despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 Ei bine, nu știu cum de s-a întîmplat; pot doar să mă bucur, pot doar să fiu liniștit.
Țineți minte sinistrul și criminalul „smac” anti-îngheț cu care Primăria noastră stropea străzile-n fiecare iarnă din 2010-ncoace?
Da, ăla care ținea carosabilul umed și pe vreme însorită, ăla care te făcea să frînezi greu și să circuli chinuit, fără aderență bună?
Ăla de care se lipea tot gunoiul, care se amesteca cu noroiul, care rămînea mîzgă de toamna pînă primăvara?
Nu l-am mai întîlnit!
Nu știu – repet – cum de s-a renunțat la el; doar notez și mă bucur.
Lungă, vacanța asta de iarnă – și, după ce vremea s-a îmbunat după Crăciun, am avut zile primăvăratece, nebunești de calde. Și ce să faci în Capitală, dacă n-ai părăsit-o?
Ne-am făcut turiști și orașul nu ne-a dezamăgit.
Cîteva mici muzee la care încă n-ajunsesem ne-au umplut ore frumoase.
… iată, în mahalaua Căuzașilor, casa Anton Pann. Cum, din păcate, urme ale strașnicului nostru folclorist nu prea s-au păstrat, casa e mai degrabă sălașul unor experiențe interesante și interactive – de la instrumente muzicale tradiționale la ghidușe snoave cu bețivi.
Peste drum de Cotroceni – vai, ce șerpărie se ascunde-ndărătul gardurilor palatului! – două apartamente vecine deschise pentru cei care vor să știe mai multe despre Minulescu și Rebreanu.
Dar cea mai drăguță vizită-i – culmea! – la mohorîtul Bacovia. Ascunsă pe încîlceala de străduțe dintre Giurgiului și Olteniței, casa poetului e caldă, primitoare, omenească; poate și pentru mîța care toarce și frămîntă cozonac…
De Bobotează lumea nu se mai aruncă-n apa înghețată ci, cu mic, cu mare, se bălăcește lîngă oraș, la frumosul complex „Therme”. Ce-mi place aici – și acum, la zece ani de funcționare – e că oricît de mulți oameni s-ar duce… au loc cu toții. Și, da, deși părea că toată lumea care rămăsese-n oraș venise aici, era plăcut, era-n regulă, era vesel.
Anul ăsta am ajuns și pe tîrgul de sărbători de la capătul Bucureștiului. În sine, e ca orice alt bîlci public – dar am ajuns aici și curios, să văd cum primăria sectorului 3 a valorificat clădirea istorică a Laminorului Malaxa. Clădirea n-a murit și nici nu poți zice că-i batjocorită. Doar că fușereala cumplită a fiecărei lucrări edilitare a acestei primării sare și aici în ochi; iar împrejurimile sînt oribile – un iad urbanistic, nu altceva.
Plimbări pe la alte muzee: la Palatul Regal • la Aman și Zambaccian • la Muzeul Colecțiilor de artă • la Mărțișor • la Muzeul Satului • la Cimitirul Bellu • la Muzeul Vîrstelor • la Muzeul de artă recentă • la Muzeul militar • la Muzeul Storck • la colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei • la Muzeul George Severeanu • la Muzeul literaturii române • la Muzeul comunismului
… cu ce veselă prostie am înmormîntat micul comerț. Ne puțea: ba nu primeam bon, ba nu puteam plăti decît cu bani gheață. Ne puțea să călcăm pragul buticului; ne puțea să dăm de oameni, să schimbăm două vorbe cu ei; ne puțea „cu dragul” vînzătoarei și de-aia nici n-am băgat de seamă cînd a fost înlocuit, insidios, cu „Doamne-ajută”.
Aia e; și-i culmea că – altfel – minte zicem că avem; că lucruri am învățat din preumblările noastre.
Ni-i drag, nu-i așa, de micul magazin de familie… de mica brutărie… de măcelăria la care tot cartierul se oprește… de cafeneaua, de locanta unde seara se-adună cei de pe stradă.
Dar ni-i drag de astea în Italia, în Spania ori în Franța; n-am adus aici dragul ăsta – aici trăim aseptic, bucuroși că de pe ecran ne chemăm acasă tot de ce-avem nevoie, comozi că dăm înapoi ce nu ne place, nepăsători de tot iureșul logistic din jur – ba chiar îngîmfați că „dăm o pîine” unei industrii care-a călcat în picioare, de la an la an, taman cele care ne țin împreună.
Uite, așa-s Sărbătorile.
Dăm și primim; ne deschidem casa și mergem în alte case deschise; ne găsim – oameni cu toții – împreună.
Și nu-i bine? ba da – și așa trebuie să fie.
Ni se dorește binele și, la rîndul nostru, întoarcem din tot sufletul binele ăsta celorlalți.
E un tipic; un ritual; iar omul înțelept pricepe nevoia de lucruri care se petrec așa cum trebuie.
Toate astea, desigur, au un „cost” – osteneala și alergătura dinainte – dar același om înțelept nu-l vede niciodată ca prea greu de plătit.
Fiindcă „nebunia” din magazine și „omorul” din malluri nu-s altceva decît… firești și omenești ritualuri.
Ei, da: omul se duce și la magazin, și la hipermarket, și la mall. Nu pentru că-i prost, nu pentru că s-a lăsat pe ultimul ceas – ci doar pentru că așa trebuie.
Unele lucruri trebuie luate împreună. Unele lucruri trebuie văzute, probăluite. Unele lucruri trebuie luate de undeva, de la cineva. Lucruri care – na ghidușie – îs taman cele care, adunate, fac bine sărbătorile.
În toată această omenească nebunie avem, cu toții, loc.
… o colecție de tablouri ale prefacerii Capitalei noastre-n anii cînd devenise – cum se zice – a poporului.
Le luăm ca atare, fiindcă înfățișează o lume nouă care se năștea greu, cu caznă, cu trudă, și alegem din fiecare încărcătura documentară, nu lipsită de valoare istorică.
Sigur, nuanțele și tonurile nu-s mereu aceleași. Pe sfîrșit de ani ’40 presa baleia „suburbanele” insistînd mai degrabă pe accentuarea contrastelor față de vechea lume.
         
Din deceniul următor însă – cu primele realizări consistente, cu dezvoltare, cu prefaceri vizibile – orașul ni-i înfățișat din ce-n ce mai plăcut, mai așezat, pe drumul definit al progresului.
         
surse: Digiteca Arcanum
… atîta a trecut.
De cînd am început să uităm cum a fost.
Ăștia au tărîțe-n cap; părerea mea.
Din multitudinea de șantiere care s-au deschis în Capitala noastră, ăl mai nou e cel de pe Mihalache, dintre Piața Victoriei și Banu-Manta. Se scot șinele de tramvai ca să se lucreze la țevile de dedesubt.
Bun; cine-i ăla care să zică ceva rău despre asta? Eu în nici un caz.
Ca urmare, tramvaiul 42 nu se mai poate duce mai departe, spre Buzești, așa că a fost trimis pe Doctor Felix, să-ntoarcă la Banu-Manta. De acord… cred.
Doar că Societatea de transport trimite pe aici, pe strada asta cumplită – Doctor Felix – tramvaiele obișnuite, cu trei vagoane, în care nu se urcă nimeni. Las’că în general nici dracu’ nu le folosește, fiindcă vin rar și oamenii nu se-ncred în ele.
Dar uite: în tot acest timp, mai avem disponibile cîteva tramvaie „Tatra” – scurte, de un vagon – care s-ar putea preta de minune cererii de pe traseul lui 42!
În schimb, Societatea de transport a trimis vagoanele astea mici în Giulești, pe linia lui 44… în care – ghici ce? – giuleștenii se-nghesuie fără confort.
Tărîțe-n cap, nene: asta au.
A – și au mai înființat și o linie de autobuz specială, temporară – 642 – care să se plimbe imbecil între Basarab, Gara de Nord, Titulescu, Victoriei, Buzești, Matache și Berzei.
Cine vrea să vadă unde-s strînse cele mai strașnice porți ale orașului nostru, să-nceapă de la Triumf.
Găsește pe-aici intrarea de la Leagănul de copii de pe Averescu:
 
… chiar pe colț, înspre Cașin, încă una, ascunsă și nefolosită.
Vizavi de leagăn, chiar și vila asta are o poartă care place. Bine, are alta și-n Kiseleff, chiar mai frumoasă.
 
Dar cea de la stadion impresionează și azi! Păcat că nu prea e pusă-n valoare, nici de terasa-restaurant care-i ia fața de pe colț cu Kiseleff, nici de clădirea nouă din spate.
Stadionul – de fapt, mai multe, un ditamai complex sportiv – se întinde mult, între Mărăști și Kiseleff; iată și frumoasa poartă a Atletismului din strada Primo Nebiolo, dintre Agronomie și Muzeul Satului.
   
Ajungem – vizavi – la fostul ștrand zis al Tineretului; porțile-s triste și parcă uitate de vreme.
Cum să nu placă vestigiile astea care amintesc de sportul nostru? Fiindcă ne gîndim că-s rușinos de puține; ai zice că bucureșteanul mereu s-a ferit de mișcare.
Ia, mai e poarta uitată a stadionului din Dudești… și, desigur, splendidul complex care a fost preluat de universitatea de educație fizică și sport.
lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.
Iar un soi de ferpar din transportul nostru bucureștean din care au dispărut recent linii celebre ca 131, 133, 232, 300 și 336.
Azi, 313 – linia care-a descărcat Berceniul spre Unirea pentru toți cei care ori n-aveau chef de schimbat metrou, ori n-aveau bani de el; da, în anii ’90 călătoria pe dedesubt putea fi scumpă pentru unii.
313 a fost una din primele reparații istorice de imediat după Revoluție, cînd s-au reînființat 300 și 103. De ce? Întrucît odată cu masacrarea liniilor de transport centrale din 1986, traseul ei (dintre Berceni și Romană) fusese desființat.
313 revine în Berceni în ianuarie 1990, inițial pînă la Budapesta; mai apoi la Unirea și de-abia din 1997 la Sfînta Vineri. Regimul din primii ani a fost de linie rapidă: de exemplu, oprea la Nițu Vasile, dar nu și la BIG (pentru ca bercenarii să n-o folosească pentru legătura cu metroul, sarcina asta rămînînd troleelor).
Ce ziceam? A – că 313 a dispărut din nou; e înlocuită cu troleul 73, care se va ajuta de motorul pe baterii acolo unde nu-s fire.
„Ce bine” – am zice, văzînd că, în sfîrșit, troleul revine-n Berceni; ba chiar și că tramvaiele se-ntorc pe Olteniței. N-a durat decît doi ani jumate pentru ca administrația transportului public să pună-n funcțiune substația electrică care a ars în 2022.
„Ce bine” – am zice, dacă n-am ști că nici azi nu circulă troleele pe Emil Racoviță. De ce? Fiindcă odată cu edificarea pasajului de la Metalurgiei, rețeaua a fost dezafectată în zona unde avea înainte capătul 74.
„Ce bine” – am zice iar, dacă n-am fi uitat că toate aceste nenorocite de trolee nu mai pot întoarce pur și simplu la BIG, pentru că odată cu săparea pasajului de acolo nu s-a priceput nimeni să prevadă și o țîră de loc pentru asta.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
Ei bine, nu știu cum de s-a întîmplat; pot doar să mă bucur, pot doar să fiu liniștit.
comentarii