despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
V-am spus, renovarea clădirii Ministerului Apărării de pe Cobălcescu n-avea cum să nu iasă; nu-mi făceam griji. Cum nu-mi făceam griji nici că – odată cu isprăvirea șantierului – nu ne vom alege cu o altă mizerie de gard; și chiar așa a fost. Acum avem o „plasă vegetală” din plastic care – din tramvai – ne minte că-i gard viu; dar firește că nu e – e doar plastic, ca și cum ai agăța o mochetă.
Întîi, ne vine a rîde – ia te uită, ce vînd ăștia la chioșcul de bilete! – dar uite că ne dăm seama că „mașinile electrice” astea-s doar o urmă… o amintire… a faptului că aici, unde azi ne aflăm la mall la „Afi”, fusese Uzina de Mașini Electrice; de-aia a rămas agățat și uitat, în nomenclatorul societății de transport, numele ăsta.
Tot e bine; bine că n-au lăsat… Ho Și Min. Listă de articole selecționate despre transportul public – aici … acum un an și-un pic, Primăria noastră s-a apucat – în sfîrșit! – de refacerea Cișmigiului. S-au asfaltat alei; și zicem alei și nu aleile întrucît cele dinspre Schitu Măgureanu au rămas mizere, pline de gropi – or fi uitat de ele, cine știe. În plus, odată cu începerea – și, la fel, zicem începerea și nu terminarea – lucrărilor, Cișmigiul nostru a cam rămas… fără banci – mai ales cele istorice. Cică le-au luat să le recondiționeze și pe ele, așa că mai avem și noi acolo doar cîteva – să tot fie jumate. Și, în minunata tradiție a administrației noastre de a se căca pe om, nici azi, la un an și jumătate de la frumoasa refacere a locului de joacă dinspre Știrbey, nu s-a gîndit nimeni că în preajmă trebuie să se monteze bănci; părinții stau pe alee în picioare – că în picioare este și poziția corectă a cetățeanului. Dar e frumos, frumos în Cișmigiu.
Ce nu mai e Cișmigiul • Cișmigiul dimineții mele • Cișmigiul colorat • Comorile Cișmigiului • Cișmigiul bun • Cișmigiul rău • Cîntarele istorice din Cișmigiu • Toaletele istorice din Cișmigiu • Băncile istorice din Cișmigiu A fost cît pe ce. De curînd ne-am pomenit cu banca asta. Și ne-am apucat să-ncercăm să înțelegem cui și cum i-a venit ideea s-o pună așa, acolo.
Știți, în general ne gîndim că bancile astea-s ca să te mai odihnești, nu? Deci poate vreo primărie și-o fi zis că după o viață de alergat după mașini, pensionarii pot acuma doar să stea frumos la bulevard și să caște gura după ele. Altă explicație n-am găsit! Dar, taman cînd ne lăsasem păgubași, odată-n plus, să ghicim ce-o fi în mintea administrației… uite că cineva a luat banca și cine știe unde-a dus-o. Sperăm că undeva unde-i chiar locul ei. fotografia de la Cristian Malide
Par multe, nu-i așa? Păi chiar sînt multe: publicăm într-o cadență de zile mari case… case… și iar case. Nu doar că am ajuns să facem mia de „case căzute”, dar mai avem strînse destule cărora pur și simplu nu le-a venit rîndul. Și-i departe de noi gîndul de-a face un recensămînt; pur și simplu trecem pe lîngă ele; ne trag de mînecă; și habar n-aveți pe cîte chiar le lăsăm de-o parte. Fiindcă, vedeți voi, chiar și cea mai banală căsuță dărăpănată mai de periferie are ceva; o poveste, o istorie; de-aceea ne oprim un minut-două în dreptul ei… Așijderea, seria dedicată „jegoaselor” – care ne-a purtat de-a lungul și de-a latul Capitalei, îmbogățindu-ne, nu odată, cu descoperiri. Or fi și aici vreo 500! Adăugăm episoadele duminicale ale colțișoarelor, datul cu părerea despre felurite semne bune ori nefaste și iată ce mai tablou arhitectural actual reușim să facem. Sigur: sînt rînduri de tălpi tocite la mijloc – altminterea nu se poate – dar, ce bucurie să pătrundem în locuri mai puțin umblate, mai puțin descrise, mai puțin luate în seamă. Da: cine se ocupă de „ciupercile” astea? Devenite, încet-încet, veritabile cenușărese ale peisajului nostru urban – și, oricum, din ce în ce mai neglijent realizate – aerisirile magistralelor subterane de utilități se degradează. Cui îi pasă de ele – nu știu.
fotografiile de la Cristian Malide
N-o mai țineam minte dup-un sfert de veac; în cea mai lungă dup-amiază a noastră, cea din 22 decembrie ’89, văzusem pe-aici doar cioburi, hîrtii aruncate, perdele sfîșiate: mînia oamenilor, carevasăzică. Azi însă Casa Ceaușescu e un muzeu cochet, luminos, civilizat, îmbietor; ce se mai întorc lucrurile pe lumea asta. Habar n-am cît și cum ține prescripția istoriei – noi, oamenii, uităm; și uităm ce trebuia să nu iertăm. Pătrunzînd în vila asta, familia Odiosului nu apare demonizată: ia, niște oameni care trăiau frumos și bine, atît. Vizitatorul se așteaptă la opulență, la prost gust, la lux inadecvat; dar descoperă, mai degrabă, o casă de protocol bine făcută, bine gîndită. Și ce treabă curioasă: din tot nenorocitul cartier al Primăverii – rămas și azi închis, separat, cu căutături urîte de după ziduri – vila Ceaușescu pare unul din locurile plăcute. Bucureșteanul de azi, ce cu ochi veseli se plimbă prin toate celelalte frumoase cartiere născute între Războaie, nu găsește pe străzile de-aici bucuria, spațiul, deschiderea care să-l facă să revină. Ici-colea, cîte o terasă; o cafenea de garaj unde stai crăcit pe treptele-nguste și abrupte; dar nici un strop de viață – nu știu cum s-o zic. Da: l-au scos din casa lui, dar din cartier n-au putut să-l scoată pe Ceaușescu. … una din cele mai cunoscute mizerii bucureștene, casa asta de pe colț de la Chirigiu. Nu zic că-i vreun semn adevărat că ceva chiar se îmbunătățește, ci doar că se mai repară acoperișul… se mai pune vreun geam… se mai aduce niște nisip pentru șantier… se mai mișcă – greu și timid – ceva.
Pe Sebastian – vizavi de parc – casa asta pare că se pune, totuși, pe picioare.
La Ernest Broșteanu 6, o „renovare” pe la stradă. Zic c-o să mai vedem păcăleli dintr-astea – ele vin după ce primăriile au început să ceară impozite mai mari pentru unele imobile părăginite.
Eminescu 93 acum. Poate rămîne – ce ziceți? Șantierul adiacent continuă.
A, și după cum am aflat, clădirea de pe colț – Polonă cu Eminescu – e acum funcțională.
A venit Primăvara, hai în parc. Din păcate, așa cum știm, unele din marile noastre parcuri sînt legate defectuos de cartierele de locuit, ceea ce-nseamnă că cetățeanul nu prea poate veni decît cu mașina lui. Mașină pe care – ați ghicit! – mai trebuie și s-o parcheze. Adică să găsească un loc. La Parcul Carol însă cel puțin 15 locuri de parcare stau aproape mereu blocate cu binecunoscutele mașini ale Poliției Locale a Municipiului București… mașini care nu doar că arată, dar și sînt abandonate.
Să fim cinstiți: Cotroceniul, cu palatul său, nu a mai fost al oamenilor de aproape jumătate de secol. După mai bine de 25 de ani în care funcționase aici Palatul Pionierilor, locul a fost smuls din oraș. Ceaușescu l-a dorit pentru el; șoseaua Cotroceni a fost închisă, șoseaua Grozăvești dezafectată, podul peste Dîmbovița desființat. După Revoluție imensa proprietate a rămas inaccesibilă, iar cu toate că Grădina Botanică atrage nenumărați oameni, aceștia n-au vreo bucurie plimbîndu-se prin preajmă. Gardurile palatului sînt – firește! – oarbe, zidite; plăcutul povîrniș al șoselei e doar un parcurs plictisitor, rece. Pînă deunăzi. A fost doar nevoie ca peste weekend să se deschidă poarta Cotroceniului – atît. Și oamenii au dat năvală; au început să mișune, să caște gura – să facă din locul rece unul cald. Pentru bucureștean e una din cele mai bune vești după multă vreme. |
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2025 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii