriţi şi localizaţi, a cotit-o şi a început să explice ce ar fi trebuit să înţeleagă o ţară  întreagă din spusele dumisale.

– La aceeaşi întâlnire cu presa a vorbit de carantinarea unei străzi sau a unui grup de străzi. Întrebat cum se poate face asta edilul a răspuns: „Eu cred că putem să luăm măsura pentru că avem un efectiv de 1.500 de oameni alocaţi pentru această chestiune pe tot ce înseamnă ordine publică”. Şi cum ziariştii au vrut să afle în ce fel se poate împiedica circulaţia persoanelor primarul general a spus: „E o chestiune pe care să o implementeze Poliţia Naţională, Jandarmeria şi Poliţia Locală, ştiu să o facă”. La faţa locului a dres-o prim ministrul şi pe asta, în schimb a reacţionat vehement Federaţia Sindicatelor Democraţice din Poliţia Română prin purtătorul de cuvânt, comisarul şef Christian Ciocan, care l-a tăvălit rău de tot.

• Nici mandatul nu-i fusese validat şi s-a apucat să ameninţe cu demiterea, cu puşcăria, cu concedierea, cu restructurarea, cu desfiinţarea. Greşeală tactică de amator în ale conducerii. Cei vizaţi îi vor face viaţa un calvar. Nu ştie că atunci când lupul intră în stână, câinii atacă împreună.

• După ce a fost prezentat în campania electorală ca un Greucean al administraţiei publice, capabil să readucă soarele şi luna pe cerul înnegurat al Bucureştiului, fără să nege vreodată, acum cere răbdare şi solidaritate pentru că sunt nişte probleme grave şi urgente cu care ne confruntăm… răbdare şi le vom rezolva.  O să fie bine şi la vară cald!

• Doar pentru că sunt „oamenii luʼ Firea” nu are încredere în nimeni dintre cei cu care ar trebui să colaboreze, mai ales acum în faza de început. În felul ăsta s-a autoblocat. Nu ştie de unde să apuce problemele importante şi atunci îşi face de lucru ocupându-se de fleacuri:

– Însoţeşte poliţia la un restaurant din Herăstrău în care se desfăşura un guleai fără respectarea normelor legale de protecţie sanitară. Contravenienţii au fost amendaţi şi uşuiţi pe la casele lor.

Probabil, primarul general a semnat ca martor cuvenitele procese verbale!

– Plănuieşte deschiderea pentru public a  intrării principale  a Primăriei, cea dinspre bulevardul Elisabeta. Iată: Am făcut o promisiune. O s-o mi-o ţin în continuare, vom deschide uşa mare a Primăriei, dar amân acest moment până la momentul în care Bucureştiul va avea mai puţin de 100 de îmbolnăviri de coronavirus în acea zi. În prima zi în care Bucureştiul va avea mai puţin de 10 de oameni care se vor îmbolnăvi de coronavirus vom deschide uşa mare a Primăriei. Ipse dixit!

– Se duce în inspecţie la şefii de la Termoenergetica după ce a anunţat public că îl va da afară pe director, fără să spună şi pentru care fapte. Aşa vrea muşchiul astenic al domniei sale.

Priorităţile administraţiei municipale sunt neglijate şi vom afla încă o dată că „iarna nu-i ca vara”.

• Traversează perioada de sperietură şi bâjbâială, coşmarul celor care ajung pe o funcţie fără să aibă şi pregătirea necesară. Mai devreme sau mai târziu, unii se dezmeticesc şi pleacă. Alţii, niciodată.

• Este nesigur, ezitant, trăsătură a celor incapabili să ia singuri decizii.

• Îl însoţeşte pe preşedintele partidului (şi prim ministru) care l-a făcut primar general la toate manifestările publice la care acesta nu oboseşte să participe. Se ţine după el ca mielul după oaie. De curând amândoi de mânuţă, smeriţi şi umili, au bătut la poarta ambasedei S.U.A. întocmai ca supuşii care merg la reprezentantul metropolei pentru a se adăpa cu înţelepciune şi pentru a primi noi ordine pe care le vor executa negreşit.

Mamăăă! Nu-i e bine vacii noastre!

Îl creditez pe noul primar general, deşi nu e alesul meu, cu încrederea pe care bucureştenii i-au acordat-o prin vot. Aşa se întâmplă în democraţie. Presimt însă că destul de repede voi fi nevoit să-l trec pe lista lungă a debitorilor de la care nu am recuperat decât satisfacţia neîndestulătoare că i-am citit bine.

Îmi doresc să mă înşel!

Ani mulţi şi-a „făcut” susţinătorii din vrăjeală, din vorbe. A venit vremea faptelor, mai valoroase decât toate vorbele la un loc. Aşteptările sunt mari şi zic şi eu ca unul din banda lui Bozoncea, starostele de hoţi din „Groapa” Cuţaridei: Acum să te vedem p..ică!

Vitan – felurimi (IX) – Trei generaţii

scris de C. D. Mocanu

Mulţi se vor duce cu gândul la scriitoarea Lucia Demetrius şi la dramaturgia acesteia. Piesa „Trei generaţii”, care-i aparţine, a avut premiera în 1956. A fost jucată mulţi ani şi a adunat în diverse distribuţii nume mari ale teatrului românesc: Ştefan Ciubotăraşu, Fory Etterle, Tantzi Cocea, Beate Fredanov, Ileana Stana Ionescu, Dionisie Vitcu, Candid Stoica, Ica Matache, Rodica Tapalagă, Tamara Buciuceanu-Botez, Petre Gheorghiu, Dan Condurache, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Valeria Seciu, Colea Răutu, Octavian Cotescu, Melania Cârje, Rodica Negrea, ….

Autoarea şi lucrarea ei dramatică nu au nicio legătură directă cu Vitanul. Sunt alţi mari scriitori care şi-au purtat paşii prin acel colţ de Bucureşti şi au lăsat semne în operele lor.

Piesa Luciei Demetrius vorbeşte despre două generaţii ale unei familii burgheze distruse prin emanciparea celei de a treia, din aceeaşi familie, care aderă la deşteptarea ideologică impusă României în anii ʼ50.

O fericită potriveală face ca în cartierul Târcă-Vitan scăldat altădată „de ninsoarea înfloritelor grădini” să existe azi, unul lângă altul, trei blocuri de locuinţe din tot atâtea generaţii, aşa ca într-o familie.

Fiecare dintre ele îşi poartă povestea şi istoria se repetă. Două clădiri de sorginte comunistă sunt puse în umbră de o a treia, rezultatul unei alte deşteptări ideologice: emancipatul şi sofisticatul capitalism românesc. Viaţa îşi vede de ale ei!

Cele trei generaţii de blocuri sunt înghesuite în spaţiul delimitat de calea Vitan, str. Brânduşilor, str. Vlaicu Vodă, intr. Simbolului/Vlaicu Vodă, aleea Moruzzi Voievod, str. Alexandru Moruzzi Voievod, vizavi de Mall. Unele dintre aceste străzi nu mai există decât în amintirea celor care cunosc şi iubesc Vitanul aşa cum este şi mai ales cum a fost odată.

Moscova nu (mai) crede în… troleibuze

scris de C. D. Mocanu

Ani mulţi, noi românii aflaţi sub vremi am luat lumină de la Răsărit, adică lumină sovietică. Aproape tot ce era bun sau rău în viaţa noastră venea de acolo. Atât de tare ne obişnuiserăm cu lumina aia artificială încât rar mai îndrăzneam să ne ridicăm ochii şi spre cea naturală, caldă, binefăcătoare, a Soarelui care tot de la Răsărit ne mângâia soarta fără să ne ceară ceva în schimb.

Şi a venit momentul să ne emancipăm. Atunci brusc ne-am întors ochii spre Apus crezând că lumina de acolo vine. Încă mai credem, dar în ăst timp am ajuns să considerăm nociv absolut tot ce face Răsăritul.

Un filtru inteligent ne-ar fi ajutat ca „prin noi înşine” să găsim drumul potrivit structurii psihice, năravurilor şi intereselor nostre. Probabil că fruntaşii liberali Vintilă I.C. Brătianu, Ştefan Zeletin şi Mihail Manoilescu, care credeau în forţa interioară a românilor, se răsucesc în mormânt când văd cât suntem de neajutoraţi şi de becisnici.

După optzeci şi şapte de ani de serviciu neîntrerupt troleibuzele nu au mai ieşit pe străzile Moscovei. Începând cu data de 25 august 2020 Mosgortrans, compania de transport public de suprafaţă, a renunţat la ele şi păstrând mare parte din trasee, le-a înlocuit cu autobuze electrice. Din 2018 numărul de troleibuze a fost redus sistematic. Specialiştii au constatat că:

  • reţeaua de contact afectează aspectul oraşului şi antrenează costuri de întreţinere foarte mari;
  • troleibuzele se deplasează cu viteză redusă şi au manevrabilitate scăzută.

Pentru aceste motive ele nu se mai potrivesc traficului dinamic al metropolei care este azi Moscova, oraş cu circa douăsprezece milioane de locuitori.

Autobuzele tip KamAZ-6282 sunt produse de consorţiul GAZ-KAMAZ care din 2018 a livrat deja 334 de bucăţi. Prin contract, producătorul este responsabil pentru funcţionalitatea completă a acestora şi a staţiilor de încărcare pentru o perioadă de cincisprezece ani. Sunt dotate cu podea joasă, sistem de climatizare, supraveghere video, sistem de navigaţie prin satelit, Wi-Fi, porturi USB pentru încărcarea dispozitivelor mobile şi pot transporta 85 de pasageri.

„Electrobuzele” echipate cu baterii litiu-titan au fost testate timp de şapte luni, în condiţii reale de exploatare. La viteza maximă de 70 km/h au o autonomie de peste 100 km. Încărcarea durează circa 20 de minute.

În amintirea tradiţionalului mijloc de transport public, administraţia Moscovei a decis să menţină în funcţiune, pentru totdeauna, o singură linie de troleibuz, cea care leagă Piaţa Komsomolskaia de strada Novoriazanskaia, deschisă în 1937. Pentru a-i sublinia valoarea istorică, traseul va fi deservit şi de două troleibuze de epocă marca ZiU.

Iată ce declara despre acţiunea curajoasă şi cu siguranţă temeinic fundamentată a Mosgortrans directorul companiei, Leonid Antonov:

„Decizia de a renunţa treptat la troleibuz ca mijloc de transport public nu a fost ușoară, dar înțelegem că acesta este un pas înainte. Viitorul este de partea transportului electric inovator. Am mai făcut un astfel de pas dificil, atunci când am fost nevoiţi să înlocuim tramvaiele. Treptat, vor fi din ce în ce mai multe trasee deservite de autobuze electrice.

Această tendință există în multe orașe din Europa, America, Asia, dar Moscova este cea care se clasează pe primul loc printre capitalele din continentul european în ceea ce priveşte numărul de autobuze electrice utilizate în transport public. Numărul vehiculelor electrice este în continuă creștere – acum sunt 450 de autobuze electrice în parc, până la sfârșitul anului 2020 vor fi 600, iar până în 2024 sunt planificate peste 2.600 unităţi.

Ca semn de respect pentru troleibuz, conducerea orașului a decis să păstreze pentru totdeauna un singur traseu de troleibuz din Moscova”.

Nu ştiu dacă soluţia aplicată de Mosgortrans este potrivită pentru Bucureşti. Însă ştiu sigur că merită analizată cu profesionalism şi cu bună credinţă. Dar cine s-o facă? Aţi auzit de domnul Alexandru-Hazem Kansou? Cică e director general la STB! A prezentat acesta pe undeva strategia de modernizare şi de dezvoltare a transportului public bucureştean şi n-am aflat? Există una, se intitulează „Strategia de Dezvoltare a Societăţii de Transport Bucureşti – STB SA pentru perioada 2020 – 2030” şi este bine ascunsă pe site-ul companiei.

Am citit-o. Cam 80% din cele optzeci şi una de pagini conţine o justificare stângace, ruşinoasă pentru neputinţa echipei de conducere. Restul este o adunătură de banalităţi, de lozinci, de propuneri şi soluţii neangajante, cu obiective modeste. Nici vorbă de vreo strategie. Doar un document formal, altfel spus o vrăjeală de sorginte comunisto-birocratică.

Gradul mediu de uzură a reţelei de contact troleibuze (circa 150 km.) este de 76,19%. Adică mai are puţin şi cade. Cu toate astea STB-ul şi-a propus ca „obiectiv strategic” să modernizeze, începând din 2023, doar două tronsoane: unul de 8,40 km. cale simplă şi unul de 1,65 km. cale dublă. Atât! Îşi propune în schimb să achiziţioneze 200 de troleibuze noi pentru care vor cheltui în perioada 2022–2023 circa 64 mil. euro. Înlocuirea troleibuzelor cu autobuze electrice nu este amintită nici măcar ca experiment.

Din multe motive, nu-mi este dragă Rusia. Uniunea Sovietică, nici atât! Am lucrat cu ruşi înainte de 1989 la punerea în funcţiune a staţiei electrice de transformare 750/400 kV. Isaccea şi a liniei electrice aeriene 750 kV. Iujnoukraiinsk (Ucraina) – Isaccea (România) – Varna (Bulgaria). După 1995, am colaborat în Crimeea, la Sevastopol, cu un colectiv de ingineri militari trecuţi în rezervă pentru adaptarea la aplicaţii civile a unor echipamente de înaltă tensiune specifice submarinelor nucleare. Toţi, oameni şi specialişti admirabili.

De la Petru cel Mare încoace, ruşii au fost crescuţi, educaţi şi instruiţi să-şi iubească şi să-şi slujească ţara. Cred că sunt mai capitalişti decât ne închipuim noi.

Portrete şi întâmplări (XIV) – Şcoală fără manuale

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

Suficiente argumente verificate practic pot infirma orice teorie. Într-o tălmăcire mai prietenoasă, aceasta este Legea lui Mayer.

Aşa zişii politicieni, încleştaţi în bătaia pentru un ciolan mai „îmbrăcat”, se tânguiesc azi că începe un nou an şcolar şi elevii, de grija cărora îşi rup cămaşa de pe ei, nu au tradiţionalele manuale. Cele pentru clasa a VIII-a nici măcar nu au fost tipărite. Suferinţa lor mă ţicură la inimă, îmi vine să-i pup pe frunte şi să le dau câte o acadea d-aia pe băţ, ca să aibă de lins ceva mai plăcut, numai să tacă, să nu-i mai aud.

Fiind copleşiţi de grija pe care le-o poartă cetăţenilor alegători nu au mai avut timp să citească (dacă or fi citit vreodată) şi altceva decât extrasele de cont. Au ratat astfel ocazia de a lua cunoştinţă de zicerea ştiinţifico–umoristică a lui Mayer. Din această pricină n-au înţeles că ne aflăm chiar acum sub puterea legii de care tocmai vorbirăm.

De vreo douăzeci şi cinci de ani şcoala a început nesmintit fără ca şcolerii să aibă unul sau mai multe manuale.  Aflaţi pe rând în capul trebii, niciunul dintre cei care fac bolboroci la gură nu a mişcat un deget pentru a curma păgubosul nărav. Şcoala şi-a văzut de treabă fără manuale iar învăţăceii au înţeles că nici nu sunt necesare. Geaba frăsuiala! Atâţia ani de experienţă practică au infirmat teoria că nu se poate instruire şcolară fără manuale. Ba se poate! Demonstraţia a fost făcută. Dʼaia, nici de această dată elevii nu le vor primi! Mayer a avut dreptate!

Trecerea mea prin învăţământul preuniversitar a durat treisprezece ani şi nu pentru că am rămas repetent. Asta era pe atunci durata normală a studiilor pentru un tânăr care alegea ca la absolvirea liceului să obţină şi o calificare profesională temeinică. Sacrifica un an, dar merita!

Nu s-a întâmplat niciodată ca în ziua 15 septembrie a fiecărui an să nu găsim pe bănci cuvenitele manuale. Erau toate, erau noi-nouţe şi erau gratuite! La vremea aia, lumea în care trăiam avea altă croială. Şcoala era o chestiune serioasă, tratată ca atare de autorităţi, dar mai ales de beneficiari. Cel care, de la mare dregător la simplu elev, nesocotea regulile trăgea ponoasele.

În toată cariera mea de elev am fost prins în două incidente locale având ca subiect şi ca obiect manualele. Ambele s-au petrecute pe durata celor cinci ani de liceu.

Anul şcolar 1970–1971 se apropia de sfârşit. Rămăseseră câteva zile. Urma să încasăm bursele şi să plecăm în practica de vară. Cele două săli de clasă folosite de electricienii anului II se aflau la ultimul etaj al tronsonului mic dinspre strada Podul Giurgiului.

De cealaltă parte a culoarului, uşă în uşă cu clasa mea (II-B electro) era Contabilitatea. Acolo avea bârlog contabilul, un tip bizar venit de la Trustul Energomontaj. Ne-a atras tuturor atenţia pentru că purta ochelari cu lentile rotunde şi cu ramă groasă (ca ai luʼ mama mare),  folosea mânecuţe pentru a-şi proteja sacoul şi… nu răspundea când, politicoşi, îl salutau elevii.

Înaintea unei ore de curs uşa s-a deschis cu nerv şi în pragul ei a apărut vecinul care, fără să păşească înăuntru, ne-a anunţat răstit:

– Mâine să predaţi la Magazie manualul de desen! Dacă nu-l aduceţi vă blochez bursele!

Fără vreo legătură cu insolita solicitare a contabilului sau cu ameninţarea imposibil de dus la bun sfârşit, hotărârea de a păstra cu grijă toate manualele de specialitate, inclusiv pe cel de desen tehnic, era luată  mai demult. N-aveam niciun chef să intru în dialog cu bădăranul. În schimb am comentat ca pentru mine:

– Celor care nu sunt bursieri ce-o să le blocaţi? O roată de la bicicletă!

Am făcut-o cu voce cam tare şi cum ocupam împreună cu Gigi C. prima bancă pe rândul de la uşă, m-a auzit. A schiţat gestul de a intra în clasă, dar s-a oprit. Şi-a dat seama probabil că e pe cale să scape în lucernă. Nu se bucura, nici pe departe, de respectul şi aprecierea de care beneficiau toţi ceilalţi: profesori, tehnicieni, maiştri, personal auxiliar… Era doar un ciudat.

Informată despre neobişnuita dispoziţie dată clasei, peste capul ei, de cel cu mânecuţe, tânăra şi frumoasa noastră dirigintă şi-a făcut cruce şi pe răspunderea ei, ne-a cerut să nu predăm manualul.

Am aflat apoi că fusese vorba de o iniţiativă personală a locatarului de peste drum menită să reducă cheltuielile. Spre deosebire de celelalte manuale, care aveau preţul de câţiva lei, cel de desen tehnic costa 24,00 lei. Diferenţa era semnificativă. Cred totuşi că folosul nu reprezenta mare lucru. În schimb imaginea sistemului de învăţământ putea fi grav şifonată. Bietul de el nu înţelegea că într-o şcoală socotelile contabiliceşti nu erau suficiente. Mai trebuia un pic de minte.

Am păstrat manualul şi am continuat să îl salutăm politicos, dar ostentativ. Nu ne-a răspuns niciodată. Privirea lui spunea mai mult.

Nu ştiu cum a decurs întrevederea pe care a avut-o cu directorul Alexandru Moşu. Încălcarea ierarhiei, depăşirea atribuţiilor, comportamentul de vătaf care taie şi spânzură, nu puteau fi tolerate.  Săpuneala primită l-a adus cu picioarele pe pământ. Calm, vorbind domol, cu zâmbetul pe buze, Moşu se pricepea ca nimeni altul să o facă.

După câţiva ani, găselniţa sămădăului de la Liceul Industrial Energetic a fost reinventată de alte genii care au avut puterea să o oficializeze şi să o  generalizeze.

***

Marile companii româneşti interbelice care aveau un sistem propriu de pregătire a lucrătorilor, de la ucenic la maistru, puneau mare preţ pe însuşirea desenului tehnic, limbajul universal pe care îl cunosc, îl folosesc şi îl înţeleg toţi tehnicienii lumii.

În anul 1944 a apărut, cu sprijinul şi aprobarea Direcţiei de Studii şi a Comitetului de Direcţie C.F.R., volumul Desenul tehnic geometric elaborată de inginerul Fl. M. Bărbulescu. Lucrarea conţine cca. 900 fig. ale construcţiilor desenului tehnic geometric, menite să îndrumeze şi formeze pe tehnicienii şi meseriaţii de tot felul.

A fost urmată la puţin timp de partea a doua, Desenul tehnic industrial”,  editată tot sub egida C.F.R.

Redactată simplu, intuitiv,  este un memorator util şi acum celor care se încăpăţânează să deseneze cu instrumentele clasice ignorând binefacerile calculatorului.

Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate Bucureşti (S.G.G.E.B.) avea un sistem de formare şi pregătire profesională  continuă,  foarte bine pus la punct, în care erau cuprinşi toţi meseriaşii. Indiferent de specialitate (electricieni, mecanici, găzari) sau de locul de muncă (Uzinele Grozăveşti sau Filaret, staţii şi substaţii electrice, Uzina de gaz, Serviciul Construcţia Reţelei Electrice…) programa cursurilor cuprindea desenul tehnic.

Valorificând experienţa de la Gaz şi Electricitate specialiştii care se ocupau de şcolarizarea  tinerilor energeticieni din liceele industriale organizate şi patronate de Ministerul Energiei Electrice au inclus desenul tehnic între disciplinele de pregătire tehnică generală parcurse de toată suflarea, indiferent de specializare (studiul materialelor, utilajul şi tehnologia prelucrărilor mecanice, rezistenţa materialelor şi mecanică tehnică), alocându-i în fiecare săptămână câte două ore cuplate, timp de doi ani.

În noul său local, inaugurat în septembrie 1969, liceul din Bucureşti dispunea de o sală specială,  dotată cu planşete individuale şi cu  facilităţi pentru utilizarea diapozitivelor şi a filmelor didactice.

Tainele meşteşugului  fără de care niciun tehnician nu este întreg ne-au fost desluşite cu mână sigură de tânărul inginer Petru CUNICER. Tot domnia sa ne-a călăuzit paşii pe drumul cam gloduros al studiului materialelor.

Era mecanic şi ca toţi cei care ne învăţau meserie (maiştri, tehnicieni, ingineri, profesionişti desăvârşiţi şi pedagogi iscusiţi) venise în învăţământ din sectorul energetic după ce trecuse de o selecţie foarte riguroasă.

Numele Cunicer, cu rezonanţe străine, este neaoş şi desemnează slujbaşul care aduna impozitul de-i zicea cuniţă, datorat pentru cirezile de vite din afara ţării aduse la păşunat în Moldova.

Imaginea perceptorului brutal, neînduplecat, câinos, nu i se potrivea. Era prietenos, vorbea cu blândeţe, calm, convingător, privindu-şi interlocutorul în ochi. Hotărât, tranşant, consecvent în opinii şi în atitudine nu făcea concesii sau compromisuri. Avea o uşoară deficienţă de auz şi asta îl determina să fie mai retras, mai rezervat în relaţiile cu semenii.

Se îmbrăca îngrijit, dar spre deosebire de ceilalţi profesori o făcea cu pricepere şi eleganţă. Purta sacouri.  Avea o întreagă colecţie. Le asorta cu pantalonii. Alcătuia combinaţii armonioase în care cămaşa şi cravata erau piese grele. Pe toate le alegea  cu gust şi asta ne fascina. Încercam să-i urmăm exemplul. Ne inspiram în alegerea ţinutei civile. Nu ne prea ieşea căci posibilităţile noastre financiare erau modeste. Eram deja infectaţi şi mai aveam puţin de aşteptat. Am înţeles ceva mai târziu că, prin exemplul personal, profesorul nostru de desen tehnic făcea educaţie.

La orele de curs se exprima clar,  precis fără prea multe vorbe de umplutură. Sintetiza cu grijă esenţialul şi transmitea doar informaţia utilă. De la diagrama Fier–Carbon  până la asamblările demontabile toate subiectele erau susţinute cu planşe, cu diapozitive sau cu filme. Aşteptam orele dumisale ca pe o binemeritată destindere. Împletea frumos utilul cu plăcutul. Găsea totdeauna timp pentru glume şi bancuri. Comenta cu haz, uneori şi cu subînţeles, diverse întâmplări din viaţa şcolii sau de aiurea.

Din proprie iniţiativă şi cu sprijinul unui director luminat susţinea conferinţe săptămânale despre istoria artei. Era pasionat şi o făcea cu pricepere utilizând un material video impresionant. Un adevărat eveniment cultural într-un liceu industrial.

Deşi se desfăşurau seara, la conferinţe participau elevi de la zi (veneau special sau rămâneau după program) şi de la seral (chiuleau de la ore), dar şi profesori. Se umplea sala de desen. Era de două ori mai mare decât o clasă normală şi tot mai trebuiau aduse scaune.

Profesorul nostru avea şi dar şi har. Făcea parte din categoria, puţin numeroasă, a dascălilor simpatizaţi deopotrivă de toţi elevii şi de toţi colegii de cancelarie.

Anul şcolar 1972–1973 a început  fără Petru CUNICER. O boală agresivă îl încerca şi îi punea viaţa în pericol. Mama, căreia îi povestisem câte ceva, se ruga pentru sănătatea lui. Sunt convins că o făceau şi alţii.

A revenit după o lungă perioadă de timp, cam slăbit, dar învingător. Îl întâlneam deseori pe holurile şcolii. Se oprea de fiecare dată şi schimbam câteva vorbe ca între doi buni prieteni.

Arhiva mea de suflet păstrează o singură fotografie în care apare profesorul de desen tehnic. A fost făcută în vara anului 1974 cu ocazia festivităţii care marca ieşirea în lume a unei noi promoţii de energeticieni.

L-am revăzut în toamna aceluiaşi an. Fusesem admis la Facultatea de Energetică din Institutul Politehnic Bucureşti şi în două-trei săptămâni plecam în armată. Am mers la şcoală pentru a-mi lua la revedere de la câţiva oameni dragi printre care se afla şi profesorul Cunicer. Ne-am îmbrăţişat, ne-am urat de bine şi de sănătate … apoi au trecut anii. Nu mai ştiam nimic nou despre dânsul.

Am revenit în liceu, ca profesor plătit cu ora, în 1983. Bucuria revederii cu mulţi dintre dascălii care mi-au pus pe mână brăţara de aur a meseriei de electroenergetician nu poate fi descrisă în cuvinte. Omul, profesorul şi inginerul iubitor de artă Petru CUNICER nu se afla printre ei. Cu câteva luni înainte plecase definitiv în Israel.  

L-am iubit şi l-am preţuit ca pe un frate mai mare. Avea ceva de sfânt. Cred că prenumele Petru nu era întâplător. Pentru asta, indiferent unde s-ar afla, Dumnezeu îl are în grija Lui şi îl ocroteşte. Nu poate fi altfel.

***

A trecut practica, a trecut vacanţa de vară, am prăpădit bursele şi în septembrie 1971 ne-am întors la şcoală. Ajunseserăm în anul III. Am avut surpriza ca dintre manualele pe care le-am primit să lipsească unul, cel de fizică. Era o ciudăţenie care nu se mai întâmplase şi totuşi nimeni nu se dădea cu capul de colţul mesei.

Profesorul Mihail BIDIHON suplinea fără dificultăţi lipsa acestuia. Explicaţiile domniei sale, notiţele noastre şi culegerile de probleme reparau paguba. Tânărul director Moşu (!) avea însă motive de îngrijorare.

Am primit manualul după vreo două-trei săptămâni. Nedoritul şi stânjenitorul incident îşi avea obârşia în şcoală. Vecinul nostru de vizavi, socotitorul cu mânecuţe nu le comandase.  Alexandru Moşu nu l-a mai îndurat. Era prea mult. Straniul personaj care nu dezbrăcase haina de vătaf pe moşia Energomontajului a dispărut din peisaj. Nici nu mai conta din ce motiv a comis-o. Nesocotise rosturile şcolii şi de la asta i s-a tras. E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!

Azi, pentru chestii mult mai grave, nu răspunde nimeni. Făptuitorii sunt spălaţi, uscaţi şi promovaţi în timp ce învăţământul românesc se duce de râpă.

„Nu ar trebui întârziată o nouă reformă a Educaţiei, căci se înmulţesc indiciile de criză adâncă a domeniului în România:

  • calitatea slabă a forţei de muncă, cum semnalează tot mai multe firme;
  • persistentă lipsă de competenţe, cum semnala Comisia Europeană în 2019 pentru România;
  • cea mai mare emigraţie dintr-o ţară a lumii în timp de pace;
  • cel mai mic consum de carte pe locuitor din Europa;
  • agramatismul – civic, moral, gramatical în creştere;
  • corupţia aferentă gravei răsturnări de valori din societate.”

Aşa stând lucrurile, dacă decidenţii ar fi fost pregătiţi şi de bună credinţă, s-ar fi profitat de oprirea activităţilor din semestrul al doilea al anului de învăţământ măcar pentru a gândi o reformă. În mod vizibil, însă, nu există printre decidenţi niciun cap în stare să gândească cuprinzător educaţia şi să o pună pe noi şine. Dincolo de gălăgia pe sofismul «ceilalţi au fost răi, deci noi suntem buni», fără să fie vreo probă, anul de învăţământ 2020-2021 începe cu neajunsuri vechi, acutizate mai nou de nepricepere, şi cu o lipsă de viziune ce devine costisitoare.”

Autorul „fotografiei” este profesorul Andrei Marga.

În timp ce şandramaua o ia la vale o doamnă, nomina odiosa, menţinută în capul trebii de o obscură protecţie, le dă indicaţii preţioase celor aflaţi sub înţeleapta sa cârmuire:

„Competenţele cheie trebuie atinse, nu trebuie neapărat să fie realizate toate conţinuturile.”

Şi uite aşa, cu sau fără manuale, ne vom pricopsi cu încă o promoţie de analfabeţi competenţi!

Civilizaţie publică (LXXV) – Primejdia aşteaptă la semafor – Mersul ostilităţilor (III)

scris de C. D. Mocanu

citiți articolul: „Primejdia așteaptă la semafor” • citiți articolul „Primejdia așteaptă la semafor – mersul ostilităților (I)” • citiți articolul „Primejdia așteaptă la semafor – mersul ostilităților (II)” 

S-au scurs cele treizeci de zile rânduite pentru primirea răspunsului la petiţia pe care la data de 2 septembrie 2020 am adresat-o Societăţii de Transport Bucureşti (STB), Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti (CMIPB) şi spre ştiinţă Primăriei Municipiului Bucureşti (PMB). Informam astfel menţionatele instituţii asupra pericolului public pe care îl prezintă stâlpii de beton ai reţelei electrice de iluminat stradal şi/sau ai reţelei de alimentare a transportului electric (troleibuze), aflaţi în stare avansată de degradare, din zona intersecţiei străzii Constantin Brâncuşi cu bulevardul Nicolae Grigorescu.

Răspunsul cuvenit se lasă aşteptat şi dincolo de termenul legal. Între timp s-au întâmplat unele lucruri, dar niciunul nu poate înlocui poziţia oficială, prezentată în scris, a celor implicaţi. Dacă PMB şi CMIPB au reacţionat fiecare cum a putut şi cum s-a priceput, STB tace mâlc, n-aude, n-a vede!

La data de 22 septembrie 2020 Direcţia Servicii Publice din Primărie a transmis petiţia, spre competentă soluţionare, chiar STB-ului!

Către: SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREŞTI
În atenţia: Domnului Alexandru – HAZEM KANNSOU – Director General
Spre ştiinţă: Domnului Dan Constantin MOCANU 

Stimate Domnule Director General, 

Vă transmitem anexat în copie adresele primite din partea domnului Dan Constantin MOCANU, înregistrate cu nr. 1878912/03.09.2020, nr. 1881084/10.09.2020 şi la Direcţia Servicii Publice cu nr. 2760/07.09.2020 şi nr. 2854/14.09.2020 prin care ne semnalează pericolul de prăbuşire a unui număr foarte mare de stâlpi din beton aflaţi într-o stare avansată de degradare în jurul intersecţiei străzii Constantin Brâncuşi cu bulevardul Nicolae Grigorescu şi pe întreg traseul linilor(!) de troleibuze 70,79. 

Având în vedere faptul că o parte din aceşti stâlpi au fost dublaţi cu alţi(!) noi pentru susţinerea liniilor troleibuz(!) şi a semafoarelor electrice pentru dirijarea circulaţiei se impune dezafectarea acestora de către proprietari (respectiv STB, Enel, Administraţia străzilor), pentru evitarea producerii de evenimente nedorite. 

În prezent pe aceşti stâlpi se mai află amplasate numeroase semne de circulaţie şi de orientare, tăbliţe staţii STB, reţea electrică aeriană. 

Vă rugăm să transmiteţi atât petentului cât şi Direcţiei Servicii Publice măsurile ce vor fi luate pentru soluţionarea în regim de urgenţă a cauzei. 

Cu mulţumiri pentru colaborare. 

p Director General, Daniel ISTRATE
Director Executiv, Pavel GAGIU
Sef Serviciu, Valentin LITTERA
Expert, Victor DOROBANŢU” 

Constatări nevinovate şi câteva nedumeriri: 

  • Petiţia a parcurs drumul de la Direcţia Relaţii cu Publicul şi Registratură până la Direcţia Servicii Publice (DSP) în 4 (patru) zile. 
  • După încă o zi a ajuns la Serviciul Iluminat Public (SIP). În aceeaşi zi a fost repartizată unui expert pentru  soluţionare şi formularea răspunsului.  
  • Până ce expertul a născocit o soluţie neangajantă pentru sine, pentru SIP, pentru DSP şi pentru PMB, până au aprobat-o şi semnat-o un şef de serviciu, un director executiv şi un director general au mai trecut 14 (paisprezece) zile. 
  • În total, pentru a arunca pisica în ograda STB, Primăria a avut nevoie de 19 (nouăsprezece) zile. 
  • De ce invocă Primăria starea avansată de degradare a stâlpilor de pe „întreg traseul linilor(!) de troleibuze 70,79? Eu i-am menţionat doar pe cei din jurul intersecţiei Constantin Brâncuşi cu Nicolae Grigorescu. Cunoştea SIP situaţia şi nu a făcut nimic? Am verificat din mersul maşinii doar porţiunea de traseu dintre bulevardul Basarabia şi şoseaua Mihai Bravu. Estimez că 5% din stâlpi sunt în stare bună, 65% necesită reparaţii făcute de profesionişti pentru a le stopa sau încetini degradarea şi 30% ar trebui imediat înlocuiţi. 
  • De ce se adresează Primăria doar STB-ului? Sunt celelalte entităţi (ENEL, Administraţia străzilor, …) doar utilizatori? De ce este rugat STB-ul să transmită petentului „măsurile ce vor fi luate pentru soluţionarea în regim de urgenţă a cauzei? Asta înseamnă că STB este proprietarul stâlpilor şi poartă toată responsabilitatea pentru starea în care aceştia se află 
  • Niciunul dintre stâlpii văzuţi de mine în porţiunea Lucreţiu Pătrăşcanu – Constantin Brâncuşi – Baba Novac nu este dublat. STB nu are ce dezafecta. Are în schimb ce înlocui! De unde ştie SIP că stâlpii au fost dublaţi cu alţi(!) noi pentru susţinerea liniilor troleibuz(!) şi a semafoarelor electrice pentru dirijarea circulaţiei? 
  • Deşi stâlpii poartă corpuri de iluminat şi braţe, toate noi, Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti este omisă de SIP. Oare de ce? Zmeii iluminatului stradal bucureştean au văzut pe ce hodoroage îşi amplasează fierătaniile? Dacă n-au văzut sau dacă au văzut şi n-au spus nimic, atunci sunt numai buni de concediat. 
  • De ce rezolvarea unei chestiuni banale de serviciu trebuie să ajungă la ditamai directorul general al STB? Eu cred că domnia sa are alte treburi. Spre exemplu, să găsească soluţii de eficientizare a activităţii. N-am auzit încă de o astfel de iniţiativă. 

După apariţia episodului II din povestea ostilităţilor determinate de primejdia de la semafor cineva, nu ştim cine, a trecut pe la locul faptei. Dorea probabil să verifice că resturile de beton rămase din stâlpul pe care tot cineva, nu ştim cine, l-a tăiat au fost abandonate pe spaţiul verdeŞi pentru că era chiar aşa isteţul a încercat  să ascundă gunoiul. Dacă avea un preş îl vâra dedesubt. N-a avut şi atunci l-a îndesat  în interiorul tronsonului  de stâlp rămas în fundaţie. Ce n-a încăput a lăsat pe loc. 

Au rezolvat-o şi pʼasta! Prostia, incompetenţa şi ticăloşia au ieşit pe teren! 

Portrete şi întâmplări (XIII) – Nu te pune cu nebunu!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

După cinci–şase ani de la buluceala din decembrie ʼ89 viaţa începuse să se aşeze pe un alt făgaş. Oamenii o luau de la început croindu-şi cu stângăcii şi ezitări un drum nou despre care nu ştiau mai nimic. Unul dintre semnele că direcţia ar putea duce spre un trai normal, civilizat, a fost creşterea explozivă a numărului de autoturisme proprietate personală. Maşina reprezenta cea mai râvnită achiziţie.

Multe erau troace de care occidentul nu ştia cum să scape. Românii au fost o soluţie nesperată şi pe deasupra, profitabilă. Bietele rable aveau însă unele dotări moderne printre care închiderea centralizată şi/sau sistemele electronice de alarmă. Jucăriile astea erau cam zgomotoase. Se mai declanşau intempestiv, uneori noaptea, mai sfâşiau liniştea când vecinul îşi închidea maşina cu telecomanda. Dacă adăugăm şi zgomotul produs de traficul aflat în creştere, atunci se poate aprecia că ambianţa sonoră devenise deranjantă. Nu mi-am pus problema asta şi ca mine o tratau aproape toţi cei alături de care trăiam în acelaşi bloc.

Până într-o dimineaţă când am găsit pe parbrizul autoturismului meu un bileţel:

„ATENŢIE
Mulţi şoferi – idioţi – sunt needucaţi ca să respecte liniştea publică a locatarilor, – unii – mai folosesc sisteme de alarmă şi mai clacsonează noaptea şi ziua, aceste date fiind dăunătoare liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru.
În aceiaşi situaţie sunteţi şi Dvs. – la care unii locatari care şau vândut apartamentele au zis că toţi şoferii sunteţi ţigani sălbatici nu Europeni.”

Era 5:30 şi nu se mai afla nimeni prin preajmă. M-am uitat imediat la celelalte maşini şi am constatat că toate erau împodobite cu ciudata hârtiuţă. Nu aveam alarmă, nu claxonam nici ziua, nici noaptea şi nu mă simţeam vizat.

Din ziua aceea, toţi cei care parcau în faţa blocului erau avertizaţi periodic, de fiecare dată într-o altă formulare, că sunt „needucaţi în mod civilizat” şi că autoturismele lor sunt dăunătoare „liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru”. Omul se întrebuinţa, nu glumă. Dactilografia 30-40 de fluturaşi, făcea variaţiuni agramate pe aceeaşi temă, le redacta cu o ortografie suferindă, împrăştia mesajele scremute numai la lumina stelelor… Cauza pentru care se zdrobea atâta mă ducea cu gândul că are buba la căpuţ, căci spune proverbul: „Omul nebun găseşte de lucru”. Nimeni nu-l lua în serios şi productele dumisale curgeau fără sminteală:

„DOMNULE
Majoritatea şoferilor sunteţi needucaţi în mod civilizat – pe unde şi cum să circulaţi pentru a respecta liniştea publică a locatarilor şi unde să parcaţi maşina – . În felul acesta cum circulaţi nu o să fiţi primit în ţările Comisiei Europene.
Şi din cauza tuturor şoferilor mulţi locatari şau vândut apartamentele deplasânduse în anumite locuri unde există linişte publică să poată dormi.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe această stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor.” „INFORMAŢIE Doi cetăţeni şau vândut apartamentele din Capitală (Bucureşti) şi au plecat în Timişoara şi Ardeal deoarece în Capitală nu au putut să şi doarmă liniştiţi noaptea şi ziua deoarece foarte mulţi ţigani maghiari circulă cu maşinile aiurea şi le parchează anapoda folosind şi sisteme de alarmă, neasigurând liniştea publică a tuturor locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii nu sunteţi educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceatră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea, iar unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceastră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor. Cu această situaţie nu o să fiţi primiţi cu maşina în anumite ţări ale Comisiei Europene.”

 

La un moment dat unul dintre mesaje mi-a atras atenţia. Suna mai civilizat: domnule cetăţean, te rugăm, dumneata…, dar conţinea şi o ameninţare.

DOMNULE CETĂŢEAN
Nu te gândeşti că sistemul dumitale de alarmă de la autoturism deranjează toţi locatarii din blocul în faţa căruia parchezi maşina? Îţi place dumitale dacă toţi ce-i pe care îi deranjezi se răzbună pe dumneata aruncând cu pietre pe masină?
Te rugăm să-ţi elimini acest sistem de alarmă ce ne deranjează zi şi noapte.”

Nici măcar asta nu ar fi însemnat mare lucru dacă nu era urmată de fapte. E drept, nu pietre aruncate pe maşină, dar o zgârietură de la un capăt la celălat, un parbriz spoit cu var, o roată dezumflată… şi altele asemenea. Nu mai era de glumă. Plângerile păgubiţilor adresate Poliţiei au rămas fără efect. Niciunul dintre locatarii blocului, chestionaţi din uşă în uşă de administrator, nu a susţinut că este deranjat în vreun fel de maşinile parcate primprejur. Celula de criză formată din cei mai activi vecini căuta soluţii pentru a-l afla pe zmucitul care atenta la liniştea câtorva zeci de familii.

Şi cum Dumnezeu Drăguţul le potriveşte El pe toate, chiar în acea perioadă mi l-a scos în cale. Era trecut bine de miezul nopţii. Participasem la lichidarea unei avarii care lăsase fără energie electrică o zonă importantă din Ilfov şi veneam spre casă cu o maşină de serviciu condusă de colegul meu, maistrul M. Marian. Şoferul de ocazie avea o statură impresionantă. Doi metri înălţime, tencuit cu muşchi din belşug, reuşea performanţa de a desface piuliţe cu mâna goală, fără ajutorul vreo unei unelte. Maşina, un ARO 244, era echipată pentru intervenţii. Printre dotările specifice dispunea şi de două proiectoare puternice.

Îndată ce am intrat pe strada mea, o arteră importantă a cartierului, am zărit în depărtare o siluetă care se deplasa pe lângă maşinile parcate pe dreapta şi care se oprea puţin la fiecare din ele. Scena se desfăşura chiar în faţa blocului în care locuiam. Am reacţionat imediat. Uite omul! Ăsta e!

– Mariane, când ne apropiem de nenea ăla aprinzi proiectoarele, opreşti lângă el şi coborâm amândoi din maşină ca la avarie!

Cele două suliţi de lumină au avut un efect paralizant asupra noctambulului. A înţepenit ca un iepure vânat la faruri care aşteaptă doar nedreapta împuşcătură. Avea în jur de şaizeci de ani, păr grizonat, îmbrăcat îngrijit, îl mai văzusem pe undeva. În mână ţinea un tenculeţ de fluturaşi. I l-am luat fără să se împotrivească.

– Bună seara! Ce faci dumneata pʼaici?

A încercat să-mi răspundă, dar vorbele i s-au poticnit în gât.

– Unde locuieşti dumneata?

Mi-a arătat cu capul spre blocul din spate. Eram deci vecini.

– Nu cumva matale îmi laşi din două în două zile pe parbriz mesaje care încep cu Idiotule? Uite, eu sunt idiotul şi acum am să chem Poliţia!

Când am scos staţia de radio şi am apelat dispecerul s-a schimbat la faţă şi s-a sprijinit de maşina lângă care l-am surprins.

În clipa aia s-a deschis uşa blocului şi a apărut nea Fane, vecinul de la parter, care trezit de zgomot a urmărit dandanaua din spatele ferestrei. Mi-a făcut semn să ne tragem deoparte.

– Nea Mocanu, omul locuieşte la scara I. Era cumsecade şi la locul lui. A lut-o razna după ce a rămas singur. Are şi o deficienţă locomotorie. Poartă gheată ortopedică. (Atunci mi-am amintit unde îl văzusem.) Cred că s-a lecuit. Lasă-l în plata Domnului!

Şi l-am lăsat. Nea Fane a avut dreptate. Nu s-a mai ocupat de maşinile vecinilor. Şi-a găsit alte pasiuni care i-au obligat pe nişte apropiaţi să-l interneze într-o instituţie specializată.

Am fost astfel, fără voia mea, martor la verificarea definiţiei pe care a formulat-o Camil Petrescu:

„Ce e nebunia? O idee accentuată într-un cap singur.”

Civilizaţie publică (LXXV) – Primejdia aşteaptă la semafor – Mersul ostilităţilor (II)

scris de C. D. Mocanu

citiți articolul: „Primejdia așteaptă la semafor” • citiți articolul „Primejdia așteaptă la semafor – mersul ostilităților (I)” 

„Si dă-i, si dă-i si luptă… neicusorule!” Dar ce te faci când adversarul se ascunde, refuză lupta?

Spre onoarea dumisale şi a companiei, domnul Răzvan Râpeanu de la CMIPB a ridicat mănuşa, a acceptat înfruntarea şi mi-a răspuns:

„In urma e-mailului dumneavoastra va raspund  la intrebarile adresate:
4. De când dispecerul, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public gestionează mijloacele fixe ale acesteia (stâlpi, corpuri de iluminat, reţele în ansamblu…) astfel încât să ştie cui aparţine fiecare din ele? – Raspunsul meu a venit in baza documentelor pe care Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti le-a pus la dispozitie Serviciului Dispecerat.

5. De când dispeceratul unei companii municipale de iluminat public are şi atribuţiile „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”?- In cadrul companiei noastre, acesta este rolul Serviciului Dispecerat. In calitate de Sef Serviciu Dispecerat ma asigur ca petitiile ajung in competenta institutiilor abilitate, in cazul in care nu intra in atributia companiei noastre.  

6. De când un dispecer, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public este împuternicit să semneze doar cu numele mic un document oficial în locul reprezentantului legal al acesteia? –  Documentul oficial (e-mailul) la care faceti referire dumneavoastra a fost informativ pentru dumneavoastra avand in vedere ca, pentru remedierea problemelor semnalate, Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti S.R.L. nu putea interveni.

7. La ce dată şi cu ce număr a fost înregistrată petiţia mea? – Petitia dumneavoastra a fost inregistrata cu nr. 5686/02.09.2020 (dovada se face prin documentul atasat).

8. Cui, cu ce număr şi la ce dată a fost aceasta repartizată spre competentă rezolvare? – In urma verificarilor efectuate la fata locului de catre echipa companiei, petitia dumneavoastra a fost atribuita catre Societatea de Transport Bucuresti S. A, respectiv E-Distributie Muntenia S.A.

Documentele le veti primi in fotocopie prin e-mail in decursul acestei saptamani.
Multumesc frumos,
Razvan Iulian Rapeanu”

Am primit şi dovada înregistrării petiţiei.

Este altceva! Mesajul mi-a plăcut şi aveam obligaţia să-i dau replica:

„Domnule Râpeanu,
Vă mulţumesc pentru osteneala de a formula un răspuns îngrijit, cu înţeles şi parţial convingător. Să o luăm pe rând:

• Spuneţi dumneavoastră: „Raspunsul meu a venit in baza documentelor pe care Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti le-a pus la dispozitie Serviciului Dispecerat.”
Scoasă din contextul problemei afirmaţia poate fi considerată corectă şi adevărată. De acord!

• Spuneţi dumneavoastră: „In cadrul companiei noastre, acesta este rolul Serviciului Dispecerat.( adică al „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”) In calitate de Sef Serviciu Dispecerat ma asigur ca petitiile ajung in competenta institutiilor abilitate, in cazul in care nu intra in atributia companiei noastre.”  

E foarte greu să mă convingeţi că Serviciul Dispecerat care este parte integrantă a Direcţiei Mentenanţă şi are 7 (şapte) oameni se ocupă de relaţiile cu publicul. Atunci Direcţia Comunicare cu ce se ocupă? Postul de director al acesteia este ocupat şi printre atribuţiile dumisale sunt şi următoarele:

„• Crearea unei imagini favorabile Companiei în exterior, în rândul colaboratorilor şi potenţialilor colaboratori;
• Elaborarea şi transmiterea unor răspunsuri bine documentate, solicitate de diverse instituţii mass-media, ONG-uri sau persoane fizice, conform legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public;
Înregistrarea corespondenţei societăţii transmisă/primită în/din exteriorul acesteia, asigurând:
– înregistrarea documentelor în sistemul de evidenţă stabilit;
– expedierea corespondenţei în afara societăţii, prin poştă sau prin curier;
– distribuirea corespondenţei către compartimentele din cadrul unităţii.”

Vedeţi că vă călcaţi pe picioare!

• Spuneţi dumneavoastră: Documentul official (e-mailul) la care faceti referire dumneavoastra a fost informativ pentru dumneavoastra avand in vedere ca, pentru remedierea problemelor semnalate, Compania Municipala Ilumiant Public Bucuresti S.R.L. nu putea interveni”.

Iată deci că am avut dreptate! Toată corespondenţa pe care o poartă o companie este oficială, chiar şi atunci când conţinutul ei este informativ. Nu poate fi semnată decât de reprezentantul legal. În toate cazurile, inclusiv atunci când CMIPB nu este în măsură să intervină, traseul unei petiţii este următorul: se înregistrează cu număr şi dată, se confirmă petiţionarului înregistrarea. Dacă soluţionarea este de competenţa altei instituţii, se transmite petiţia acesteia iar petiţionarul este înştiinţat că solicitarea lui a fost transmisă spre competentă soluţionare la….. cu nr….. din data de….. Nu mai angajaţi răspunderea companiei prin semnătura dumneavoastră. Puteţi da de belea!

• Spuneţi dumneavoastră: „Petitia dumneavoastra a fost inregistrata cu nr. 5686/02.09.2020 (dovada se face prin documentul atasat)”.

Mulţumesc! Aşa trebuia procedat din capul locului. Să nu-mi spuneţi că dispecerul de serviciu din seara zilei de 2 septembrie 2020 a înregistrat-o după ora 20:57!!!!

• Spuneţi dumneavoastră: In urma verificarilor efectuate la fata locului de catre echipa companiei, petitia dumneavoastra a fost atribuita catre Societatea de Transport Bucuresti S. A, respectiv E-Distributie Muntenia S.A. Documentele le veti primi in fotocopie prin e-mail in decursul acestei saptamani”.

Prea bine! Aştept documentele cuvenite!
Consideraţi vă rog că schimbul nostru de opinii se încheie aici!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

În termenul promis (11.09.2020/17:24) au ajuns la mine şi documentele care însoţesc petiţia trimisă de CMIPB spre competentă soluţionare la STB şi la ENEL (E-Distribuţie Muntenia).

 

Uite că se poate! După o tentativă de fuşereală Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti a revenit pe drumul cel drept, mai anevoios, dar drept.

Tăcerea Societăţii de Transport Bucureşti m-a stimulat să perseverez şi să mai sun o dată deşteptarea, ceva mai apăsat, cu speranţa că vor reacţiona, măcar şi pentru a mă înjura. Am făcut-o miercuri 09.09.2020/21:18.

„S-au scurs 7 (şapte) zile calendaristice şi 5 (cinci) zile lucrătoare de când v-am trimis prin e-mail (02.09.2020/20:57) petiţia Sesizare pericol public, fără să primesc confirmarea înregistrării acesteia (număr şi dată), aşa cum stabilesc reglementările legale, căci obligaţiile morale şi profesionale vă sunt cu desăvârşire străine.

V-am scris din nou în ziua de 04.09.2020/21:01 un alt e-mail cu subiectul Revenire la petiţia Sesizare pericol public cu speranţa că vă veţi face datoria şi îmi veţi înlătura impresia că m-am adresat în pustie, dar degeaba.

În plus, aţi primit spre ştiinţă toată corespondenţa purtată pe tema confirmare – înregistrare petiţie cu CMIPB, cealaltă parte sesizată alături de dumneavoastră în chestiunea „PERICOLULUI PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”. Deci sunteţi în cunoştinţă de cauză!

Acum mă aflu în situaţia de a face o Revenire la revenire la petiţia Sesizare pericol public. Tăcerea dumneavostră este expresia dispreţului cu care îi trataţi pe cei datorită cărora existaţi şi vă încasaţi salariile.

Vă jucaţi de-a aruncarea gunoiului peste gard, nu înţelelegeţi că pericolul sesizat este iminent, refuzaţi ostentativ dialogul reglementat legal cu petentul şi credeţi că aţi scăpat. În curând vă va bântui încă un stâlp la fel de periculos aflat în aceeaşi zonă. Cât timp dumneavoastră vă scărpinaţi după ureche doar Bunul Dumnezeu va evita o tragedie. Oamenii sunt nevolnici!

Vă solicit imperativ să-mi confirmaţi fără întârziere primirea şi înregistrarea petiţiei (număr şi dată)!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

În plus, am implicat doar pentru a fi informaţi directorul general al STB şi primăria Municipiului Bucureşti cărora le-am redirecţionat mesajul:

„Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, …. , tel. … , e-mail: …, vă supun atenţiei, doar spre ştiinţă, ultimul episod al unei corespondenţe pe care o port cu nişte „reprezentanţi” ai STB. E bine să aflaţi uneori ce se mai întâmplă prin birourile companiei.

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

„Subiect: Petiţia înregistrată la PMB cu nr. 1878912/03.09.2020

Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, , tel. …. , e-mail: … vă supun atenţiei, doar spre ştiinţă, ultimul episod al unei corespondenţe pe care o port cu nişte „reprezentanţi” ai STB. E bine să aflaţi cum tratează importanta companie municipală o petiţie referitoare la „PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

PMB a înregistrat revenirea la revenire şi m-a înştiinţat. De la STB numai tăcere.

Aşa arăta situaţia vineri 11 septembrie 2020 la ora 21:30. A doua zi, sâmbătă 12 septembrie, împins de nevoi am luat calea Bucureştilor pe „Şoseaua Calea Bucureşti” aşa cum oficial se numeşte în comuna mea drumul ce duce spre capitală.

În mod voit mi-am croit traseul prin intersecţia devenită coşmarul unora aflaţi în slujba bucureştenilor la STB şi CMIPB. Ajuns la faţa locului am încasat un nou şoc. Stâlpul de la semafor nu mai era acolo unde îl lăsasem marţi, 08.09.2020/11:00 când l-am văzut pentru ultima dată.

L-au tăiat! Slavă Ţie Doamne!

Nu ştiu care dintre cei implicaţi în tărăşenie (STB, ENEL CMIPB) a înfăptuit minunea şi nici când. Oricum în intervalul 08.09.2020 – 12.09.2020. Vom afla!

Cel care a făcut-o nu se poate bucura de felicitări pentru operativitatea cu care a intervenit. S-a trezit în faţă cu fotografia propriei nemernicii, s-a speriat de ce a văzut şi de frică a sărit să ascundă imediat gunoiul. Nu e nimic nou sub soare. Cel puţin eu am mai trăit experienţe similare. Voi desluşi public acest comportament nedemn şi ruşinos după primirea tuturor răspunsurilor oficiale. Dacă nu le primesc, va fi cu atât mai bine. Voi avea toată libertatea.

Până atunci salut cu reţinere aparenta eliminare a primejdiei de la semafor şi sunt obligat să observ două „fleacuri”:

• Pricepuţii executanţi au abandonat resturile de beton pe spaţiul verde că doar nu e ograda lor!

• Panoul cu cele patru indicatoare de direcţie plus indicatorul rutier de reglementare a priorităţii în intersecţie a fost demontat de pe ruina ce urma să fie înlăturată şi sprijinit, doar sprijinit, de stâlpul cu semafor. O pală mai însufleţită de vânt îl proiectează direct pe carosabil!

O altă primejdie aşteaptă la semafor… prostia, incompetenţa şi ticăloşia tot prin birouri!

Civilizaţie publică (LXXV) – Primejdia aşteaptă la semafor – Mersul ostilităţilor (I)

scris de C. D. Mocanu

Ca o continuare firească a demersului început prin publicarea articolului „Primejdia aşteaptă la semafor”, în ziua de miercuri 2 septembrie 2020/20:57 am transmis prin e-mail Societăţii de Transport Bucureşti (STB), Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti (CMIPB) şi spre ştiinţă Primăriei Municipiului Bucureşti petiţia intitulată „Sesizare pericol public”:

„Subsemnatul Dan Constantin MOCANU, domiciliat în Bucureşti, …. , tel. …. , e-mail … vă supun atenţiei, prin documentul anexat, PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezintă stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric şi/sau iluminat stradal din jurul intersecţiei străzii Constantin Brâncuşi cu bulevardul Nicolae Grigorescu.

Vă solicit intervenţia neîntârziată pentru înlăturarea acestuia.

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU”

Documentul PDF anexat conţine partea a doua a articolului, cea referitoare la starea tehnică a stâlpilor, din care am eliminat câteva propoziţii cu rol de ingredient publicistic.

Nu cred că vreuna dintre instituţiile sesizate va percuta ca la alarmă sau se va umple de bucurie că „S-a găsit şi ăsta să ne dea de lucru!”. Din această pricină am găsit cu cale că e potrivit să relatez pas cu pas mersul ostilităţilor.

Primul semn a venit a doua zi, joi 3 septembrie 2020/12:25, de la PMB. Prin Direcţia Relaţii cu Publicul şi Registratură aceasta a confirmat primirea şi înregistrarea petiţiei (număr şi dată). Reacţie legală, promptă, corectă şi civilizată. Bravo! Manifest totuşi un entuziasm reţinut pentru că „urma alege” şi n-ar fi prima dată când „pricepuţii” Primăriei pun batista pe ţambal. Au făcut-o în chestiuni mult mai grave decât „rahatul” zgârmat de mine.

După 48 de ore ceilalţi doi „andrisanţi” executau încă programul de somn şi deci nu puteau să se ocupe de o petiţie nenorocită. Am fost astfel obligat ca vineri 4 septembrie 2020/21:01 să le dau deşteptarea:

„S-au scurs 48 de ore (două zile lucrătoare) de când v-am trimis prin e-mail (02.09.2020/20:57) petiţia Sesizare pericol public fără să primesc confirmarea înregistrării acesteia (număr şi dată), aşa cum stabilesc reglementările legale. (captură de ecran ataşată)

Primăria, patronul dumneavoastră, v-a stricat strategia şi a făcut-o în ziua de 03.09.2020 la ora 12:25.

Ceilalţi slujbaşi ai bucureştenilor de cât timp au nevoie pentru a-şi îndeplini obligaţiile morale, profesionale şi mai ales legale?

Să auzim de bine!
C.D. Mocanu”

Cel dintâi s-a deşteptat domnul Răzvan Râpeanu, dispecer şef la CMIPB. Preocupat de problemele companiei, sfeşnic la datorie, domnia sa a sărit din baie sau din pat şi în aceeaşi zi la ora 23:38 mi-a scris următoarele:

Buna seara domnule Dan Constantin Mocanu,

Avand in vedere ca sesizarea dumneavoastra face referire la degradarea fizica a stalpilor de iluminat public (acestia apartin Societatii de Transport Bucuresti sau societatii E-Distributie Muntenia S.A.) de la adresele mentionate, aceasta a fost redirectionata catre entitatile competente pentru luarea masurilor ce se impun.

Pentru alte detalii, va stau la dispozitie,

Multumesc,

Razvan”

Mă pregăteam să merg la culcare şi m-a aruncat în pragul insomniei. Noroc că există vinul negru! Bănuiesc ce a vrut să spună cel băgat la înaintare fără să aibă vreo treabă cu chestiunea în discuţie şi asta doar pentru că mai ştiu câte ceva despre domeniu. Altfel, textul îi cufundă pe mulţi în beznă.

I-am dat replica sâmbătă 5 septembrie 2020/13:29:

Domnule Râpeanu,

Vă mulţumesc pentru osteneală!

Răspunsul dumneavoastră formulat într-o manieră chinuită îmi dovedeşte una din două:

– Ori nu aţi citit petiţia mea;

– Ori aţi citit-o şi nu aţi înţeles nimic!

Iată de ce:

  1. N-am făcut niciunde referire la degradarea fizică a stâlpilor de iluminat public. Petiţia mea are ca obiect PERICOLUL PUBLIC pe care îl reprezină stâlpii de beton degradaţi din reţeaua de transport electric ŞI/SAU iluminat stradal”.
  2. Ca urmare am adresat-o Societăţii de Transport Bucureşti şi Companiei Municipale Iluminat Public Bucureşti. Primăriei Municipiului Bucureşti i-a fost trimisă doar spre ştiinţă.
  3. Răspunsul dumneavoastră are caracterul unei corespondenţe private.
    Eu m-am adresat în mod oficial unei companii oficiale. În consecinţă petiţia mea trebuie oficial înregistrată iar răspunsul trebuie să fie unul oficial, semnat de reprezentantul acesteia, de regulă un director, sau de un delegat legal împuternicit care semnează pentru.
  4. De când dispecerul, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de iluminat public gestionează mijloacele fixe ale acesteia (stâlpi, corpuri de iluminat, reţele în ansamblu…) astfel încât să ştie cui aparţine fiecare din ele?
  5. De când dispeceratul unei companii municipale de iluminat public are şi atribuţiile „unui compartiment distinct pentru relaţii cu publicul care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari”­?
  6. De când un dispecer, fie el şi şef, dintr-o companie municipală de ilumint public este împuternicit să semneze doar cu numele mic un document oficial în locul reprezentantului legal al acesteia?

Când veţi răspunde coerent, în frumoasa limbă română, la toate acestea aş putea lua în considerare mesajul dumneavoastră.

Până atunci, legal, acesta nu există!

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU

După o oră şi ceva am revenit şi am făcut o completare:

Domnule Râpeanu,

Adăugaţi pe lista întrebărilor la care aştept răspuns:

  1. La ce dată şi cu ce număr a fost înregistrată petiţia mea?
  2. Cui, cu ce număr şi la ce dată a fost aceasta repartizată spre competentă rezolvare?

Să auzim de bine!
Dan Constantin MOCANU

Schimbul de informaţii pe care l-am avut cu domnul Râpeanu a fost trimis „spre ştiinţă” şi STB-ului. Adică băieţii sunt avizaţi!

Modul stângaci în care a reacţionat CMIPB prin „reprezentantul” său m-a determinat să-i acord un pic de atenţie. După alegerile locale voi reveni asupra chestiunii cu unele constatări legate de organizarea, de funcţionarea şi mai ales de personalul companiei. Până atunci două ciudăţenii pot fi dezvăluite fără să fie folosite ca instrumente pentru bătaia electorală.

În structura companiei există şi Direcţia Comunicare subordonată unui director general adjunct şi condusă de un director. Împreună cu patru colaboratori acesta se îngrijeşte de comunicarea interinstituţională şi de cea cu persoanele fizice. Iată ce găsim printre atribuţiile asumate chiar de domnia sa în CV:

„• Crearea unei imagini favorabile Companiei în exterior, în rândul colaboratorilor şi potenţialilor colaboratori;
• Elaborarea şi transmiterea unor răspunsuri bine documentate, solicitate de diverse instituţii mass-media, ONG-uri sau persoane fizice, conform legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public;
• Înregistrarea corespondenţei societăţii transmisă/primită în/din exteriorul acesteia, asigurând:
– înregistrarea documentelor în sistemul de evidenţă stabilit;
– expedierea corespondenţei în afara societăţii, prin poştă sau prin curier;
– distribuirea corespondenţei către compartimentele din cadrul unităţii.”

Nu mai înţeleg nimic!

• Cine şi de ce îi permite unui angajat fără atribuţii în „crearea unei imagini favorabile Companiei” să acţioneze exact pe dos?
• Cine şi de ce îi permite unui angajat fără atribuţii specifice să elaboreze „răspunsuri bine documentate”?
• De ce nu a fost înregistrată petiţia mea?

Un comunicat de presă, nedatat, postat pe site-ul companiei ne informează că aceasta „ a realizat un nou proiect – «Modernizare şi optimizare parametrii tehnico-funcţionali ai Sistemului de iluminat public – Calea 13 Septembrie (pe tronsonul cuprins între Bd. Libertăţii – Str. Izvor)», în colaborare cu Trustul de Clădiri Metropolitane”. La sfârşit apare şi o precizare:

„Până în această fază a proiectului, stâlpii vechi, aflaţi într-o stare de degradare avansată, nu au fost înlăturaţi, Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti S.A. neprimind până în acest moment o solicitare în acest sens.”

Ia te uită! Încep să mă îndoiesc de cunoştințele mele profesionale! Într-o lucrare ca cea invocată de comunicat, demontarea stâlpilor neutilizaţi, mai ales a celor degradaţi, şi transportarea lor este o operaţiune obligatorie, cuprinsă în proiect.

• De ce i-au mai înlocuit dacă nu i-au demontat pe cei „vechi, aflaţi într-o stare de degradare avansată” ?
• De la cine aşteptau „o solicitare în acest sens”?
• Cine a întocmit, cine a aprobat şi cine a avizat proiectul?

• Probitatea profesională le-a solicitat ceva?
• Nu cumva au sărit peste demontare pentru a reduce cheltuielile şi/sau pentru a lua faţa concurenţei?

Se pare că abandonarea pe amplasament a stâlpilor neutilizaţi şi/sau aflaţi într-o stare de degradare avansată este un nărav vechi, practicat fără reţinere de unele companii municipale.

Societatea de Transport Bucureşti nu s-a trezit, este încă în aţipeală.

Aşa arată situaţia azi, luni 7 septembrie 2020 la ora 13:28.