despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

dar sînt idioți.

O lucrare de care s-a apucat de mai bine de-o lună primăria sectorului 5: „reconfigurarea” străzii dr. Leonte Anastasievici, între Carol Davila și Splai.

O stradă importantă, fiindcă pe ea vin salvările la Spitalul „Municipal”.

Că spitalul ăsta – al doilea spital de urgență al Capitalei – nu are alt acces auto facil, direct din bulevardul Eroilor, e una; n-o discutăm!

Discutăm azi doar de porcăria uriașă care s-a petrecut aici, pe strada asta cu două sensuri unde se amenajează parcaje și îngustări ale trotuarului.

Lucrările – care se mocăie cumplit – și „parcagiii” care se ocupă de ani și ani de zile să ceară bani celor care vin la spital și așteaptă cu orele (căci spitalul ăsta uriaș nu are parcare pentru pacienți și aparținători) fac să nu se mai poată circula: mașinile nu mai au loc să treacă una pe lîngă alta.

Despre accesul salvărilor – care e vital, nu-i așa? – nici nu se mai poate vorbi; ca să nu rămînă blocate, ele trebuie să ocolească și să intre din Splai!

haz?

… aveam mai mult haz pe vremuri, dar vremurile-s cele care s-au mai schimbat, atîta tot.

Acum 10-15 ani ținea caterinca! Nu era condusă Capitala cum se cuvine – fostul primar S. Oprescu a fost cumplit de toxic! – dar ceva-ceva îndemna pe oricine să privească cu lejeritate-n jur.

Ne rîdeam, fiindcă știam că – la o adică – om trece peste stricăciunea administrației de la vremea aia.

Și-am mai rîs și după.

Dar mai puțin: administrația G. Firea trebuia luată în serios: răului nu i se opune gluma.

Plus că mizeria începuse să se-ntindă, orașul își pierdea strălucirea, veselia: hazul devenea mai chinuit, pe măsură.

A mai trecut un timp – azi trăim în vremea primarului N. Dan.

Și rîdem și mai puțin.

Nu: pe ăsta nu-l luăm în serios. Dar glume… nu merită să facem.

… vedeți, nimeni nu rîde ca tîmpitul din noroi.

Ne urmăriți de îndeajuns de mulți ani ca să meritați explicație.

economie la patiserie

… fiecare minut contează, mai ales atunci cînd se traduce în bani!

Curentu-i scump, gazul la fel: ce te faci atunci cînd afacerea ta nu poate să meargă nici fără curent, nici fără gaz?

Păi… economisești.

Cum?

Cum mai economisești cînd ai o patiserie, o brutărie?

Optimizezi: umpli tot cuptorul. Poate – de exemplu – nu mai faci pizza la bucată, ci la tavă: și nu ai nici un centimetru pătrat nefolosit.

Produse din ce-n ce mai mici, la fiecare șarjă, înseamnă – pînă la urmă – un pic de cîștig.

Sau… scoți mai iute din cuptor. Azi cu un minut, mîine cu două. Aluatul rămîne blonduț, produsele nu se mai rumenesc cum trebuie: ce dacă?

… ai economisit: și asta contează.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Să fie „cântecul de lebădă” pentru pasarela Gării Obor?

scris de Ando

Aflându-mă, recent, prin preajma Gării Obor, am văzut că accesul la vechea şi cunoscuta pasarelă peste calea ferată este blocat.

Recunosc, de cele mai multe ori, primesc şi privesc (ca tot românul), cu multă rezervă anunţurile sau comunicatele venite dinspre „autorităţi”. Iar situaţia de aici, chiar mi se pare ciudată: doar cu vreo două săptămâni înainte, profitând de o zi frumoasă, am fost pe pasarelă şi am făcut câteva fotografii, aşa că mi s-a părut destul de ciudat avertismentul apărut, hodoronc-tronc: „Pericol de electrocutare”!? Nu contest, poate s-a rupt vreun cablu de la calea ferată, a existat o atingere, ceva accidental… dar aia se remedia. Or, a trecut aproape o lună şi pasarela e tot blocată.

Intr-adevăr, vremurile şi (mai ales) lipsa de îngrijire şi-au pus amprenta asupra structurii de metal, în special în zona scării de acces dinspre Şoseaua Gării Obor, unde sunt câteva trepte „muşcate” serios de rugină. Şi sus, chiar pe pasarelă, sunt câteva elemente din podeaua metalică parţial deteriorate dar, una peste alta, ziua, se putea traversa fără probleme.

***

Mult timp, această pasarelă a fost o scurtătură extrem de utilă pentru cei care trebuiau să ajungă la locurile de muncă. Erau localnicii dar şi foarte mulţi navetişti aduşi de tren în Gara Obor care lucrau pe această platformă industrială întinsă de-a lungul Şoselei Electronicii: la fabrica de ulei Solaris (fosta Hermes, fosta Biruinţa), la Sintofarm-medicamente, la fabrica de mobilă Heliade, la Izolatorul (fosta Întreprindere de Materiale Izolatoare) sau la vastul depozit de lemne etc. Iată, într-o imagine din 1964, cam cum se vedea o parte din zona industrială de care vorbeam:

Pentru că deceniile scurse după decembrie 89 au „evaporat” aproape în totalitate întreprinderile şi antrepozitele de pe Şoseaua Electronicii, traficul pietonal de pe pasarelă s-a diminuat considerabil. Peisajul zonei, „curăţat” de fostele construcţii industriale, începe să fie dominat de siluetele complexurilor rezidenţiale.

***

Sar de la una la alta: am încercat să aflu de ce e blocată pasarela, întrebând prin gară la biroul mişcare şi la poliţia CFR. Zadarnic, doar ridicări din umeri. Acelaşi gest şi la întrebarea: de cine aparţine pasarela, mai bine spus: cine a blocat scările de acces (CFRul, primăria sector 2)? Aşa că m-am adresat în scris către Poliţia locală a sectorului 2 şi, acum, aştept răspunsul.

mai multe întrebări decît răspunsuri

Nu toate plimbările se povestesc, viața nu funcționează așa; nu orice merită înfățișat, nu?

Dar înțelesuri se desprind la fiecare ieșire din lumea de zi cu zi.

… iacătă, se mai întîmplă ba să dăm roată Capitalei, ba să ne mai băgăm nasul prin împrejurimi – uneori doar din pricină că Waze știe mai bine-n clipa aia pe unde să îndrume; și-l lași, dacă-ți iese și vreun folos din asta!

În fine: îi vine oricui, uneori, să se abată, să exploreze drumuri, drumeaguri, sate. Care-i viața pe aici, la cîțiva pași de iureșul orașelor mari?

Una peste alta, e trist. Soarta părților periurbane atîrnă mult de aglomerările citadine aflate la juma’ de ceas de mers cu mașina… dar nu într-atît de mult încît să se simtă.

Cum s-o zic? Uite, poate te sastisești de Valea Prahovei și-ți zici să vezi cu se se mănîncă zonele deluroase ale Prahovei.

Turism? Nu, turism nu există.

Ce să faci? Peisaje… da, să vezi peisaje. Urci un deal și te lași hămăit de-un cîine. În fiecare sat poți să te urci pe un deal; chiar pe un deal frumos. Pînă cînd te saturi: și de dealuri, și de cîini.

Nu te-atrag nici rămășițele postindustriale ale cine știe ce căror fabrici, exploatări, ateliere: e de-ajuns de multă mizerie-n restul vieții, ce să mai cauți în plus și pe alte plaiuri?

În nici un sătuc, în nici o comună nu găsești un loc de unde să-ți cumperi ceva proaspăt, ceva de-al locului. Nu-s brutării, nu-s patiserii – și de ce-ar fi? Localnicii n-au bani, turiștii vin cu pachețelul de-acasă.

Nu-i de rîs – orice așezare începe să poată fi considerată vie și cît de cît bogată de-abia cînd își permite… o șaormerie.

Te gîndești: dar cei care s-au tras pe-aicea fugind din Oraș, or fi adus vreun folos comunității? Chiar și pentru un weekend petrecut la aer curat, ar trebui să se simtă.

Dar „provenitul” nu dă pe la magazinul sătesc; vine cu portbagajul deja umplut de la hipermarket. Și chiar dacă locuiește zi de zi în sat, a-nceput să i se pară tot mai simplu să-și comande totul – curierii și livratorii se abat numaidecît.

Și-atunci, care e salvarea locurilor astea – dacă „salvare” o fi cuvîntul potrivit? Turismul… ai zice. Dar cît turism încape pe lîngă cel cu care deja ne-am obișnuit deja? Și totul, oare, chiar trebuie să fie neapărat turistic?

Cît despre istorie, toți nu doar că și-o ignoră, dar pe deasupra chiar o rescriu, o batjocoresc. Nu găsești nici măcar un muzeu cumsecade prin partea asta de țară.

Brașovul, deși o duce bine de pe urma oaspetelui, dă semne că s-a săturat de el: e, parcă, tot mai rece și mai urîcios; de ani de zile n-a produs nimic nou, nimic în plus, nimic mai mult. Ploieștiul – altminterea un oraș cu străzi întregi și bulevarde minunate – nu e vizitat de nimeni. Cîmpina-i moartă: de cîte ori să te duci să vezi castelul Iuliei și să te plimbi pe strada aia care-i frumoasă?

… ici-colea, aruncat la o margine de pădure, cîte un „resort” scump, cu meniuri bibilite, cu nenumărate posibilități de relaxare și distracție; dar genul ăsta de turism nu trage-n sus restul zonei – zonă în care dacă te oprești, nu dai nicăieri peste ceva-ul local care să te îmbie.

Așa-s lucrurile – atît.

«… dar pe voi nu vă costă nimic»

Unul din motivele pentru care a fost atît de urîtă precedenta administrație publică a Capitalei – cea condusă de G. Firea –  era „pomana”.

Zeci de mii de cetățeni împreună – ce ocazie! – dar… fiindcă era „pe gratis” totul era inacceptabil.

Vă vine să credeți, printre noi sînt asemenea dobitoace care se umplu de bube cînd lumea bucureșteană iese cu veselie în oraș, la orice fel de serbări, festivități și festivaluri.

Bun, acuma cu siguranță sîntem mai deștepți și mai corecți, fiindcă odată cu schimbarea administrației, am schimbat și felul de-a fi al evenimentelor publice.

Nu-i așa?

Sau… ăăă… nu… nu-i așa. E fix la fel… ba chiar și mai dihai!

Tîrgul de Crăciun organizat de Primăria Capitalei – condusă de N. Dan, cel care n-a pierdut nici o ocazie să arate cît de mult urăște „pomenile” fostei administrații – s-a deschis mai devreme anul ăsta și cu mai multe atracții.

Cum s-ar cheamă asta, folosind aceeași măsură? Mai multă… pomană!

Tîrgul de Crăciun organizat de Primăria Sectorului 6 – condusă de C. Ciucu, cel care de asemenea n-a pierdut nici o ocazie să arată cît de mult urăște „pomenile” fostei administrații – s-a deschis cu și mai multe atracții și strălucire.

„Pomană”… Și mai multă pomană! Nu?

Nu: nu e pomană, fiindcă nici înainte nu fusese pomană. Nimic din ce se dă gratis nu-i pe degeaba. Toate tîrgurile, festivitățile, serbările, chermezele și parangheliile vin cu note de plată pentru cetățean.

Doar administrațiile noastre – și înainte, și acum; mereu mediocre și obscene – grohăie obraznic: „stați liniștiți, pe voi nu vă costă nimic”.

din zbor (385)

Ideea asta – „Străzi cu renume” – despre care deja am scris și noi, rezistă mai bine decît credeam. Nu-mi dau seama dacă panouașele stradale sînt schimbate ori curățate, dar cam toate pe care le-ntîlnesc arată bine, fără distrugeri. Și-s… cam la număr; n-au dispărut.

Ceea ce – pentru orașul nostru – zău că-i o performanță.

n-a ieșit, nu iese, n-o să iasă.

Știți că niciodată nu m-am dat în vînt după „povestea” din spatele reconversiei clădirii istorice din spatele Pieței de flori.

Jos pălăria: e frumoasă, fațada e readusă la viață… dar atît.

Niciodată nu m-au convins vorbele alea pe care le tot auzeam: „revitalizare urbană”… „pol al creativității”… „animare a spațiului urban”… „activare comunitară”… „conștientizare publică”. Aș putea să mai caut și altele, da’ sincer mi-i lene.

În fine. Știu clădirea, știu locul – știu și locurile –; și știu că nimic de aici nu-i altceva decît o zonă mediocră.

Cît de… nimic din „revitalizare” și din „spațiu urban”!

Cît de bucureșteană e scena din fața intrării principale, unde într-un „spațiu urban” se păstrează un loc de parcare marcat cu improvizații sprijinite cu pietre…

Grozav ce ne place să ne gîndim la ce-am fost, ce sîntem și ce-am putea fi – da’ ia să ne uităm în schimb la panglica asta galbenă dintr-un „spațiu urban” care ține locul ocupat pentru cineva.

Îs niște înțelesuri aicea.

Case căzute 567 – Str. Barbu Delavrancea 39

La răscruce cu Ady Endre, amendăm adaosul stradal comercial părăginit:

… tare strică ce-a mai rămas din strașnicul bloc de colț.

mai multe despre Case căzute

Case căzute 566 – Str. Doctor Iacob Felix 51

Vai, i-a venit rîndul. Cînd am mai scris despre ea – propietatea Georgescu Enăchiță – nu era-n halul ăsta…

 

De cîțiva ani se dărăpănează tot mai tare.

Vecina ei – de la numărul 53 – are, de asemenea, o poveste.

Cît despre stradă? Bucureșteanu-i spune, simplu, „Doctor Felix”.

mai multe despre Case căzute