despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

din zbor (352)

… spoit, îmbrăcat cu reclame: colțul de vizavi de Perla, unde fusese cîndva blocul „Volga”

Artişti străini în România… câteva completări

scris de Ando

Acum câţiva ani, ne-am încumetat – folosind decupări scoase din presa vremurilor – să facem un mic serial cu artiştii străini care au trecut prin România în perioada socialist-comunistă.

In cele zece episoade care ne-au ieşit atunci, am pus laolaltă atât cântăreţi şi formaţii, veniţi la noi pentru concerte, înregistrări de discuri sau apariţii TV, precum şi vedete de cinema (actori sau regizori) sosite pentru filmări sau pur şi simplu în vizită – vezi cazurile Kirk Douglas sau Edward G. Robinson.

Incă de atunci, comentatorii ne-au completat serialul cu diverse nume şi, mai ales, cu detalii uitate sau scăpate de noi fie din necunoaştere, fie din lipsă de materiale documentare.

Formidabilele grupaje fotografice publicate pe pagina de facebook a Studiourilor Buftea nu ne-au dat pace şi chiar credem necesară (sperăm şi plăcută) o revenire asupra subiectului.

Incepem cu filmul Codin (1963), coproducţie româno-franceză, ecranizare a romanului lui Panait Istrati, pentru care a sosit şi a lucrat în România o echipă franceză în frunte cu două nume importante: regizorul Henri Colpi – care tocmai fusese recompensat cu prestigiosul trofeu „Palme d’Or“ în 1961, pentru „Une aussi longue absence“- şi Françoise Brion, deja o actriţă consacrată

De reţinut că realizarea acestui film (răsplătit cu premiul pentru cel mai bun scenariu la festivalul de la Cannes) a fost, totodată, şi o veritabilă lecţie de meserie pentru partea română, după cum spunea Paul Cornea, fost director al Studioului Cinematografic Bucureşti: „…Filmările au constituit tocmai din acest punct de vedere o adevărată şcoală pentru echipele noastre de producţie, deprinse cu treaba de mântuială, pierderile de timp şi consumuri nejustificate de peliculă, energie electrică, etc. Echipa «Codin», condusă nemijlocit de Halfon, ( n.n. producătorul filmului) a lucrat cu productivitate nemaiîntâlnită la noi, demonstrând în concret că întreprinzătorul privat e superior celui de stat, întrucât el îşi gestionează propriii bănuţi, în vreme ce celălalt îşi permite cu nonşalanţă excese, fiindcă ştie că oricum o va scoate la capăt”.

După trei ani, acelaşi regizor – Colpi – a revenit în România pentru a realiza „Mona, l’étoile sans nom“ („Steaua fără nume“), după piesa lui Mihail Sebastian, cu Claude Rich şi Marina Vlady în rolurile principale.

Acum şi marea surpriză (cel puţin, pentru mine): grupajul de fotografii cu vizita din 1963, pe platourile de la Buftea, a celor doi mari actori americani Shirley MacLaine şi Jack Lemmon, ambii deja nominalizaţi la premiul Oscar (1961) pentru rolurile lor din filmul Apartamentul, vizită despre care nu aveam habar. Tocmai de aceea, mi-am permis să „fur” mai multe fotografii. Vizita celor doi s-a suprapus cu filmările la pelicula noastră istorică „Tudor” şi în unele cadre apar, costumaţi de epocă, şi marii noştri actori George Vraca şi Geo Barton

Inedită a fost şi prezenţa lui Omar Sharif în România (1968) şi avem imagini de la prospecţiunile făcute pentru filmul Mayerling.

Să vedem şi precizările care însoţesc fotografiile:  „Se pare că echipa americană a intenționat sa facă acest film în țara noastră, mărturie stând prospecțiunile realizate în România… De asemenea, l-am identificat și pe Omar Sharif care participă la niște probe pentru film. Mayerling s-a filmat pâna la urma în locații din Veneția, Viena, Mayerling – Austria și în studiourile franțuzești Paris-Studio-Cinéma (Billancourt Studios).

In imagini mai apare și celebrul regizor Terence Young… cunoscut mai ales pentru regia a trei filme James Bond…primele două filme din serie, Dr. No și From Russia with Love, precum și Thunderball.”

Cert este că, una peste alta, deceniul cuprins între 1960 -1970 a adus în ţara noastră şi alţi mulţi actori cunoscuţi cum ar fi: Pierre Brice, Marie- José Nat şi Georges Marchal (Dacii),

Richard Johnson, Antonela Lualdi, Amedeo Nazzari (Columna),

Jean-Paul Belmondo, Marlène Jobert, Laura Antonelli (Mirii anului II),

sau Orson Welles, Sylva Koscina, Laurence Harvey şi Michael Dunn pentru superproducţia istorică Bătălia pentru Roma

din presa vremii (106) – cinema

… ohoo, ne plac filmele; nu ne mai place la film, dar asta-i altceva.

Cinemaul a fost o distracție la-ndemîna oricui și tuturor. Am reușit să vă arătăm puzderia de spectacole care rulau în sălile bucureștene în anii de după Război: 19451946-471948.

Pe măsură ce ne Uniunea Sovietică ne influența tot mai tare, filmele franțuzești, englezești, și – mai ales – americane se răreau; proprietarii sălilor de cinematograf continuau însă să prezinte premierele cît puteau de atractiv:

… dar de la an la an filmele occidentale se tot răreau… și dispăreau. Cîteva spicuiri din ziarele anului 1949 sînt grăitoare:

 

Firește, industria cinematografică autohtonă – de curînd naționalizată – reîncepea să producă.

Istoria – știți voi cum se-ntoarce ea! – a făcut să trecem peste toate. Semnele bune încep să se simtă; societatea devine tot mai deschisă, așa cum ne dăm seama din tăieturile presei anilor 1964 și 1966.

Cinemaul încearcă să recupereze, să refacă legăturile cu industria occidentală; ca să ne facem o măruntă idee, iată un anunț din România Liberă despre apropiata premieră a filmului „La nord prin nord-vest” de Alfred… Hitchcook. Lansat în Statele Unite în iulie 1959, ajungea la noi în octombrie… 1969! Dar erau vremuri bune, da – chiar erau.

Rulau aproape toate filmele importante produse în vest și artiștii străini țineau concerte într-un ritm care și azi ne umple de invidie.

Desigur… istoria urma din nou să se schimbe! Zece ani mai încolo – în 1979 – numărul peliculelor importate scade simțitor:

… ajungîndu-se ca-n 1989, înainte de Revoluție, să nu mai ruleze nici un film nou: nu doar occidental, dar nici sovetic. Rareori, în cadrul vreunui eveniment cinematografic cu circuit restrîns, se puteau viziona – de pildă – pelicule dublate est-europene ori scandinave. Încasările sălilor se realizau din proiecțiile succesurilor de casă ale deceniilor trecute, din ce în ce mai degradate fizic și ciopîrțite de cenzură.

Citiți despre cinematografele noastre: Cinematografele BucureştiuluiCinematografele Bucureştiului – alte liste, alte întrebăriLuînd urma LireiTerasa surprizăDosuri de cinemagrupul „Cinematografe BucureșteneIndicatorul cinematografelor din Capitală (început de ani ’60, sursa, din păcate, neprecizată):

  

Demult, cu Pobeda prin Obor

scris de Ando

De data asta, nu e vorba despre ceva clădiri importante sau de cine ştie ce monumente, ci pur şi simplu despre câteva străzi banale pe care vremurile mi le-au aşezat şi mie… în drum. Le-am bătut la pas de n’şpe mii de ori, cu sau fără treabă. Bănuiesc că asta i se întâmplă oricui. Fugitiv şi, bineînţeles, în situaţii deosebite chiar am reţinut anumite modificări şi, de aceea, m-am bucurat nespus când am găsit în toptanul de fotografii postate cu generozitate de cei de la Studiourile Buftea imaginile pe care îmi permit să le comentez în continuare. Mai întâi, pe scurt, contextul realizării lor: „Bucureștiul anului 1964 prin lupa iscoditoare a lui Lucian Pintilie. Obsesia găsirii locaţiei perfecte de filmare la pelicula sa de debut, “Duminică la ora șase”. De la “Duminică la ora 6” rămânem cu o documentare foto incredibilă a Bucureştiului din anii ’60, cu mahalale, afaceri dispărute, piețe, trenuri, halte, bodegi, figuri expresive, vânzătoare de flori…”

Ei bine, toate aceste căutări (din Obor în Uranus, din Calea Vitan la Filaret etc.) s-au făcut cu maşina de serviciu a studiourilor, adică un automobil Pobeda pe care-l vom vedea în aproape toate fotografiile.

Dacă tot am pus link-ul la gheţăria arsă de pe strada Chiristigiilor, cu voia dumneavoastră, am să încep cu chiar cu această stradă care porneşte din şos. Mihai Bravu şi se termină, practic, în Piaţa Obor.

Iată, mai întâi, fotografiile din 1964. Prima este orientată spre Piaţa Obor şi fabrica de pompe Aversa cu actuala hală de peşte, pe stânga.

A doua imagine cuprinde, mai larg, frontul de case din dreapta, front din care aproape tot ce este în spatele liniei galbene a dispărut.

In sfârşit, a treia poză care mie, personal, mi se pare cea mai interesantă ne arată celălalt capăt al străzii, cel care ajunge în Mihai Bravu, cam prin zona unde – peste şosea – era şi prăvălia lui Predoleanu.

In dreptul grupului de persoane din stânga, este clădirea fostului cinematograf Ileana/Donca Simo/Avrig aflată chiar pe colţul de unde porneşte strada Avrig.

Bineînţeles că, după aproape şase decenii, aspectul străzii este modificat substanţial.

Cu mare satisfacţie am (re)descoperit casa de la actualul numar 24 care a atras şi atenţia echipei de la studiourile Buftea.

O clădire interesantă, dar şi mai interesant este modelul original în care era pavată curtea! Ce era aici? Cel mai bine, ne transmite, prietenul nostru, Mini-Economicus: „…în casa respectivă a funcţionat pentru o scurtă perioadă (până prin 1977-1979) sediul central al Clubului de şah “Mecanică Fină”, apoi în a doua jumătate a anilor ’80, a fost sala de forţă/antrenamente a unui club de lupte… cred că “Metalul” !?
Se pare totuşi că viluţa nu a fost proprietatea efectivă a vreunui club ci era doar închiriată de pe la primărie !?
Ţin minte că mai veneau “luptătorii” prin parc, după antrenament, să mai joace un şah… mari cât casa, dar… „băieţi buni” şi, mai ales, plini de ţigări “străineze” luate de prin deplasări şi turnee “afară”… ţigări pe care le împărţeau cu drag cu noi fiindcă îi lăsam, mai mult sau mai puţin voalat… să câştige partidele… Ei plecau fericiţi, iar noi cu plămânii plini de Camel şi Marlboro”.

Clădirea există şi acum, pitită lângă blocul masiv care se construieşte lângă ea. Deşi este ascunsă de plexiglasul gardului, am reuşit, totuşi, să fac câteva poze:

Aşadar, până la urmă, casa şi-a găsit un proprietar pentru că se văd termopanele puse la ferestre, plus că, de curând, a intrat sub schele pentru o reabilitare termică, din aia făcută cu celebrele plăci de „scârţ”. Bănuiesc că se va umbla şi la pavajul curţii, deci totul va intra în banalitatea cu care ne-am obişnuit.

Părăsim strada Chiristgiilor ediţia 1964 cu o imagine de ansamblu.

Mergem mai departe, adică intrăm pe Şos. Pantelimon şi facem un mic popas la bufetul „Parângul” aflat chiar în capul străzii Popa Lazăr.

Despre el am mai pomenit noi la povestea tunelului subteran. Iată şi cum arată acum, acelaşi colţ de stradă:

La mică distanţă, după ce a traversat fostul bd. Dimitrov (actual Ferdinand), echipa căutătorilor de la Buftea a poposit şi pe strada Zidurilor – tot într-o zonă în care îmi tocesc de mulţi ani tălpile.

De data asta, reperul prin care am recunoscut casa şi, implicit, strada, a fost acest ornament floral aflat pe zidul clădirii de la nr. 38:

Iată şi strada fotografiată, atunci, în 1964, spre cele două capete:

… şi cum arată acum, în 2021:

Şi pentru că e de bonton, hai să terminăm cu ceva… enigmatic sau măcar… în coadă de peşte. Trebuie spus că asupra clădirii din stânga planează (conform comentariilor de pe respectiva pagină de facebook) un mare semn de întrebare: a fost sau nu aici, prin anii 30, un mic cinematograf de cartier?

Dacă e să ne luăm după lista asta publicată recent pe pagina de facebook Cinematografe Bucureştene, se pare că da (chiar dacă numărul cadastral nu mai corespunde, ceea ce nu-i o noutate).

Case căzute 281 – Calea Dorobanților 99 – actualizare

De vreo doi ani, clădirea unde fusese cinematograful „Volga” și mai apoi clubul „Studio Martin” a fost îmbrăcată-n schele, dar nu s-a văzut vreun progres: se renovează, se consolidează… se demolează?

Dacă te bagi în dosul ei însă, vezi că ceva se demolează: deocamdată e vorba de sala de spectacole; ce-o mai fi, om vedea.

Case căzute 393 – Str. Mătăsari 31 – fostul cinematograf Popular

scris de Ando

Cum a evoluat această fostă sală de cinema, aflăm de la dl. Belkine Gabriel, un as al istoriei cinematografelor bucureştene:

„Existent sub numele de cinema Pache în anii 1932-1948, mai precis de duminică 13 martie 1932, primeşte şi numele de cinema Pache (Pake), însă apare cînd drept cinema Clasic-Mătăsari , când cinema Pache în perioada 1932-1948 şi se afla în apropierea căminului studenţesc Matei Voievod situat pe Bdul Pache Protopopescu.
Numit cinema Liric în anii 1931-1932, apoi cinema Clasic, de joi, 7 ianuarie 1932 – 12 martie 1932 şi cinema Popular după anul 1948 şi până imediat după 1989, iar în anii 90 aici a fost şi sală de cursuri a unei universităţi particulare. (n.n. Universitatea Ecologică).
Capacitate: 500 locuri.”

Şi la ora actuală, clădirea este închisă.

Acum un deceniu o găseam mai… pletoasă.

mai multe despre Case căzute

O (triplă) recomandare

scris de Ando

Neobosit iscoditor, Reptilianul a adăugat blogului său trei articole care nu trebuie ratate de iubitorii Bucureştiului: spectaculoasa sală de cinema Trianon-Bucureşti cu ale sale două balcoane, apoi o suită de imagini cu interioare din clădirea Institului de Chimie Almentara de la Băneasa, aia de unde i s-a tras pârnaia lui Dan Voiculescu şi, la început de an, fotografii deosebite cu fosta fabrică de trasuri Rieber de pe str. Romulus.

Fotografii preluate de pe: reptilianul.ro

Case căzute 388 – Calea Călărașilor 149 și 151

articol actualizat

Cîte povești or fi uitate pe-aici, după ce treci de Hala Traian!

La 149, coșmeliile de la stradă-s oribile; în curte, însă, imobilelele ne surprind cu detalii remarcabile.

Iată și locul văzut de Dan Vartanian în 1976.

La 151, un blocușor.

La 153 funcționa cîndva cinematograful Arta – clădirea a rămas; deocamdată să zicem că nu-i de serialul nostru.

Mai sunt pe-aici niște fundături; Calea Călărașilor a fost recent lărgită cu-o fîșie și s-au refăcut trotuarele. Poșta, săraca, a fost închisă.

mai multe despre Case căzute

Terasa surpriză

scris de Ando

Din când în când, ne-am mai legat şi noi de subiectul fostelor cinematografe din Bucureşti. Poate vă mai aduceti aminte, de exemplu, ce forfoteală a fost până ne-am lămurit ce şi cum era cu grădina fostului cinema LIRA.

De data asta, surpriza a venit de la doi paşi de mine, adică de la fostul cinema Ileana, ori Avrig, ori Donca Simo. A funcţionat (iniţial ca sală de dans, apoi şi ca cinematograf) până prin anii ’64,  în această clădire aflată pe strada Avrig nr. 1, chiar pe colţul cu strada Chiristigii.

Până aici, nimic neobişnuit. O grămadă de asemenea săli mai vechi au fost închise şi în perioada de dinainte de decembrie 1989. Când am venit în cartier, aici era un atelier pentru decoruri şi tâmplărie al teatrului Nottara. Aflasem asta, în treacăt, de la o rudă mai îndepărtată care, lucrând la administraţia acelui teatru, venea uneori cu treburi de serviciu la atelier şi se mai oprea pe la noi la o şuetă. Cred că am trecut de mii de ori pe lângă acea clădire, fără să-i acord o importanţă aparte. De aia, nici nu mai ştiu când cei de la Nottara şi-au ridicat calabalâcul şi au plecat (ei fiind, de fapt, chiriaşi acolo). După revoluţie, s-au mai perindat pe aici şi cei de la Media PRO cu emisiunea „Chestiunea zilei”, parcă şi ceva cu preselecţia de copii pentru „Magicianul”, emisiunea cu Marian Râlea, apoi… nimic.

Cred că s-au făcut 15 ani, dacă nu mai mult, de când clădirea este sub lacăt şi scoasă la vânzare.

Cum ziceam, treceam în continuare, zilnic, pe lângă ea, fără nicio străbatere. Dar iată că internetul mi-a adus în cale un veritabil cunoscător (îndrăznesc să-l numesc: expert) al mult prea încâlcitului istoric al cinematografelor bucureştene. Este vorba de domnul Belkine Gabriel.

Orfeu, Aida, Luxor, Nora, Select, Alcazar… şi multe alte nume pierdute în negura timpurilor, dânsul le reînvie şi ni le oferă cu pasiune şi răbdare. Deci era firesc ca „săpăturile” lui să aducă pe tapet şi evoluţia acestui fost cinematograf.

Ei bine, la această postare, mi-au atras atenţia cele câteva comentarii care pomeneau, fără echivoc, despre filmele văzute aici „la grădină”, lucru care m-a pus pe gânduri pentru că nu reuşeam să localizez, pe teren, unde ar fi fost acel spaţiu destinat grădinii. Dar tot comentariile m-au scos din încurcătură: grădina se afla pe o terasă din lateralul clădirii! Imediat, am pus „la lucru” satelitul google maps şi, privită de sus, situaţia s-a clarificat:

Avizat fiind, am mai dat câteva târcoale clădirii şi am pozat alte detalii ale fostei terase-grădină: parapetul lateral sau fosta cabină de proiecţie.

O soluţie eficientă de folosire a terenului şi nu ştiu de ce mi-a picat fisa aşa de greu pentru că, în copilărie am frecventat fostul cinema Bălcescu (Aida), de sus de pe Calea Rahovei (actual Palatul Bragadiru) care, la fel, avea grădina la etaj!

din zbor

Fostul cinematograf „Grivița” s-a demolat de tot – n-a mai rămas nimic din el. Cică o să fie o clădire de birouri-n loc.