de Cristian Malide
Foarte curand o sa devin si eu pensionar.
Nu voi mai fi PLATITOR, cum ne insultau pedeseristii, ci ma transform in asistat social si votant Ilici!
Pensia de mizerie te indeamna sa fii permanent activ, ca altfel mori de foame sau pentru ca nu mai ai bani de medicamente.
Totusi, nu BANII sunt criteriul principal ce te determina sa ramai activ: fara serviciu, sunt nimeni si nimic.
Toate zilele sunt absolut alfel, nu mai exista saptama de lucru in antiteza cu mult-asteptatul weekend, concediul anual sau sarbatorile legale.
“In fiecare zi e iarna!”
Este bine sa ai muuult timp liber, sa nu mai fi stresat? Categoric, DA! Insa te mai si saturi.
Vineri am primit mail de la Personal (HR pentu cei tineri): “Dragi colegi, In cursul lunii iunie avem doua zile libere: ziua de 1 Iunie, Ziua Copilului si 21 iunie, a doua zi de Rusalii. Un sfarsit de saptamana minunat va doresc!”
Sa fiti voi sanatosi, pe mine nu mai mai intereseza! Eu sunt de acum PENSIONAR.
Cu muuult inainte de a incep sa merg la munca sau chiar la scoala, inca de pe cand eram doar la gradinita, mi-a intrat in cap notiunea de SAPTAMANA DE LCURU: initial nu era vorba ca 6 zile merg la gradi / scoala, dar a saptea nu.
Ci doar faptul ca bunica si matusa erau mereau acasa, cum mine, dar parintii, nu: sase zile pe sapatamina trebuiau sa meraga “la servici”, doar duminica erau acasa.
Ulterior, cu scoala, au aparut notiunile de zile libere, vacantele mici, vacanta Mare. Cand luau si parintii concediu si mergeam la mare, la Munte, la tara.
Facultate, timp liber mai putin, apoi repartitie, angajare in camplul muncii, timp liber si mai putin, dar Pingelica ne-a a bagat “SRL”-ul, o data pe saptamana era sambata libera!
In 1985 parca, am facut prima “punte” neoficiala, de 23 August mi-am luat o zi libera fara voie, m-a certat seful.
Iar in perioada 1987-89, mai multi colegi mergeau in August “la placute”, la antrenament, si primeau zile libere.
Dupa Revolutie, s-a generalizat Sambata libera!
In 2002-2004, proaspat angajat la Topex am avut mai multe “punti”, mai ales intre Paste si 1 Mai, ma bucuram de “minivacanta de Pasti”. Ulterior, Pastele era fie prea departe, fie coincidea cu 1 Mai, asa ca ziceam ca m-au pacalit…
Dar din iunie, GATA! Nu mai lucrez, deci intru in “vacanta vesnica”. Nu inseamna ca nu am nimic de facut sau ca lenevesc toate ziua, dimpotriva!
Dar nu mai exista pt mine cinci zile de lucru si weekend, nu mai exista sarbatori legale, concedii de odihna sau fara plata, concedii medicale… toate zilele vor fi la fel!
Dispare si motivul deplasarilor prin oras.
Nu mai am de ce sa mai fac o plimbare in ritm sustinut, pana la metroul Aviatorilor, eventual prin parcul Herastrau, dimineata sau la intoarcere.
Inainte de pandemie, faceam astfel de marsuri sustinute pina la punctul de intalnire cu colegii cu care mergeam cu masina.
In ultimii ani, 2015-2020, traseul era mai scurt si banal.
Nu era plictisitor sau lipsit de frumusete, ca ocoleam Herastraul pe o parte sau pe cealata, dar nu mai treceam prin locuri exotice precum Ferentari, Bucurestii Noi, Macaralei, Fundenii Doamnei, Dobroesti, Chitila, Mogosoaia, CFR Constanta, etc.
Da, in perioada 2004-2014, in drum spre fabrica din Volunatri, strabateam trei sferturi din oras, pe diferitele trasee mentionate, uneori prin exterior pe Centura, alte ori chiar prin Centru: Dr. Felix, Calea Victroriei, Universitate, Rosetti, Calea Mosilor, in incercari disperate sa evitam aglomeratia de dimineata… Ajungeam si pe Colentina – Afumati sau pe DN1, inainte de Otopeni!
Nu o sa mai merg cu metroul, printre corporatiste tinere si frumoase.
Nu o sa mai merg nici cu masina cu colegii, oferindu-le pretioase indicatii de pe locul din dreapta.
Nu o sa mai am ocazia sa imping masina, sa ajut la schimbarea rotii, sa particip la batai in trafic…
Nu o sa mai astept autobuzul 301 la Televiziune, ca dupa o statie de blocaj in autobuzul suspraaglmorat sa o iau pe jos, pe la stavilar si Parcul Bordei…
Nu o sa mai vad trandafirii de la Latrina 3: pe strada ce ne desparte de grupul Antenelor, pe mijloc sunt plantati trandafiri frumosi. Deocamdata au inflorit cei portocalii!
Nu o sa mai dau cu cardul ca sa intru.
Nu o sa mai salut colegii.
Nu o sa mai am biroul cu trei Soldati si doua dulapuri duble, toate pline cu troace pe care va trebui sa le duc acasa.
Nu o sa mai am agende, rechizite de la firma.
Tocmai cerusem o tastatura si mouse wireless, de doua ori mi-a adus unele care nu functionau.
Nu voi mai avea probleme cu datele corupte, cu backupul, cu conexiunea…
Nu voi mai dezvolta nimic, niciodata.
Nu o sa mai am laptopul Dell de 17″, de servici. Din martie anul trecut, de cand lucram de acasa, am pus pe el in mod abuziv si toate programele, mailurile, pozele si alte aspect PERSONALE, nu mai comut mereu laptopruile.
Calculatorul meu de la bloc va fi un laptop secondhand, de 15″, cu numai 16 GB de RAM, si cu SSD-ul asa de vechi, incat folosea memorie SLC!
Nu o sa mai am acces la severele redmine, unde vedem taskurile si scriam ce am facut, si VDMAN, unde in principiu trebuie sa fie stocat tot ce am lucrat noi: daca maine unul din angajati sau laptopul lui dispar, ar trebui ca datele sa fie disponibile in continuare pe server.
Nu voi mai lua cafea nelimitata de la espresor, facuta pe gustul meu.
Soacra face o singur cafea, dimineata, ca nu intelege de ce vrem sa bem cafea. Si acum ii dau dreptate: ca pensionar, ce sens are sa fii activ toata ziua?!
Nu o sa mai fac cursuri, traininguri si instructaje.
Nu o sa mai merg la team-building-uri cu colegii, in locuri frumoase.
Nu o sa mai fac poze la echipamentele ce pleaca in toata lumea, cartele, sau realizarile colegilor (origami).
Nu o sa mai am cardul de santate Medlife, ce era Premium, la spitalul de Stat voi fi tratat ca un batran fara job si fara bani.
Nu voi mai avea acces la formidabilul Xerox Copy Center – sigur, am un scanner de documente si unul de poze si filme, precum si o imprimanta laser, dar nu se compara. Monstrul de la servici putea tipari cu viteza impresionanta zeci de pagini, format inclusiv A3, dubla fata. Iar pentru scanarea de documente multiple, avea alimentator automat de documente!
Nu o sa mai facem la firma sedinte, prezentari, simulari de cutremur, alarme de incendiu, sau demonstratii de prim-ajutor.
Nu o sa mai imi deconteze nimeni abonamentul STB sau cartela de metrou.
O sa fie complet inutile toate cunostintele accumulate intr-o viata, nu doar cele din Facultate, dar mai ales cele din 2002 incoace de la firma, in domeniul telecomunicatiilor, al dirijarii zborurilor.
Nu o sa mai stam pina noaptea traziu ca sa dam gata Release 13.2.5. Iar dupa o zi de pauza,sa incepem munca la urmatorul Release…
Nu o sa mai aud pe colegii softisti strigand “trebuie sa demonizezi!” sau “omoara copilul! omoara copilul!”
Nu o sa mai avem teleconferinte cu firma-mama din Occident.
Nu o sa mai am cont pe Likedin.
O sa devin votant fidel pedesereului, o sa injur pe tineri, pe occidentali, pe cei ce vor sa respecte Legea, si o sa pup cu abjectie mana lui Daddy, Veorica, Olguta, Senatoarea Sosoaca sau Simion.
O sa zic si eu: “Tot pe astia ii votam, maica! Fura, sigur ca fura, ce matale nu ai fura daca ai ajunge la putere?! Dar macar astia ne mai da si noua cate ceva din ce fura! Ce, ai vrea sa vina la Guvernare niste hoti noi, flamanzi?! Hotii astia vechi poate se mai satura!”
O sa arunc discurile de “vinil” cu Deep Purple, Led Zeppelin, JSB, Corelli sau Ludving van, si o sa ascult la volum maxim manele.
Voi deveni un fan infocat al Latrinelor!
Destui cersetori vor fi dezamagiti: ma stiau si ma asteptau. Acum va fi greu sa le explica ca NU MAI AM, de unde sa le dau, daca nici eu nu am dupa ce bea apa?!
Partea buna este ca stiu pe unde obisnuiau sa arunce pachetele cu mancare primte ca pomana, o sa ma duc sa caut, sa mai maninca si gura mea o paine…
O astept cu nerabdare factorul postal cu talonul mov de pensie, in fiecare luna.
Sau o sa stau la coada la Posta! Lectia asta am invata-o in 2013, intr-o sambata, cand am fost la Posta sa platesc impozitul: la sigurul ghiseu functional, era o coada imensa!
Pensionarii erau cei ce se imbranceau si injurau la coada. De ce? Ca doar suntem dupa 2000, oamenii NU mai stau la coada pentru alocatie sau banii de pensii, care le intra pe card.
Da, dar atestarea calitatii de pensionar, talonul mov, nu vine online, trebuie sa alergi dupa el! Stai la coada la Posta si pandesti pe factorul tau, ca sa iti dea talonul…
Iar in fiecare an electoral o sa pandesc cu rabdare pomenile electorale si galeata rosie!
O sa am frigiderul indecent: gol-golut! Asta in prima faza, cand inca pastrez, din inertie, vechile obiceiuri, total inutile acum.
Apoi o sa pricep ca nu are sens sa tin un frigider mare, energofag, pentru foarte putinele alimente ce le pot cumpara din pensia mea de mizerie. O sa cumpar in schimb cu 400 lei un mini-frigider, de 20-40 L, ceva pe care oamenii aflati inca in campul muncii il folosesc drept minibar, frigider de excursii, sau pentru pastrat cosmeticele.
La toaleta, o sa trag apa doar o data la doua zile, numai dupa ce am facut de doua ori treaba mare (mai rar, ca nu am ce sa evacuez) si de mult mai multe ori treaba mica.
Galeata rosie este extrem de binevenita pentru a da cu apa! Votantii Ilici, pe care anterior ii subsestimam, stiu foarte bine de ce se bat pe galetile electorale…
Nu imi mai permite sa spal frecvent hainele, asternuturile, prosoapele, care vor fi rupte ferfenita si negre de mizerie.
O sa arat respingator, cu mâinile care-mi trădeaza din plin vârsta.
Zbarcite, la concurenta cu ridurile hidoase de pe figura, pătate cu maro și cu un permanent tremur.
Hainele peticite, retro, dacă nu au facut Războiul de Independenta, sigur au prins ele macar cutremurul din ’77, si mai toate Plenarele Tovarasului.
Si o sa put groaznic.
Bine ne zice faimosul blogger Vasilescu: duhoarea batranilor este mirosul sărăciei. Este pensia de câteva sute de lei. Dacă este și aia. Este caloriferul dat la minim, din singura cameră pe care o mai încălzesc. Este geamul ținut închis toată iarna, ca să nu “intre frigul”. Este robinetul de apă caldă pe care-l deschid cu teamă, doar când trebuie să meargă la doctor. Este haina de piele, ținută decenii întregi în dulap, pentru că alta nu-și mai permit. Este bătaia de joc a tuturor celor care au condus sărmana Românie în ultimii cincizeci de ani.
La duhoarea de pensionar, sa stiti ca nu mizeria, nu emanatiile de descompunere, ci deshidratarea are cel mai activ rol.
Pielea bătrânilor se descuamează mai mult, deoarece nu se mai simt atât de însetați, iar astfel se deshidratează. Celulele de piele moartă capătă, așadar, un miros stătut.
Oricum nu prea se mai spala pensionarii – ca pentru orice adevarat votant Ilici, aiurelile astea occidentale, decadente: apa, sapunul, dusul sunt dujmani de clasa!
Acesta este specificul national, sentimentul rromanesc al Fiintei. Dar sunt si probleme globale ale Omenirii in varsta, asa cum spunea Tovarasul Ion Ilici!
Au stabilit-o redutabilii cercetatori britanici, care rareori se inseala.
O echipă de cercetători a descoperit, în anul 2000, că substanța 2-nonenal, care se găsește pe piele și în transpirație, își mărea concentrația pe măsură ce oamenii înaintau în vârstă. Cantități de până la trei ori mai mari decât cei de vârstă mijlocie se regăseau la indivizii care aveau peste 70 de ani.
Un alt factor este reprezentat de către mediul de viață, mai ales de strânsul compulsiv al lucrurilor vechi. Pai ce ati vrea sa stranga pensionarii, ca doar nu isi permit sa cumpere lucruri noi?!
Brenda Thompson de la Tri-Country Home Nursing opinează: „Toate acele cărţi şi ziare, lenjerii şi haine vechi adăpostesc praf şi umezeală şi emană un miros de stătut care se poate răspândi în întreaga casă. Dacă te-ai mutat în casa respectivă în 1945, e posibil ca acele cărţi să fie acolo de 60 de ani. Am văzut şi draperii care au rezistat atât de mult.”
Iar atunci cand tinerii ne vad pe noi, pensionarii, la metrou sau in autobuze, ne fac o severa critica, ne iau la misto: Te cauta Moartea pe acasa, si matale umbli prin oras!
Sau mai subtil: Pensionari! Pe cât posibil încercați să utilizati metroul exact în orele cele mai aglomerate, dimineața între 8.00 și 9.00 sau seara între 17.30 și 19.00. Pentru că în restul zilei v-ați plictisi de moarte acasă. Uitați-va cât mai urât la persoanele care nu vor să vă cedeze locul pe scaun. O replică de genul “pe vremea mea ținerii erau altfel” va fi binevenită, apreciată și ne va duce cu gândul la zilele de aur, din perioada interbelică, atunci când Bucureștiul era supranumit Micul Paris!
comentarii