despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Poza asta, dragi concetățeni, ilustrează mai grăitor ca orice tot ce face strîmb Primăria noastră în ziua de azi.
M-am bucurat, toamna asta, să văd că în sfîrșit s-au plantat copaci în alveolele goale de pe arterele centrale.
… copaci! În orașul ăsta, unde toată lumea crede că spațiul verde e ceva vital, fiecare faptă bună merită lăudată înzecit.
Așa s-o fi gîndit și Primarul, atunci cînd s-a dus cu hîrlețul și cu televiziunea după el să se lase văzut că plantează copaci pe bulevarde.
Ce-a plantat… of! vedeți și voi dacă vă-nvigeți sila să vă plimbați prin Centru: niște chestii strîmbe, șui, contorsionate; din mizeriile astea se-așteaptă cineva să se nască un aliniament mîndru, plăcut, îmbietor, care să pună în valoare ce-a rămas încă frumos în Capitală?
Ce drac’ să mai zici: rezultate pe măsură.
N-are cum să nu fi auzit despre acțiunile de împădurire. Fel de fel de cîmpuri pe care – prin inițiative de „CSR” ale diferitelor corporații – sîntem îmbiați să ne sacrificăm o sîmbătă ca să plantăm puieți.
În tot timpul ăsta însă ne uităm la nenumărate firme, corporații, fabrici, depozite din marginile Capitalei: și, ce mirare, găsim tarlale întregi nefolosite… goale… doar cu boschete, jardiniere și gazon.
Cuminte, nu ne putem opri să ne-ntrebăm: de ce nu-ncepe filotimia și implicarea socială a corporației din propria-i ogradă? Cît de greu e să planteze copacii aici și nu la zeci și sute de kilometri?
Și, la fel de cuminte, ne dăm răspunsul: deoarece plantarea unui copac la noi în curte e un cadou otrăvit.
Doamne-feri să fie nevoie, peste vreo cîțiva ani, să facem vreo extindere, să ne bată gîndul să mai construim ceva; birocrația tăierii e năucitoare.
E unul din motivele meschine pentru care ne ferim atît de tare de extinderea „spațiului verde”.
Sînt locuri din orașul nostru care s-au schimbat cu totul în ultimii ani. Nu doar prin demolări și construcții inepte, ci și prin alte intervenții urbane.
De fiecare dată cînd mă sui la Mitropolie sînt obișnuit să văd, în zare, desfășurarea Pieței Unirii.
… însă, desigur, asta nu se mai poate de cînd aleea s-a umplut cu platani.
Sigur, e plăcut, e umbră, e răcoare, e verde, e aer curat – dar de jos nu mai vezi Mitropolia și de sus nu mai vezi Piața.
Nu-i prima dată cînd taxăm batjocorirea monumentalului bucureștean: administrațiile noastre transformă piețele, scuarurile și aliniamentele în jungle – să pară frumos! – dar n-au nici un gînd să aducă vegetația pe străzile secundare, rămase deșerturi asfaltate.
Furtuna de-acu’ două zile din Capitală a mai rupt o cracă mare a platanului de la Podul Cotroceni. Cît o mai rezista copacul ăsta, nu știu: dar se ține… se ține, nu se lasă!
Renovarea, repararea, reconstruirea… cîștiguri pentru oraș, cînd ceva dintr-o clădire veche nu se pierde întrutotul.
Dar ce păcat: de cîte ori șantierul însemnează distrugerea unor pomi care făceau întreaga proprietate să fie frumoasă!
Clădirea asta, de la părculețul Popa Soare, urmează să iasă – în sine – bine. Dar teii… of! Teii au dispărut.
 
Ne mutăm în Cotroceni, pe Thoma Ionescu, unde fusese ascuns un blocșor de colț.
 
După ceva vreme petrecută-n șantier, iată ce se întrevede. Lăsăm pentru altă dată banalitatea volumelor blocului răsărit și ne necăjim pentru uriașul tei și pentru peruca vegetală a vechii clădiri. Iar gărduțul vechi e-nlocuit de unul mediocru.
   
Anii trecuți, deși oamenii au trăit cu ideea că-n București „s-au nenorocit copacii”, în realitate s-au plantat sute și mii. Rezultatul se vede frumos, multe zone centrale devenind încîntător și surprinzător de verzi și umbroase.
Cu toate astea, restul Bucureștiului e din ce în ce mai puțin verde – de ce oare?
Să fie, desigur, uriașa dezvoltare imobiliară care a făcut să dispară cvartale întregi, înlocuite de complexuri masive de blocuri în fața cărora se pun doar niște boschete ornamentale?
Nu doar asta: dar ca să înțelegem mai bine, e nevoie să mergem pe străzile lăturalnice, unde găsim în continuare curți și case; unde n-au apărut încă construcții împovărătoare.
În primul rînd, oamenii nu prea mai țin pomi în curți.
La ce folos? Vrei umbră, mai bună-i o copertină, care-n plus ține și de ploaie. Nu mai cad frunze, nu se mai găinățează păsări, nu mai e nevoie să tai crăcile uscate. Ai loc să-ncropești o magazine, să-ți lași troacele și rablele să ruginească.
Apoi, nici în fața curților – pe trotuare – oamenii nu vor copaci. Îi încurcă la lăsatul mașinilor, li se pare că se strîng necurățenii pe lîngă trunchiuri.
Ce s-o dăm la-ntors… nu mai avem loc de ei!
La fiecare reamenajare edilitară a oricărei străzi bucureștene, pe lîngă schimbatul bordurilor și plantatul stîlpișorilor e nevoie să săpăm gropi și să punem copaci pe margini.
           
scris de Ando
Nu e prima oară şi chiar mă bucur când descopăr ceva nou sau deosebit pe acolo, pe unde am mai trecut de nenumărate ori. Aşa s-a întâmplat, recent, şi cu acest straniu rest de trunchi de copac aflat – nici nu ştiu cum e mai bine spus – „la” sau „prin” gardul unei curţi de pe Intrarea Slt. Constantin Stăniloiu, care porneşte din Mătăsari.
 
Trec des prin zonă şi, iniţial, nu m-am dumirit cum de mi-a scăpat, dar după ce am revăzut imaginile pe care le-am postat în serialul nostru cu fundăturile, am înţeles ce s-a petrecut.
Aşadar, la data fotografiilor, în noiembrie 2016, în acea curte exista încă acel copac masiv.
 
Recunosc, atunci nu i-am dat o atenţie deosebită şi, fiind aproape tot timpul maşini parcate în dreptul său, nici nu am remarcat ceea ce, acum, se vede extrem de clar.
Cum, când şi de ce a fost tăiat copacul, nu ştiu. Cert este că a fost lăsat acest fragment din trunchiul său şi acum se vede cum mare parte din grilajul metalic al gardului este, practic, „absorbită” de tulpina fostului arbore!
  
Cu ocazia asta, mi-am adus aminte de o situaţie similară întâlnită acum câţiva ani pe strada Dionisie Lupu. Cred că aici, arborele supravieţuieşte.
  
Deşi, în mod sigur, nu sunt nişte situaţii total ieşite din comun (numai dacă mă gândesc la asfaltul trotuarelor, frecvent „ondulat” sau efectiv crăpat de rădăcinile de copaci), mă întreb, totuşi: oare câţi ani le-au trebuit acelor arbori ca să „înghită” fierăria gardului ivit în calea lor?… şi nu încetez să admir forţa şi răbdarea cu care natura încearcă, permanent, să-şi reintre în drepturi.
Cîtă vreme ședem de-o parte și – în loc să ieșim din case și să vedem nemijlocit ce se petrece-n orașul nostru – ne luăm după fel de fel de prăpăstioși, ajungem să credem că trăim așa, într-un deșert de beton, lipsit de cea mai mică urmă de verdeață.
Și după aia, cînd ne lovim de frumusețea Capitalei, ne mirăm cum de se poate să credem toate minciunile astea!
Niciodată, nicicînd, n-a fost orașul nostru mai verde, mai plin de iarbă, mai umbrit de frunze.
Incredibil, nu-i așa?
Bine-nțeles… dar e adevărat!
Nu trebuie decît să ieșim și să vedem.
Iată, bulevardul Unirii, ajuns o panglică de asfalt într-un canion verde! Scuarurile centrale ale bulevardului dintre Cocor și Colțea pe care platanii puși acum patru ani s-au înălțat și deja-s zdraveni! Aleea Mitropoliei, unde te urci ca printr-o pădure! Buzești-Berzei, pe unde poți să mergi pe la umbră! Calea Victoriei, bucăți din Gîrlă, scuarul de pe Lascăr Catargiu, parcul Izvor, piața Aviatorilor, șoseaua Grozăvești – cîte și mai cîte locuri s-au preschimbat total în ultimii ani.
Dar – repet – nu trebuie decît să vedem.
… cu ochii noștri – nu se poate altfel.
Rărit, ciumpăvit, tăiat, uscat… și totuși în picioare, gata să mai înfrunzească înc-o dată: platanul ăsta de la Podul Cotroceni se-ncăpățînează să nu moară!
E aici un înțeles, o lecție, ceva de luat-aminte.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii