despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

după Talcioc V

pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM

Dar Talciocul uriaș, însă, e cel la pod la Vitan, de după Revoluție. Acolo a fost locul unde vindeai, cumpărai și căscai gura: ce loc uriaș, nebunesc! În apogeul măririi sale, talciocul duminical se-ntindea dinspre Văcărești și  Mihai Bravu – pînă mult-departe, după podul de la Vitan unde era cu adevărat inima lui; urca pe Vitan-Bîrzești atît de mult, încît ani de zile autobuzul 102 era deviat în weekend pe la Big și pe la vechiul Abator.

Avem și imagini de la Cristian Malide, în care vedem furnicarul din zona Abatorului: toți oamenii ăștia la Talcioc în Vitan aveau treabă!

 

Cum de s-a ales locul ăsta? Că doar locurile astea nu iau naștere, așa… din senin; nici ciupercile n-o fac!

S-a ales pentru că era spațiu; pentru că era liber; pentru că era nevoie. Și s-a ales încă dinainte de Revoluție, odată cu terminarea amenajării cursului Dîmboviței. Aici era o șosea largă, practic fără trafic la vremea aceea – era locul ideal să vii duminica să cauți o mașină: pe care puteai s-o și probezi, pe splai, pîn-la Glina și-napoi (nu era nici un pod prevăzut pînă acolo). Și da: tîrgul de mașini de la Vitan funcționa – mai mult sau mai puțin îngăduit – de la sfîrșitul anilor ’80.

Aflăm din „Libertatea” din 24 februarie ’90 că atît tîrgul din Vitan, cît și cele din Ghencea și Colentina, deveneau… legale:

„Pentru a veni în întîmpinarea celor ce doresc să vîndă autoturisme, motociclete, biciclete sau alte piese şi accesorii auto pe care le deţin cu forme legale, Primăria municipiului Bucureşti, prin Decizia nr. 85 din 22 februarie 1990, a stabilit ca, începînd de duminică, 25 februarie a.c., întreprinderea de prestări servicii să organizeze pe splaiul Dîmboviţei, porţiunea cuprinsă intre Podul Vitan Bîrzeşti şi Podul Glina – malul drept – sectorul 3, Tîrgul de maşini, motociclete, biciclete, accesorii şi piese auto.
De asemenea, a stabilit ca Direcţia Domeniului Public să organizeze în strada Drumul Cooperativei nr. 4-6, sectorul 5 şi Întreprinderea de Prestări Servicii în strada Gherghiţei, sectorul 2, tîrguri în vederea vînzării-cumpărării obiectelor de uz personal, casnice sau de folosinţă gospodărească.”
În aceste locuri este interzisă desfacerea de produse agroalimentare, precum și a băuturilor alcoolice de către persoane particulare.”

Ziarul de prînz al Capitalei ne înfățișează, în edițiile din luna martie a acelui an, și atmosfera talciocurilor din Cooperativei și Gherghiței, care se se dovedeau neîncăpătoare: „Cele două tîrguri de obiecte nu vor reuși nici pe departe să evite îmbulzeala, numărul celor care vin să vîndă, al celor care vin să cumpere ca și al… curioșilor, depășind capacitatea de care dispun”. De asemenea avem și o relatare, publicată cu o lună mai devreme, despre îmbulzeala din Obor – devenit, desigur, un talcioc uriaș veritabil.

Atmosfera talciocurilor din 1990 era aiuritoare: Nerăbdători, vînzătorii și-au expus deja marfa. Pe marginea drumului, în portbagajele deschise, pe capote, pe ulucile gardurilor, pe treptele blocurilor, în crengile pomilor, pe stîlpi, fiecare pe unde a apucat. Cei întîrziați vînd în picioare sau de pe ei, cu etichete de preț prinse de bluze, canadiene, pulovere.” Cît despre ce se găsea aici – orice: „De la «fuste Lambada» la săpunuri, țigări, casetofoane, cărți, carpete cu imagini din Serai, icoane, articole de încălțăminte și pînă la «Drujbe»”.

Adăugăm și un foto-reportaj din „Flacăra”, grăitor pentru întregirea tabloului.

 

În anii următori Vitanul rămîne o instituție, un fenomen, un loc incredibil. Sîntem și martorii unei repoziționări – locul se depărtează în conștiința publică de „talcioc”, migrînd mai degrabă spre „bazar”. Bucureșteanul – întreprinzător sau doar curios – se duce „în tîrg” sau „în Vitan”!

 

Habar n-avem de toate locurile unde se mai țineau asemenea tîrguri după Revoluție e peste putință; uite că nu mai știu cînd anume s-a născut tîrgul de la Big, de la „Castani” – care supraviețuiește și azi. Prin ’90 se oploșise un talcioc la intersecția străzii Fabricii de Glucoză cu străpungerea Barbu Văcărescu; s-ar părea că a funcționat pe aici și în anii ’80.

Talcioc – zicem talcioc, fiindcă din anii ’90 deja orice tîrg a devenit talcioc – s-a ținut în capătul Pantelimonului, spre Granitu; pînă și uriașul angro Europa a fost la-nceput doar un loc unde – la capătul tramvaiului – se vindeau de toate-n aer liber: mici, cîrnați, pastramă, fripturi, frigărui, țuică, vin, grătare, turisme de toate mărcile, piese de schimb, îmbrăcăminte, încălțăminte, materiale sexy și porno, anticoncepționale, cazane de făcut țuică, pistoale haiducești, aparatură foto și de înregistrare, dulciuri, băuturi – dintr-un cuvînt tot ce-și poate dori omul și nu găsește in magazinele de stat.”

E cea de-a treia fază a ideii acestor tîrguri: comerțul devine de volum. Se înmulțesc, firește, „importurile” – mărfurile aduse din Turcia (și mai puțin la București din Ungaria, Iugoslavia și Polonia) și vînzătorii care încep să vină din Republica Moldova. În același timp, din cauza sărăciei ce avea să apară în primii ani de libertate, vechiturile reapar pe tarabe. Facem cunoștință, deja, și cu un concept nou – magazinul „second hand”, cu haine la mîna a doua aduse din Occident…

Acuma, nu orice tîrg e și talcioc, să fim cinstiți – deși așa le-am botezat pe toate! În capătul Ferentarilor, pe la Zețarilor, se ținea tîrg de animale; tot animale (dar și, bunînțeles, boabe, grăunțe și tot ce ține de hrana lor) se mai vindeau și-n Bucureștii-Noi, la Piața 16 Februarie.

Existența unui talcioc nu-i o chestie de sărăcie, nici de ciordeală – găsim tîrguri de vechituri în orice oraș din lumea civilizată. Azi, Bucureștiul are Talciocul din Vitan, care merge mînă-n mînă cu tîrgul de mașini și pe cel din Militari, care a supraviețuit la intersecția străzii Valea Cascadelor cu bulevardul Timișoara.

Sigur, mai sînt și alte locuri, mai mici, unde se țin – mai mult sau mai puțin organizat – mini-talciocuri, cum era la intersecția Toporași cu Giurgiului și încă pe strada Constantin Istrati (în spatele autogării Filaret), dar aici găsim, îndeobște, o sărăcie înspăimîntătoare.

E ultima fază a talciocului, așadar: ultimul loc unde se mai poate „scăpa” de lucrurile nefolosite – unele surprinzătoare și nu lipsite de valoare.

Și pe la Obor – cum să nu găsești orice-n Obor? Mereu s-au găsit de toate-n Obor.

Ianuarie 2018 – octombrie 2024

după Talcioc IV

pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM

Ceva mai tîrziu – oficial, din octombrie 1985 – apare ca tîrg de autoturisme și Talciocul din capătul Ghencii, cel de pe drumul Cooperativei – atunci nicidecum cu vile, bloculețe, ci doar o uliță prăfuită, de cîmp. Locul este cunoscut și pentru că în apropiere se puteau cumpăra tot soiul de substanțe chimice pentru combaterea dăunătorilor din curte și grădini. În anii următori tîrgul se extinde și vînzarea se face nu doar sîmbăta și duminica, ci și marțea și joia.

 

Nu-nsemnează nicidecum că în tot acest timp, mai mult sau mai puțin organizat și tolerat, talciocul de pe Gherghiței n-a funcționat în continuare: „alături de bomfaiere și cartușiere vânătorești, de furouri și muștiucuri de trompetă, pe malul lacului se face comerț cu cartea. Un soi de anticariate în valiză și sacoșă se întind în soare și se strîng cînd picură de sus. Depusă în praf și noroi – alături de blugi, ambreiaje, tricouri, chei franceze, sonerii, cioburi de oglinzi (se vinde și așa ceva), șei de bicicletă, robinete, ochelari, ventilatoare – cartea pare și este umilită în tăgîrțele desfăcute pe jumătate ale speculanților din talcioc, care cînd aud că vine miliția se răspîndesc ca potîrnichile prin bălării, de frica amenzilor. Fiindcă trebuie să spunem în finalul acestor însemnări: dacă tîrgul de mașini e organizat conform unor dispoziții clare, în schimb manevrarea borfăriei în talcioc se practică la voia întîmplării și împotriva dispozițiilor curente.” Relatarea e din iulie 1983.

Nevoia firească de a vinde – nu uităm de cotidianul central „România Liberă” care avea o pagină întreagă de mică publicitate – se canalizează, fără un succes deplin, prin controlarea anticariatelor și înmulțirea de către autorități în anii ’60 a magazinelor de tip „Consignația” „cu rolul da a descoperi şi a atrage pe piaţă mărfuri cît mai multe, de mare varietate, nefolositoare la un moment dat unor persoane, dar utile altoracare „preiau obiecte de valoare de la deponenţi şi le pun în vînzare contra comision. Se vor primi numai mărfuri nedeteriorate, complete, vandabile şi cu viteză mare de circulaţie”. Conceptul ajunge curînd într-o infamă simbioză cu bișnițarii și intermediarii Centrului Vechi.

Tot de la Mini-economicus mai aflăm cîte ceva despre restul locurilor bucureștene unde se-ntîlnea cererea cu oferta:

Pe la mai fiecare capăt de oraș se găseau mini-talciocuri, mai degrabă nomade – în funcție de cum bătea vîntul dinspre Miliția Capitalei – specializate pe anumite obiecte, unele noi, ce se „completau” de prin întreprinderi, ori în funcție de dispoziția șpringarilor și a șuților: tot ce nu puteau „valorifica” la Consignația ori pe Covaci!

În Militari, pe Valea Cascadelor, era, de exemplu, „raiul piesarilor” auto, chiar la doi pași de I.D.M.S. – întreprinderea de unde-și lua omul de rînd Dacia după cinci-șase ani de așteptare și de mîncat doar chifle cu iaurt…

O altă categorie, mai elevată, erau mini-talciocurile pe unde se mai vindeau și alte lucruri, avînd șansa să întîlnești chiar și intelectuali – acea categorie despre care cineva spunea că „după ce că nu fac nimic… mai și gîndesc!”

Este vorba de cel din Obor – de la Șină – și de unul de pe Lipscani, undeva într-un gang ce făcea trecerea spre o curte interioară, din capătul dinspre Calea Victoriei. În aceste „oaze” lumea stătea pe scaune de camping, dar cei mai mulți doar șopteau, din picioare „am cărți bune… casete… stilouri… ceasuri” – și tot așa! Atît clienții cît și vînzătorii, îndeobște, se cunoșteau – încrederea era factorul de bază și nu neapărat prețul mărfurilor!

Dacă tot am amintit de cărți, marea majoritate erau copiate caligrafic prin vreo întreprindere de proiectări (nu aparusera încă aparatele XEROX), dar chiar volume vechi puteai găsi, daca erai inițiat, cam tot ce doreai dar nu aveai voie: începand cu Iorga, Panaitescu, Cioran, Eliade și ajungînd la „mișcarea legionara” ori monarhia in România… Casetele audio, de obicei Maxwell ori în ultimul timp ORWO (D.D.R.), erau de o gamă largă – găseai și documentare, trase „pe șestache” doar cu sonorul de la televiziunile străine, dar și cursuri de limbi străine. Erau în ofertă și ceasuri mai cu ștaif, mai prindeai și câte unul cu capace de aur, stilouri Pelikan, Parker or Schaffer – acestea din urmă s-au găsit chiar la liber, la magazinul Unirea la parter la raionul de papetarie, doar câteva luni după deschidere.

Amintim și tîrgurile cu oarece specific – cum era cel al pescarilor – pe care-l găseam la intersecția Hristo Botev cu Negustori (o imagine din iarna 1990-91). A funcționat și pe Calea Moșilor veche într-o curte părăsită de la intersecția cu fosta stradă Cernica și pe locul viran născut în urma sistematizării în vederea străpungerii străzii Armand Călinescu.

Presa locală nu intră niciodată în detalii, mulțumindu-se să sancționeze, periodic, caracterul sezonier și degradant al ideii de talcioc și a micilor tîrguri informale ce apăreau ici-colea.

În 1967…

„In apropierea magazinului «Consignaţia» din bd. Hristo Botev nr. 3-5 a fost amenajat, mai de mult, un loc de parcare pentru autovehicule. După-amiaza, aici, este locul de intilnire – neoficial – al motocicliştilor. Vînzări, cumpărări de motociclete, piese de schimb, cauciucuri, camere. Se fac la libera tranzacţie, uneori nelipsind manifestările vocale ale reclamei comerciale gen talcioc: «Care cumperi…». Şi ca la orice tirg, au loc discuţii. Mai dai tu, mai lasă el… nu contează că este tulburată liniştea locatarilor din blocurile vecine. Grijulie, Întreprinderea de prestări servicii manuale a pus şi o taxă. Oficial, ea se numeşte de parcare, dar motocicliştil o numesc… de intrare In talcioc. Scrisori sosite la redacţie sugerează instalarea unei plăcute indicatoare „staţionarea interzisă“. Bineînţeles, numai a comercianţilor!”

Cîteva ecouri de-a lungul anului 1973:

„Negoţul de gang, cu lucruri de o origine nu o dată dubioasă, este anacronic. Şi totuşi, o seamă de indivizi – deprinşi cu expedientele – continuă să-l practice, în preajma gării Obor, unde se pare că a reapărut, într-o variantă nouă, «talciocul». 

„Bd. Gării de Est, duminică dimineaţă. O masă compactă de oameni din care răzbateau glasurile unor negustori de ocazie. Scule, piese de radio şi televizoare (care o fi provenienţa lor ?…), ceasuri, obiecte de îmbrăcăminte şi nelipsitele «bomboane agricole» se comercializau nestingherit într-o vetustă atmosferă de talcioc Ba mai mult! la intrarea în piaţa Obor (prin str. Ziduri Moşi), se duceau «tratative» de cumpărare-vînzare a unor motociclete şi autoturisme. Un tîrg ilegal care trebuie curmat.”

„… în ciuda faptului că s-a mai semnalat pericolul social al unor talciocari de circumstanţă, acest gen de negoţ clandestin continua… Duminică 17 iunie 1973 , ca şi duminica trecută, am avut prilejul să ne convingem, din nou, de veridicitatea sesizărilor. Încă de la intrarea spre Piaţa Obor, din str. Ziduri Moşi, întâlneşti o întreagă faună de paraziţi.”

Și din 1974:

„Pe Calea Griviţei la nr. 200 funcţionează o unitate comercială specializată în desfacerea pieselor şi accesoriilor auto. Pînă aici toate bune şi la locul lor. Să mergem mai departe. Pe la ora 17, în fiecare zi, în faţa acestui magazin se deschide talciocul de piese de schimb şi motociclete. Exista odată un spaţiu verde. Ei bine, aici, în faţa blocurilor, este plin acum de motociclete cu ataş, fără ataş, mărci noi sau vechi. Cine are un vehicul pe două roţi şi vrea să-l vîndă, aici vine. Am văzut şi numere din provincie. Ce să mai discutăm, tîrg mare, în toată regula, cu zeci de vînzători şi cumpărători.”

Mai degrabă găsim chiar reportaje din provincie, unde talciocul – ajutat și apropierea de Iugoslavia și Ungaria – propășește-n orașele vestice de-a lungul anilor ’70!

„Ace ruginite, pantaloni de cow-boy (din doc românesc, dar cu etichetă străină), măși, alune rîncede, cojoace, butoaie hîrbuite, umbrele, cîntare de mină, icoane, arcuri rablagite, fiare vechi, batiste, basmale, „babaroase“, curele, haine noi, haine vechi, haine de furat, fuste de piele, perle false, inele de aur, sculuri de mohair… Şi lume, lume! Noroi pină la glezne, hoţi de buzunare, speculanţi, evazionişti fiscali, escroci… Aveţi acum zugrăvit cu fidelitate tabloul celui mai straniu şi anacronic bîlci, care cutreieră ţara, de la un capăt la altul, ca o fantomă: talciocul. De-a lungul anilor, această Meccă a comerţului pe sub mină „a umblat“ prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, a lăşluit în Ploieşti, Iaşi, Cluj, Timişoara. După ce iniţial il acceptaseră – probabil din curiozitate – autorităţile locale au interzis energic posibilităţile lui de manifestare. Dar talciocul se vede treaba are 7 vieţi! L-am regăsit deunăzi iarăşi in floare! Cartierul general: Aradul”

Ce e clar, desigur, e că suntem martorii celei de-a doua faze a talciocului: se îndepărtează ușor de comerțul sărăcăcios, vechiturile se împuținează, apare tot mai mult bișnița, comerțul cu produse pe sub mînă.

Va urma!

după Talcioc III

pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM

De ce-i greu să luăm urma Talciocului, odată ce-a plecat din părțile Fundeniului? Să vedem!

De pildă, deși pare că Vlaicu Bârna ne lămurește, atunci cînd zice: „talciocul din Colentina s-a mutat în partea opusă a orașului, pe cîmpul mai neted de la Vitan”, ne pune pe o pistă greșită. Nu e Vitan, ci… Titan; ce, e prima dată cînd – la repezeală – i se-ntîmplă bucureșteanului să mai încurce locurile?

Este sigur că găsim Talcioc – pentru multă vreme – cam între Piața Titan de-acum și Policlinica Titan, dar pe partea dinspre lac, pe cînd blocurile nu se ridicaseră; era cîmp cît doreai, odată ce treceai de fosta comună Dudești-Cioplea și de cimitir. Cînd anume s-a mutat aici tîrgul? În primăvara lui 1955.

Regretatul Alexandru Dinu – venit în cartier la mijlocul anilor ’60 – a fost o dată să-l vadă:

„Capătul de la tramvaiul 19 era unul din cele mai «feerice» colțuri de Bucureşti, sau mai bine zis de mahala bucureşteană. Se afla unde astăzi este intersecţia Nicolae Grigorescu cu Camil Ressu/Theodor Pallady. Era acolo un rond în centrul căreia se afla o statuie, un soldat cu baionetă parcă. Şina de tramvai ocolea rondul şi întorcea. Era un restaurant, adică o cârciumă ordinară ce puţea a tutun, ţuică şi transpiraţie (cele trei ingrediente principale pentru distilarea boemei locului) şi tot felul de prăvălii comune asemenelor circumstanţe, adică alimentară, farmacie, tutungerie, cizmărie – toate cele, chiar pe locul unde mai apoi s-a construit un complex comercial şi cârciuma «Valea Mieilor», care în prezent nu ştiu ce e. Toate arătau cam jalnic, dealtfel că multe din cele de pe Calea Moşilor, dar atmosfera era diferită, erau altfel de oameni, vorbeau altfel, se îmbrăcau altfel, se mişcau altfel decât cei pe care îi ştiam eu – era mahalaua pură, nealterată încă de «prefacerile înnoitoare».

Mai departe, spre încă în devenire «platforma economică Policolor» se întindeau nesfârşite livezi de pomi fructiferi în mijlocul cărora mai rămăseseră nişte ruine ce prin încă vizibilă eleganţă aminteau de nişte foste conace boiereşti de primă clasă. 

Undeva pe acolo era Talciocul, tata m-a luat cu el o singură dată, m-am ales cu un formidabil binoclu de câmp, militar, şi o busolă de alamă mare, solidă. Nu îmi amintesc mai nimic despre Talcioc în afară de rânduri de indivizi având marfa mai mult aşternută pe o pătură pe pământ, decât pe o tarabă”

Gheorghe Florescu – celebrul cafegiu – își amintește și el de atmosfera de prin 1956-58:

„… în perioada aceea, duminicile, mama mergea la talciocul din Dudeşti-Cioplea ca grataragiu; vindea mici şi cârnaţi-patricieni, şi eu îi eram tot timpul alături. Lângă grătarul ei, un evreu vânzător de haine vechi pe nume Leibovici, poreclit Sârmă, era vedeta de necontestat a talciocului; fiind momentul de maxim al migraţiei populaţiei evreieşti spre Israel, avea marfă din belşug, Ştia el nişte formule magice: „Cadouri, surprize, ia de iarnă, ia de vară, fel de fel etc.”, prin care atrăgea o mulţime de oameni, cumpărători sau simpli gurăcască. Încet-încet, i-am câştigat încrederea şi simpatia, astfel încât o perioadă am fost colaboratorul lui, în sensul că-i dădeam la mână unele lucruri, ba şi vindeam în locul lui, atunci când, pentru scurt timp, pleca.”

Evocări pasagere reies dintr-un reportaj apărut în revista „Flacăra” din 1978:

„Pînă acum 16-17 ani, duminică de duminică, bucureşteanul se agăţa de scara tramvaiului 18 şi cobora la capăt unde se afla talciocul. Unii veneau chiar frumos îmbrăcaţi. Mîncau mici, beau cîteva sticle de bere la gura tîrgului pentru ca apoi să se mai oprească odată la cea mai faimoasă cîrciumă din împrejurimi, «Ia Scăricica».”

Blocurile apar, se înalță; „Informația Bucureștiului” din 22 martie 1966 ne dă și detalii care ne ajută să-nțelegem cam pînă cînd a funcționat aici talciocul:

„Un colectiv al întreprinderii deconstrucţii-montaj nr. 4 a inceput lucrările la ansamblul de locuinţe intitulat de către proiectanţi Balta Albă C-5, situat pe terenul fostului talcioc. Conceput la Institutul „Proiect- Bucureşti”, proiectul pentru Balta Albă C-5 prevede o încadrare armonioasă a clădirilor în linia arhitecturală a cartierului. Principalele clădiri ale ansamblului vor îi cele 36 de blocuri ce vor totaliza 4266 de apartamente (garsoniere şi apartamente cu 2, 3 şi 4 camere). La capitolul dotări în ansamblul C-5 se vor construi: două şcoli cu cîte 16 săli de clasă fiecare, un dispensar cu 4 circumscripţii sanitare, un complex comercial avînd magazine pentru produse industriale, restaurant, cofetărie, centre pentru deservirea populaţiei, o spălătorie, birouri I.A.L. şi I.R.C.R. şi altele. Pentru iubitorii de sport, proiectanţii au prevăzut şi amenajarea unei baze sportive. Aici se vor găsi terenuri de atletism şi fotbal, terenuri de antrenament, tribune pentru 1500 de spectatori, vestiare şi cabine pentru sportivi etc. Un mare parc cu alei asfaltate, cu ample zone de verdeaţă şi ronduri cu flori, va aduce un plus de frumuseţe viitorului ansamblu de Iocuințe. In prezent constructorii de la I.C.M. nr. 4 lucrează la fundaţiile primelor blocuri. Pînă la sfîrşitul anului, aici urmează a fi construite şi date în folosinţă circa 850 de apartamente.”

Oricum, pentru un tîrg care a funcționat un bun deceniu aici, amprenta rămasă-n conștiința bucureșteană-i curios de slabă!

Talciocul, după sistematizarea zonei Titan, pleacă din nou în bejenie; nu avem de unde să știm dacă imediat sau după ceva vreme, dar dăm de urma lui-napoi înspre Fundeni, de data asta-n direcția opusă șoselei, pe Gherghiței, pînă cînd și-acolo s-a pornit construirea de locuințe – să fie asta cam pe la-nceput de ani ’70. Cînd ne bazăm doar pe amintiri – nu rareori dintr-o fragedă vîrstă – e greu să reconstitui „drumurile” unor asemenea tîrguri aflate la marginea legii.

Unde s-a plimbat apoi? Ne spune Mini-economicus:

Talciocul mare s-a mutat de cîteva ori in decursul existenței sale, dar eu tot pe cel din Vitan mi-l amintesc, pentru ca îl frecventam relativ des, neavând ce face duminicile, deși nu vindeam/cumpăram nimic, mă distrau mutrele, langajul si fițele celor ce populau aria – o adevarată „menajerie”… ce sa mai zici! Făceam burta mare de râs, mai ales că se spuneau bancuri la greu, se bea, se mâncau semințe – era un soi de destindere…

În perioada 1972-1974 se ținea la intersecția Mihai Bravu cu Calea Vitan și s-a mutat odată cu timpul, mergînd în anii următori (1975-1977) către Văcărești, pe partea dreaptă a șoselei Mihai Bravu, unde erau niște maghernițe sinistre și teren viran gârlă.

Apoi, odată cu construcția stației de metrou Mihai Bravu și sistematizarea zonei ce avea să aducă și demolarea podului și depoului unde-și avea capătul tramvaiul 1, s-a poziționat și a rămas pe și în jurul locului tîrgului de mașini de azi. Asta se-ntîmpla-nspre 1984.

Talciocul era deschis (teoretic) doar în zilele de duminică și sarbatori legale; în fapt el începea de sîmbăta după-amiaza… pe la ora 5 vara și 3 toamna. Se „tăiau” chiar și bilete de intrare într-o perioadă, pare-mi-se 2 lei 50, existau tonete de înghețată, covrigi la șir și bere… Mici nu am văzut!

Cred că prima amintire o am de prin 1972, eram mititel… dar „precoce”,  când locuiam în Str. Vlad Județul, cazat la bunicii materni… pe toata perioada cât ai mei erau la serviciu! Bunica dădea destul de des pe acolo, mai degraba ca o formă de socializare, de amintire a unor vremuri… bune! Veneau acolo mai toți cunoscuții („dușmani ai poporului”) în hainele lor vechi, patinate de timp, dar cu maniere și vorbă de boieri. În acei ani – 1972-1977 – încă se tranzacționau bijuterii de valoare (Gallé-uri, ouă Fabergé) cu fereală mare și numai între cunoscuți și colecționari! Regimul deținerii de aur nu ajunsese la „disperarea” de după celebrul decret… Sigur că bunica se ferea să mă ia cu ea, dar eu scăpam și o urmăream… până o prindeam de mână… la o vorbă cu câte un personaj „fost”… Era să facă infarct săraca… de maică-mea ce să mai zic!? Așa cum fructul interzis este întodeauna cel mai dulce, așa și eu am rămas fascinat de lumea pestriță, de obiecte care nu știam nici măcar ce sunt și nu le puteam pronunța numele, de atmosfera tomnatecă și parfumul vremurilor de altadată, așa cum mi le închipuiam eu!

La secțiunea „generale” lume puzderie, pe jos, pe scăunele, fiecare strigându-și marfa cât mai tare și creativ… Se vindea practic tot ce își putea imagina cineva – de la blănuri pâna la nasturi și ațe, râșnițe de cafea și cam tot ce se primea la pachet din „străinache”: batiste, mâncare, medicamente. Încă nu erau restricțiile ce aveau să vină cu taxele vamale aferente puse pachetelor trimise de „transfugi” rudelor din țară… În plus, tot în acei ani, am văzut la vânzare ordinul Mihai Viteazul, ceasuri de aviator Rotary, argintărie aparținând fostei case regale. Desigur că eu aș fi vrut să cumpăr tot, dar părinții îmi dădeau bani de buzunar cam trei lei pe zi, mai luam de la bunica doi: cinci lei erau o mică avere… da’ tot nu-mi ajungeau sa cumpăr un „cocoșel”! Aveam în schimb o colecție impresionanta de… șireturi de toate culorile – prima mea investiție serioasă  din viață!

Dupa 1977, Cutremur, schimbări la Miliție și decrete nepublicate in Monitorul Oficial, lucrurile s-au modificat radical; nu am mai călcat pe acolo, fiind încă minor… până prin 1984, cand „fauna” era cu totul alta: puțini vânzatori și cu marfă proastă, frică mare, încăierari, majoritatea șuți și escroci flămânzi, mai ales după amnistia generală de prin 1982… Deja găseai cu predilecție alimente, bere și țigări – mai ieftin decît pe Covaci.

Va urma!

după Talcioc II

pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM

Ca să luăm urma Talciocului bucureștean e nevoie să ne-ajutăm, odată-n plus, de G. Călinescu, tot din „Scrinul negru”, la urma-urmei un ditai romanul ce-are ca pretext niște hîrtii uitate de vreme găsite-ntr-un scrin cumpărat din… Talcioc. Călinescu a fost un bucureștean – și-a fost la curent cu ce se petrecea-n Capitală – nu-i de mirare că știa locul. Călinescu a fost destul de apucător, cum s-ar zice; știa și ce-i de cumpărat de la cei siliți să vîndă:

„Talcioc era, pînă dăunăzi, un tîrg liber, răsărit, după căderea regimului burghez, într-o mare groapă din care s-a scos odată lut pentru cărămidării, și care se găsea spre capătul șoselei Colentina. În fiece duminică, încă din zorii zilei, tramvaiele ce mergeau în acea direcție erau ticsite de bărbați și de femei, cu valize, boccele suluri de covorare. Intrînd pe o uliță de mahala din dreapta șoselei, te aflai deodată în fața unei bolgii dantești pe fundul căreia forfotea un bîlci. Pe povîrnișurile groapei erau desfășurate chilimuri romînești, scoarțe, imitații de covoare persane, în general uzate și stridente. Coborîrea se făcea pe o rîpă repede, clisoasă pe vreme de ploaie […] alunecoasă din cauza zăpezii căzute în ajun și înghețate peste noapte. Fundul groapei era împărțit în cărări inextricabile, formate, în chip spontan, prin așezarea vînzătorilor. Aceștia întinseseră marfa pe zăpada bătătorită sau pe un țol, stînd în picioare sau pe cîte un geamantan. Curiozitatea era că negustorii n-aveau înfățișarea obișnuită a comercianților ambulanți și erau zdrobitor mai distinși decît cumpărătorii, de obicei lăptari și țărani din jurul Bucureștilor. Ei erau îmbrăcați cu haine uzate și cam împestrițate, însă de croială excelentă și de o modă perimată.

Călinescu s-a apucat de scris asta cam pe la-nceputul anilor ’50 – reiese că Talciocul fusese „pînă dăunăzi”. Cînd precis anume a apărut și de ce taman aici, cin’ să știe? Dacă vrem să-l și localizăm, ar fi cam pe locul pe unde s-a construit, la sfîrșitul acelorlași ani, spitalul Fundeni (în poza din 1957, aflat în plină construcție – fie vorba între noi, sumbru, masiv și urît a mai ieșit!)

La vremea aceea, ajungeai acolo – duminica, că duminica se ținea – numai cu tramvaiul 1, care întorcea la intersecția cu șoselele Fundeni și Andronache de azi. Mai apoi „pe o uliță de mahala din dreapta șoselei”  – cum zice Călinescu – într-adevăr dai spre partea unde-ncepe azi Spitalul. Pîn’la urmă, cin’ să pună deștul pe hartă și să zică precis-precis unde era un tîrg ambulant?

Despre Talcioc mai povestește și Vlaicu Bârna, în amintirile din „Între Capșa și Corso”:

„Primele vesti despre talciocul din Colentina nu te incurajau sa-l vizitezi. Se spunea ca oameni lipsiti de orice venit, din burghezia cea mai instarita, erau constransi atunci sa-si dea acolo, pe nimic, obiectele din casa si imbracamintea, ca sa-si poata cumpara o bucata de paine. Eram pe acel timp redactor la Editura pentru Literatura si Arta, iar intr-o zi cineva din cei care ne vizitau, ne-a spus ca emeritul critic G. Calinescu fusese vazut, in persoana, colindand prin talciocul din Colentina… mai tarziu s-a aflat ca marele critic facuse chiar cumparaturi la duminicalul targ de la margine de Bucuresti…
Intr-o duminica am luat si eu tramvaiul care ducea la talcioc si nu singura data. Terenul viran pe care se insirau randurile de oameni cu marfa asezata in fata lor, fie pe o bucata de panza, fie pe ziare, avea o inclinare si unele varietati de relief. Intrai acolo pe o poarta la care plateai un bilet si te aflai apoi intr-un imens tarc marginit de sarma ghimpata, unde misuna lume. Pentru vanzatori erau si aici, ca pretutindeni in viata, locuri de frunte si locuri de rand. Cele mai favorizate pozitii se aratau cele de pe Dealul Francezului cum i se zicea unui promontoriu unde se insira de obicei lumea buna a targului, cu marfurile cele mai de soi. Se vedeau expuse acolo, de la costume si lenjerie de corp pana la portelanuri si vase de argint, tot ce putea fi gasit intr-o gospodarie.”

O altă privire asupra locului și a tristeții sale o avem de la Sevag Hairabedian, din cartea „Mahala, cuib de vise”:

„Scurt timp după instaurarea «dictaturii proletariatului» a apărut pe lângă șoseaua Colentina, primul TALCIOC – nu știu de unde vine acest cuvânt dar condițiile în care și-a făcut intrarea în limbajul curent, au fost dintre cele mai dramatice. Era un loc unde, într-un furnicar cenușiu, vechea boierime și marea burghezie, încercând să supraviețuiască fizic, își vindeau ultimele resurse, pe nimica toată. Era un spectacol din care te puteai edifica în modul cel mai tragic ce însemna o revoluție, o agonie a unei clase sociale. Goniți din casele lor, lipsiți de orice mijloc de trai, ei se târau prin praful și noroiul talciocului, căutând un cumpărător pentru cele câteva vechituri ce le mai găsiseră probabil, în podurile caselor de unde fuseseră goniți și în care se instalaseră deja activiștii de partid.
Deși eram copil, m-a indignat duritatea necruțătoare și cinismul cumpărătorilor față de acești oameni care se înroșeau când spuneau un preț și nu puteau ține piept la tocmeli cu geambașii ce bântuiau pe acolo. Nu exista milă și condescendență, iar rapacitatea era fără margini. Se declanșase și se întreținea acea ură ancestrală dintre săraci și bogați. Desigur erau destui îmbogățiți de război sau care își acumulaseră averile călcând peste cadavre, aceștia își meritau soarta! Dar erau și foarte mulți care își dobândiseră o stare materială prosperă prin muncă, inventivitate și perseverență. […]
Talciocul era locul unde veneau victimele iar măruntele păsări de pradă încercau să smulgă și ele firimiturile rămase de la ospățul potentaților zilei, care își luaseră partea leului în bijuterii și valori de artă. […] De atunci și până azi am mai văzut câteva talciocuri, dar tragic ca primul, nu am mai întâlnit.”

Ne dăm seama de particularitatea talciocului legată de organizare: fiecare vindea orice și mai ales oricum, în lipsa oricărei facilități precum mesele ori tarabele. Caracterul volant este nu doar a locului în sine, dar – putem zice așa? – și al celor care trăiesc de pe urma lui.

Trăim în prima fază a ideii de talcioc, aceea de tîrg veritabil de vechituri.

Lumea nouă lua locul celei vechi și talciocul nu putea ține la nesfîrșit; în aprilie ’55 se mută de aici și deja-n august aflăm că „în Raionul 1 Mai se lucrează la amenajarea Parcului Colentina (fost Talcioc)”, urmînd să fie gata cu ocazia „marii sărbători din 7 Noiembrie”.

 

Zona se curăța; nu doar prin ridicarea spitalului, ci și prin amenajarea unei mici parcelări muncitorești în zona străzii Sportului, ce ducea înspre el.

Cum era privit, însă, talciocul? – dacă spicuim doar cîteva rînduri apărute în 1957 în „Scînteia Tineretului”, și ca un loc de pierzanie, mai ales al tînărului:

„În Bucureşti la „talcioc» – această învălmăşeală pestriţă de oameni – întâlneşti adesea printre ciubote cîrpite şi şuruburi mîncate de rugină colecţii întregi din «15 lei», «Masca Roşie», «Femei celebre», «Aventura», «Detectivul», «Romanele captivante» în spatele cărora domni obezi, cu aerul cei mai nevinovat, te trag de mînecă şi acoperiţi de vacarmul strigătelor, iţi şoptesc şuierător în urechi:
— Mai tare ca Jules Verne! «Logodnica mortului», «Ucigaşul», «Cercul negru», pune mîna pe ele tinere cît le mai găseşti!
Şi preţul acestor cărţi nu-i deloc mic. El variază între 15-25 lei, iar la cele legate trece peste 50 lei, atrăgîndu-se şi prin aceasta tineri dezorientaţi: «Cu cît sînt mai scumpe cu atît sînt mai interesante». Fireşte că aceşti neguţători de otravă îşi fac prin aceasta două interese; primul: acela al coruperii morale a unor tineri dezorientaţi, aceşti «neguţători» fiind categoric ostiii aspiraţiilor spre adevărata cultură a tineretului nostru ; iar al doilea, aceia al obţinerii de cîştiguri pe căi uşoare. Şi toate acestea se petrec de cele mai multe ori în văzul tuturor. Cîţi dintre noi nu trec nepăsători prin faţa acestor tarabe cu ciuperci otrăvitoare ? Şi poate chiar copilul dumitale, tovarăşe care înalţi din umeri văzîndu-le, mîine va veni aici şi, tras de mînecă, va cumpăra aceste cărţi întunecîndu-şi mintea.”

Cu toate astea, era nevoie de un așa tîrg – n-a dispărut; doar și-a luat zborul. Dar unde? Wikipedia noastră expediază iute problema: „În perioada de după al Doilea Război Mondial la București era un talcioc la capătul Șoselei Colentina, care datorită construirii Spitalului Fundeni pe acel teren s-a mutat în Ghencea și apoi după Obor”. Doar că nu-i deloc așa simplu…

Va urma!

după Talcioc I

pregătit cu Ando, C. D. Mocanu, Mini-Economicus, Cristian Malide, Cezar Petre Buiumaci și HM

Știm: bucureșteanului îi place forfota, învîrteala – și să-i iasă ceva.

De-aceea vin oameni la Obor; de-aceea se duce lumea-n tîrg la Vitan; de-aceea ne-atrag talciocurile.

Printre pozele din Bucureștiul cel vechi, interbelic, nu se poate să nu vă fi atras atenția pitorescul tîrgurilor, piețelor, bîlciurilor și oboarelor – nu? Locuri unde găseai de toate și orice. Legate de sezon ori de vreo ocazie – ce altceva erau Moșii? – permanente ori cu o periodicitate săptămînală. Ne este cunoscut numărul 496 al revistei „Realitatea Ilustrată” din iulie 1936 care înfățișa tîrgul duminical ce se ținea pe Calea Vitan, înspre intersecția cu Dudeștiul „cuprinzând tot drumul, inclusiv trotuarele, fără nicio considerație pentru circulație […] Odată pe săptămână, Duminica, fiecare are voe să se așeze, cu taraba lui, ori unde i-ar trăsni prin cap, să circule pe unde vrea, și să facă ori câtă larmă poftește, pe sub ferestrele locuitorilor exasperați”.

Articolul pomenește de încă vreo două bîlciuri mai civilizate „sub cerul liber în București: târgul din Tei și cel de pe B-dul Maria”, dar s-au păstrat amintiri despre felurite alte locuri unde se mai țineau: înspre Piața Rahovei, la Mandravela, la Bariera Vergului, la Filantropia…

Tradițional, toate aceste evenimente atît sociale cît și comerciale nu presupuneau desfacerea de produse vechi, rămase de prisos prin gospodărie; cei ce n-o duceau prea bine puteau oricînd să găsească lucruri purtate, la mîna a doua, la alde „Taica Lazăr”, fiindcă centrul Capitalei avea magazine, magazinașe – străzi cu magazine și magazinașe – unde prosperau, organizat, asemenea îndeletniciri. Poza halei de antichități și vechituri a lui Schreiber și Guttman de pe Calea Văcărești cu Sfînta Vineri – „faimoasa răscruce a tuturor mizeriilor” – ne-a fost păstrată și azi.

Aici, în regatul chilipirurilor, găseai tot „ce lepăda Capitala” – presa interbelică abundă în descrieri. Zona ni-i înfățișată pe larg într-un reportaj din 1929: „Discipolii lui Taica Lazăr sunt oameni șireți, inteligenți, experimentați, care cunosc dintr’o singură privire clientul „după cum calcă” și se reped ca niște vulturi atunci cînd au de-a face cu unul care într’adevăr a venit să cumpere. Vai de urechile bietului client! Dacă întreabă cineva, i se răspunde repede cu mii de explicații, de argumente, de laude, de amănunte, care amețesc mintea cumpărătorului. Toți negustorii din hală vorbesc la fel, pe nerăsuflate, cu luxul de amănunte specific lui Taica Lazăr, care convinge întotdeauna clientul cu potopul de argumente, sau cu geamantanul de anecdote din care servește atâtea până ce clientul capătă bună dispoziție pentru cumpărat. În hală se găsește orice. Deaceia nu poți cere un lucru de care să fii sigur că nu s’ar putea găsi.”

Așa că n-avem de ce să nu ne-ncredem în Eugen Barbu, care descrie realist locurile în „Groapa”:

„Spre Calea Văcăreștilor era un tîrg înghesuit între două strazi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămășile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se înțolească și luau mai ieftin costumul. […]
În fundul prăvaliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muște. La vreo cinci mașini de cusut lucrau ucenici palizi, prefăcînd croiala hainelor. Schimbau nasturii și le descoseau semnele, nimeni n-ar mai fi cunoscut de unde vin mărfurile. Aveai un costum la doua rînduri, negustorul îl făcea sacou, îi rotunjea poalele, mai scotea un buzunar și punea altul pe fața stofei, nu mai semăna cu ce aduseseși. Lucrurile treceau în încăperea din față, plină de umerașe pe care atîrnau o mulțime de costume țepene și cămăși de diferite culori. Aici răzbea o lumină slabă prin geamul vitrinei încărcate și afară, pe trotuarul îngust și plin de hîrtii, atîrna un șir lung de haine…”

Rușinoasa bucată comercială din buricul tîrgului își pierdea, încet, locul. Rigorile timpurilor marțiale, precum și alte considerente, cereau în 1941 ca activitatea să fie mutată-n părțile Vitanului și, respectiv, Teiului.

Chiar și atmosfera bîlciului din Vitan devine sărăcăcioasă.

Nu putem uita că aveam încă un comerț ambulant care – tradițional – făcea parte din viața orașului. Străzile erau împînzite de mici comercianți, meseriași și prestatori de servicii. Activitatea acestora începe, treptat, să fie reglementată; se interzic strigătele care atrag mușterii, se oprește comerțul acesta pe unele străzi centrale, se introduce obligativitatea obținerii unei autorizații.

Cu toate astea, după ce lipsurile Războiului îi împingeau pe oameni să caute chilipiruri la cei nevoiți să le dea pe nimic, găseai nimicuri peste tot: erau vremuri grele.

Pentru atmosferă, avem cîteva spicuri din Iunie ’45, adunate de Nell Cobar în „România Liberă”: „… se înghesuie dudui oxigenate cu uriași ochelari de soare și alături de ordonanțele trimise după târguieli, cetățeni serioși, cu mustață, chelie și servietă își dau coate cu elevii ce-au tras la fit; o lume curioasă, prinsă în lațul «chilipirului» și al spectacolului de gratis”:

Da’ să ne vedem de ale noastre și să deslușim – acum că am și înfățișat tabloul micului comerț al Capitalei – cum s-a ajuns anume la Talcioc?

Zice-se că-i, așa, venit de la sovietici; era un loc unde aristocrații măturați de revoluția bolșevicilor mai vindeau ce le mai rămăsese de preț; dacă le mai rămăsese ceva. Pîn’la urmă, chiar Ilf și Petrov ni-l introduc în scenă pe marele maestru al combinațiilor măritînd un astrolab într-o piață. Nu ne mirăm, deci, că mențiunile despre „talcioc” dintre Războaie privesc doar piețe din Chișinău și Odesa.

Așadar, nu un tîrg cu produse, cu mărfuri, cu unelte, cu lucruri trebuincioase gospodăriei – ci un tîrg cu vechituri: asta-i Talciocul; nu un obor bogat, nu un bîlci vesel, nicidecum o piață plină de viață, ci un tîrg trist, sărăcăcios, în pas cu vremurile grele.

Va urma!

Case căzute 858 – Calea Vitan 109 A

de la Cristian Malide

Pe Vitan, după ce treci de Mall, n-ai crede că a rămas o bucată nedemolată care se-ntinde pînă-n Dudești – dar uite că e. Și tot pe aici, o ditai proprietatea ascunsă între blocuri.

Curte, curte mare, plus o casă pricopsită, care din păcate se îndreaptă spre demolare.

Se găseau aici cîteva străduțe – Muzicii, Cărbunești – dar acuma au dispărut. Casa ținea de Cărbunești, numărul 6.

V V C XLVIII

de Ando, Cristian Malide și HM

Lucruri de pripas, ai zice. Tot le dăm tîrcoale cu drag.

Cîteva exemple de gărduțuri, lucrate frumos și puse-n calea noastră nu ca să-ncurce și să-ncarce:

 

… chiar și dacă-s fușerite de cine știe ce „adepeu”, tot își păstrează șarmul!

Un punct de transformare vechi, învelit cumsecade în cărămidă; mi-a plăcut cum se încadrează în peisajul construcțiilor moderne din spatele zonei Timpuri Noi.

O tăbliță ruginită, rămasă pe-un stîlp la Piața Sfîntul Ștefan. Pesemne c-o fi fost a vreunei stații de taximetre.

Lîngă Amzei, blocul ăsta străjuiește plăcut intersecția dintre Mendeleev și Tache Ionescu. Găsim la intrare vestigiile vechiului nume – „Palace Atena” – și ne aducem aminte că strada Tache Ionescu a purtat multe, multe nume: Costaforu, Cătunului, Nikos Beloiannis, dar și Atena.

 

Revedem înc-un tomberon, îngrjit cum se cuvine la Cimitirul Sfînta Vineri.

Un gard și-o poartă de mare fală. Unde? Pe lîngă Cuțitul de Argint, pe una din străduțele adiacente.

 

În spatele Teatrului Național, ne uităm cu interes la două rezolvări elegante:

 

E vorba de scara-melc exterioară și coșul de aerisire al atelierului de tîmplărie.

 

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Case căzute 638 – Calea Dudești 182

de la Cristian Malide

Chiar lîngă Depou, un fost centru de geamuri și oglinzi.

mai multe despre Case căzute

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (I)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

… banal subiect! Ce-am putea zice despre benzinăriile bucureștene? Cum arătau, pe unde erau, cîte din cele vechi mai sînt și azi?

Cu un pic de migală, poate găsim cîteva răspunsuri; și acolo unde nu reușim, măcar încercăm să punem întrebările cum trebuie.

Istoria răspîndirii lor e legată, desigur, de activitatea societății „Distribuția”, despre care nu greșim cînd spunem că aproape avea monopolul desfacerii produselor petroliere către populație. Spre sfîrșitul perioadei interbelice, societatea – fără a-și schimba nici o clipă titulatura – intră în conștiința publică mai degrabă sub numele de succes „OSIN”, care ne-a dat multă bătaie de cap: de la ce venea? Deslușirea a venit cînd am aflat mai multe despre inginerul Constantin Osiceanu; denumirea „OSIN” sub care se comercializau celebrele uleiuri pentru automobile, dar și alte produse legendare, precum „Petrosin”… lui i-o datorăm.

În fine; după Naționalizare, lucrurile se schimbă și odată cu ele și numele; intră apoi în conștiința publicului noua denumire „PECO” (de la Petrol-Comerț); o folosim și astăzi cînd ne gîndim la orice benzinărie. Ciudat și un pic dezamăgitor e că numele „OSIN” nu pare să fi străbătut vremurile, ieșind relativ iute din conștiința oamenilor. Asta e: „PECO” a prins.

Să ne întrebăm acum și cum arătau vechile benzinării din Capitală. Fără să greșim, credem că nu erau vreun monument arhitectural. Imaginea benzinăriei din Piața Victoriei e mai degrabă o excepție; arăta dichisit pentru a nu spurca vizual noua clădire a Președinției.

 

Restul stațiilor de alimentare însemnau, de cele mai multe ori, o pompă-două la marginea trotuarului și o chițimie pentru angajatul care deservea. Imagini interbelice emblematice nu-s; putem zice că… dacă ar fi fost ceva de fotografiat, s-ar fi fotografiat, nu?

Zicem asta fiindcă, de pildă, celebra benzinărie ploieșteană a fost documentată nu o dată: avea și de ce!

De asemenea, cîteva din stațiile „Distribuției” din zona apropiată Bucureștiului prezintă valoroase elemente arhitecturale; sînt – alături de cea din Piața Victoriei – opera arhitectului Grigore M. Hirsch:

  

O staţiune identică cu cea de la Sinaia a funcţionat la intrarea în Tâncăbeşti dinspre Bucureşti, pe stânga, la baza rampei, vizavi de staţia de radio, înainte de a traversa coada lacului Snagov.

E drept că în pagina aceasta publicitară pare a fi și o benzinărie cu copertină, încadrată de coloanele care ascundeau accesul la toaletele subterane (dacă-i dai copertina jos, rămîne un chioșc). E de-aici, din București? Poate; nu știm dacă modelul cu coloane a fost întîlnit și-n restul țării.

Aproape de adevăr – dac-am vrea să ne facem o idee despre benzinăria interbelică bucureșteană tipică – am zice c-ar fi schița următoare.

E bine cunoscută simbioza benzinăriilor interbelice cu toaletele publice subterane cu coloane… care arătau cu siguranță mai bine decît stațiile de alimentare. Una fără cealaltă? Nu știu ce să zic!

Ce-o fi fost mai întîi? Cum s-a ajuns aici? A fost o decizie edilitară care a condiționat construirea lor de cea a toaletelor? Pînă la urmă, dacă tot săpai să montezi rezervoarele de combustibil era mai lesnicios să faci, cu același drum, și amenajarea toaletelor subterane.

N-am greși crezînd că lobby-ul puternicei societăți „Distribuția” a făcut posibilă starea asta de fapt. Societatea avea tot interesul să deschidă stațiile de alimentare în locuri cît mai prielnice așa că – pe scurt – a influențat Primăria ca toate noile concesiuni pentru punctele de vînzare ale carburanților să vină „la pachet” cu toaleta subterană aferentă (de care, să fim drepți, Capitala ducea lipsă!) Așadar, toaletele nu erau ale Uzinelor Comunale.

Nu știm cînd anume – precis – au fost construite benzinăriile astea cu toalete; fără să greșim prea tare, să zicem că în anii ’30. Nu știm nici cîte anume; dar ceva ne face să credem că nu mai mult de o duzină.

N-avem cum să-ncheiem partea… teoretică fără a ne lămuri cum se construia o stațiune de alimentare.

Și-acum… să purcedem la drum, luînd urma benzinăriilor! Iată resursele la îndemînă – adresele benzinăriilor „OSIN” din perioada anilor 1930-40. Remarcăm și menționarea pompelor aflate și în marile garaje ale Capitalei.

Nu prea știm, însă, despre cele care aparțineau altor companii. De pildă, Societatea Creditul Minier, deși obținuse concesiunea a 20 de posturi de benzină, opera o rețea mult mai redusă, cunoscută sub numele „CREMIN”; iată și două dovezi fotografice ale stațiilor – la Aviatorilor și pe bulevard, peste drum de Scala; absolut banale – doar firma de ele…

 

O mărturie interesantă despre zona celei de-a doua e următoarea: pare că se văd și două coloane decorative?

Mai puține în București, benzinăriile ce țineau de societatea petrolieră „UNIREA”; cea mai cunoscută dar și cea mai mare dintre ele este cea de la Băneasa, de după podul C. F. R. – de pe deal! E, de altfel, cam singura benzinărie interbelică care și are o aparență monumentală!

Cu siguranță trebuie să fi fost și alte benzinării particulare, mai mici – dar nu multe.

Numărul benzinăriilor părea mai mare înainte de începerea Războiului – dar, dacă ne gîndim mai bine, acesta venise cu raționalizări, rechiziții, lipsuri și destule greutăți; pesemne că și distribuirea produselor petroliere fusese afectată. Eforturile societății „Distribuția” se îndreptau, după cum știm, spre comercializarea petrolului destinat consumului casnic. Stațiile care desfăceau petrol lampant (adică „gaz”), motorină tip M pentru încălzit, petrosin, neofalină – binecunoscutele găzării – sînt și mai puțin documentate decît benzinăriile; desigur că ne propunem să ne ocupăm și de îndreptarea acestei nedreptăți.

Putem să stabilim fără îndoială și care sînt cele mai vechi șase benzinării în funcțiune astăzi:

  • la Podul Băneasa
  • la Podul Cotroceni
  • pe Kogălniceanu colț cu Vasile Pârvan
  • pe Splai, la Pompieri, între Elie Radu și Saligny
  • pe Dorobanți colț cu Tudor Ștefan
  • pe Tunari colț cu Eminescu.

Dintre toate mai găsim (vizibile dar degradate) coloanele toaletelor publice subterane doar pe Splai și Tunari.

 

Benzinăria de la „Drept” are și acum toaleta subterană, dar e dezafectată; dacă erau și coloane, înseamnă că s-au pierdut de mult. Cea de la Cotroceni poate chiar n-a avut. Cea de pe Dorobanți… nu știm; dar știm că peste drum – în marele părculeț – erau toalete publice „pe pămînt”.

Cea de la Băneasa, care oricum nu ținuse de societatea „Distribuția” a fost, desigur, modernizată succesiv.

Să remarcăm și faptul că – cel puțin la toalete – sînt două modele. Diferențele nu-s mari… dar sînt. Pesemne că erau concesionari diferiți. Parcă primele sînt mai frumoase, nu?  Oricum, erau ani în care ne reușeau bine – peste tot prin oraș – adaosurile arhitectonice mărunte.

 

Lăsăm acum toaletele subterane, încercînd doar să ne dăm seama dacă s-au construit și fără benzinării. Ne putem gîndi la cea de la Piața Galați (Gemeni), dar zău dacă mai știm dacă avea sau nu coloane, și la cea din scuarul bulevardului Republicii (Carol) de dinaintea intersecției cu Traian.

Va urma!

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Case căzute 287 – Calea Dudești 101 – se reface

E… e o mare diferență! Iată o veste bună – pe care o primim de la Cristian Malide – despre casa de lîngă Poșta Vitan:

 

mai multe despre Case căzute