Nu, nu pot zice că n-am continuat să iubesc orașul ăsta al nostru, să-mi pese de tot ce ține de el; doar că – pe undeva – m-am plictisit. Încă-i caut acele cotloane care-mi umpu inima de drag, care de fiecare dată am încredere că-mi dau confortul cela de care am nevoie; dar atît. Îi știu noutățile, îi urmăresc conducătorii – dar nu mai stau să le sancționez nepriceperea și rea-voința.

E, pe undeva, mai mult decît ar trebui să duc: trec în fiecare zi pe lîngă lucruri și fapte cu totul greșite, pe lîngă neîmpliniri tărăgănate de ani – pe unele le văd nu de pe vremea cînd era primar dl. Dan ori d-na Firea, ba chiar și de dinainte de dl. Oprescu – și e cumplit.

… văd Capitala ca pe un loc brutalizat, în care se pot desfășura nestingherite personaje toxice precum aproape fiecare primar de sector; în care precaritatea oricărei intervenții publice e norma și nu excepția; în care nici un plan, nici o viziune nu se poate naște și înfăptui; și de-asta – știind atîtea și prea multe – mă retrag: caut bucuria simplă a străzii de vară, a umbrei răcoroase, a dimineții și a serii, mă îmbăiez în lumea ieșită din case.

E orașul meu, totuși – nici pe departe cel mai plăcut ori mai prietenos – și încă are destule să-mi dea.