civilizatie « Simply Bucharest

despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

Ne vedem la primăvară.

Asta, în capul primăriei noastre, e iarnă grea. A și nins: aproape de-un deșt.

Așa că, decît să trimită cîteva mașini cu soluții de de’zăpezire pe liniile de tramvai pe care circulau și autobuze, au socotit mai simplu… să scoată autobuzele de pe inelul principal al Capitalei.

Pe ambulanțe dă-le dracului, se descurcă ele.

În tot timpul ăsta, pe Buzești – Berzei e totul curat; dar – știți voi – pe aici trebuie, că trec coloanele oficiale.

„Moş Gerilă, încărcat cu sacul plin de daruri, începe să povestească. A făcut cale lungă până la noi în ţară. Şi multe a întâlnit pe drum. Peste ţări şi mări acolo, în America, l-a supărat amarnic, pe Moş Gerilă, traiul câinesc pe care îl au copiii săracilor, în împărăţia bancherilor şi a capitaliştilor”

Hulit: reinventat, adoptat, Moș Gerilă n-a fost rău – nu pentru copiii vremurilor de după Război. Îl găsim încetățenit la-nceput de ani ’50 – odată cu alte inițiative dedicate celor mici, precum adoptarea zilei de 1 Iunie.

… desigur ideologizat, dar democratic, venea pentru toți copiii – de la creșe, grădinițe, școale și orfelinate; ai părinților din fabrici și uzine – ceea ce, în grelele timpuri de atunci, însemna mult.

Și chiar dacă Crăciunul „dispăruse”, sărbătoarea lui – la fel ca Paștele – era acceptată și chiar susținută tacit în comerțul de Stat prin desfaceri „de sezon” care acopereau luna Decembrie.

Nu o dată, copiii se bucurau de amîndoi moșii: Moș Crăciun venea acasă, în familie, iar Moș Gerilă prin… sindicat. Mai ales că ultimului i se găsise – cu înțeleaptă și flexibilă închidere de ochi – rostul de a sosi și de Anul Nou.

V V C 56

Pergolele decorative prefabricate din Romană care au rămas încă în picioare și azi pe traseul pietonal al străzii Take Ionescu (zisă și Nikos Beloiannis, Atena, Costaforu și Cătunului), chiar dacă nu au o valoare estetică, sînt un vestigiu interesant.

Sigur: îmbină nefericitul „stil” autohton încropit prin anii nefericitului avîntul edilitar de după Cutremur – însoțind blocurile reconstruite aici imediat după prăbușirile din ’77 – dar, pe undeva, încearcă și să ne trimită cu gîndul la cele interbelice de prin parcuri și benzinării… care, cu siguranță, erau mult mai plăcute!

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

„Cum vedeți Bucureştii de mâine?”

Duminică-ncercăm să ne alegem iar un Primar și noi – proștii! – aruncăm înc-o privire cu aproape un veac în urmă, cînd – naiba știe cum – părea că ne era limpede ce vrem și ce trebuie să facem.

Bucureştiul ve deveni o metropolă a ţinuturilor Sud-Estului European numai atunci când locuitorii lui vor avea pătruns în sufletul lor convingerea în posibilităţile şi în misiunea ce trebue să o îndeplinească acest oraş. Numai atunci şi aleşii acestor cetăţeni vor lucra în această direcţiune.

Condiţiuni foarte favorabile sunt întrunite şi nu mai rămâne decât să ştim ce vrem, să vrem cinstit şi fiecare dintre noi să aşeze interesul oraşului peste acela personal, al mahalalei lui sau al sectorului său politic.

Cine trăeşte în colectivitate trebue să respecte sau să i se impună respectarea intereselor colectivităţei înaintea celor individuale.

Să nu acoperim toată Dâmboviţa căci dânsa reprezintă un admirabil drum de primenirea aerului dela Vest la Est tocmai în regiunea cea mai joasă a oraşului.

Spectacolul zăpezei murdare adunată în grămezi trebue să înceteze. Sunt zile de iarnă în care Bucureştiul îmbracă aspectele unui oraş de acum două secole. Nimeni nu a ţinut seama de această problemă cu toate că în fiecare an ninge. Străzile nu au fost dimensionate în consecinţă, canalele nici ele iar Municipiul nu posedă mijloace speciale pentru ridicarea ei.

In câţiva ani numai ca prin farmec, oraşul întreg s’a populat cu palate înalte, birouri şi mai ales mii de locuinţe în comun formând aşa zisele blok-housuri, adevărate fenomene de desvoltare orăşenească. Fără vre-un suspin sau regrete după forma veche de viaţă, locuitorii Capitalei părăsesc vechile grădini optând pentru viaţa nouă, mai confortabilă, citadină, cu calorifer, terase, băi şi apă caldă, pentru o arhitectură nouă, raţionalizată şi economică.

Poate cea mai puternică din forţele inerte care au ţinut în loc desvoltarea Bucureştilor a fost lipsa de continuitate a lucrărilor. Cum se schimba regimul gospodăresc al Municipiului, se schimbau şi preocupările edililor. Dacă predecesorul s’a străduit să înzestreze oraşul cu apă şi canale cel următor a abandonat lucrările subterane şi s’a ocupat de lucrări de suprafaţă. Când a plecat primarul care se ocupa de înfrumuseţarea Capitalei cel următor, neapărat, a decretat că ce-l interesează e opera culturală. Când unul din edili a spus că e bine să se deschidă o stradă în cutare punct al oraşului, cel care l’a urmat a făcut tot ce i-a stat în putinţă să zădărnicească pentru vecii vecilor proectul. Şi aşa mai departe…

… după un alt an din viața noastră.

Anul trecut pe vremea asta…

Da, atît e de cînd pe bulevardul Mihalache, între Filantropia și Banu-Manta, s-a-nceput schimbarea țevilor de apă caldă și căldură. Cu chiu, cu vai, lucrarea în sine s-a gătat cam prin iunie.

Dar de atunci încoace, noi – cetățenii – tot cu șantier stăm: deoarece șinele tramvaiului – care au trebuit, știți, scoase, pentru săpături – nu s-au montat încă la loc decît pe jumătate.

Nu-i nici o grabă.

Oricum din Piața Victoriei pînă-n Dămăroaia e nevoie de reabilitarea completă a căii de rulare, nu? Ar fi fost doar minunat să se fi făcut deja acum, cît oamenii încă înghit mizeria.

Nu-i nici o grabă.

Pesemne că o să pună șinele la loc și după aia o să le scoată iar. Sau mai stăm cu ele așa un an… doi…

Nu-i nici o grabă.

prin Bucureștiul neatins.

Viața bucureșteană se duce în două-trei orașe, cel mult – și orașele astea sînt, distincte, chiar înăuntrul Capitalei.

Se poate să locuim ori într-un mare cartier construit în anii comunismului, ori într-unul apărut, în vremea de acum, în locul vreunei foste întinderi industriale; și să muncim ba într-o zonă corporatistă artificială, ba la cine știe ce periferie. Înțelegeți, așadar: astea-s orașele care ne mănîncă viața și – cel mult – mai avem de-a face cu încă vreo altă felie de București călătorind dintr-unu-ntr-altul.

Dar, tot lîngă noi, fără să-l cunoaștem neapărat – sau fără să ținem să-l cunoaștem – există un uriaș București neinteresant. Cartiere întregi care au rămas după ce se termină blocurile: ce-s altceva Giuleștii, Chitila, Bucureștii-Noi, Andronache, 23 August, Apărătorii și R.F.G-ul?

Nu ne pasă de ele, nu ne plimbăm prin ele, nu ne atrag cu nimic – n-au cu ce! – sînt sute de kilometri de străzi modeste, provinciale, pe unde poți rătăci un ceas fără să găsești vreo clădire cu etaje ridicată între Războaie; fără vreun edificiu nobil și chiar fără școli accesibile, fără spații de joacă și de întîlnire – locuri neatinse atît de binefacerile urbanismului și sistematizării, cît și de distrugerile edilitare comuniste.

Aflate în afara vechiului cerc administrativ, alipite prea tîrziu Capitalei, străzile li-s nu rareori înguste, chiar fără trotuare și fără măcar vreun copac pe margine: canioane meschine de garduri și porți, tablă și beton – nimica nu se mai poate schimba pentru ameliorarea locuirii.

Nu pot repeta îndeajuns: Bucureștiul ăsta mărginaș, monstruos de neatrăgător și de necivilizat, există – doar că nu avem de ce să ne interesăm de el; în fond, nu e sălbatic, nu e periculos: e doar uitat.

… da, oi fi și eu bătut periferiile noastre, dar n-am avut niciodată de ce s-o fac în adîncime: recunosc, mai degrabă, că le știu din fuga vreunui autobuz murdar și zdrăngănitor, care deservește doar șoseaua din care acestea se desfac.

Dintre toate, firește, una-i celebră – oricine știe că nu se face să te-abați pe aici, că te pîndesc primejdii: „dacă ai treabă prin Ferentari, termin-o cît e ziuă încă”! Cînd colo, bucata asta uriașă de București e așezată, surprinzător de așezată… exploratorul urban, cel mult, își dă seama cum plictiseala, monotonia și ceva-ul care continuă să nu se întîmple se așează, precum o ceață de toamnă, peste toate.

Nu cred să fie călătorie mai interesantă și mai plină de învățăminte pentru a pricepe acest București mărginaș decît cea cu autobuzul 139: el pleacă din curu’ Ferentariului, ajunge pe la piața cartierului și apoi – pe o înșiruire aiuritoare de străzi înguste și sinuoase precum Bachus, Cîrlibaba și Amurgului – după ce întretaie Sălajul, iese la piață, la Rahova.

În părți, străzi kilometrice – cîtorva nelipsindu-le o oarecare cochetărie, cu ceva prăvălii vechi pe la răspîntii, cu pomi bătrîni ce umbresc trotuarele – precum Trompetului și Munții Carpați; unele se pot îmbîrliga iar altele să o țină oblu pîn’la ieșirea-n cîmp…

… șapte-opt stații incredibile: autobuzul nu trece decît pe lîngă case, case și doar case! Dacă nu ți-ar mai ieși-n cale reclama vreunui „Lidl” te-ai crede pierdut – departe de orașul știut, înapoi în timpuri uitate.

Mai departe de Rahova, pînă ajunge la Mărgeanului, e drept că autobuzul merge cale de o stație printre blocuri, dar după aceeea casele rămîn pe mîna stîngă – cît o ia pe Petre Ispirescu și Drumul Sării.

N-o să mint, e un voiaj nebucureștean, fascinant și atemporal – traseul lui 139 e aproape neschimbat de 70 de ani; e printre cele mai vechi indicative în uz din punct de vedere istoric.

citiți și despre: periferiile în anii puterii populare • fosta șosea Măgurele • cartierul Mărgeanului • cum s-a făcut Ferentariul în anii ’50 • proiectele pentru Ferentari în anii ’80 • piețele după Război

adevărata problemă a transportului public.

Este, cu siguranță, cel mai cumplit și mai periculos an în transportul nostru public. S-a ajuns să moară oameni – și nu din cauza „traficului” și nici a „nesimțirii bucureștene” ci taman din nepăsarea criminală a autorităților noastre.

Deraieri de tramvaie… și cît să mai dăm vina doar pe „proasta infrastructură” care nu a fost întreținută: trebuia cumva s-o întreținem noi, cetățenii?

Accidente în intersecții… autobuze care intră în tramvaie și tramvaie care intră în autobuze, de fiecare dată fiindcă unul dintre conducători a „forțat” un roșu și celălalt nu s-a asigurat că poate, totuși, să intre în acea intersecție!

Tamponări în stații: aproape toți conducătorii vorbesc neîncetat la telefon… dar nu toți folosesc dispozitive hands-free.

Pe astea le vedem: dar nu vedem niciodată măsurile luate de conducerea Societății de transport: sesizările cetățenești primesc răspunsuri politicoase, dar nu rezolvări. Noi nu aflăm dacă acei conducători care au nenorocit pietoni și călători au fost dați afară sau – fără nici o stînjeneală – au rămas să nenorocească și pe alții.

Dar – mai ales acuma, că e campanie electorală – o să fim otrăviți doar cu „importanța transportului public”, cu „viitorul Capitalei”, cu „renunțatul la mașina personală”: pentru că, în realitate, nimănui nu-i pasă de felu-n care care ni se bagă pe gît cel mai important serviciu public bucureștean.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

din presa vremii (134)

… „putem invida cu drept cuvânt pe bucureștenii din anii 2000” – așa se încheia un articol din 1907, dedicat unor proiecte de sistematizare a Capitalei. Dar noi, în anii de acum, nu o dată invidiem vremurile de-acum un veac, considerîndu-le dacă nu de aur, măcar pline de avînt și ambiție.

Vorbim un pic despre parcurile orașului nostru – și azi neîndestulătoare. Carol, Kiseleff, Cișmigiu? Chiar și-naintea Primului Război păreau puține. Ce bucurie, pe atunci, deschiderea micii grădini din fața Ateneului!

Anii interbelici, desigur, ne aduc măcar amenajarea Herăstrăului! Și zona periurbană propășea, la Băneasa și Snagov.

După Eliberare – sigur – ne alegem, pentru început, cu parcuri despre care se vorbise, nu o dată, înaintea Războiului: cel din preajma noului Stadion, cel din Bucureștii-Noi. Marile desfășurări verzi – Tineretului (să nu uităm: și el un plan interbelic), I.O.R., Drumul Taberei – urmau să apară mult mai încet, odată cu îndesirea locuirii în noile cartiere edificate. Preocuparea dispare însă în anii sistematizării ceaușiste.

Parcurile noastre, după atîta timp trecut peste oraș, încă nu-s altceva decît niște enclave tolerate. Nu, bucureșteanul de la-nceput de secol XX, n-avea de ce să ne invideze; l-am fi dezamăgit.

surse: Digiteca Arcanum

V V C 55

Ați văzut: de ceva vreme hidranții bucureșteni – unul cîte unul – se schimbă: tradiționalele „guri de apă” pe (sau în) care-am călcat mai bine de un secol dispar.

Se plantează hidranții noi, înalți, vizibili, accesibili – roșii.

Iar noi nu uităm că acum vreo douăzeci de ani această modernizare s-a mai încercat: ici-colea, găsim cîte unul pe care încă scrie „Regia Generală de Apă București”.