despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

prin cartierul Henri Coandă

Laurențiu a făcut o plimbare prin nefericitul cartier Henri Coandă. Cîteva cadre din filmarea din mașină – săraca mașină, ce drumuri! – ca să vedem ce-o să fie… cînd o să fie. Nu știm cînd o să fie – nimeni nu știe.

Ca să-nțelegeți – cînd s-au pornit lucrările aici, prim-ministru era Năstase; președinte era Iliescu; primar era Băsescu. Țara a trecut prin schimbări, noi am trecut prin schimbări. Doar pe-aici… pe-aici nimic: prerie! bărăgan!

A.N.L. a fost o idee a anilor 2000. S-au construit atunci multe locuințe în Țară, dar cu siguranță nu de-ajuns (altfel, ce-ar mai construi azi „dezvoltatorii”?). S-au construit și prost, și cu defecte (dar prost și cu defecte construiesc și „dezvoltatorii”, nu?). În ultimii patru ani s-au dat în folosință foarte puține, oricum.

Nici aici, în București, nu-i altfel. Cartierul Brîncuși, construit în Drumul Taberei „în porumb” urma să fie extins – așa ziceau planurile de-acum un deceniu – dar asta nu s-a mai petrecut. Mai degrabă Agenția s-a concentrat (tot în acea perioadă, nu acum) pe construirea a micro-cartiere de vilișoare, ca-n spatele „Expoziției”.

A.N.L. s-a pierdut și-n scandaluri, și-n paragina nepăsării. Așa-i cînd de treburile astea se-ocupă vreo autoritate, vreun minister; cam așa se-ntîmplat și-n Antiaeriană, cu „cartierul militarilor”.

       

oho, răul e făcut demult.

Imagine din Sectorul Rezidențial Ilfov

Deși avem destui care își închipuie că Bucureștiul este groaznic, neprimitor, neprietenos și împotriva omului, să știți că nu e chiar așa.

Zicem că Bucureștiul nu e verde? Nu e într-atît de verde pe cît ar putea fi, dar e foarte verde! Zicem că nu sînt piste de biciclete? Dar e suficent de mult loc pentru biciclist și să circule, și să se plimbe! Zicem că transportul public nu e folositor? E – din păcate – dimensionat pe măsura cererii; ăsta e adevărul care nu prea ne place.

Dar Bucureștiul nu e chiar așa de rău. Și – în nici un caz – nu va fi stricat definitiv și îngrozitor. Copacii și verdeața nu vor dispărea, traficul va fi, în timp, mai ușor; încetișor, înăuntrul orașului se va trăi mai bine.

Am zis bine: înăuntrul orașului.

Pentru că răul s-a făcut, se face și se va face în afara bietului București!

Da. Vedeți voi – cum-necum, Bucureștiul mai are destul din vechiul oraș, acela gîndit cu străzi decente, cu trotuare late, cu iarbă, arbuști și copaci pe spațiile publice.

Dar… în Ilfov?

Aici străzile s-au făcut cu meschinărie și chibzuiala zgîrcitului. Aici pe stradă n-au loc două mașini, aici pe trotuar – cînd acesta există! – de-abia trece un om. Aici regula – și nu excepția!! – este fundătura și drumul de servitute.

Aici dezvoltatorul, mînat de profit – deși nu-i nimic în neregulă cu profitul! – trebuie să folosească la ceva fiecare palmă de pămînt. Aici, cumpărătorul e nevoit să accepte faptul că dezvoltatorul trebuie să facă economii, ca să-i ofere prețuri mici. Iar pămîntul – și azi, și pe vremea lui Ion al lui Rebreanu – e scump, e o valoare…

Nici un primar n-a îndrăznit să ceară, în Ilfov, pămînt pentru drumuri late, scuaruri, trotuare cu o bandă de verdeață lîngă bordură, sau plantarea unor copaci. Iar aici, în Ilfov – în fostul sector agricol Ilfov -, s-au construit cartiere pe vechile terenuri agricole: adică, oameni buni, beton peste verdeață.

Aici e răul care se face – nu în București.

Aici nu se fac piste pentru biciclete – nu în București.

Aici nu este transport public – nu în București.

cartiere neașezate

Revin asupra subiectului legat de viețuirea noastră comună în oraș.

Anume – de relațiile ce iau naștere în cartiere.

Știți – odată cu ridicarea marilor cartiere de locuit bucureștene s-a spus că relațiile între oameni s-au distrus. Vechile comunități, cu obiceiuri, legi nescrise, cunoașteri și încrederi construite în zeci de ani de conviețuire s-au pierdut.

Cu toate astea – timpul trecînd – și în aceste cartiere s-au reconstruit relațiile de comunitate; pentru că e-n firea omului să-și dorească, cumva, asta. Dar asta a durat ani!

De-aceea, Drumul Taberei ori Balta Albă aveau (și au încă!) altă atmosferă decît alte cartiere apărute mai tîrziu.

Iată, însă, Bucureștiul luînd-o iar de la zero: pentru că de zece ani buni încoace au apărut cartiere noi; pîlcuri de blocuri unde oamenii s-au mutat treptat, cartiere de case unde vecinii s-au tras unul pe celălalt…

Privind un pic la ce se întîmplă pe aceste cîmpuri unde s-a întins azi noul București, vedem că a fost într-adevăr o goană după un pămînt al făgăduinței – ceea ce presupune să fii primul, să-ți marchezi teritoriul, să-ți aperi agoniseala și să te lupți ca să fie mai bine…

Ce nu s-a petrecut încă în aceste noi pămînturi bucureștene este desigur nașterea relațiilor de vecinătate.

Da – e devreme; dar e și greu să devii vecin și să transformi un așezare umană nouă în comunitate cînd există lucruri multe discordante.

Da – și să le vedem. Să vedem că nu toți cei care s-au mutat într-un bloc nou au plătit aceiași bani; unii au cumpărat cînd era scump, alții au prins oferte bune cînd piața scăzuse tare de tot. Cei care și-au luat pămînt au trecut prin aceeași stare; și nici prețurile la ridicarea unei case n-au fost mereu aceleași.

Sigur – cînd știi că tu ai venit primul într-un loc și te-ai luptat să tragi și curent, să pavezi și-un drum și-l vezi pe vecinul tău venind după doi ani și luînd de-a gata toate astea, cum să nu-l invidiezi? E omenește.

Vecinii încă nu-s vecini; în aceste noi cartiere oamenii sînt un pic speriați. Speriați de viitor; de ratele pe 25 de ani, de evoluția francului elvețian – oamenii ăștia încă nu au disponibilitatea de a se uni.

Mai e și frica; frica de altul mai tare; frica de vecinul care-și va muta gardul c-o palmă mai în pămîntul tău; frica să-și facă cineva un bloc peste casa ta și să-ți ia toată lumina…

Mereu atîrnă întrebări: ˜„am făcut bine?” – că am ales să mă mut aici, că poate altundeva era mai bine; sau „oare casa asta chiar e bine construită?” – întrebări, care în esență pot fi rezumate în… „a meritat?”…

Mai e și lipsa elementelor care fac comunitatatea, comunitate. Școala, dispensarul, biserica. Oamenii încep să socializeze după o vreme, cînd își duc copiii în parc, la școală, la doctor, cînd babele se duc la biserică;  dac-aș glumi un pic, aș spune că aceste noi cartiere se vor închega cînd vor avea babele lor.

Despre cartiere

Poate v-aţi întrebat… unde e adevăratul Bucureşti? În centrul istoric? Pe Magheru, pe Victoriei, pe bulevard? În Cotroceni, în Filaret? Sau în Titan, în Drumul Taberei? Sau în Vitan, în 13 Septembrie? În Obor sau în mall?

Unde e, deci? Acolo unde e istorie sau acolo unde se strînge lumea? Acolo unde lucrează oamenii sau acolo unde locuiesc?

Nu-mi dau seama dacă asta e o întrebare la care se poate răspunde; cred că nu. Dar e o premisă pentru a-ncepe să ne uităm cu mai multă grijă la cartierele noastre.

M-am gîndit mult cum aş vrea să scriu articolul ăsta; cum să zic ce-am în cap şi cum să nu stric subiectul. Din fericire, am primit – fix cînd aveam nevoie mai mult – un ajutor extraordinar de la Mihai, cel care scrie blogul Griviţei Pythonista:

Atunci cand vine vorba despre Bucuresti si istoria lui cam toata lumea se opreste pe la anii 1940-45. Tot ce urmeaza acestei perioade este privit de majoritatea specialistilor ori ca o aberatie, ori ca un interval de timp ce mai bine ar fi dat uitarii. Da, sunt constient de faptul ca s-ar putea sa generalizez un pic prea mult, dar in mare cam acesta este “feeling-ul”. Ceea ce e pacat 🙂

De multe ori mi s-a intamplat sa ma plimb prin cartierele de blocuri ale Bucurestiului si sa ma intreb cum au luat nastere. In ce perioada anume au fost construite? In ce ordine? Care au fost planurile din spatele construirii lor?

Aşa că Mihai a făcut o hartă care afişează anul în care s-au construit clădirile din Bucureşti. Cum – citiţi la el. E o hartă extraordinară; şi asta e puţin spus. E o hartă care ne învaţă cum s-a dezvoltat Bucureştiul după război şi pînă-ncoace.

Pentru că e vremea să începem să înţelegem care e treaba cu cartierele.

De chestia asta, îmi închipui, se ocupă nişte oameni care se numesc antropologi. Cu siguranţă că aţi citit cîte ceva de Majuru, de pildă; am întîlnit istorici, sociologi şi amatori care-ţi pot spune ce mînca la cină Regele Carol, cine a stat la etajul trei în casa de la numărul 10 de strada Sapienţei, cum se îmbrăca nevasta lui Caragiale. Dar n-am întîlnit încă pe nimeni care să ia Drumul Taberei la puricat şi să vadă de ce oamenii de-acolo se cred mai bucureşteni, mai autentici, mai civilizaţi şi mai privilegiaţi decît cei din Colentina.

Hai să vă zic ce trebuie să pricepem: Bucureştiul comunist a fost construit în mai multe etape mai mari. În anii 60 au apărut primele cartiere mari, primele cartiere vechi.

… vedeţi pe harta lui Mihai. Atunci s-au construit blocurile de pe Ştefan cel Mare, Calea Griviţei, şi părţile vechi din Balta Albă – şi, fireşte, Drumul Taberei.

Nu sînt blocuri fantastice. Garsonierele sînt meschine. Apartamentele sînt mai degrabă mici şi nu sînt decomandate. În mare parte, bucătariile sînt prost gîndite şi au geamurile pe coloană şi apartamentele cu 3 camere nu au baie de serviciu. Uitaţi-vă pe lista clădirilor cu risc seismic; ştiţi cît de multe blocuri de 8-10 etaje din acei ani sînt acolo?

… în anii 70 s-au completat Drumul Taberei şi Balta Albă, şi s-au ridicat, încet-încet, celelate cartiere mari:

http://1.bp.blogspot.com/-2OLjwkP-HcA/TWJwQcg_mSI/AAAAAAAAAdI/axv_Cdd6AS0/s1600/bucuresti_1970_1980.png

…iar din anii 80 s-a construit altfel; nu mai bine, ci mai cu gîndul la confort: garsoniere înspre 40 de metri pătraţi, băi de serviciu, camere mai mari. Aş spune că un apartament de trei camere obişnuit construit în anii 60-70 e mai mic cu vreo 8 metri pătraţi decît unul construit în anii 80.

Drumul Taberei, leagănul civilizaţiei bucureştene.

E o legendă asta, nu? Are ceva adevăr în ea. Drumul Taberei a fost început ca un cartier aerisit, cochet, cu spaţii verzi, cu complexuri de magazine reuşite, cu parcări – cu tot ce-i trebuie. Sînt zone privilegiate în Drumul Taberei, cu blocuri vechi foarte bine construite, unde stătuseră cadre militare. Dar grosul în Drumul Taberei sînt blocuri vechi, cu apartamente mici, cu garsoniere minuscule. În Drumul Taberei nu locuieşti mai confortabil ca în Rahova sau ca în Crîngaşi.

Care e chestia cu mîndria asta (şi uneori, ţîfna) locuitorilor din Drumul Taberei?

Cei care locuiesc azi în Drumul Taberei sînt urmaşii celor care s-au mutat acolo acum 40-50 de ani. În Drumul Taberei, apartamentele se moştenesc. În alte cartiere mai noi, încă nu se moştenesc; şi nu s-a născut sentimentul ăla atît de puternic de apartenenţă.

Şi mai e ceva; de cele mai multe ori, în Drumul Taberei se mută doar cineva care a mai stat în Drumul Taberei. Pentru cineva din alt cartier şi pentru un străin de Bucureşti, Drumul Taberei nu are nici o valoare: nu are metrou, are apartamente vechi şi incomode. Un străin o să-şi cumpere mai degrabă în Titan sau în Militari, dacă vrea cartier cu  metrou, utilităţi şi facilităţi, sau în Vitan ori Sebastian, dacă vrea să stea în apartamente mari şi bine împărţite, şi să fie aproape de centru.

E ciudat; cunosc oameni care nu pot trăi altundeva; care, odată mutaţi din Drumul Taberei, Titan ori Berceni se usucă de dorul cartierului.

Lucrurile s-au schimbat.

Merită cartierele vechi? Azi, Drumul Taberei nu e un cartier curat. Are printre cei mai mulţi cîini vagabonzi din Bucureşti. Spaţiile verzi dintre blocuri sînt folosite pentru parcare. Are o groază de maidane. În Balta Albă s-a construit enorm în ultimii 10 ani printre blocuri; mergeţi şi vedeţi. În Berceni s-au betonat hectare de parcări printre blocuri…

Să revenim.

Faptul e fapt; sînt cartiere vechi cu un soi de identitate, cu un soi de mîndrie.  Pe lîngă Drumul Taberei avem Balta Albă, Berceniul vechi, Militariul. Sînt cartiere în care se zice că e bine să stai, pentru că le ai pe toate: cum e Tineretului, care are şi parc, şi metrou; sînt cartiere în care nu ai mare lucru, dar sînt aproape de centru şi apartamentele sînt reuşite: cum e Vitanul nou şi Sebastianul; sînt cartiere mai retrase, care au legături bune: ca Aviaţiei ori Crîngaşiul; dar n-aş putea spune că avem, în Bucureşti, un cartier perfect, care să le aibă pe toate.

N-aş putea spune: mutaţi-vă acolo şi nu vă mutaţi în dincolo. Aş putea spune: luaţi în calcul ce aveţi nevoie: transportul public şi cel cu maşina, vecinătatea parcurilor, starea şcolilor, numărul de magazine, de policlinici, de locuri de parcare. Aş putea spune: uitaţi-vă la vechimea blocurilor, la suprafaţa apartamentelor, la felul de-a fi al oamenilor. Aş putea spune: mergeţi  de cîteva ori şi dimineaţa, şi la prînz, şi seara printr-un cartier necunoscut, înainte de a vă muta-n el. Aş putea spune: gîndiţi-vă că unele cartiere vechi sînt deja un soi de comunitate închisă, cu fel de fel de cutume pe care nu le ştiţi.

Ei – despre lucrurile astea din urmă aş fi vrut să v-atrag atenţia azi. Trebuie să-nţelegem Bucureştiul, şi nu e de-ajuns să ştim istoria Centrului. Atîta vreme cît în cartier ne ducem viaţa, în cartier ne creştem copiii, în cartier mergem în vizită la prieteni, cartierul e mai important decît am crede.