Mă dusăi iară la circ – la Circul Orlando. Mie, unuia, îmi place circul ăsta, și am mai spus-o și mai demult. Se ține bine și face spectacole frumoase; și nu doar spectacole, ci și spectacol – ca s-o zic pe aia dreaptă.

Vivi Oprescu –  îl știți de acrobat de pe vremea lucra la Circul de Stat –  a îmbătrînit, dar tot ține în mînă strîns de tot show-ul; vinde și bilete, aruncă un ochi de stăpîn la îngrijitori, mai zîmbește la cîte-un mușteriu care pare mai important, și – mai ales – prezintă spectacolul într-o vervă de zile mari. Fără el, nimic n-ar avea nici un haz. Fiul lui – Orlando, cel care face și oficiiile de director –  are vreo două numere și dă autografe; în rest avem un clown bătrîn, cîteva numere cu oameni și-n rest animale; nu multe – șasă cai foarte frumoși, patru ponei, patru cămile, patru lame și doi lei de mare (tată și fiu, după cîte ni s-a zis, se vede că la circ contează mult ceea ce se transmite în familie).

Fiind circ, și lumea se poartă ca la circ – dar asta înseamnă că vine ca să se simtă bine. Spectacolul ține două ore pline și în pauză copii pot să-și facă poze cu Victor, leul de mare – pe bani, desigur; că ‘mnealui înghite cîte-un pește după fiecare poză, drept recompensă…

Cu norocul meu, am dat acolo și peste cineva venit să se dea-n stambă; de data asta, erau două donșoare despre care am aflat de la onor publicul – mai cultivat și mai la curent cu noutățile culturale – că erau asistentele d-lui Capatos; e drept, că și arătau ca atare, ca să zic așa.

Spre cinstea lor, asistentele făceau poze cu toți doritorii, și încă pe gratis; leul de mare Victor – sau mai precis, dresorul –  le arunca priviri chiorîșe pe treaba asta; dar așa-i la circ, prieteni: mereu se întîmplă ceva.

A fost distractiv, și nu chiar așa de scump. Mi-a plăcut la Circul Orlando și cînd o mai face vreun spectacol nou, zău c-o să mă duc cu drag să mă distrez.