despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… cu ce veselă prostie am înmormîntat micul comerț. Ne puțea: ba nu primeam bon, ba nu puteam plăti decît cu bani gheață. Ne puțea să călcăm pragul buticului; ne puțea să dăm de oameni, să schimbăm două vorbe cu ei; ne puțea „cu dragul” vînzătoarei și de-aia nici n-am băgat de seamă cînd a fost înlocuit, insidios, cu „Doamne-ajută”.
Aia e; și-i culmea că – altfel – minte zicem că avem; că lucruri am învățat din preumblările noastre.
Ni-i drag, nu-i așa, de micul magazin de familie… de mica brutărie… de măcelăria la care tot cartierul se oprește… de cafeneaua, de locanta unde seara se-adună cei de pe stradă.
Dar ni-i drag de astea în Italia, în Spania ori în Franța; n-am adus aici dragul ăsta – aici trăim aseptic, bucuroși că de pe ecran ne chemăm acasă tot de ce-avem nevoie, comozi că dăm înapoi ce nu ne place, nepăsători de tot iureșul logistic din jur – ba chiar îngîmfați că „dăm o pîine” unei industrii care-a călcat în picioare, de la an la an, taman cele care ne țin împreună.
I-a venit rîndul – se putea?
Cafeaua care se vinde la automatele din magazinele „Lidl” s-a scumpit cu 25 la sută.
Nu mai e doi lei, ci doi lei și 50 de bani.
Și de ceva vreme se poate cumpăra plătind cu cardul.
… uneori mai ai și treabă în zori, devreme, devreme. Orașul încă doarme: ici-colea mai dai peste vreun magazinaș rămas deschis de peste noapte, dar în rest – pe la ora șase – nimeni încă n-a deschis obloanele. Ici-colea, o patiserie a dat poate drumul cuptorului, să se înfierbînte.
Sigur, te poți opri la vreo benzinărie, dar ți se ia și de scumpetea de acolo, și de atîtea pauze făcute pe-aici în călătorii.
Uite, e un locșor în orașul nostru unde nu doar că deja e deschis, dar chiar poți să-ți iei ceva bun și cald!
Patiseria „La Tati” de pe Bibescu-Vodă, din preajma Pieței Unirii, începe devreme de tot.
Și nu doar atîta… are și-o cafea la un leu; un leu, dom’le: ce mai e un leu?
A fost bună, cafeaua aia.
Doi lei e de-ajuns pentru o cafea rezonabilă, pe care să ți-o iei la repezeală de la automat.
Din păcate, cu doi lei nu mai găsești aproape niciunde; toate-s mai scumpe cu cel puțin 50 de bani.
Din fericire, automatele de la intrarea-n magazinele „Lidl” încă nu au făcut pasul și – mai ales – dau o cafea bunuță, măricică, care nu dezamăgește.
Ce dezamăgește, desigur, e des-întîlnita posibilitate să găsești automatele nefuncționînd… sau funcționînd necorespunzător: ba neavînd zahăr… ba lapte.
Sigur, dacă e și vreun șantier prin preajmă, atunci chiar – vînzîndu-se atîtea cafele dimineața! – e o loterie să mai găsești și tu vreuna, fiindcă nu prea se știe precis cine și cînd alimentează aparatele: dac-o face personalul angajat al magazinului, trebuie mai întîi să fie anunțat… apoi să găsească timp… și după aia s-o și facă.
În fine: cît mai e doi lei cafeaua, e bine.
Prima lecție despre bani am învățat-o demult, în Istanbul. Vremuri în care milionul de lire nu-nsemna mai nimic; cu toate astea fiecare comerciant îți dădea, conștiincios, restu-n firfirici metalici aproape fără nici o valoare, pe care nu rareori străinii, dacă nu-i refuzau, îi aruncau la gunoi. Însă turcii primeau monedele și le foloseau, pentru că – deși minusculă – valoarea lor exista. Adunîndu-le, puteai să plătești intrarea la toaletă, să-ți iei o sticlă de apă, un bilet de tramvai. Erau bani – iar banii nu se batjocoresc.
Noi nu sîntem așa și – dați-mi voie să vă zic – asta-i o trăsătură veche, încă de dinainte de inflația nenorocită de la-nceputul anilor ’90. Chiar și de pe vremea comunismului, vînzătorii se făceau că n-au rest iar cumpărătorii nu se-ncărcau cu monedele mai mici, cele de 5 și 15 bani.
Asta e: urîm mărunțișul! Nu ne place cînd, la chioșc, ni se dă o bombonică în loc de zece bani rest… dar și dacă primim moneda, o lăsăm pe tejghea.
Și ce urît ne uităm la moșul care vine, dimineața cînd nu-i aglomerație, să plătească la supermarket c-o pungă întreagă de monede strînse cu greu. Dar știm că sînt o groază de alți comercianți care nu-i primesc bănuții?
Iar cîți oameni n-au încotro: ca să scape de mărunțișul pe care nu-l vrea nimeni, își încercă norocul pe la cîte-un automat de cafea, sperînd să nu fie plină deja cutiuța cu monede a acestuia – caz în care aparatul nu mai are cum să accepte altele!
Și ce silă ni-i cînd se uită la noi – și vînzătorii, și ceilalți clienți – ca la ultimii cărpănoși cînd dăm să cumpărăm vreun covrig amărît cu zece monede de zece bani!
Nu-s cu cafeaua. Mai degrabă cu nessul – naiba știe de ce-mi place, mai degrabă, liofilizatul ăsta sau ce-o mai fi el. De fapt, nu-i greu de știut, dar pentru asta-i nevoie să ne-ntoarcem mult în timp, la vremuri grele, cu lipsuri, cu umiliri: zău că-n copilărie tot ce-mi doream – cînd oi fi mare – e să fumez Kent, să beau Ness și să merg c-o Dacie. Iacătă; uite-așa nu s-a lipit cafeaua de mine.
Nu că n-am băut, ori că nu-mi place. Am băut.
Am prins și cafeaua făcută la serviciu – alte vremuri! Vremuri în care cineva trebuia să știe să s-o facă; c-o fi fost vreo secretară, vreo cucoană mai de la birou… cineva trebuia să se priceapă la ibric.
Am prins și dichisul de dimineață, fiecare coleg cu rolul lui – neprețuit tabiet și huzur înainte de-a-ncepe munca!
Am prins și vremea cînd nessul se freca… și se bea rece, niciodată fierbinte!
Mda; deci tot nu-s cu cafeaua. Degeaba-mi băgați sub nas cine știe ce aromă; cea mai bună-i tot aia pe care-o iei cu-n pol, într-o zi rece și ploioasă, și te aciuiești s-o bei undeva, lîngă un godin prăpădit dintr-o hală ori vreun garaj: aia-ți minte mîinile înghețate și parcă-ți mai aduce un picuț de sclipire-n ochi…
Așa că trec fără să-mi pese pe lîngă toate locurile unde se face și se vinde cafea; rar arunc vreo geană înăuntru – nici prețurile nu-mi stîrnesc curiozitatea.
Doar că deunăzi m-am oprit un pic în fața unui panou montat în fața unui magazinaș. Numele celui care-și oferea renumele drept garanție a calității dinăuntru m-a atras: Florescu. O fi acel Florescu – cafegiul Florescu, celebrul Florescu? Nu; e altul – nici el vreun fitecine pe piață -; e loc de mai mulți Florești în lumea românească a cafelei.
Să fie la ei acolo! Pîn-acum cîțiva ani, trebuia să fii armean ca să vinzi cafea – acuma-i deajuns să fii Florescu; dar ce știu eu: eu sînt cu nessul.
… aflăm o veste tristă!
A murit bătrînul Haig Keșkerian, cafegiul de pe strada Grigore Manolescu.
scris de Ando
Mi-a fost recomandat, am verificat şi îmi permit să-l recomand, la rândul meu.
Localul se află chiar pe colţ, la parterul unui bloc nou din intersecţia Ştirbei Vodă cu Calea Plevnei.
Apare marcat şi pe harta google:
Deocamdată, are copertină şi banner de Coca Cola, dar proprietarul mi-a spus că, în curând, va pune şi noua firmă: „Pe colţ” (coffee & more).
Aici am băut, într-adevar, un cappuccino bogat, cremos, aromat cu numai 4 lei.
Cappuccino normal este 3,5 lei, iar cel special ( cu adaos de lichior, diverse arome: amaretto, irish, cocos etc) este 4 lei.
Merită, aşa că eu, unul, o să mai trec pe aici ! Nu de alta dar, mai am şi alte preparate de testat 🙂
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
… mizerie… cam multă.
 
Se poartă băutul cafelei. Doar că ne umplem de pahare, care nu ajung să fie reciclate cum se cade.
Prin alte locuri se discută de taxarea paharului – aidoma pungii de plastic de la cumpărături.
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
e scump? înseamnă că-i bun și-am nevoie!
Așa e mereu. Acum zece ani, oamenii încă-și mai luau fornetti. Acu’, să dai cu tunul și nu mai ai de unde să-ți iei o gogoașă ori un pateu. Ceva cu un leu-doi, acolo!
Ne rafinăm, cică: la adăpostul scuzei astea însă… plătim mai mult…
Așa-i cu toate. Șaorma-i cîh; se poartă burgerii (noroc că așa cum se deschid, tot așa-și trag obloanele cele mai multe localuri „creatoare” de burgeri).
Acuma-i rîndu’ cafelei.
Nu-i de ajuns că amărîta aia de la dozatoare nu mai e de mult un leu; deja-i un pol cam peste tot.
Se umple orașul, de pe o zi pe alta, de fel de fel de mici magazinașe unde se vinde cafea. La repezeală – „doar” cinci lei – ori făcută de barista după cine știe ce concept. Prăjită, bibilită – naiba știe, că nu mă pricep și nici nu țin să-nvăț. Erau într-o zi vreo trei hăndrălăi în fața unui magazin artizanal care mai că nu se zgîriau pe față și-și jumuleau bărbile într-o contradicție aprinsă legată de cafeaua din Kenia.
Cafeaua, deci, e pe val.
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii