despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
scris de Ando
Citiți primul primul episod
Cum spuneam, chiar aparent avantajat de startul euforic al zilei de 22 decembrie, ziarul „Libertatea” a trebuit să se adapteze din mers la regulile implacabile ale economiei de piaţă.
Tarabele acelor ani gemeau de publicaţii, concurenţa era nemiloasă. Iată o fotografie făcută în 1990 de japonezul Norihiro Haruta, în Gara de Nord.
Apele societăţii erau tulburi şi vijelioase, aşa că nu era deloc uşor să rezişti, să te impui, să vii, permanent, cu ceva nou, deosebit şi să fii, totodată, perceput de cititori ca sursă credibilă. In aceste condiţii economice dure, entuziasmul şi simţul responsabilităţii faţă de cititori trebuiau să aibe în spate şi resurse financiare pe măsură. Pasul firesc ca, în paginile ziarului, să-şi facă apariţia publicitatea.
 
Mică paranteză. Din ce ştiu, până la revoluţia din decembrie 89, singurul ziar central cu pagină de „mică publicitate” a fost „România Liberă“ (şi acela după anul 1966).
E adevărat, nu cunosc dacă ziarele locale din acea perioadă conţineau acest gen de serviciu, chiar limitat la zona lor de audienţă.
Dacă îmi amintesc bine, ziarul „Dobrogea Nouă” din Constanţa avea, numai în perioada estivală, un supliment numit „Litoral”, unde apăreau şi ceva anunţuri. Revenim. Deci, din ianuarie 1990, totul era… la liber, aşa că ziarele duceau o luptă aprigă, „la baionetă” ca să câştige câţi mai multi clienţi. Sigur că, la fel ca mai toate ziarele importante de atunci, „Libertatea” avea şi el o rubrica de mică publicitate, dar ţinta ideală era formată din clienţii „graşi”: firmele private – care se înmulţeau rapid, restaurantele, magazinele, imobiliarele etc. Iată câteva mostre de reclame care apăreau în „Libertatea” acelor ani; probabil că pe altele le-aţi dibuit şi dumneavoastră în scanările din primul episod.
                               
A fost şi perioada în care Octavian Andronic, alias ANDO (redactor şef al ziarului până în anul 1998) şi-a valorificat din plin faţeta sa de caricaturist versat. Cunoscut şi afirmat în domeniu încă din 1969 (anul debutului), s-a simţit ca peştele în apă în noua conjunctură social-politică care îi aducea pe tavă o multitudine de subiecte din care noi am selectat (cu greu) câteva:
              
O precizare – calitatea, de cele mai multe ori modestă, a scanărilor reproduse, nu ne aparţine. Am considerat însă că putem trece peste acest aspect, altul fiind scopul periplului nostru temporal.
va urma
Ne face plăcere să vă putem recomanda azi un site unde se strîng nenumărate caricaturi românești.
Găsiți albume-ntregi de Matty – firește! – Poch, Cobar, Pall, Pompiliu Dumitrescu… și mulți alții.
De asemenea puteți da și peste cîteva almanahuri din colecția Perpetuum comic.
Un efort extraordinar care se cade a fi lăudat și cunoscut.
Site-ul se cheamă «Revista urzica» – are și pagină de facebook.
scris de Ando
La zece ani după prestigiosul “Palme d’or”, primit la Cannes pentru Scurtă istorie, Gopo revenea, cu al său (acum celebru) omuleţ, la dragostea dintâi – caricatura. Şi nu, oriunde! Taman în Scânteia, ziarul partidului, care – de 1 Mai 1967- i-a rezervat o pagină întreagă…
… plus un spaţiu în suplimentul său de 23 August.
 
Să privim şi să ne bucurăm de acest torent de imaginaţie care a fost Gopo!
Matty nu-i numai dușmanul chelnerilor, al frizerilor și-al birocraților. Desenul lui ne-a lăsat indicii despre trai, despre oameni, despre ce-i făcea pe ei – în mic-burghezia lor comună – mulțumiți.
Certuri familiale, bărbați refugiați la pescuit, puști obraznici, secretare pieptoase, gospodine bîrfitoare… Matty n-avea chef să părăsească lumea asta, în care și el se simțea foarte bine.
Matty era o instituție. Din ’67 el a publicat zilnic caricatura-editoral a „României” – cotidianul care era cumpărat și pentru asta, și pentru mica publicitate. După ’83, cînd s-a renunțat la caricaturi și la rubrica sa, Matty a rămas rezidentul calendarelor de bucătărie, al săptămînalului „Magazin”, și preferatul almanahurilor.
Noi vedem în fiecare dimineață cîte o caricatură de-a sa. Am încercat, pe cît se poate, să publicăm desenul în așa fel, încît să se pupe cu vremea de-afară, măcar. Dar e greu să explici, azi – 40-50 de ani mai tîrziu – actualitatea șarjei grafice.
Cetățeanul care deschidea ziarul vremii găsea altceva în colțul din dreapta-jos al paginii: găsea un mic editorial, un pamflet, o trimitere la un fapt petrecut c-o zi-nainte, un comentariu la un eveniment, o glumă pe care-o-nțelegea alături de cel care stătea în autobuz.
E imposibil să re-aducem asta, azi, în rubrica noastră…
Dar asta nu-nseamnă că descurajăm, nu?
Iată două caricaturi din luna martie a lui ’69. Prima a apărut vineri, pe 21: ce poate fi mai demoralizator decît – după o iarnă grea – să te pomenești cu încă o ninsoare, la-nceput de primăvară?
… a doua caricatură, în ziua următoare – sîmbătă:
Zăpada nu se oprea, iar Matty își permitea să se răsfețe, încercîndu-și tăria rubricii: dacă nici după ce s-a luat în ea de ninsoare aceasta tot nu s-a oprit, să-i fie mare rușine!
… cu Matty ne-ntîlnim mîine, la 7 și 7 minute.
alese de C. D. Mocanu
Duminică 28 august 2016
  
  
Iată o șarjă veselă de-acum fix 44 de ani:
… asta pentru c-am mai avut și anul trecut Matty… la iarbă verde.
Trecut-au anii şi – dacă nu ne trăgea discret de mânecă însuşi Matty – noi pierdusem şirul caricaturilor publicate.
Aşa că ne facem cuvenita autocritică şi vă anunţăm că am ajuns la cota 1200 cu „UNA PE ZI”.
Plecăciune, maestre!
Matty aniversase 1000 de caricaturi pe prima pagină în Februarie ’72, după cinci ani de zile de cînd preluase rubrica pe care-o făcuse celebră. Și avea să mai deseneze acolo – oho! – înc-un deceniu; „Una pe zi” urma să se-nchidă de-abia în ’83…
N-am mai avut de ceva vreme un episod cu lucruri strînse de prin ziarele vechi. Azi am pus laolaltă mai multe materiale scoase de Nell Cobar: un caricaturist-editorialist excelent în anii grei de după Război, un ilustrator cu har pentru copii, și – pentru mulți – inventatorul Mihaelei, cea mai cunoscută eroină de desen animat a României…
Prin anii 1945-47, Nell Cobar era în plină vervă. Împlinise 30 de ani și șarjele sale mușcau cînd era nevoie.
       
… unele subiecte erau atît de actuale atunci… și au rămas atît de actuale acum!
Nell Cobar acoperea, în România liberă, teatrul…
    
… sportul…
Da – avea un simț grozav al portretului.
 
Și, bun-înțeles, făcea și caricatură politică. Umor antifascist…
   
Și, cînd trebuia, șfichiuia teribil acuzații zilei. Priviți fețele celor din „lotul Antonescu”… erau deja condamnați, din tușa caricaturistului.
 
Nell Cobar a trăit pînă după Revoluție – a murit în 1993.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii