scris de C. D. Mocanu

citiți prima parte: Cubul și Farfuria zburătoare

Iluminatul spaţiilor publice exterioare (străzi, şosele, spaţii pietonale diverse, pieţe, parcuri, grădini, peluze,  fântâni, terenuri sportive…) definit ca ansamblul format din corpuri de iluminat, surse de lumină, elemente de susţinere a acestora (braţe, stâlpi, coronamente speciale, armături), reţea de alimentare  dedicată (gaz, electricitate…), alte accesorii, combinate şi dispuse astfel încât să se obţină un mediu luminos potrivit pentru desfăşurarea normală a activităţilor obişnuite, face parte din zestrea de civilizaţie şi progres a oricărei aşezări umane.

Dacă nu putem spori această moştenire, măcar să nu o risipim, să nu lăsăm ignoranţa, nepriceperea, neglijenţa, uitarea … prostia să ne sărăcească trecutul. Acesta a fost imboldul care m-a făcut să las acum mărturie, pentru început, atât cât pot şi cât mă pricep, despre iluminatul electric al Bucureştilor de odinioară. Iluminatului cu „gaz aerian” îi este dedicat ciclul „Felinarele Bucureştilor de altădată”, dar acesta se află încă pe o lungă listă de aşteptare.

◦◦○◦◦

„Piticul” şi „Lebăda”, personajele poveştii ce va să vină, sunt două corpuri de iluminat care au înnobilat nopţile bucureştene (şi nu numai) prin anii ʼ50-ʼ60 ai secolului XX.

Codificarea dată acestora de către producător, ELBA Timişoara, nu-mi este cunoscută. În documentele tehnice pe care le-am consultat (prescripţii, instrucţiuni şi fişe tehnologice) s-au păstrat doar denumirile căpătate de la meseriaşii iluminatului public şi intrate în argoul profesional.

Amândouă sunt corpuri de iluminat decorative, de înălţime mică, sub 1m., cu repartiţie directă, la care în poziţia normală de funcţionare cel puţin 90% din fluxul luminos este emis în emisfera inferioară, către suprafaţa ce trebuie scoasă din întuneric. Erau utilizate la realizarea unui iluminat ambiental, ornamental-decorativ, care să marcheze-delimiteze spaţiile pietonale din parcuri şi grădini sau care să pună în valoare diverse amenajări peisagistice (peluze, pergole, pâlcuri de arbori şi arbuşti…), monumente, fântâni…

Sursele de lumină (becuri cu filament incandescent sau cu vapori de mercur) sunt ascunse privirii directe de reflectoare emailate, adică de sisteme optice a căror suprafaţă reflectantă este constituită din unul sau mai multe straturi de email, de regulă alb, depuse direct la interiorul corpului metalic.

Piticul

Nu înţeleg nicicum de ce i s-a spus „Pitic”. În fond toate corpurile de iluminat din aceeaşi clasă de folosinţă cu cel despre care vorbim sunt „pitice”. Cred că se putea găsi o variantă mai sugestivă, mai apropiată de aspectul acestuia. Şi acum, vorba unor consăteni, „ce să făcem”? Păi „ce să făcem”. Dacă aşa  s-a primit, aşa să rămână!

În configuraţie standard „Piticul” folosea ca sursă de lumină trei becuri cu filament incandescent, de câte 100 W fiecare, dispuse la 120° în jurul tijei de susţinere, ascunse sub un reflector metalic emailat de forma unei calote sferice. Se asigura astfel o distribuţie simetrică a fluxului luminos. Forţând puţin imaginaţia, semăna cu o ciupercă!!

A apărut în peisajul bucureştean după 1959 odată cu edificarea unor construcţii importante a căror imagine este lipită de oraş ca marca de scrisoare. Viaţa i-a fost lungă. După mai bine de 20 de ani încă se mai aprindea pe ici-pe colo.

Să vedem corpul de iluminat tip „Pitic” în câteva fotografii de epocă, împreună cu edificiile care l-au consacrat!

Sala Palatului

Complexul cunoscut sub acest nume (centru de conferinţe, spaţii expoziţionale, sală multifuncţională pentru manifestări publice, evenimente culturale – concerte, spectacole, film…) a fost construit după proiectul întocmit de un colecctiv format din arhitecţii Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Şerban şi inginerii Alexandru Cişmigiu, Dragoş Badea, Alexandru Băilescu, Ion Necşulea, în doar 15 luni, între 1 ianuarie 1959 şi 1 aprilie 1960. Performanţa a fost dedicată celui de Al III-lea Congres al P.M.R. (Partidul Muncitoresc Român), pe care l-a găzduit timp de 6 (şase !!!) zile în perioada 20 – 25 iunie 1960.

De atunci, până în 1989, toate congresele partidului s-au desfăşurat la Sala Palatului, inclusiv cel de al IV-lea în cadrul căruia P.M.R. a devenit P.C.R. (Partidul Comunist Român) şi Nicolae Ceauşescu a fost ales secretar general al acestuia.

La punerea în valoare a spaţiilor verzi înconjurătoare au contribuit şi „Piticii”.

Fotografia nocturnă ilustrează cum nu se poate mai bine virtuţile luminotehnice ale acestui corp de iluminat: repartiţie directă şi distribuţie simetrică a fluxului luminos.

Mausoleul din Parcul Libertăţii

Construit în perioada 1959 – 1963 după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” a fost necropola celor mai importanţi fruntaşi ai partidului, ai mişcării socialist-comuniste din România.

Este amplasat pe platoul dinspre Şoseaua Şerban Vodă al Dealului Filaretului care domină Parcul Carol (în epocă Parcul Libertăţii), acolo unde se afla Palatul Artelor, devenit mai târziu Muzeul Militar.

A fost inaugurat la data de 30 decembrie 1963.

O vreme, „Piticii” au luminat drumul eroilor spre locul, indecent de luxos, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

Circul de Stat

Răspunzând interesului pe care publicul bucureştean îl manifesta (şi nu de ieri-de azi) pentru saltimbanci, pehlivani, măscărici, scamatori, iluzionişti, acrobaţi şi dresori, adică pentru spectacolul de circ, autorităţile vremii au decis în 1954 înfiinţarea Circului de Stat. A funcţionat câţiva ani în localul fostului Circ Krateyl, pe Maidanul Primăriei, acolo unde în prezent se află teatrul Naţional.

Circul de Stat (actualul Circ Metropolitan Bucureşti) a fost construit în perioada 1958 – 1961 după un proiect îndrăzneţ întocmit de colectivul format din arhitecţii Nicolae Porumbescu, Sully Bercovici, Nicolae Pruncu, Constantin Rulea şi inginerii Adrian Lupescu, Nicolae Ardare, Vladimir Vasilache.

Face parte dintr-un ansamblu urbanistic cuprins între Şoseaua Ştefan cel Mare şi Bulevardul Lacul Tei, la Tonola, pe locul fabricii de cărămidă înfiinţată în 1865 de Max Tonola.

Inaugurarea Circului de Stat a avul loc în 1961. Tot atunci, pe cele 26 ha ale Gropii Tonola, rămasă după extragerea argilei necesare fabricii, s-a amenajat (arhitect Victor Donose) Parcul Circului care îmbrăţişează „Lacul cu izvoare naturale” şi cu maluri luxuriant conturate de lotuşi.

Peluzele largi şi aleile care converg spre lac sau îi dau ocol au fost frumos marcate pe timpul nopţii de lumina răspândită tot de „Pitici”.

Corpul de iluminat tip „Pitic” cu al său aspect banal, cam ciudăţel, nu a rupt gura târgului. L-au impus însă, fără tăgadă, simplitatea, parametrii luminotehnici şi eficienţa. Ani mulţi „Piticul” şi-a făcut datoria.

Lebăda

Corpul de iluminat tip „Lebădă” face parte din categoria lămpilor instalate la nivelul solului sau la înălţime mică (max. 700 – 800 mm.) utilizate la realizarea iluminatului ornamental – decorativ.

Denumirea, de acestă dată mai potrivită, a fost inspirată de profilul elegant unduit asemănător cu cel al gâtului de lebădă. Ce ţi-e şi cu imaginaţia celor care risipesc întunericul!

A intrat în constelaţia de lumini a Bucureştilor după 1960, pentru început în zonele verzi din Nordul oraşului, dacă nu cumva a fost creat special pentru asta. Nu ştiu! Mai elaborat şi mai complex, deci mai scump, a fost utilizat cu zgârcenie, numai în preajma unor obiective importante. Apoi încet – încet  a ajuns pe litoral sau prin locuri mai lumeşti.

Prescripţiile tehnice din 1973 îl prezentau şi se ocupau de el, semn că se mai afla încă la datorie.

Varianta standard a „Lebedei” era echipată cu o sursă de lumină compusă din două becuri cu filament incandescent de cîte 100 W fiecare. În timp, nişte „meşterici” au experimentat înlocuirea lor şi au folosit unul sau două becuri cu vapori de mercur de înaltă presiune (80 – 125 W), sarcină deloc uşoară. Îi încurcau accesoriile fără de care acestea nu „făceau lumină”.

N-au reuşit să le ascundă, nu le-au ajuns imaginaţia şi priceperea. Soluţia propusă era primitivă. Au atârnat o cutiuţă de gâtul „Lebedei”. Adevăraţii profesionişti au respins-o elegant, dar ferm şi astfel nu a fost generalizată.

Reflectorul metalic emailat masca sursa de lumină protejând-o împotriva intemperiilor. Avea două compartimente separate: unul destinat accesoriilor (armăturilor) de fixare – racordare a cablurilor şi unul pentru sistemul optic, prevăzut cu o grilă din sârmă care asigura protecţia sursei de lumină la eventuale acţiuni mecanice. Construcţia corpului de iluminat (forma reflectorului, amplasarea laterală a suportului…) asigura repartiţia directă şi distribuţia asimetrică a fluxului luminos.

Fotografia înfăţişează „Lebăda” originală, aşa cum a fost ea proiectată şi fabricată la Electrobanat Timişoara. Au existat şi alte variante constructive adaptate posibilităţilor tehnologice ale unor producători care au preluat fabricarea corpului de iluminat de la Electrobanat.

Să-i urmărim zborul şi folosind fotografii vechi, să vedem pe unde a poposit!

Pavilionul A al Centrului Expoziţional de la Piaţa Scânteii

A fost construit în perioada 1960 – 1962, pe locul tribunelor fostului Hipodrom Băneasa după proiectul elaborat de un colectiv format din arhitecţii Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton şi inginerul Dan Mateescu.

Inaugurarea a avut loc la data de 27 aprilie 1962 cu ocazia sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naţionale dedicate finalizării procesului de Colectivizare a Agriculturii în România. La şedinţa aniversară au participat 11.000 de ţărani colectivişti.

În jurul pavilionului, devenit Pavilionul Central, s-a dezvoltat apoi Centrul Expoziţional care în 1964 a găzduit prima ediţia a Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale (EREN).

Astăzi, întregul complex, transformat într-o prosperă întreprindere capitalistă, a devenit Centrul Expoziţional Romexpo.

Pentru că se afla în zonă, „Lebăda” s-a abătut şi prin preajma Terminalului I.T.B. din Piaţa Scânteii.

Fântâna Mioriţa

Cunoscuta fântână arteziană de la intrarea dinspre nord a oraşului a fost realizată cu ocazia sărbătorii „Luna Bucureştilor” desfăşurate la cumpănă de anotimpuri, „când înfloresc trandafirii şi toate florile parcurilor îşi trimit mireasma către înaltul cerului”, între 9 mai şi 9 iunie 1936.

Monumentul amplasat în piaţeta din faţa Vilei Minovici a fost construit din granit de Dobrogea după planurile arhitectului Octav Doicescu. Frizele laterale din mozaic alb şi negru, opera sculptoriţei Miliţa Petraşcu, ilustrează scene din balada Mioriţa.

Corpurile de iluminat tip „Lebădă” au fost instalate la Fântâna Mioriţa înainte de (sau în) 1967.

Din păcate, iluminatul astfel realizat nu punea în valoare opera de artă. Utilizarea unei lămpi cu repartiţie directă şi distribuţie asimetrică a fluxului de lumină, orientate spre carosabil, slujea altei misiuni. A fost doar un iluminat de semnalizare menit să atragă atenţia, o dată în plus, şoferilor înfierbântaţi care, mai ales pe timp de noapte, se scăldau cu autoturism cu tot în apa răcoroasă a fântânii.

După vizita în România a generalului Charles de Gaulle, preşedintele Franţei (14 – 18 mai 1968), „Lebedele” au fost supuse unei neinspirate acţiuni de modernizare. Ce-a ieşit a fost de Doamne fereşte!

Scăpată din Bucureşti, unde oamenii nu-i dădeau pace, graţioasa pasăre a luminii s-a îndreptat şi spre alte zări.

A ajuns la ţărmul mării pe terasa unui restaurant.

A poposit şi la munte, sub Cetatea Poienari, pe platoul din faţa Centralei Hidroelectrice (CHE) Vidraru (Arefu – Căpăţâneni).

Suceava a găzduit-o şi a ocrotit-o mulţi ani.

„Piticul” şi „Lebăda” au marcat începutul preocupărilor pentru iluminatul ambiental, ornamental-decorativ, realizat cu lămpi de talie mică, instalate la sol sau la înălţimea maximă de 700-800 mm. Şi ca orice început, a purtat cu el o doză de stângăcie, dar şi de romantism.

Specialiştii lucrau cu plăcere, învăţau şi se perfecţionau din mers, cu gândul de a face oraşele mai frumoase, mai primitoare şi viaţa oamenilor mai suportabilă. Realităţile de atunci sunt astăzi doar nostalgii (musai comuniste!).

Nu prea chipeş, dar cu caracteristici remarcabile, folosit cu dibăcie „Piticul” şi-a îndeplinit menirea.

„Lebăda” a avut o soartă tristă, nefericită, deşi putea face minuni.

Post Scriptum

Despre corpul de iluminat din fotografie nu ştiu nimic şi nu l-am văzut niciodată. Fabricantul l-a botezat, cam încifrat, „tip PIP-1”. Foloseşte ca sursă de lumină un bec cu filament incandescent de 100 W. Este echipat cu dispersor/difuzor şi parcă-i o lampă de birou.

Îl menţionez doar pentru a nu uita de existenţa lui. Până vom afla mai multe detalii se botează „corp de iluminat tip Lampă de birou”. Am zis!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici