despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
… o sîmbătă aproape primăvăratecă-n București: oamenii ies, mișună; roiesc în jurul zonelor comerciale. Sau vin în Centru. Pentru bucureștean, centrul nu mai e de mult ăla cunoscut ca cel vechi – centrul însemnează Calea Victoriei, Amzei: acolo se petrec azi lucrurile, acolo face să te strîngi.
Cu o lăcomie pe care-am compara-o cu cea a fiecărui concetățean din anii ’90 – cînd visam la toate cele oprite de pînă atunci, cînd visam s-avem și să mergem cu mașina, cînd visam ca frigiderul să nu fie gol niciodată – ne aruncăm în contiunare în brațele consumului scump.
Nicidecum nu-s eu cel care să sancționeze lăcomia; nici prin gînd nu-mi trece să mă uit de sus la bucureșteanul care se-așează la coadă-n fața unui magazin sau a unui bistro: trăim vremuri în care ne permitem.
Și nu, niciodată n-a fost bucureșteanul altfel: nici acum un veac – pe vremea scurtei străluciri interbelice – nici măcar dup-aceea, cînd chinurile comunismului l-au priponit. Asta-i unul din lucrurile care-l fac, care-l definesc pe bucureștean.
În toate există-ntotdeauna însă un «dar» și-un «doar».
Aplecat spre consum, spre meritate gratificații, bucureșteanul lasă-n spate căutarea măruntului, a «autenticului». Poate sta un ceas în picioare la deschiderea unei patiserii fine noi; poate aștepta în ploaie și vînt să i se elibereze o măsuță ca să-și soarbă cafeaua; poate urmări și sprijini orice-i vine din afară.
În același timp, va neglija obtuz mica afacere, măruntul chin de zi cu zi al patiseriei din stația de autobuz de-acasă – de parcă gogoașa din cartier îngrașă, dar babka din centru nu.
Sînt lecții care nu se lipesc de bucureșteanul de azi – unul din cei mai umblați și conectați bucureșteni din istorie. Lecția comunității de lîngă casă, lecția sprijinului pentru cel care trăiește de pe urma acestei comunități șubrede.
Sigur – înțelegem bine și că «autenticul» acesta nu-i nici lesne de găsit: Bucureștiul n-are tradiție, n-are poveste, n-are istorie prețuită. «Autenticul» însuși s-a împachetat și s-a reinventat ca să propășească – ia, să ne gîndim doar la patiseria din Amzei, la grătarul din Obor – ceea ce-l depărtează, cumva, de esență. Însă ce altceva e «autentic» la Capitala noastră?
Cu cît te depărtezi de centru, cu atît e mai viu orașul – îți ies în față magazine, magazinașe unde-s de toate; iar piețele-s bogate.
Pe-aici, la sfîrșit de vară întîlnești – frumos stivuite chiar și pe trotuar – nenumărate borcane și butoiașe: pentru dulceți, zacuști, murături, must, varză.
Iar noi facem un mic popas istoric în vremurile cînd Toamna-nsemna și pregătire, așteptare – trecere.
     
surse: Digiteca Arcanum
Ah, chioșcul de ziare!
Ultima rămășiță a presei care s-a dus, ultimul loc de întîlnire al bătrînilor din cartier… aici, fiecare client mai puțin nu e o veste proastă, ci una tragică.
Da, chioșcurile-s tot mai rare, uitate pe cîte-un colț de stradă, lîngă o stație de autobuz; ele însele operate de vînzători tot mai bătrîni – se împuținează și ele natural.
Ziare de sport nu mai sînt de mult; de politică se vorbește toată ziua la televizor; moșul șade pe TikTok, ce treabă mai are aici, la chioșc?
… poate bunica; doar ea ce mai cumpără „Asul”, integrame, sudoku și ziarul de vineri, cel cu programul tv. Și poate-o jucărie pentru nepoțel – că și jucării se vînd la ziare.
Chioșcul e ultima instituție informală de modă veche a comunității.
Cînd vă mai iese unu-n cale poate vă opriți să luați ceva – orice – nu-l ocoliți.
lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”
Acolo unde strada Cuțitul de argint se termină – în Șerban Vodă adică – găsim o casă frumoasă, dar nițel cam bătută de vreme.
Jumătate din ea are numărul pe Calea Șerban Vodă – 244 B, imediat lîngă vechiul garaj – și restul ține de Cuțitul de argint – azi 21, dar pesemne 79 în numerotarea cea veche, dintre Războaie.
   
Ei, cum te uiți la ea, ce surpriză! Și ce păcat că n-am deslușit nimica-n plus despre magazinul ăsta vechi: dar asta n-ascunde bucuria descoperirii.
 
Vine vremea frumoasă, cînd lumea dă buluc prin Amzei: cozi uriașe la gelato, cozi incredibile la merdenele…
Cîteva noutăți: a plecat patiseria „Bucovina” de pe Mendeleev colț cu Tache Ionescu.
Iar „Delicii libaneze” revine-n zonă, chiar peste drum de celebra patiserie veche.
Despre comerțul bucureștean se poate vorbi la nesfîrșit. Și din ce-am vorbi mai mult, nici n-am sfîrși, nici n-am așeza lucrurile-ntr-o ordine.
Dar de vorbit, n-avem ce face, trebuie: și vorbim iar despre piețele noastre.
Înconjurată de cîmpuri rodnice, Capitala a fost mereu aprovizionată din toate părțile cu fructe, legume, zarzavaturi, lactate – tot ce avea nevoie. Dar felu-n care toate astea ajungeau la cumpărător era dintotdeauna neprielnic. Organizarea desfacerii, chiar și acum o sută de ani, era proastă. Să nu dăm vina doar pe administrație; bucureșteanului însuși îi pria să facă semn olteanului sau bulgarului care trecea pe stradă, strigîndu-și marfa.
Bunînțeles, urbanistului interbelic cu minte toată bulibășeala asta i se cerea așezată. De aceea apar organizări de piețe, mai mult decît obișnuitele maidane cu niscai barăci. După Filantropia, Traian și Matache, piețe ca Amzei, Domenii și nefericita Grivița au o dimensiune modernă: hale de comerț, pavaje, apă curentă.
Se dorește, deasemenea, ca distribuția centrală a mărfurilor alimentare comercializate în volum să iasă din centrul Capitalei; de aceea renunțăm la ideea unor hale centrale în favoarea celor de la Obor. Din păcate, construcția acestora trenează îndelung.
În tot timpul ăsta oamenii continuă să trăiască așa cum au prins, așa că grosul piețelor bucureștene rămîn c-o viață precară și rușinoasă.
 
Odată cu schimbare regimului, noua conducere populară începe să modernizeze și comerțul din piețe. Să nu-nțelegem, din frînturile de ziare, că tot ce se construia și inaugura era întrutotul nou; locurile – vadurile comerciale adică – erau tot cele tradiționale. Noile piețe, totuși, sînt un cîștig pentru civilizație. Vin, însă, anii ’50 și Capitala chiar se înnoiește zdravăn.
  
… în sfîrșit! noile piețe din cartiere se construiesc după un oarecare calapod: Coșbuc, Chibrit, Dorobanți, Rahova, Ghencea, Ferentari.
    
Dintre toate, cea mai interesantă rămîne „Romînia Muncitoare”! Piața a luat, pesemne, numele străzii pe care o știm acum drept Sfînta Maria, care la vremea aceea se botezase, la fel ca și părculețul pe care-l vedem și azi din strada Turda, România Muncitoare – frumos nume! Locul ei? Spre Calea Griviței, poate pe unde trece azi Podul Grant.
surse: Digiteca Arcanum
… patiseria de la Mendeleev cu Tache Ionescu pe care-o știam de „BIObucovina” se cheamă de-acum, simplu, „Bucovina”. Ocazie cu care pe firmă și-a pus și un „estd” de fală, ca să ne prindem cum șade cu tradiția.
După plecarea „Subway” de pe Titulescu, din dreptul pasajului subteran, locul a fost luat de cofetăria „Nedelya”. Ei, n-a mers – sau n-a mers îndeajuns de bine, căci în tot timpul ăsta „Zoomserie” din vecinătate rezistă – și locul i-a fost luat anul trecut de un fast-food. Care s-a închis și el.
„Spring Time”, desigur, rămîne de neclintit.
Unitatea „Luca” de pe colț cu Buzeștiul rupe; am văzut și 30 de oameni la coadă – i-am numărat.
Cred c-am uitat să amintesc că pizzeria „Treevi” de pe Titulescu, de după Doctor Felix s-a închis? Ei, o fac acum, deși nu mai e o noutate.
În rest, Piața Victoriei s-a mai animat, cu trei marketuri – Mega, Profi, Carrefour – plus „Burger King”.
Mereu am perceput „monopolul” comercial de azi ca pe o firească extindere a legilor naturale: se cer farmacii, pariuri, Mega Image. Băncile încep să se retragă, apar clinici… zicem, deci, că asta-i piața. Nu?
Nu neapărat.
Vedeți voi, în realitate majoritatea spațiilor comerciale disponibile-n Capitală fac parte dintr-un monstruos circuit închis; urmașele rețelelor de magazine din vremea comunismului dețin și azi aproape totul și faptul că avem și atîtea farmacii, și atîtea pariuri, și atîtea Mega Image se datorează realității că doar afacerile astea-și permit chiriile cerute.
Cînd micul comerciant din capul străzii pune lacăt – după zeci de ani în care a deservit vecinătatea și a creat ceva ce-nseamnă chiar comunitate – ne grăbim să credem că doar cîștigul mic, taxele mari și controalele incorecte-s cauza, fără să știm cît din pierderea comerciantului vine-n urma monopolului spațiilor comerciale.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii