despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… măcar e mai binișor, dar nu cu adevărat bine: cu o duzină de hîrdaie cu arboret, o îngrămădeală de bănci și de coșuri de gunoi (asta-n condițiile-n care la doi pași, pe Elisabeta nu e niciunul de la Casa Armatei pînă-n jos la Primărie) iată că piațeta de la Vraca, Millo și Brezoianu a fost un pic mai îmblînzită din punct de vedere pietonal.
Că-n continuare nu-nțeleg furia administrației bucureștene de azi împotriva mașinii care pătrunde-n Centru, asta-i altceva; mașina și pietonul au coexistat plăcut, chiar dacă nouă ni s-a tot spus să credem altfel. Dar eu înțeleg – cît de bine înțeleg – cum începi să te gîndești la pietonalizare, la „respect” și la alte cuvinte frumoase cînd grijile se uită, confortabil, pe bancheta autoturismului de serviciu care te-aduce de-acasă.

Primăria noastră își face de treabă: plantează copaci în prostie; prostia e pe seama noastră, căci tot niște mizerii debile apar pe marginea străzii. Ăsta anume a luat locul unuia și mai prăpădit în Romană, din vremea administrației precedente. Doar nu credeți că am uitat.

Cîțiva pași pe Calea Dorobanților, căutînd umbra între ASE și Perla.
Nu departe după blocul „Zodiac” e și clădirea asta. Frumoasă – dar și cu o poveste nedeslușită bine sus, pe frontispiciu.


„CONSTRUIT 1907” e clar… dar ce CASĂ anume, a cui – s-a șters, s-a distrus. Era firesc după Naționalizare, căci e vorba de proprietatea inginerului Mihail Lorenți, neobosit mic-industriaș bucureștean al începutului de secol XX.
De unde venise? Nu știm; a dobîndit împămîntenirea pe la 1903 și s-a stins din viață la 68 de ani, – fix pe vremea asta – în 1936. Întreprinderile se dezvoltă sub conducerea fiului – ce purta același nume – și soarta li se pecetluiește odată cu ascensiunea puterii populare; o vreme o să mai funcționeze aici I. I. S. „Centrifuga” care, succesiv, se înglobează cu toate secțiile viitoarei „Aversa“. Fiul – de asemenea inginer – va activa însă în cadrul întreprinderii «sale» pînă la pensionare; tot aici în imobil va și locui.

… arhitectul și constructorul clădirii e Wilhelm Brand, despre care nu știm decît că la vreo doi ani după perioada edificării trece printr-o grea încercare: soția i se prăpădește după o întrerupere de sarcină făcută de un doctor controversat.
Ne-aducem aminte cu plăcere de episoadele în care am descoperit clădiri industriale, de afaceri, de locuit, dar și garduri îmbrăcate în bătrîna și frumoasa cărămidă.
De atunci încoace am văzut și că la destule noi edificii se poartă aparența caldă dată de acest material – și asta a fost îmbucurător.
S-a-ntîmplat însă să ne iasă-n cale cîteva case vechi – simple, modeste, uneori tupilate printre blocuri – care n-au mai apucat niciodată să fie tencuite.
Cine știe motivele; ridicate înainte de Război, poate lipsurile vremurilor i-or fi împiedicat pe proprietari să le mai finiseze. Iar mai apoi, odată cu amenințările demolărilor din perioada comunistă, cine să se mai arunce la o cheltuială nefolositoare…
Mica noastră colecție de case rămase așa este drăguță și tragem nădejde să vă placă. Din ea, însă, lipsește unul din cele mai cunoscute imobile din Cotroceni; e vorba despre cel de pe Carol Davila unde au funcționat, înainte-vreme, localuri precum „Arles” și „Brădet” – acum e tencuit…
în ordine: Dorobanți, între Pantelimon și Iancului, Rahova (Cap. Ilina, Vicina, Iancu Jianu), Ferentari (înainte și după piață), Sălaj (înainte de Amurgului).


Nu, nu pot zice că n-am continuat să iubesc orașul ăsta al nostru, să-mi pese de tot ce ține de el; doar că – pe undeva – m-am plictisit. Încă-i caut acele cotloane care-mi umpu inima de drag, care de fiecare dată am încredere că-mi dau confortul cela de care am nevoie; dar atît. Îi știu noutățile, îi urmăresc conducătorii – dar nu mai stau să le sancționez nepriceperea și rea-voința.
E, pe undeva, mai mult decît ar trebui să duc: trec în fiecare zi pe lîngă lucruri și fapte cu totul greșite, pe lîngă neîmpliniri tărăgănate de ani – pe unele le văd nu de pe vremea cînd era primar dl. Dan ori d-na Firea, ba chiar și de dinainte de dl. Oprescu – și e cumplit.
… văd Capitala ca pe un loc brutalizat, în care se pot desfășura nestingherite personaje toxice precum aproape fiecare primar de sector; în care precaritatea oricărei intervenții publice e norma și nu excepția; în care nici un plan, nici o viziune nu se poate naște și înfăptui; și de-asta – știind atîtea și prea multe – mă retrag: caut bucuria simplă a străzii de vară, a umbrei răcoroase, a dimineții și a serii, mă îmbăiez în lumea ieșită din case.
E orașul meu, totuși – nici pe departe cel mai plăcut ori mai prietenos – și încă are destule să-mi dea.
Vară; cald; caniculă – așa e de ani buni încoace.
Măcar orașul ni-i cît de cît umbros – se putea și mai bine, dar atîta timp cît nu e nevoie să străbați unul din deșerturile urbane care sînt piețele noastre publice, te poți pitula pe sub copaci și ziduri.
Unul din cele mai importante feluri în care orice administrație se îndreaptă spre cetățean e asigurarea apei de băut pe stradă – prin țîșnitori, desigur. Întîlnite prin alte orașe ale lumii la tot pasul, în București lipsesc: una în Victoriei, alta la Romană… și mai departe alta ascunsă la Universitate. Iar în Centrul vechi? – ciuciu.
Grăitoare este harta țîșnitorilor – chiar dacă incompletă, de pe ea lipsind unele din parcuri. Toată zona centrală e seacă.
Iar asta, oameni buni, e nepăsare: Primăria nu s-a mai ocupat de montarea nici unei țîșnitori noi de șase ani încoace.
Grozav ce-mi plac și acum toate „inițiativele” care vin să facă bine orașului; de bine ce-i iese-n urma lor, orașul ar prefera să fie lăsat în pace.
Treceam deunăzi pe Splai – umbră, răcoare, aer curat; sau măcar două din astea trei – și fix ce lipsea erau tomberoanele astea pline, pe care mai și scria, cu prostească îngîmfare, un text care să te facă să le dai brînci în apa puturoasă.

… mai trec pe-aici, doar ca să mă conving; și mă conving că nici acum, după cea de-a patra încercare de-a pune pomi pe scuarul central al șoselei Tudor Vladimirescu, tot nu a ieșit.
Estimp, orice alte bulevarde, orice alte șosele unde alte primării au lucrat sînt verzi, bogate-n vegetație, cu copaci deja umbroși, plăcuți; aici – nu.

Ce? A: e brînză.

Asta nu știu ce vrea să-nsemne. Dar măcar e simpatică – „tâmplaru cu radio”

„Ciuri-buri” nu știm cine e… șoferul… pasagerii?

Mărturisesc că nu știu ce e aia, „apă deminelazită”

… mărgelim?

Vai, ce mai distracție.

Treburi de-ale poliției, serioase.

Cine știe ce pățanie o fi fost aici…

… alte treburi serioase.

altele
… în sfîrșit: am ajuns la imobilele cu aer modernist, care azi par atît de amărîte și depreciate! Unele, mini-pacheboturi periferice, dar atît de interesante încă. Am zis să ne oprim la cele nu foarte înalte și – mai ales – la cele mai puțin luate-n seamă.
Nădăjduim că plimbarea asta comercială – fără pretenții de a se considera un inventar – v-a plăcut.
în ordine: Vatra Luminoasă (2), Viorele, Șerban Vodă (5), Lînăriei (2), Panduri (3), Cotroceni (3), Traian (3), Foișor, Dimitrie Onciul cu Traian, G-ral Salmen, Dudești (2), Maica Domnului (2), Popa Tatu, Cpt. Preoțescu, Domenii, Constantin Caracaș, Grivița (2), Iani Buzoiani, Radu Vodă, Splaiul Unirii, Dorobanți (6), Radu Beller, Floreasca (2), Rahova (3), Sălaj, Dimitrov, Pache (2), Agricultori, Cihoschi, Covaci, Vasile Lascăr, Polonă, Ardeleni, Popa Nan, Eminescu (3), Delea Veche, Pantelimon (3), Iancului (3), Eftimie Murgu, Tabla Buții, Petru Maior, Banu-Manta și Titulescu (3), Viitorului, Tunari, Mitropolit Nifon, 11 Iunie, Parfumului, Rondul Coșbuc (2), Regina Maria, Viilor, Ferdinand, Paris (2), Știrbey-Vodă, Sft. Vineri, P-ța Galați.

… cam atît.
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii