Un popas pe Grigore Alexandrescu – capul dinspre Dorobanți – ne arată o pereche de clădiri ciudat ridicate, oblic față de albia străzii. Cea din stînga, încă netrecută prin nici o renovare, zău că e interesantă.

Cum te uiți pe cealaltă parte… hop, altă frumusețe – ce-i drept, din alt film.

Poate e mai bine așa. Blocșorul ăsta scorojit, pe care nu l-am știut cînd băteam orașul căutînd imobile frumoase care cad pradă decăderii, își merită cu prisosință articolul lui.

Îl vedem pe Braziliei (ne-am obișnuit să-i zicem așa, deși azi e Brazilia) – stradă pe care vă invităm, odată-n plus, să vă lăsați pașii să vă ducă.

Ce s-o fi ales de potaia de pe gard… nu știu.

Clădirea asta pătrățoasă de pe strada Miron Costin și-ar avea locul, fără dubiu, în colecția caselor amărîte și părăsite.

Dar felu-n care șade lîngă vecina ei m-a făcut să-mi încetinesc pașii și să socot alăturarea lor atît de tipică pentru Bucureștiul ăla amestecat pe care-l iubim și de care ne dezicem.

Căsuțele astea de pe Sirenelor unde – parcă așa-mi aduc aminte – a funcționat și-un restaurant-ceva ne fac cu ochiul mai ales pentru cum corpurile din spate au preluat, cochet, aerul de celor stradale.

Chiar pe colț – Sirenelor cu Acvila – găsim bisericuța asta; este greco-catolică și tare ne sare-n ochi trecerea dintre lăcașul de cult și casa parohială.