despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

dar în ce hal o duceam.

Cum puteam trăi pîn-acu’ 20 de ani fără atîta retail sub nasul nostru?

Fiecare inaugurare și investiție a-nsemnat, fără tăgadă, cîte un pas uriaș.

Primele magazine „Metro” – nu pentru oricine, nu-i așa; făcutul rost de legitimație de client era un urcuș de-o treaptă pe scara socială – primul „Carrefour”… primul „Carrefour” din interiorul orașului… primul „Cora”… primul „Kaufland”…

În primul deceniu de ascensiune a ncecunoscutului concept de hipermarket, Bucureștiul s-a ales cu cel puțin o duzină: uluitor… și convenabil.

Și – din ce în ce mai convenabil – în deceniul următor ascensiunea a devenit consolidare. Numărul hipermarketurilor s-a dublat; și, în plus, au răsărit peste tot magazine mai mici, de nivelul „Lidl” și „Penny”.

Retailul ne așteaptă la ușa casei; aproape orice bucureștean se poate sui-n mașină și-n cinci minute găsește un ditai magazinul!

Imaginile-s grăitoare; mai jos îs două hărți: prima ne înfățișează comerțul bucureștean din 2009 și cealaltă ne arată la ce s-a ajuns un deceniu mai tîrziu.

Uimitor; iată, de exemplu, magazinele „Mega Image” puteau fi, încă… numărate; cine se gîndea c-o să ajungă, azi, să se găsească literalmente pe fiecare stradă? Cine credea că tot comerțul bucureștean va fi sub monopol, împărțit de „Mega” cu „Profi”? Și cine-și mai aduce aminte că pentru a se ajunge la asta densitatea asta uluitoare, drumul a fost deschis de rețeaua de aproape 500 de magazinașe „Mic.ro”?

Dar să ne-ntoarcem la comerțul mare – la hipermaketuri și la acele supermarketuri care-și pun o amprentă masivă, înconjurîndu-se de spații logistice și parcări – și să vedem, în harta următoare, cît de mult s-a îndesit și, mai ales, cît de tare a intrat în interiorul orașului:

… trăim, însă, mai bine? Da, ne umflăm mațul mai iute și, una peste alta, faptul că ne putem abate oricînd într-un mare magazin ne aduce cîștig, chiar dacă fiecare magazin înseamnă și haos, și trafic, și nevalorificarea judicioasă a unui spațiu public.

Și, pe alocuri, chiar trăim mai bine. Iată oglindită evoluția comerțului din sectorul 5; de unde-am plecat și unde-am ajuns doar într-un deceniu.

în continuare parte a problemei

… fiindcă noi, oamenii, nu ne schimbăm vreodată, ne place să vrem „binele”… dar mai degrabă să ne fie nouă bine.

Da, ne pasă de poluare, de fum, de emisii… Ne uităm urît la ăia de lîngă noi care nu-s la fel de implicați și ne facem că nu-nțelegem de ce nu le pasă.

Păi, pentru că nu-i simplu: pentru că pentru fiecare acțiune de-a noastră, cineva se pricopsește mereu o re-acțiune…

Ia, nu mai mergem cu tramvaiul, întrucît pute; bicla ori trotineta ne duc mai lesne la treburile noastre. Ce se-ntîmplă? Mai puțini oameni civilizați în tramvai: și-așa am ales să batem, fără s-o urmărim, un cui în sicriul transportului public.

Ia, lăsăm mașina acasă, fiindc-acolo și lucrăm: și cînd mai ieșim cu ea prin oraș, ne stă mintea-n loc de la ce trafic e-n continuare. Dar, oare, statul ăla acasă unde – din deșt – chemi la tine pe băiatul cu prînzul, pe băiatul de la Bringo, pe băiatul ce-ți aduce comanda de la eMAG pe care-ai făcut-o doar ca să vezi dacă chiar vine în două ore, ce impact are asupra orașului?

Toți băieții ăștia care aleargă de colo-colo – băieți cărora, nu-i așa, consumul nostru „le dă o pîine” – oare cu ce se deplasează… prin tot orașul? Scot, oare, dubele și scuterele de curierat parfum de trandafiri pe țeava de eșapament?

Ce aiurea – noi, cu mașina noastră servisată anual, EURO 6, hibrid sau electrică, circulăm mai puțin… și rezultatul e că alții – cu droașca EURO 3 și cu motorul segmentat pentru a doua oară – circulă mai mult… pentru noi, cei care circulăm mai puțin.

Deși majoritatea noastră covîrșitoare locuim la cinci minute distanță de orice magazin bine aprovizionat, iar ne pute: acolo vin oameni care uneori își mai dau masca jos, care se uită urît la noi… cu care, nu-i așa, nu face să interacționăm. Vedeți voi, cu concetățenii și vecinii nu putem avea o relație contractuală, dar cu livratorii și curierii, da.

De prea multe ori, chiar și cînd nu putem părăsi casa, ni-i mai „simplu” s-așteptăm să vie băiatul de la Bringo cu niște tîrguieli amărîte, decît să rugăm pe cineva să se repeadă, în drumul lui, și să ne-ajute.

Fără să ne dăm gîndim că pentru acel cineva – poate un vecin mai amărît, poate femeia de servici – ajutorul pe care ni l-ar da nouă ar însemna mai mult.

mărunțiș, căcățiș

Prima lecție despre bani am învățat-o demult, în Istanbul. Vremuri în care milionul de lire nu-nsemna mai nimic; cu toate astea fiecare comerciant îți dădea, conștiincios, restu-n firfirici metalici aproape fără nici o valoare, pe care nu rareori străinii, dacă nu-i refuzau, îi aruncau la gunoi. Însă turcii primeau monedele și le foloseau, pentru că – deși minusculă – valoarea lor exista. Adunîndu-le, puteai să plătești intrarea la toaletă, să-ți iei o sticlă de apă, un bilet de tramvai. Erau bani – iar banii nu se batjocoresc.

Noi nu sîntem așa și – dați-mi voie să vă zic – asta-i o trăsătură veche, încă de dinainte de inflația nenorocită de la-nceputul anilor ’90. Chiar și de pe vremea comunismului, vînzătorii se făceau că n-au rest iar cumpărătorii nu se-ncărcau cu monedele mai mici, cele de 5 și 15 bani.

Asta e: urîm mărunțișul! Nu ne place cînd, la chioșc, ni se dă o bombonică în loc de zece bani rest… dar și dacă primim moneda, o lăsăm pe tejghea.

Și ce urît ne uităm la moșul care vine, dimineața cînd nu-i aglomerație, să plătească la supermarket c-o pungă întreagă de monede strînse cu greu. Dar știm că sînt o groază de alți comercianți care nu-i primesc bănuții?

Iar cîți oameni n-au încotro: ca să scape de mărunțișul pe care nu-l vrea nimeni, își încercă norocul pe la cîte-un automat de cafea, sperînd să nu fie plină deja cutiuța cu monede a acestuia – caz în care aparatul nu mai are cum să accepte altele!

Și ce silă ni-i cînd se uită la noi – și vînzătorii, și ceilalți clienți – ca la ultimii cărpănoși cînd dăm să cumpărăm vreun covrig amărît cu zece monede de zece bani!

din zbor (310)

În fiecare dimineață bucureșteanul se trezește c-o mică surpriză-n drumul lui.

Pe tot mai multe străzi și bulevarde se trasează marcajele atît de necesare – ele fac traficul să fie mai clar, mai sigur, mai predictibil.

Și-i chiar bine că se-ntîmplă asta: primăria noastră nu face multe lucruri, și de-aia ne bucurăm de fiecare dată cînd le vedem.

Alături de reușite precum deschiderea stației de tramvai din Pasajul Victoriei, oprirea traficului auto pe Calea Moșilor veche, trasarea marcajelor de circulație înseamnă un folos adus cetățeanului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

fără garduri metalice în „Kaufland”

Pesemne c-ați auzit despre soluția aleasă de magazinele „Kaufland” pentru a delimita fluxurile vizitatorilor: cei care intră în hipermarket – fără certificat verde – și cei care intră în galeria comercială – cu certificat verde – erau separați de niște garduri metalice înalte de doi metri, învelite-n folie transparentă.

Sentimentul cumpărătorilor, desigur, era nu doar apăsător, ci de-a dreptul cumplit.

Iar soluția era îngrozitor de periculoasă în cazul vreunei urgențe, cînd busculadele create s-ar fi lăsat cu victime.

Iată că – de ieri pe azi – magazinele „Kaufland” au renunțat la garduri și au delimitat fluxurile cu benzi elastice simple, care doar sugerează și nu îngrădesc mișcarea oamenilor.

probleme cetățenești

Nu ne putem lipsi niciodată de etichetele alea ce ne oferă confortul psihologic necesar. Bunăoară, ce-i făcut de Stat e prost și-n batjocură iar ce-i făcut de privat strălucește precum soarele de pe cer.

Ca-ntotdeauna, ne vedem fiind clienții ambelor sisteme, ceea ce rămîne greșit – fiindcă cel puțin în toate întîlnirile noastre cu Statul sîntem mereu cetățeni: nu altceva.

Iar faptul că sîntem clienți ai vreunui sistem privat nu ne scutește să privim relația cu acesta din perspectiva cetățenească, fiind liberi să-i constatăm fiecare greșeală care nu ne afectează nici mult, nici direct.

O să vă dau două exemple.

Magazinele „Lidl”. Atît de convenabil așezate de casă și de drumurile pe care le fac zi de zi! Dar de ce prefer mereu doar unul din cele patru magazine din vecinătate? Pentru că-i singurul care are întotdeauna sortimentul complet de marfă la raft. De fiecare dată cînd intru-n magazinul de pe Nuțu Ion, lipsește ceva; mereu ceva și mereu altceva; și nu doar de curînd, de cînd putem da vina pe sincopele lanțurilor globale de aprovizionare – ci dintotdeauna. De aia mă duc mereu la magazinul „Lidl” de pe Rahova, fiindcă niciodată nu-i lipsește nimic!

Din cînd în cînd mă folosesc de serviciile rețelei de sănătate „Regina Maria”. O interacțiune plăcută – de fiecare dată corectă și rezonabilă. Ca-n toate sediile și policlinicile particulare, spațiul destinat așteptării este mereu chibzuit, fiindcă metrul pătrat e scump. Intrînd în policlinica „Perla” de pe Dorobanți amenajată într-un fost mare magazin cu etaj, am rămas dezamăgit: holul în care e recepția și se așteaptă la cabinete deși uriaș, e de-a dreptul neprietenos cu pacienții. Prea puține scaune pe care să stai; doar o măsuță minusculă la care trebuie să se-ngrămădească mai mulți oameni de-odată ca să completeze fișe; ce să mai zici că e frig și că… nimeni nu efectuează vreun triaj la intrare.

Astea sînt probleme cetățenești, chiar dacă nu se adresează Statului.

cinci povestioare cu plăcuțe stradale

Dulce-i, uneori, anacronismul plăcuțelor stradale bucureștene. Cît de mult rezistă, cît de multe ne-nvață: sînt lucruri despre care nu odată le-am arătat!

Plimbîndu-ne pe lîngă Cișmigiu, vedem forma veche a numelui bulevardului ce urcă spre Popa Tatu. Noi îl știm ca „Schitu Măgureanu”, ceea ce – pe mine cel puțin – mereu mă face să mă gîndesc că Schitu-ăsta a fost cineva.

Azi, străzii ăsteia-i spunem mai scurt și mai simplu: „Tunari” – dar mai demult obișnuiam să-i articulăm denumirea.

Între Filaret și Viilor, o străduță cuminte; la vremea cînd s-o fi pus tăblița pe zidul cășii, de mirare c-au scris corect „fostă”, dar „Calugarului” a rămas fără cuvenitele ă-uri:

Cine se gîndea că taman în Drumul Taberei se mai găsește și forma asta învechită a denumirii? Bine c-am văzut!

O-ntreagă istorie adunată pe-o tăbliță smălțuită; dacă ne stîrnește o plimbare de toamnă prin minunatele „Capitale”, cu atît mai bine!

… dar călătorul?

Pentru călătorul metroului – adică cetățeanul care folosește zi de zi serviciul ăsta public – desființarea hulitelor spații comerciale n-a adus nici o îmbunătățire.

Nu e mai curat în stații… nu e mai lumină… nu arată mai bine tavanele îngrozitoare din care spînzură firele și neoanele… nu se scurge mai puțină apă pe pereți.

Ba chiar, dacă-i cerem părerea, călătorul o să regrete că nu mai are cum să-și cumpere o sticlă de apă, un pachet de șervețele, un covrig, o pungă de bomboane sau cine știe ce mărunțiș cosmetic de avea nevoie la repezeală.

Iar toate locurile rămase în urma dezafectării chioșcurilor îi apar sinistre și deprimante – făcîndu-l să se scîrbească de plimbatul prin dedesubturile orașului – deoarece culoarele nu s-au readus la starea inițială.

Călătorul cere și așteaptă civilizație: iar Metroul nu se gîndește să facă vreun pas ca să i-o ofere.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici 

după aproape juma’ de an din viața noastră

Săptămîna asta se-mplinesc șase luni de cînd bucureștenii nu mai pot folosi liniile de tramvai din zona Afi-Apaca. Șase luni!

Tramvaiele nu circulă fiidcă se schimbă șinele, care erau îngrozitor de stricate.

Lucrările au început greu și cea mai mare parte a verii s-au mișcat dezamăgitor, fără ca nimănui din administrația bucureșteană să-i pese.

De-abia acum, pe sfîrșit de toamnă, putem remarca un avînt promițător, lucrîndu-se chiar și dumineca.

Dar faptu-i fapt: noi, bucureștenii, am pierdut pînă acum juma’ de an din viață pentru o lucrare ce putea fi gata deja… și care nu e gata… și care n-o să fie gata nici prea curînd, oricît de optimiști am vrea să fim.

Și ne dăm seama ce-nseamnă asta pentru noi, știind cîte din șinele de tramvai mai trebuie reparate, fiindcă-s într-o stare și mai proastă decît erau aici: pe Barbu Văcărescu, Ferdinand, Dudești, Pipera, Lizeanu, Maica Domnului, Lacu Tei, Ziduri Moși, Călărași, Basarabia, Chișinău, Șerban Vodă, Nerva Traian, Mărășești, Ion Mihalache, Gloriei, Armand Călinescu…

… iar nouă pentru un kilometru amărît de șine ne ia atît de mult reparația!

un pas mic, mic

Încet-încet, Capitalei noastre-i mai vine mintea la cap. Iote c-aproape am reușit să interzicem circulația auto pe Calea Moșilor veche – porțiunea aceea infectă pe care tramvaiele de-abia se tîrîie, așteptînd după curu’ mașinilor.

Zic aproape, deoarece deși indicatoarele există… deocamdată nu le ia nimeni în seamă.