despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Nu ne ducem chiar în toate periferiile, dar nici nu lăsăm cîte-o căsuță mai interesantă care ne aține calea.
Strada asta se desprinde din Calea Rahovei, din locul numit de unii locuitori „Parcul Rahova”. Niciodată n-a fost vreun parc-parc aici, numele aduce aminte de parcelarea plănuită înainte de Război. Zona s-a prefăcut însă în anii sistematizării ceaușiste; strada s-a lărgit într-un bulevard care n-a mai apucat să ducă nicăieri.
În fine… ascunsă după un gard-tip de beton, mai e și căsuța asta.
  
mai multe despre Case căzute
… oamenii n-au tăcut și n-au trecut cu toții online; comunică, scriu afișe, încearcă să-și apere locul cum știu mai bine.
Și cu filmările ce facem?
Nasoală situație, cum ieșim din ea nu se știe:
Un incident diplomatic care a escaladat pe neștiute.
Simpatici – măcar.
Aici explicația e simplă: îndărătul gardului șade un cîine care mai sare.
Logica e infailibilă, dacă ne gîndim cîte „opturi” trebuie să facă orice de mașină de gunoi pe aleile din spatele blocurilor.
Un bloculeț, birouri, firme – și un loc pe care încape juma’ de mașină. Dar pe afiș scrie „rezervat angajaților” – ori s-or scoborî cinșpe oameni dintr-o broscuță ca la circ, ori trag la sorți cine parchează, ori se oferă ca premiu angajatului lunii.
Încă o afacere. Auzi: „burgeri și oase”
… tot oameni îs și ăia care-au făcut plăcuța asta atît de tîmpită.
altele
Un colț de clădire care trebuia o țîră împrospătat. Și de multe ori doar de-atîta e nevoie.
Pe Regina Maria colț cu Episcopul Chesarie.
„Semne bune” – toate articolele
E imediat după biserică, înainte de Știrbey. Păcat!
  
mai multe despre Case căzute
Lîngă Amzei, învecinată cu mult mai cunoscuta clădire de pe colț cu Tache Ionescu, care atrage toate privirile.
mai multe despre Case căzute
Bloculețul ăsta scorojit se vede din strada Caraiman, la colț cu Grivița.
Dacă te uiți din șosea, mare lucru nu bagi de seamă la el.
Doar dacă ești oleacă atent: oare ce se ghicește sub tencuiala care se macină?
Ei, reiese „CINCI LEI”? Zic că da. Reclama Berăriei „Cinci Lei” a lui Cristea V. Cristea? Numărul 328 corespunde cu situația din planurile vremii.
Dedesubt parc-ar scrie și „BAZAR”.
Citiți și despre alte ziduri care… vorbesc.
scris de Ando
Habar n-aveam de strada asta: Ion Voinescu. Era februarie 2022, bănănăiam prin zonă fără un rost anume şi m-am pomenit intrând pe ea, pe la capătul dinspre Piaţa Alba Iulia.
Aşa, am dat de casa asta de la nr. 24, aflată atunci în lucru. Bineînţeles că privirea mi s-a oprit la acel brâu ornamentat cu simboluri art deco. Am pozat-o pentru că, de prea multe ori, astfel de ornamente dispar după diverse modificări sau renovări.
Apoi, de curiozitate, m-am uitat şi pe google maps şi am văzut cum arăta clădirea în 2019.
Luat cu altele, abia de curând am revăzut fotografia de anul trecut şi, de data asta, m-am dus ţintit la „locul faptei”. Iată cum arată, acum, casa:
  
Lucrările sunt în faza finală, dar cred că putem afirma că a ieşit ceva bun. S-a păstrat acel brâu ornamental, iar supraetajarea s-a făcut decent, fără deja clasica „cutie” cu faţetele din tablă, cocoţată peste vechea clădire.
P.S.1: interesant că pe aceeaşi stradă, la numărul 13, găsim acelaşi gen de ornament.
 
P.S.2: Acel Ion Voinescu (1816-1855) care dă numele străzii a fost maior, membru în guvernul provizoriu din timpul Revoluției de la 1848, dar internetul ni-l aduce in faţă pe Ion Voinescu (zis şi Ţop), vestitul portar al CCA-ului şi al naţionalei de prin anii ’60.
„Semne bune” – toate articolele
Ne place să fim cinstiți, așa că notăm că se lucrează și la renovarea scărilor fîntîniței de jos, de la Romniceanu. La sfîrșit o să arate totul mai curat, asta-i sigur.
Văd că deocamdată tema s-a mai fîsîit, dar nu-nseamnă că frica prostească s-a pierdut cu totul. Vuiet, sperietură – „orașul de 15 minute” nu-i altceva decît un instrument prin care oamenii-s controlați, ținuți în locurile lor, condiționați.
Ideea acestui oraș, însă, nu e despre oameni în staul; pînă la urmă cu toții locuim în staule, doar că unele-s mai strălucitoare; și cu cît sînt mai strălucitoare, cu atît ne place să ne punem singuri bariere ca să nu-i lăsăm pe ceilalți să spurce strălucirea asta.
Ideea-i simplă: oriunde-ai fi să poți avea la-ndemînă nu un minim de confort, ci un minim de civilizație trebuincioasă.
Școală, parc, loc de pierdut vremea și de întîlnit cu ceilalți, serviciu medical și mai ales acces de încredere la transport public: pentru ca din cele „15 minute” ale tale să poți ieși ușor și să ajungi în alte… „15 minute” și în toate punctele de interes orășenești!
Pe ce putem conta cu adevărat deocamdată în Capitală? Că mai peste tot avem un hipermarket la-ndemînă. Bun și asta, dar nu doar mațul trebuie făcut fericit!
Contează foarte mult să ai lucrurile aproape. Să ajungi într-un parc rezonabil mergînd pe jos cîteva minute. Copiii să se poată duce la școală singuri. Să te poți sui în autobuz din capul străzii și să te ducă-n Centru. Să nu fii captivul magazinelor mici.
Dar știți ce? Gîndindu-ne bine, în București avem deja aproape toate astea chiar dacă nu-n același timp și-n aceași măsură… dar le avem!
„Orașului de 15 minute” însă îi mai trebuie destule ca să ajungă să facă viața locuitorului frumoasă – viziune, administrare, politică publică – și e o prostie să demonizăm conceptul dinainte de a-l înțelege.
Bunînțeles: „orașul de 15 minute” nu e o dogmă; nu-i un șablon universal care se pune peste un oraș – are, doar, niște dimensiuni de bun-simț care funcționează oriunde: alea contează.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii