despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Bucureştii ce… s-au dus: recomandare pentru un album.

scris de Ando

Sunt binecunoscute relatările despre cei sau ale celor care au „îndrăznit” să facă fotografii pe parcursul giganticelor demolări ceauşiste şi nu numai. Am avut un coleg care s-a apucat să facă fotografii imediat dupa cutremurul din 4 martie 1977. A fost oprit de „organe” şi i s-a confiscat filmul. Şi a scăpat ieftin…

Alţii – cum e şi prietenul nostru Cristian Malide – au reuşit operaţiunea până la capăt şi datorită lor avem acum imagini – cele mai multe dramatice – despre imensa rană care se deschidea în mijlocul oraşului.

Cu toate acestea, unii oameni au izbutit să pătrundă, făcînd fotografii şi chiar desene caselor, bisericilor şi străzilor înainte sau în timpul demolărilor. Aceste imagini şterpelite sunt o actualizare a unui simţ al istoriei şi mărturisesc despre un Bucureşti a cărui hăcuire, întru impunerea personalitaţii oficiale a oraşului, abia începea.

Am citat din Cuvântul înainte la albumul „BUCUREŞTI DEMOLAT. Arhive neoficiale de imagine 1985”, editat de Fundaţia Ines. 

Autorii: Şerban Bonciocat, Hanna Derer şi Corina Popa au pus în valoare într-o ediţie bilingvă (română-engleză), suita de fotografii clandestine realizate de studentul Cristian Bonciocat în zonele aflate în demolare.

 

Albumul poate fi găsit la libraria Humanitas de pe bulevardul Elisabeta.

Din fugă: ofuscaţii!

scris de Ando

E  frumos şi tonic ce se întâmplă de câţiva ani încoace. În tramvai, în autobuz sau în metrou, văd tot mai mulţi oameni care citesc CĂRŢI! Zic tonic, pentru că sunt mulţi tineri între ei. Să dea Domnul să nu fie doar un “trend”- cum se zice acum!

Dar – pentru că trebuie să existe şi un “dar”- printre aceşti  cititori pasageri  a apărut o micro specie iritantă. Sunt cei care te ceartă (deocamdată, doar din priviri) pentru faptul că în încercarea de a te prinde fie de o bară, fie de un mâner de scaun, le obturezi în treacăt, pagina de carte pe care o lecturau.

Mai ales în bulucelile matinale, când lumea se zoreşte spre serviciu, mi-am luat de câteva ori, porţia de căutături severe sau pline de dispreţ pentru “deranjul” provocat de atingerea sacrosanctului obiect al lecturii.

În gândirea mea simplistă, tramvaiul, autobuzul sau metroul erau percepute ca nişte mijloace de transport în comun, nu ca biblioteci sau săli de lectură mobile.

Aşa că profit de acest prilej ca să-mi cer scuze pentru ignoranţa de care mai dau încă dovadă şi deranjez, fără să vreau, un astfel de cetitor ambulant!

alte vremuri, alte poezii.

O ştim cu toţii – ne-am născut poeţi. Facem versuri de cînd învăţăm să legăm două vorbe. E la mare cinste învăţatul poeziilor, aşa că – de la grupa mică-n sus – asta ni se bagă-n capete.

Dacă nu v-aţi fi gîndit la asta pînă acum, vi s-o fi părut că în grădiniţele noastre copilaşii stau cuminţi pe scăunele şi învaţă Gîndăcelul, Zdreanţă, Iarna pe uliţă…

Nu-i aşa. Se pare că nu s-au scris destule poezele pentru copii!

… la vremuri noi, e nevoie de poezii noi.

Dom’le, ce să zic? Poate nu-mi dau seama de valoarea literaturii contemporane pentru copii? Poate că peste vreo 40 de ani aceste versuri o să fie clasice?

Poate. Sau poate nu.

Sau poate la anul, pe perete la grupa mare, o să văd lipită vreo fabulă de care nu ştiam: Telefonul şi tableta – sau ceva de genu’.

ce se mai vinde la librărie

… trecînd pe lîngă nou-refăcutul Hotel Cişmigiu, băgai de seamă că la parter e deschisă o librărie – şi anume o librărie Humanitas. Nu-i rău, mi-am zis; ia te uită! – alte hoteluri au magazine de ceasuri, cămăşi scumpe, bijuterii, cosmetice, genţi şi alte alea; hotelul ăsta are cărţi. Cultura şi-a mai ridicat un picior de deasupra gropii!

Aşa să fie? Ia să intrăm, totuşi, în librărie.

Partea bună e, totuşi, că în librăriile astea din centru poţi cumpăra şi cîte o carte. La metru, la kil, la culoare – astea-s detalii.

Partea proastă e că în librăriile astea poţi cumpăra prea mult ceai, prea multe lumînărele parfumate, prea multe gemuri ecologice, prea multe ciocolăţi.

Nu ştiu cum a ajuns cartea să se asocieze cu desfacerea cu amănuntul a colonialelor şi delicateselor, dar mă cam enervează. Nu zic – doamne-fereşte! – să deschidem în librărie şi un galantar cu nişte vrăbioare, cu nişte garfuri; nici să vindem ceapă şi cartofi; dar zău că mi s-a luat să intru în librărie şi să-mi miroasă numai a săruri de baie.

Vreau să-mi mai miroasă şi a carte: a hîrtie, a cerneală…

nimic nou: totul vechi

Nu-mi place să abuzez de citate – fiindcă le poţi scoate frumuşel din carte şi să le răstălmăceşti cum vrei – dar cînd dau peste vreun pasaj care-mi place, îl pun deoparte.

Îmi place să mă-ntorc în timp şi să caut să văd cum era văzut Bucureştiul în cărţile scrise în anii dintre Războaie. Bucureştiul era un subiect tare bun. Era un oraş mare, un oraş lacom, un oraş cu oameni lacomi, un oraş care voia să se distreze, să înghită repede, să treacă peste oameni. Era un oraş în plină dezvoltare; era o societate în plină dezvoltare; şi literatura ţinea pasul cu dezvoltarea asta: se scria mult; şi din cărţile astea îţi rămîn nişte chestii prin minte. Am mai luat-o pe urma unor cărţi vechi, ajungînd pe la Piaţa Galaţi sau prin Floreasca; dar azi o să vorbim despre oraş mai în general:

Această aşa-zisă Capitală, această aşa-zisă cetate fară nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fară un ieri, fară un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi striga şoferului sau birja­rului: „înainte!… Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?… Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?… Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii. Atunci îi urăsc şi-i osândesc şi mi se pare că nu găsesc cuvinte îndestul de grele… Pe urmă mă trezesc iubindu-i cu înduioşare, cum îmi iubesc şi târ­gul acesta în care am să mor fără a fi trăit ceea ce se cheamă o ade­vărată viaţă: viaţa!

Cezar Petrescu a scris asta prin 1930, în cartea Calea Victoriei. Nu-i nici o pagubă imensă dacă nu v-a trecut prin mînă cartea asta; e una din multele în care se vorbeşte cam prea melodramatic despre cum oraşul rău distruge vieţile oamenilor buni. Dar mi-a plăcut, totuşi, cum a văzut Cezar Petrescu Bucureştiul de-atunci; sub aparenţa modernităţii, semăna cu Bucureştiul şi mai vechi: aceleaşi obiceiuri, aceleaşi metehne, aceeaşi nestatornicie, aceeaşi uşurătate – aceiaşi oameni. Seamănă cu Bucureştiul de-acum?

Rahova la Gaudeamus

pentru cei care caută cartea „Rahova Ferentari – într-o poveste de Adrian Majuru“ – o veste bună!

Se găseşte la Gaudeamus, la standul 30 – al editurii Vremea (aşa mi s-a spus, eu încă n-am ajuns acolo).

... mie cărticica asta mi-a plăcut.

Poetul şi-a făcut treaba

Daca n-aţi apucat să-l citiţi pe Cărtărescu vinerea asta, vă-ndrept eu paşii spre editorialul său din Evenimentul:

Bucureştiul e jegos, are găuri în asfalt, zidurile lui sunt pline de afişe jerpelite, dar serile de vară, acele seri despre care se zice că se întorc din vremuri vechi, cum scria Mateiu Caragiale, serile cu miros de tei sau de salcâm, n-ai să le întâlneşti în altă parte.

Nu te vei plimba nici la Paris, nici la Copenhaga, nici la Bratislava prin nopţile fierbinţi în care casele vechi, pline de atlaşi, gorgone şi măşti de ghips se cojesc aşa cum năpârlesc reptilele şi crustaceii. Am trăit ani întregi la Amsterdam, la Viena, la Berlin, oraşe incomparabile din toate cele treizeci şi nouă de criterii cu Bucureştiul. Există însă şi al patruzecilea criteriu: poezia. Care nu înseamnă nici curăţenie, nici corectitudine, nici minuni arhitectonice. Poezia unui oraş e sentimentul de apartenenţă, de concreştere organică a minţii tale din substanţa lui. E amintirea “celui mai frumos oraş din lume”, aşa cum toţi ne-am văzut locul natal când am fost copii. Eu “simt” Bucureştiul cum nu pot simţi nici un alt loc de pe lume, e oraşul meu personal, în care trăiesc nu ca un turist, ci ca un visător cu ochii deschişi.

Suntem martorii şi victimele unor vremuri oribile, al căror sfârşit nu se întrevede. Aproape că nu e zi în care să nu mă blestem că nu am plecat la timp din ţara asta care-şi devorează zilnic locuitorii. Acum mă gândesc că poate ceea ce m-a oprit mereu să-mi iau lumea-n cap a fost tocmai nostalgia serilor bucureştene în care am stat deatâtea ori la vreo grădiniţă, în umbra caselor negustoreşti ruinate, cu puţinii, dar dragii mei prieteni. Orele acelea de zăbavă orientală, în mireasmă de tei, nu se pot compara cu nimic şi nu mi le poate lua nimeni.

Da – Poetul şi-a făcut treaba! Cu vîrf şi îndesat – în nenumărate rînduri. Un banal bloc de la poarta Berceniului, întreaga şosea Ştefan cel Mare ori locuri ca Piaţa Gemeni şi Uranusul sînt căi spre altă lume… Cine-l citeşte pe Cărtărescu în altă limbă, în altă ţară, în alt oraş îşi închipuie că Bucureştiul e fantastic. Orbitor e cea mai bucureşteană carte scrisă în ultimii zeci de ani…

Poetul a făcut mai mult pentru Bucureşti decît Arhitectul, decît Primarul, decît Constructorul.

Rahova la Bookfest

dacă n-aţi avut încă drum pe la Bookfest, duminică e ultima zi.

Cei care au răbdarea să caute şi prin pavilioanele mai îndepărtate (acolo unde au ajuns editurile mai mititele) au ocazia să găsească şi un stand Bucureştii Vechi şi Noi – şi-acolo, pe lîngă planşele lui Radu Oltean, şi două cărticele nou-nouţe.

Prima se cheamă chiar aşa – Bucureştii Vechi şi Noi – şi adună mai multe povestioare şi eseuri despre oraşul nostru, scrise de-alde noi.

A doua este scrisă de Adrian Majuru şi-i zice Rahova-Ferentari – şi-n viaţa mea n-am văzut o monografie mai frumoasă a vreunui cartier bucureştean; şi-i plină de poze – o încîntare.

Amîndouă cărţile sînt scoase la editura Subiectiv. La Bookfest intrarea-i liberă şi-i deschis pînă seara tîrziu.

Bucuresti: carte de istorie

Poate vrei sa stii mai multe despre Bucuresti; despre istoria lui, despre lucrurile intimplate de 550 de ani incoace. Ce-i mai frumos decit sa citesti o carte, una scrisa bine, una la care s-a muncit mult (si se vede?).

Eu as recomanda doua carti. Prima e scrisa de Radu Olteanu: Bucurestii in date si intimplari. E scoasa de Editura Paideia, prin 2002. Cred ce se mai gaseste prin librarii, si s-a vindut in jur cu 400 de mii vechi. Acopera ce s-a-ntimplat in oras cam pina la sfirsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

A doua carte a aparut la editura Compania, si se numeste Cronologia Bucurestilor; e scrisa de Gheorghe Parusi; care-n plus vorbeste si despre intimplarile petrecute pina in 1989. A aparut acum doi ani, si o gasiti cam la 900 de mii vechi.

As zice ca n-ar fi chiar niste bani aruncati pe fereastra.

(… apropo de fereastra, panoramele vechiului Bucuresti ale lui Radu Oltean, precum si afisele lui merita toata admiratia!)

Carte: la metru sau la kil? Volumul II

(Rezumatul primei parti: te-ai dus la librarie si ai vazut cum e acolo. Acum vrei sa cumperi – totusi – ceva)

Cum intri in librarie, vreo cincizeci de titluri se ocupa de femei: cum sa-ti inseli barbatul, cum sa-l pedepsesti daca te-a inselat, cum sa nu te ingrasi, cum sa-ti inseli barbatul daca totusi te-ai ingrasat – si cum sa slabesti dupa aia! Si sa stiti ceva – nu sint eu misogin! Toate cartile alea sint.

Si totusi, totusi, vrei sa citesti! Desigur ca ai de unde alege; numai Maestrul si Margareta e scoasa de vreo patru edituri – deci poti gasi linistit culoarea copertii care merge cu mocheta de-acasa. Toata lumea scoate Jules Verne, toti il publica pe tinarul autor de succes Mark Twain; cit despre Paulo Coelho, Harry Potter, toate seriile cu vampiri, si Jamie Oliver – p-astia o sa-i dai la bac peste citiva ani!

Daca nu ti-a ajuns, o sa te impiedici acum de standul cu carti cu sfaturi – sfaturi pentru gradina (vreo douazeci de carti de citit; dup-aia o sa poti creste linistit nuferii aia in cada), retete de mincare (cum sa faci sos de pizza folosind 3 oz. sos tomate – ca, draga traducatorule, e greu sa folosesti CALCULATORUL DE LA GOOGLE ca sa vezi cit face 3 uncii la noi!), sfaturi de crescut ciini, pisici, melci si pesti… si despre cum sa-ti cresti copilul fara sa intelegi ca in America medicamentelor uzuale de la noi le spune pur si simplu altfel!

In mod normal, in acest moment ar trebui sa-ti iei cimpii, dar tu nu-si-nu! vrei sa-ti iei o carte! Ia stai asa – poate gasesti un autor roman! Romania are multi autori; pe ei ii cheama Pavel Corut si Mircea Cartarescu. In librarii se gasesc chiar mai multe carti de ei decit cite au scris ei insisi. Asta pentru ca cei mai multi autori romani se re-editeaza. Dac-au scris in tinerete un volum de povestiri, acum scot fiecare povestire separat in volum. Dac-au scris la ziar cite-o tableta pe saptamina, periodic le string intr-un volum. Dac-au dat vreun interviu mai lung de doua pagini, mai pun alaturi 20 poze cu ei – si-l publica in volum.

Sa nu fiu rau; sint si multi autori tineri; e foarte greu insa sa razbati. Trebuie sa atragi atentia. Sexul e bun. Un autor tinar – asa e legea nescrisa – trebuie sa bage cite un sex oral cam la 35 de pagini. Un tinar cu adevarat dornic de afirmare o sa-l aleaga ca titlu; frumos debut! Autorii consacrati pot sa lase doar cite-un act sexual cu perversiuni cam la 100 de pagini; cu timpul descopera ca unui volum serios ii ajunge un viol de vreo trei pagini.

Bine, atunci ce se publica? Clasici (acolo unde nu-s de plata drepturi de autor), autori care-au cistigat Nobelul si pe care nu-i intelege nimeni, chestii a la Umberto Eco (care mai nou se petrec in Istanbul sau in Afganistan), SF, si lucruri usurele (65 de lucruri pe care nu le stiati despre gaini, 100 de idei la care sa te gindesti cind astepti metroul, 200 de trucuri pe care sa le folosesti daca esti schiop in Vietnam). Toate cartile astea se re-editeaza cam la doi ani, si primesc o coperta noua.

E foarte importanta coperta. Daca publici un autor strain, e simplu: trebuie sa pui un ceas intr-un colt (unul cu cuc), sa pui in mijloc o silueta (ori fara umbra, ori cu doua umbre) si in celalat colt sa pui botul unei masini vechi; poti sa mai pui o pereche de jeans si o banana. Daca publici un autor roman, trebuie sa pui neaparat o mireasa in loc de masina veche; daca se poate sa pui si-o cale ferata si-o pisica ar fi genial de-a dreptul. Daca simti ca procesul creativ e cu adevarat solicitant, poti pune pur si simplu un detaliu dintr-o pictura – merge la orice, de la istoria Teleormanului la gangsterii finlandezi.

Lectura placuta.