despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
E o lume întreagă, între Mărgeanului și Antiaeriană; peste 30 de străduțe se duc și se-ntorc între arterele astea. Întrucît, odinioară, ne aflam în afara Bucureștiului – care se oprea cam pe la Petre Ispirescu – aici sistematizarea a fost la rîndu-i în afara puterii administrative centrale. Străzi sugrumate: nu rareori fără trotuare, unde ușa casei se deschide realmente în fața mașinii; parcele pe care a fost loc doar să se strecoare cîte o casă, nici ea prea spațioasă… pe scurt, un loc care, azi, nu are nici o șansă de a deveni – urbanistic – prielnic.
Cu toate astea, oamenii s-au tras aici între Războaie, bucuroși de fireasca apropiere de Oraș și de ieftinătatea construirii.
Nu prea e nimic care să atragă curiosul, care să-l îmbie să-și plimbe pașii: puține-s clădirile cărora să le găsești vreun farmec – iar celor rămase, preschimbările contemporane l-au făcut uitat.
Totuși… aici, undeva, pe unele din aceste străduțe incredibile se mai ascund case peste care au trecut multe, dar care-și duc, cu ceva mîndrie, frumusețea tot mai pierdută.
    
Uneori îți iese-n față o casă care nu are nimic – cîte ca ea! – și, totuși, te oprești cîteva clipe la ea; de ce – mister. Poate fiindcă rezistă așa, modestă dar grijită, poate fiindcă simplitatea orașului vechi se subțiază, cu vremurile.
Așa că popasul ăsta pe strada Vulcan e-ndreptățit.
 
Strada G-ral Ernest Broșteanu – fostă, demult, Precupeții-Noi – unește Dorobanțiul de Polonă, ceea ce-nseamnă că poate fi parcursă în două minute; asta însă dacă nu te-ar trage de mînecă, la tot pasul, cîte ceva interesant.
Cum e, de pildă, imobilul ăsta. Neîndeajuns de prăpădit pentru a ajunge încă într-una din seriile noastre dedicate paraginii bucureștene, merită popasul de azi pentru detaliile discrete care-l fac atractiv și impozant totodată.
Dar și pentru interesanta înălțare – sau ce o fi ea, fiindcă totuși pare un adaos ulterior – ceea ce ne îndreptățește să ne dăm cu părerea că nevoile de locuire n-au fost vreodată mici în inima orașului nostru.
 
Are orașul nostru niște colțișoare ascunse – dar nu secrete, neștiute; ci ascunse-n văzul lumii – pe lîngă care mereu trecem fără să le cercetăm pe îndelete. Dar ne bucurăm să le știm acolo, neschimbate, nestricate.
Cînd liliacul e-n toată splendoarea lui, merită să luăm drumul Mărțișorului; aici, în capătul aleii pietruite și înierbate – nici alta nu mai e ca ea! – e casa lui Arghezi, mereu caldă, luminoasă și primitoare.
  
În spate la Agronomie – prin frumoasa parcelare a Domeniilor – ne oprim pe Sandu-Aldea, unde vegetația a cuprins toată vecinătatea.
   
… prin splendidul cartier armenesc, ajungînd pe Popa Rusu – splendidă, la rîndul ei, stradă! – ne oprim la răspîntia cu scurta stradă Bocșa. Aici, îndărătul unui gard cum nu se mai găsește-n inima orașului nostru – viu, dezlînat, lățos – a rezistat o casă cu pridvor, cum de asemenea nu se mai găsește. Mai funcționează aici o ceainărie cunoscută – „La Metoc” -, botezată după istoria căsuței pendinte bisericii adiacente. La un pas – cîte de apropiate-s frumusețile pe-aici! – răspîntia dintre Latină, Semilunei și Spătarului e din aceeași poveste.
    
Crăciun e o străduță mică, chinuită, care se face undeva din Dorobanți și imediat se scurge-n Slătineanu. Nu lipsită de interes – ca de altfel, nimic din partea asta de oraș – are și o căsuță așa de… hai, completați voi: știu că vă place.
  
Pe Vasile Lascăr, imediat ce treci de piața Galați – sau Gemeni, cum vreți să-i ziceți – e casa asta care a fost renovată frumușel, împăcîndu-se și nevoia mansardării, și păstrarea armoniei, și grija pentru oarecare detalii; lucru bun!
Ochișorul cela rotund de geam din stînga e doar de fală; aici se ridică doar un zid care maschează accesul în curte – plăcut artificiu.
 
… o stradă undeva între Viitorului și Vasile Lascăr, asta e Profesor Ion Ursu.
Se găsesc, pe aici, multe fundături și străduțe chinuite; chiar din cea pe care ne duc pașii azi avem două – Diacului, care are la rîndul ei două brațe; ciudat! și Legendei.
În capătul celei din urmă e pitită și casa asta: și merită văzută, dacă ajungeți prin locurile astea.
Un plăcut vestigiu pe Maior Coravu: al vremurilor cînd încă intervențiile publice se făceau cu o milă pentru spații; gărduțul ăsta – care știe să se înalțe doar cît trebuie, nici un deșt mai mult – însoțește blocurile ridicate aici în anii puterii populare.
 
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii