despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
de Ando și HM
citiți prima parte • citiți și a doua parte
Unde-i soare, e și nor. Cărămida mai însemnează – de prea multe ori! – și case fără de noroc, rămase golașe cu zecile de ani; case neterminate; hornuri ce te miri că n-au căzut, nenumărate imobile de pe care s-a măcinat tencuiala:
                       
… adăugăm – cu aceeași tristețe – și urme ale patrimoniului industrial ce se prăpădesc încet:
       
Ce să mai zici de batjocura hapsînă care transformă făbricuțele vechi în bîlciuri pestrițe, așa cum întîlnim pe strada 11 Iunie? Nu uităm nici de Pavilionul H, care s-a păstrat destul de mulțumitor, dar fără a fi pus însă în valoare odată cu transformarea în berărie.
   
Dar să nu ne necăjim atîta! Nobila cărămidă e și o minunată garanție că – în cazul unei înțelepte reconversii – iese ceva ce poate fi admirat. Poate primul exemplu bucureștean de succes e cel al hotelului „Caro” de azi, care a readus la viață cît mai mult din dărăpănăturile fabricii de glucoză; i-au urmat refacerea ansamblului fostei burse de mărfuri și păstrarea fațadei tipografiei Cartea Românească/13 Decembrie – iar lista restituirilor bucureștene, care nu se oprește aici, mai poate cuprinde refolosiri rezonabile precum cele ale clădirilor de la Apaca ori de pe Calea Griviței.
            
Și – chiar și azi, oameni buni – cînd se înfige vreun cub printre alte case cuminți, parcă sîntem resemnați să-l privim cu mai multă îngăduință atunci cînd îl știm învelit în cărămidă; aidoma cînd renovarea prea seacă a vreunei case vechi îi schimbă prea mult aparența!
                 
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
de Ando și HM
citiți prima parte
Am găsit cărămida pe clădiri mari: fabrici, edificii publice, vile – dar, pe lîngă ele, neluate-n seamă, pitulate și aproape niciodată puse-n valoare, avem căsuțe mai mici și mai mari! Primele trei le găsiți pe mereu surprinzătoarea stradă Alexandru Câmpeanu și – adiacent – pe Grigore Răducanu; următoarea-i pe Ștefan Hepites – și zău că-i o frumusețe – iar ultima-i ascunsă pe Hristo Botev:
      
Și, de parcă ar fi nevoie ca toată clădirea să fie numai și numai cărămidă: nu! Uneori detaliile – un brîu, un pervaz, un joc – îs de ajuns ca s-o transforme cu totul!
                         
Rămînînd la detalii – acelea care-nnobilează orice construcție publică – ajungem la banalele garduri. Dintr-o dată devin altceva, cînd le vezi așa modelate; firește că nu putem să nu ținem, la loc de cinste, emblematicele garduri industriale istorice ce coboară dinspre Filaret ori cele ale Antrepozitelor! Iar din categoria celor mai recente, amintim vasta împrejmuire dintre Splai și Plevnei a ICECHIM; mai departe, ne delectăm cu felurite garduri particulare:
             
Hai să ne bucurăm și de înțelepciunea celor care-au făcut, cîndva, din banalele spații comerciale ceva mai mult! Și le mulțumim și celor care au îmbogățit măruntele construcții utilitare pe lîngă care trecem întotdeauna la repezeală – rezultatul e că și azi mai putem găsi, chiar în cine știe ce dos murdar, o rază de lumină.
             
Ne umple de firească mîndrie, firește, și că ne-au rămas dovezi ale arhitecturii publice recente ce valorifică cuburile anoste ale clădirilor de instituții, unele – precum Hematologia – dovedind neîndoielnic stil! Să amintim și aspectul inițial al Teatrului Național, pierdut după intervențiile ceaușiste și recuperarea contemporană.
           
Ne-ntoarcem la arhitectura civilă, găsind o bucurie pentru ochi: blocurile de locuințe vechi…
       
… dar și cele mai noi! După Război, nu puține din primele blocuri și ansambluri sînt decorate cu cărămidă – chiar și la periferie, nu doar în zonele centrale: exemple ca blocurile „sovietice” de la Academia Militară, „blocurile roșii” din Ferentari ori complexul „Gioconda” sînt și azi o referință. Ulterior, odată cu programele masive de construcții, cărămida a rămas mai degrabă ca adaos vizual pe tronsoanele stradale ale ansamblurilor de locuințe, rezultînd nu o dată jocuri ce mai îmblînzeau arhitectura tip. Ce păcat că reabilitările termice o să facă pierdut, cu vremea, taman ceva-ul ăsta al clădirilor.
             
De mai mult noroc au beneficiat blocurile speciale – construite ori în asociere, ori pentru personalul diverselor instituții – al căror aspect deosebit era izbitor.
         
va urma
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
de Ando și HM
Cine nu s-a plimbat prin Oraș și – atras de zona Armenească și găsindu-se pe strada Corbeni – nu s-a oprit să-și facă poze și să caște gura la încîntătorul imobil maur? Cine nu și-a ținut răsuflarea pe Calea Victoriei – la intersecția cu Eforie – admirînd minunatele jocuri și împletituri decorative ale blocului de pe colț? Cine – rătăcind prin dosurile Oborului – nu s-a dat un pas în spate măcar odată, încercînd să cuprindă cu vederea silueta halei? Și cine – dînd roată parcului Carol – nu s-a gîndit cît ar merita vechea uzină electrică să fie readusă la viață?
           
Ce-au toate clădirile astea-n comun, de ce ne atrag așa mult, de ce le privim cu atîta căldură? Să fie, oare, și cărămida-n care-s îmbrăcate? Ba bine că nu.
Ce-ar fi, deci, să pornim la drum după bătrîna cărămidă? Aparentă, decorativă – cum o fi; ceea ce contează e că înfrumusețează atît de mult orașul nostru!
Hai să-i dăm industriei partea leului, fiindcă cu cît îs mai vechi, mai ascunse și mai uitate de timp, cu atît mai misterioase ne apar clădirile istorice care-au făcut orașul ăsta puternic. Nenorocita moară lui Assan, amărîtele Antrepozite – cu strașnicul lor gard -, disprețuita fabrică Wolff de la Filaret, complexul CET Grozăvești, clădirile ce fac parte din fosta platformă 23 August, halele Fabricii de chibrituri, turnul de apă din Drumul Taberei – plus atîtea și atîtea fabrici și făbricuțe pe care azi ne pregătim, firește, să le pierdem și să le devalorizăm; și să nu uităm de rămășițele feroviare ale orașului nostru.
                           
Fără a avea cum să le documentăm fotografic, să pomenim și de sumedenia de clădiri diverse – pavilioane și centrale termice mai ales – pe care le mai întîlnim prin marile curți ale spitalelor vechi bucureștene.
Dar, oare, clădirile publice nu-s la fel de minunate? Uau! – îți zici – privind aproape necunoscutul abator de pe Splai… Muzeul Țăranului… castelul „lui Țepeș”, școale și licee – fostul Seminar central, Politehnica – sau chiar ignoratele localuri P.T.T.R.!
                    
… și cum să uiți de biserici? Cît de frumos arată, toate, indiferent de cum îți faci cruce-n ele!
         
Și mai apoi, puzderie de clădiri minunate, bine-cunoscute: școala franceză, vila „englezească” Minovici, plus atîtea și atîtea conace și… aproape palate!
                 
Va urma!
lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici
Nu-s cu cafeaua. Mai degrabă cu nessul – naiba știe de ce-mi place, mai degrabă, liofilizatul ăsta sau ce-o mai fi el. De fapt, nu-i greu de știut, dar pentru asta-i nevoie să ne-ntoarcem mult în timp, la vremuri grele, cu lipsuri, cu umiliri: zău că-n copilărie tot ce-mi doream – cînd oi fi mare – e să fumez Kent, să beau Ness și să merg c-o Dacie. Iacătă; uite-așa nu s-a lipit cafeaua de mine.
Nu că n-am băut, ori că nu-mi place. Am băut.
Am prins și cafeaua făcută la serviciu – alte vremuri! Vremuri în care cineva trebuia să știe să s-o facă; c-o fi fost vreo secretară, vreo cucoană mai de la birou… cineva trebuia să se priceapă la ibric.
Am prins și dichisul de dimineață, fiecare coleg cu rolul lui – neprețuit tabiet și huzur înainte de-a-ncepe munca!
Am prins și vremea cînd nessul se freca… și se bea rece, niciodată fierbinte!
Mda; deci tot nu-s cu cafeaua. Degeaba-mi băgați sub nas cine știe ce aromă; cea mai bună-i tot aia pe care-o iei cu-n pol, într-o zi rece și ploioasă, și te aciuiești s-o bei undeva, lîngă un godin prăpădit dintr-o hală ori vreun garaj: aia-ți minte mîinile înghețate și parcă-ți mai aduce un picuț de sclipire-n ochi…
Așa că trec fără să-mi pese pe lîngă toate locurile unde se face și se vinde cafea; rar arunc vreo geană înăuntru – nici prețurile nu-mi stîrnesc curiozitatea.
Doar că deunăzi m-am oprit un pic în fața unui panou montat în fața unui magazinaș. Numele celui care-și oferea renumele drept garanție a calității dinăuntru m-a atras: Florescu. O fi acel Florescu – cafegiul Florescu, celebrul Florescu? Nu; e altul – nici el vreun fitecine pe piață -; e loc de mai mulți Florești în lumea românească a cafelei.
Să fie la ei acolo! Pîn-acum cîțiva ani, trebuia să fii armean ca să vinzi cafea – acuma-i deajuns să fii Florescu; dar ce știu eu: eu sînt cu nessul.
Eu cred că-i absolut legitim să-ți dorești să parchezi cît mai aproape de intrarea-n magazin.
Cine are chef să-mpingă un cărucior plin cîțiva zeci de metri aiurea și – după aia – să-l mai și plimbe înapoi, ca să-și recupereze bănuțul?
De aia mi se pare așa o mizerie cînd magazinele dau voie celor cu gherete și dube să și le amplaseze în așa fel încît astea să ocupe locurile cele mai convenabile, obligîndu-i pe oameni să parcheze cît mai departe…
Asistăm la o nouă mitocănie din familia asta.
În parcările de hipermarket se mai lasă și mașinile electrice din flotele care oferă servicii de „ride-sharing”. Foarte bine; chiar e bine să se folosească spațiile de parcare pentru așa ceva.
Ce nu-mi place – și cu ce nu trebuie să fie nimeni de acord – e ca mașinile astea să fie lăsate pe locurile astea bune, de la intrarea-n magazin.
Astea-s locuri pe care doar cumpărătorii trebuie să le folosească – și cine se-nțelege cu magazinul să-și țină mașinile-n parcarea lui s-o facă undeva-n dos, fără să-ncurce oamenii.
Acuș-acuș se fac opt ani – Doamne, cum au trecut! – de cînd putem circula iar pe la Matache, pe noua stradă Buzești-Berzei. Îi zicem „noua”, dar, firește, nu mai e de mult așa: opt ani însemnează, desigur, ceva.
Înaintea anilor ăștia, au mai fost și alții – deloc puțini la număr – în care zona s-a scufundat în mocirlă, ciudă și nepăsare, culminînd cu începerea demolărilor pentru bulevard: unșpe ani se fac de-atuncea, să știți!
Au fost vremuri îngrozitor de pocite. Demolărările-s îngrozitoare – n-au cum să fie altminterea – însă de data asta, interesul Capitalei a izbîndit și s-a putut construi bulevardul visat încă cu-n secol în urmă: știți cît și l-a dorit orașul nostru!
Au fost și vremuri în care societatea civilă a privit demolarea zonei Matache ca pe un război. Și societatea civilă a pierdut războiul, însă-n realitatea victima acestuia a fost viața de la Matache.
Vina societății civile a fost pe măsura obtuzității primăriei. Toți oamenii bine-intenționați care-au încercat să salveze haznaua n-au reușit decît să întîrzie lucrările, conducînd, întîi de toate, la omorîrea întregii zone; mai apoi, cînd nu mai era nimica de salvat și lupta fusese pierdută, societatea civilă s-a retras – parcă-n ciudă! – și nu și-a mai întors privirea către locurile astea nenorocite.
Și nici azi nimănui nu-i mai pasă de Matache: locul a fost lăsat să se „regenereze” de la sine… dar cîtă putere și știință are Capitala să se regenereze, să se reinventeze, să scoată iar capul deasupra mlaștinii?
Matache nu-și revine de la sine: n-are cum. Nu-și poate răzbuna soarta – și mai e un motiv, altul decît dezinteresul administrațiilor publice actuale și fuga societății civile: vedeți voi, zona Matache murise dinainte.
Matache murise deja – precum steaua Poetului – cînd lumea s-a gîndit c-ar fi frumos să fie salvată. Matache murise încă din anii ’90, degradarea se simțea de la an la an, de la sezon la sezon: doar că nimeni nu luase-n seamă asta.
Iar cetățeanul de azi, pe bună dreptate, se poate întreba: oare merită să mai ținem astfel de o piață aici? Oare – în înțelepciunea noastră civică – nu-i putem găsi locului alt folos, alt rost?
Am greșit ca oraș? Nu-i nimic!
… dar de ce continuăm să ne purtăm în greșeală?
Oare ce se mai petrece pe linia tramvaiului 1?
Oare se lucrează?
Oare se simte vreun progres?
… mai ales că s-au făcut, deja, aproape cinci luni de „muncă” propriu-zisă?
Se face ceva, dar încet.
Între Pompieri și Apaca s-a reușit punerea pe poziție a noilor șine doar pe un sens.
Să recapitulăm: tramvaiele au fost oprite, pentru începerea lucrărilor de schimbare a șinelor, pe 25 mai, dar lucrările au început de-abia pe 8 iunie.
De aproape doi ani de zile m-am ferit, dar am și umblat. Dar m-am și ferit, și nu m-am îndurat totuși să stau. Sâmbătă m-a apucat iar umblatul cu fereală, și zic hai să mai vedem o dată Muzeul Satului, un loc pentru orice anotimp. M-am ales cu pagubă-n benzină și vreo juma de oră din viață pierdută, până m-am reorientat către partea ailaltă a Lacului. Spre H n-aveai cum să intri, era ceva raliu.
Și mi-am amintit cum fugeam astă vară de Calea Victoriei, cu cozile ei la înghețată și la bere cu lavandă, și m-am gândit că vine Sfântu și azi-mâine se face coadă. Și unii nu beau bere cu lavandă și unii nu pupă moaște. Dar unii se pupă bot în bot cu alții și unii vor să moară/crape ceilalți. Și nimeni nu renunță nici la berea cu lavandă băută pe doi metri pătrați, nici la sfintele taine, scuzați sărăcia limbajului că nu le am nici cu una, nici cu alta.
Și eu, neam de neamul meu de vaccinat și al urmașului meu eligibil pentru vaccin înțepat și ăla, tind să-i acuz pe unii de nesimțire – ăia cu berea, și pe alții de prostie – pe ăia cu lingurița. Că așa scrie pe facebook. Că ăia de merg la Sfântu-s proști. Și o să-mi spună facebook că aia cu berea nu-s nesimțiți, că ăia erau vaccinați, și eu o să întreb de unde știe el câți sunt vaccinați și câți nu, și de unde știe angajatul restaurantului că EU sunt vaccinat, că doar eu îi arăt pătrățele pe mobil, dar nu îi arăt și vreo dovadă a identității, doamne feri, că poate mi-ar și fura-o.
Și gândidu-mă eu la raliu și la proștii de la Sfântu și stând la semafor pe la Cașin unde era o nuntă și se pupa lumea cu toată lumea, m-am gândit la proști și la deștepți. Și mi-am dat eu seama așa, că deștepții ăștia – printre care și eu – au toți o plasă de siguranță în viață. Adică la un moment dat în viață, cineva a tras de noi, sau s-a pus de-a latu-n drum ca să nu facem vreo tâmpenie, sau ne-a zis brânză bună în burduf de câine, sau ne-a iertat sau s-a uitat în altă parte sau ceva.
Și noi ăștia de suntem deștepți așa rău, am mai citit o carte, pentru că am avut la îndemână, sau pentru că ne-a frecat cineva la melodie cu vreo corigență, am mai văzut un film pentru că aveam curent electric. Care-i mai deștept o umblat la conferințe și o auzit speakeri și care-i așa-și-așa dar tot deștept, a ascultat acu 30j de ani Sarmalele Reci și a băgat la cap că aia cu țara te vrea prost e cioacă și noi de mâine suntem oameni faini care nu fac din alea. Și noi când vrem să ne bucurăm așa de deșteptăciunea noastră, sau să ne relaxăm, sau pur și simplu când simțim că ne ia plictisul, avem niște ritualuri. Cum ar fi să bem bere cu lavandă. Și nu renunțăm la ele – nu mă-ntind aici de ce.
Dar ce mai vreau eu să zic. Mai sus am făcut mișto puțin de deștepți. Acum nu fac. Unii chiar suntem. Și știm să muncim și să luăm o pauză. Și știm să chivernisim banii, să nu dăm pe adicții, să ne cunoaștem limitele, să ne protejăm, să multe-multe. Și dacă intrăm carevasăzică la o instituție cu căciula-n mână cum se intră și suntem luați la șto, noi știm să dăm două înapoi. Noi știm să reclamăm, să fim influenseri, să scriem rog șeruiți masiv. Și dacă ne îmbolnăvim, găsim un cabinet. Și nu intrăm acolo în gumari. Și dacă ni se vorbește urât putem să batem elegant obrazul, sau neelegant, că n-avem atâtea complexe, o fi învățat duduia pediatrie, dar nici eu nu-s prost, sau putem s-o dăm în gât pe net sau putem s-o înțelegem că e obosită și să mergem cu copilul afebril deja acasă și după ce adoarme să desfacem o bere cu lavandă. Și știm ce-nseamnă afebril.
Și suntem oarecum în control. Aici pe pământ.
Și acum revin la proști. N-o să scriu la fel de mult ca despre deștepți, dar cred că v-ați prins care e faza. Gândiți-vă cât de deștept era un deștept dacă se năștea la 70 de km de cel mai apropiat oraș. În care e el acuma deștept, dacă între timp n-o fi ajuns la Cluj (ales ca exemplu pentru că n-are moaște). Cum mergea deșteptul la școală. La doctor. La Oraș. La care școală? La care doctor? Și ce plasă de siguranță avea când era luat la șto la școală și la doctor? Dar avea, totuși, ceva. Niște ritualuri.
Prostul nu e în control pe pământ.
Și nu – nu e despre popi. Că și eu știu că fură, și baba de la coadă de la moaște știe. Ba baba de la moaște, care-i mai umblată-n cele sfinte ca mine, știe mai multe rele despre popi decât știu eu, care fug de ei ca de berea cu lavandă. Și s-ar putea să-i iubească la fel de mult ca mine, că nu pentru popă se duce la coadă, pe popă poa’ să-l vadă-n toată ziua. Și nu, nu e despre politică și nici despre lipsa unei campanii reale de vaccinare.
La mine aici e despre ritual, și plase de siguranță, că asta căutăm cu toții: unii pe pământ – dar nu-i obligatoriu.
Toată lumea știe că între Sfîntu Gheorghe și Sfînta Vineri nu circulă tramvaie deși există posibilitatea asta. Acum trei ani, pentru cîteva luni, au circulat; dar mai apoi ne-am întors la rușinoasa situație.
Uite că mă bucur să aflu că de vineri oamenii vor putea să circule cu tramvaiul din nou pe aici. Linia 16 o să-ntoarcă nu la Sfîntu Gheorghe, ci la Sfînta Vineri.
Măcar atîta.
Cînd orașu-i urît – și Bucureștiul poate fi foarte urît! – toamna-i și mai mohorîtă, cu ploile, udeala, vîntul și mizeria ei.
Îs zile, fără îndoială, în care nu-ți vine să scoți nasu-afară, nici dacă ai noroc să te poți urca din casă direct în mașină…
Cu toate astea, săptămîna trecută – una cu zile-n șir friguroase și ploioase – numărul biciliștilor bucureșteni numai mic n-a fost!
Feriți de intemperii, cu haine prin care nu trece apa și vîntul, păreau că dau cu tifla celor ce suceau butonul climei mai tare în cutiile de tablă motorizate.
Mie mi-a plăcut asta: e ceva ce-am văzut nu odată, prin felurite orașe vestice – ceva ce se cheamă normalitate.
Nu: mie nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să merg cu bicla prin ploaie; prea-mi aduce aminte de vremuri în care oamenii erau nevoiți să trăiască în condiții cumplite, degradante. Dar îmi place să văd că omul de azi face ce-i place, ce-i aduce mulțumire, ce i se potrivește.
E mare lucru, să știți.
Bicicleta, scuterul, trotineta sînt feluri simple și la îndemînă de a îmblînzi Orașul.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii