Pe 7 mai se năștea Matty, acum 99 de ani. Sărbătorim cu un articol din „România Literară” de Radu Cosașu – că tot s-a prăpădit și el deunăzi – din primăvara lui 1982.

Da: așa era Matty; fără el parcă nu-ncepea cum se cuvine ziua. Dar ce păcat, peste un an rubrica „Una pe zi” urma să dispară. Nu mai era loc de veselie și nici de celebritate.

NU pretind nimănui să fie covîrşit de această revelaţie dramatică, dar acesta e adevărul : Matty este dintre cei ciţiva contemporani cu dumneata, cu mine şi cu noi, care săvirşeşte zilnic (sau aproape) o minune intelectuală şi morală, cunoscută numai printre oameni, nici cum printre dobitoace, aceea a producerii unui zimbet în prestigioasa pagină a doua din „România liberă“ — unde se concentrează săptăminal forţe de vigoarea lui Radu Popescu, Nicolae Manolescu, Ecaterina Oproiu, Andrei Pleşu, Dan GrigorescU, Mircea Iorgulescu — Matty iradiază zilnic „din banca sa“ şi ne magnetizează prin puterea observaţiilor sale numite, îndeobşte şi fără elan, glume. Multora — în epoca asta, ambiţioasă, mia-mi spui ? — o glumă li se pare puţin lucru. Şi mai mulţi însă recunosc omeneşte că în „România liberă” îl caută pe Matty, ca abia după aceea să treacă, riguros, la idei, vânzări şi teroare. Eu, de pildă, recunoscând că nu citesc niciodată „Mica publicitate“, alerg la Matty. Matty face concurenţă „Micii publicităţi“ şi bancurile lui se întrec, sfidător şi atletic, cu veştile aşa şi aşa, cu pierderile de buletin şi efectele crizei mondiale din „a şasea“ (pagină !). In epoca asta tare semiotică la cap, prima calitate pe care şi-o pierde omul nu e nici buletinul, nici viaţa, ci umorul. E deajuns asta şi fandacsia e gata — aşa cum un pulover se deşiră dintr-un fir rupt. E puţin un pulover ? E puţin un fir de lună şi de inteligenţă ? Am văzut fenomenul acestai dacă nu m-am pierdut cu firea de desperare, ca să zic aşa, este deoarece, pînă la eternitatea din biblioteci, există artişti cotidieni ca  Matty care ii opun deşirăturii forţa veselă a privirii lor, altfel încordate, responsabile şi rezonabile.
Oi fi eu prea neserios şi publicistic, ci vine prea mult la acel prelat care, întrebat de cei din jur ce părere are despre viaţa de apoi, şi-a mingîiat barba şi-a mormăit : „Se şi exagerează prea mult!“ dar pe mine mă stupefiază eroismul talentului lui Matty : să ai chiar zilnic, 15 ani la rind, inspiraţia unei observaţii hazoase (glumă, repet, e urît !), să-ţi freci zilnic mintea cum să-i faci pe ai tăi dragi să suridă, cind mai toţi îţi prezintă mutre, vorba aceea, ca masca lui Beethoven şi tonalităţi din „a cincea“ (simfonia !)? Grea misie, de „sinucigaş“, aş zice, voluntar şi conştient, de-ţi vine să-i pui mina fratern pe, umăr şi să-i spui „mai menajează-te, omule !“ Matty te ascultă şi apoi te întreabă dacă o ştii pe aia cu ăla care-i explica amicului său ce are : „Mă ţine rău un picior, analizele la ficat nu mi-au ieşit strălucit, nici cu mîna stîngă nu-s prea lămurit, auzul mă cam lasă, şi pe urmă, să fiu sincer, nici eu personal nu mă simt prea bine“. E, în auzul meu parabola atotcuprinzătoare din care descind toţi chelnerii lui psihastenici, fotbaliştii lui lucizi, pescarii lui anxioşi, soţiile lui directoriale, directorii lui atit de feminini, vulpile şi hulpavii lui, toate desenele astea nervoase, rapide, strîmbe şi într-o ureche, degajînd graţia superioară a maliţiei bine cumpănite cu pulsul şi miliţia călare sau pe jos, doamne !, cit sînt de frumos, ca trabantistul acela care întreabă, din maşina lui, pe o ploaie torenţială, doi cetăţeni aflaţi ciuciulete intr-o staţie ITB : „Nu mai ştiţi una bună cu Trabantul ?“
,,L-ai citit azi pe Matty ?“ — e una din cele mai tonice întrebări, azi, în Bucureşti, cel puţin pentru mine.