despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

V V C XLVIII

de Ando, Cristian Malide și HM

Lucruri de pripas, ai zice. Tot le dăm tîrcoale cu drag.

Cîteva exemple de gărduțuri, lucrate frumos și puse-n calea noastră nu ca să-ncurce și să-ncarce:

 

… chiar și dacă-s fușerite de cine știe ce „adepeu”, tot își păstrează șarmul!

Un punct de transformare vechi, învelit cumsecade în cărămidă; mi-a plăcut cum se încadrează în peisajul construcțiilor moderne din spatele zonei Timpuri Noi.

O tăbliță ruginită, rămasă pe-un stîlp la Piața Sfîntul Ștefan. Pesemne c-o fi fost a vreunei stații de taximetre.

Lîngă Amzei, blocul ăsta străjuiește plăcut intersecția dintre Mendeleev și Tache Ionescu. Găsim la intrare vestigiile vechiului nume – „Palace Atena” – și ne aducem aminte că strada Tache Ionescu a purtat multe, multe nume: Costaforu, Cătunului, Nikos Beloiannis, dar și Atena.

 

Revedem înc-un tomberon, îngrjit cum se cuvine la Cimitirul Sfînta Vineri.

Un gard și-o poartă de mare fală. Unde? Pe lîngă Cuțitul de Argint, pe una din străduțele adiacente.

 

În spatele Teatrului Național, ne uităm cu interes la două rezolvări elegante:

 

E vorba de scara-melc exterioară și coșul de aerisire al atelierului de tîmplărie.

 

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Case căzute 638 – Calea Dudești 182

de la Cristian Malide

Chiar lîngă Depou, un fost centru de geamuri și oglinzi.

mai multe despre Case căzute

Civilizaţie publică LXXXV – benzinării (I)

pregătit de Ando, C. D. Mocanu, Cristian Malide și HM

… banal subiect! Ce-am putea zice despre benzinăriile bucureștene? Cum arătau, pe unde erau, cîte din cele vechi mai sînt și azi?

Cu un pic de migală, poate găsim cîteva răspunsuri; și acolo unde nu reușim, măcar încercăm să punem întrebările cum trebuie.

Istoria răspîndirii lor e legată, desigur, de activitatea societății „Distribuția”, despre care nu greșim cînd spunem că aproape avea monopolul desfacerii produselor petroliere către populație. Spre sfîrșitul perioadei interbelice, societatea – fără a-și schimba nici o clipă titulatura – intră în conștiința publică mai degrabă sub numele de succes „OSIN”, care ne-a dat multă bătaie de cap: de la ce venea? Deslușirea a venit cînd am aflat mai multe despre inginerul Constantin Osiceanu; denumirea „OSIN” sub care se comercializau celebrele uleiuri pentru automobile, dar și alte produse legendare, precum „Petrosin”… lui i-o datorăm.

În fine; după Naționalizare, lucrurile se schimbă și odată cu ele și numele; intră apoi în conștiința publicului noua denumire „PECO” (de la Petrol-Comerț); o folosim și astăzi cînd ne gîndim la orice benzinărie. Ciudat și un pic dezamăgitor e că numele „OSIN” nu pare să fi străbătut vremurile, ieșind relativ iute din conștiința oamenilor. Asta e: „PECO” a prins.

Să ne întrebăm acum și cum arătau vechile benzinării din Capitală. Fără să greșim, credem că nu erau vreun monument arhitectural. Imaginea benzinăriei din Piața Victoriei e mai degrabă o excepție; arăta dichisit pentru a nu spurca vizual noua clădire a Președinției.

 

Restul stațiilor de alimentare însemnau, de cele mai multe ori, o pompă-două la marginea trotuarului și o chițimie pentru angajatul care deservea. Imagini interbelice emblematice nu-s; putem zice că… dacă ar fi fost ceva de fotografiat, s-ar fi fotografiat, nu?

Zicem asta fiindcă, de pildă, celebra benzinărie ploieșteană a fost documentată nu o dată: avea și de ce!

De asemenea, cîteva din stațiile „Distribuției” din zona apropiată Bucureștiului prezintă valoroase elemente arhitecturale; sînt – alături de cea din Piața Victoriei – opera arhitectului Grigore M. Hirsch:

  

O staţiune identică cu cea de la Sinaia a funcţionat la intrarea în Tâncăbeşti dinspre Bucureşti, pe stânga, la baza rampei, vizavi de staţia de radio, înainte de a traversa coada lacului Snagov.

E drept că în pagina aceasta publicitară pare a fi și o benzinărie cu copertină, încadrată de coloanele care ascundeau accesul la toaletele subterane (dacă-i dai copertina jos, rămîne un chioșc). E de-aici, din București? Poate; nu știm dacă modelul cu coloane a fost întîlnit și-n restul țării.

Aproape de adevăr – dac-am vrea să ne facem o idee despre benzinăria interbelică bucureșteană tipică – am zice c-ar fi schița următoare.

E bine cunoscută simbioza benzinăriilor interbelice cu toaletele publice subterane cu coloane… care arătau cu siguranță mai bine decît stațiile de alimentare. Una fără cealaltă? Nu știu ce să zic!

Ce-o fi fost mai întîi? Cum s-a ajuns aici? A fost o decizie edilitară care a condiționat construirea lor de cea a toaletelor? Pînă la urmă, dacă tot săpai să montezi rezervoarele de combustibil era mai lesnicios să faci, cu același drum, și amenajarea toaletelor subterane.

Nu știm cînd anume – precis – au fost construite benzinăriile astea cu toalete; fără să greșim prea tare, să zicem că în anii ’30. Nu știm nici cîte anume; dar ceva ne face să credem că nu mai mult de o duzină.

Pesemne că toaletele erau ale Uzinelor Comunale.

N-avem cum să-ncheiem partea… teoretică fără a ne lămuri cum se construia o stațiune de alimentare.

Și-acum… să purcedem la drum, luînd urma benzinăriilor! Iată resursele la îndemînă – adresele benzinăriilor „OSIN” din perioada anilor 1930-40. Remarcăm și menționarea pompelor aflate și în marile garaje ale Capitalei.

Nu prea știm, însă, despre cele care aparțineau altor companii. De pildă, Societatea Creditul Minier opera o rețea mai redusă, cunoscută sub numele „CREMIN”; iată și două dovezi fotografice ale stațiilor – la Aviatorilor și pe bulevard, peste drum de Scala; absolut banale – doar firma de ele…

O mărturie interesantă despre zona celei de-a doua e următoarea: pare că se văd și două coloane decorative?

Mai puține în București, benzinăriile ce țineau de societatea petrolieră „UNIREA”; cea mai cunoscută dar și cea mai mare dintre ele este cea de la Băneasa, de după podul C. F. R. – de pe deal! E, de altfel, cam singura benzinărie interbelică care și are o aparență monumentală!

Cu siguranță trebuie să fi fost și alte benzinării particulare, mai mici – dar nu multe.

Numărul benzinăriilor părea mai mare înainte de începerea Războiului – dar, dacă ne gîndim mai bine, acesta venise cu raționalizări, rechiziții, lipsuri și destule greutăți; pesemne că și distribuirea produselor petroliere fusese afectată. Eforturile societății „Distribuția” se îndreptau, după cum știm, spre comercializarea petrolului destinat consumului casnic. Stațiile care desfăceau petrol lampant (adică „gaz”), motorină tip M pentru încălzit, petrosin, neofalină – binecunoscutele găzării – sînt și mai puțin documentate decît benzinăriile; desigur că ne propunem să ne ocupăm și de îndreptarea acestei nedreptăți.

Putem să stabilim fără îndoială și care sînt cele mai vechi șase benzinării în funcțiune astăzi:

  • la Podul Băneasa
  • la Podul Cotroceni
  • pe Kogălniceanu colț cu Vasile Pârvan
  • pe Splai, la Pompieri, între Elie Radu și Saligny
  • pe Dorobanți colț cu Tudor Ștefan
  • pe Tunari colț cu Eminescu.

Dintre toate mai găsim (vizibile dar degradate) coloanele toaletelor publice subterane doar pe Splai și Tunari.

 

Benzinăria de la „Drept” are și acum toaleta subterană, dar e dezafectată; dacă erau și coloane, înseamnă că s-au pierdut de mult. Cea de la Cotroceni poate chiar n-a avut. Cea de pe Dorobanți… nu știm; dar știm că peste drum – în marele părculeț – erau toalete publice „pe pămînt”.

Cea de la Băneasa, care oricum nu ținuse de societatea „Distribuția” a fost, desigur, modernizată succesiv.

Să remarcăm și faptul că – cel puțin la toalete – sînt două modele. Diferențele nu-s mari… dar sînt. Parcă primele sînt mai frumoase, nu? Oricum, erau ani în care ne reușeau bine – peste tot prin oraș – adaosurile arhitectonice mărunte.

 

Lăsăm acum toaletele subterane, încercînd doar să ne dăm seama dacă s-au construit și fără benzinării. Ne putem gîndi la cea de la Piața Galați (Gemeni), dar zău dacă mai știm dacă avea sau nu coloane, și la cea din scuarul bulevardului Republicii (Carol) de dinaintea intersecției cu Traian.

Va urma!

Resurse: Benzinării desființate în București •  Norihiro Haruta • Cartierul EvreiescCartierul UranusPetroblogPeter Hautzinger • Robert Janak •  Reclamele industriei automobilului în presa din perioada interbelicăVlad CapotescuReclame vechi românești •  Bucureștiul de altădată

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Case căzute 287 – Calea Dudești 101 – se reface

E… e o mare diferență! Iată o veste bună – pe care o primim de la Cristian Malide – despre casa de lîngă Poșta Vitan:

 

mai multe despre Case căzute

din zbor (286)

… mai pățăști:

Nimeni nu-i infailibil!

Glasul roților de tren, poezie mereu.

semaforul, de la Cristian Malide

Pensionar, substantiv

de Cristian Malide

Foarte curand o sa devin si eu pensionar.

Nu voi mai fi PLATITOR, cum ne insultau pedeseristii, ci ma transform in asistat social si votant Ilici!

Pensia de mizerie te indeamna sa fii permanent activ, ca altfel mori de foame sau pentru ca nu mai ai bani de medicamente.

Totusi, nu BANII sunt criteriul principal ce te determina sa ramai activ: fara serviciu, sunt nimeni si nimic.

Toate zilele sunt absolut alfel, nu mai exista saptama de lucru in antiteza cu mult-asteptatul weekend, concediul anual sau sarbatorile legale.

“In fiecare zi e iarna!”

Este bine sa ai muuult timp liber, sa nu mai fi stresat? Categoric, DA! Insa te mai si saturi.

Vineri am primit mail de la Personal (HR pentu cei tineri): “Dragi colegi, In cursul lunii iunie avem doua zile libere: ziua de 1 Iunie, Ziua Copilului si 21 iunie, a doua zi de Rusalii. Un sfarsit de saptamana minunat va doresc!”

Sa fiti voi sanatosi, pe mine nu mai mai intereseza! Eu sunt de acum PENSIONAR.

Cu muuult inainte  de a incep sa merg la munca sau chiar la scoala, inca de pe cand eram doar la gradinita, mi-a intrat in cap notiunea de SAPTAMANA DE LCURU: initial nu era vorba ca 6 zile merg la gradi / scoala, dar a saptea nu.

Ci doar faptul ca  bunica si matusa erau mereau acasa, cum mine, dar parintii, nu: sase zile pe sapatamina trebuiau sa meraga “la servici”, doar duminica erau acasa.

Ulterior, cu scoala, au aparut notiunile de zile libere, vacantele mici, vacanta Mare. Cand luau si parintii concediu si mergeam la mare, la Munte, la tara.

Facultate, timp liber mai putin, apoi repartitie, angajare in camplul muncii, timp liber si mai putin, dar Pingelica ne-a a bagat “SRL”-ul, o data pe saptamana era sambata libera!

In 1985 parca, am facut prima “punte” neoficiala, de 23 August mi-am luat o zi libera fara voie, m-a certat seful.

Iar in perioada 1987-89, mai multi colegi mergeau in August “la placute”, la antrenament, si primeau zile libere.

Dupa Revolutie, s-a generalizat Sambata libera!

In 2002-2004, proaspat angajat la Topex am avut mai multe “punti”, mai ales intre Paste si 1 Mai, ma bucuram de “minivacanta de Pasti”. Ulterior, Pastele era  fie prea departe, fie coincidea cu 1 Mai, asa ca ziceam ca m-au pacalit…

Dar din iunie, GATA! Nu mai lucrez, deci intru in “vacanta vesnica”. Nu inseamna ca nu am nimic de facut sau ca lenevesc toate ziua, dimpotriva!

Dar nu mai exista pt mine cinci zile de lucru si weekend, nu mai exista sarbatori legale, concedii de odihna sau fara plata, concedii medicale… toate zilele vor fi la fel!

Dispare si motivul deplasarilor prin oras.

Nu mai am de ce sa mai fac o plimbare in ritm sustinut, pana la metroul Aviatorilor, eventual prin parcul Herastrau, dimineata sau la intoarcere.

Inainte de pandemie, faceam astfel de marsuri sustinute pina la punctul de intalnire cu colegii cu care mergeam cu masina.

In ultimii ani, 2015-2020, traseul era mai scurt si banal.

Nu era plictisitor sau lipsit de frumusete, ca ocoleam Herastraul pe o parte sau pe cealata, dar nu mai treceam prin locuri exotice precum Ferentari, Bucurestii Noi, Macaralei, Fundenii Doamnei, Dobroesti, Chitila, Mogosoaia, CFR Constanta, etc.

Da, in perioada 2004-2014, in drum spre fabrica din Volunatri, strabateam trei sferturi din oras, pe diferitele trasee mentionate, uneori prin exterior pe Centura, alte ori chiar prin Centru: Dr. Felix, Calea Victroriei, Universitate, Rosetti, Calea Mosilor, in incercari disperate sa evitam aglomeratia de dimineata… Ajungeam si pe Colentina – Afumati sau pe DN1, inainte de Otopeni!

Nu o sa mai merg cu metroul, printre corporatiste tinere si frumoase.

Nu o sa mai merg nici cu masina cu colegii, oferindu-le pretioase indicatii de pe locul din dreapta.

Nu o sa mai am ocazia sa imping masina, sa ajut la schimbarea rotii, sa particip la batai in trafic…

Nu o sa mai astept autobuzul 301 la Televiziune, ca dupa o statie de blocaj in autobuzul suspraaglmorat sa o iau pe jos, pe la stavilar si Parcul Bordei…

Nu o sa mai vad trandafirii de la Latrina 3: pe strada ce ne desparte de grupul Antenelor, pe mijloc sunt plantati trandafiri frumosi. Deocamdata au inflorit cei portocalii!

Nu o sa mai dau cu cardul ca sa intru.

Nu o sa mai salut colegii.

Nu o sa mai am biroul cu trei Soldati si doua dulapuri duble, toate pline cu troace pe care va trebui sa le duc acasa.

Nu o sa mai am agende, rechizite de la firma.

Tocmai cerusem o tastatura si mouse wireless, de doua ori mi-a adus unele care nu functionau.

Nu voi mai avea probleme cu datele corupte, cu backupul, cu conexiunea…

Nu voi mai dezvolta nimic, niciodata.

Nu o sa mai am laptopul Dell de 17″, de servici. Din martie anul trecut, de cand lucram de acasa, am pus pe el in mod abuziv si toate programele, mailurile, pozele si alte aspect PERSONALE, nu mai comut mereu laptopruile.

Calculatorul meu de la bloc va fi un laptop secondhand, de 15″, cu numai 16 GB de RAM, si cu SSD-ul asa de vechi, incat folosea memorie SLC!

Nu o sa mai am acces la severele redmine, unde vedem taskurile si scriam ce am facut, si VDMAN, unde in principiu trebuie sa fie stocat tot ce am lucrat noi: daca maine unul din angajati sau laptopul lui dispar, ar trebui ca datele sa fie disponibile in continuare pe server.

Nu voi mai lua cafea nelimitata de la espresor, facuta pe gustul meu.

Soacra face o singur cafea, dimineata, ca nu intelege de ce vrem sa bem cafea. Si acum ii dau dreptate: ca pensionar, ce sens are sa fii activ toata ziua?!

Nu o sa mai fac cursuri, traininguri si instructaje.

Nu o sa mai merg la team-building-uri cu colegii, in locuri frumoase.

Nu o sa mai fac poze la echipamentele ce pleaca in toata lumea, cartele, sau realizarile colegilor (origami).

Nu o sa mai am cardul de santate Medlife, ce era Premium, la spitalul de Stat voi fi tratat ca un batran fara job si fara bani.

Nu voi mai avea acces la formidabilul Xerox Copy Center – sigur, am un scanner de documente si unul de poze si filme, precum si o imprimanta laser, dar nu se compara. Monstrul de la servici putea tipari cu viteza impresionanta zeci de pagini, format inclusiv A3, dubla fata. Iar pentru scanarea de documente multiple, avea alimentator automat de documente!

Nu o sa mai facem la firma sedinte, prezentari, simulari de cutremur, alarme de incendiu, sau demonstratii de prim-ajutor.

Nu o sa mai imi deconteze nimeni abonamentul STB sau cartela de metrou.

O sa fie complet inutile toate cunostintele accumulate intr-o viata, nu doar cele din Facultate, dar mai ales cele din 2002 incoace de la firma, in domeniul telecomunicatiilor, al dirijarii zborurilor.

Nu o sa mai stam pina noaptea traziu ca sa dam gata Release 13.2.5. Iar dupa o zi de pauza,sa incepem munca la urmatorul Release…

Nu o sa mai aud pe colegii softisti strigand “trebuie sa demonizezi!” sau “omoara copilul! omoara copilul!”

Nu o sa  mai avem teleconferinte cu firma-mama din Occident.

Nu o sa mai am cont pe Likedin.

O sa devin votant fidel pedesereului, o sa injur pe tineri, pe occidentali, pe cei ce vor sa respecte Legea, si o sa pup cu abjectie mana lui Daddy, Veorica, Olguta, Senatoarea Sosoaca sau Simion.

O sa zic si eu: “Tot pe astia ii votam, maica! Fura, sigur ca fura, ce matale nu ai fura daca ai ajunge la putere?! Dar macar astia ne mai da si noua cate ceva din ce fura! Ce, ai vrea sa vina la Guvernare niste hoti noi, flamanzi?! Hotii astia vechi poate se mai satura!”

O sa arunc discurile de “vinil” cu Deep Purple, Led Zeppelin, JSB, Corelli sau Ludving van, si o sa ascult la volum maxim manele.

Voi deveni un fan infocat al Latrinelor!

Destui cersetori vor fi dezamagiti: ma stiau si ma asteptau. Acum va fi greu sa le explica ca NU MAI AM, de unde sa le dau, daca nici eu nu am dupa ce bea apa?!

Partea buna este ca stiu pe unde obisnuiau sa arunce pachetele cu mancare primte ca pomana, o sa ma duc sa caut, sa mai maninca si gura mea o paine…

O astept cu nerabdare factorul postal cu talonul mov de pensie, in fiecare luna.

Sau o sa stau la coada la Posta! Lectia asta am invata-o in 2013, intr-o sambata, cand am fost la Posta sa platesc impozitul: la sigurul ghiseu functional, era o coada imensa!

Pensionarii erau cei ce se  imbranceau si injurau la coada. De ce? Ca doar suntem dupa 2000, oamenii NU mai stau la coada pentru alocatie sau banii de pensii, care le intra pe card.

Da, dar atestarea calitatii de pensionar, talonul mov, nu vine online, trebuie sa alergi dupa el! Stai la coada la Posta si pandesti pe factorul tau, ca sa iti dea talonul…

Iar in fiecare an electoral o sa pandesc cu rabdare pomenile electorale si galeata rosie!

O sa am frigiderul indecent: gol-golut!  Asta in prima faza, cand inca pastrez, din inertie, vechile obiceiuri, total inutile acum.

Apoi o sa pricep ca nu are sens sa tin un frigider mare, energofag, pentru foarte putinele alimente ce le pot cumpara din pensia mea de mizerie. O sa cumpar in schimb cu 400 lei un mini-frigider, de 20-40 L, ceva pe care oamenii aflati inca in campul muncii il folosesc drept minibar, frigider de excursii, sau pentru pastrat cosmeticele.

La toaleta, o sa trag apa doar o data la doua zile, numai dupa ce am facut de doua ori treaba mare (mai rar, ca nu am ce sa evacuez) si de mult mai multe ori treaba mica.

Galeata rosie este extrem de binevenita pentru a da cu apa! Votantii Ilici, pe care anterior ii subsestimam, stiu foarte bine de ce se bat pe galetile electorale…

Nu imi mai permite sa spal frecvent hainele, asternuturile, prosoapele, care vor fi rupte ferfenita si negre de mizerie.

O sa arat respingator, cu mâinile care-mi trădeaza din plin vârsta.

Zbarcite, la concurenta cu ridurile hidoase de pe figura, pătate cu maro și cu un permanent tremur.

Hainele peticite, retro, dacă nu au facut Războiul de Independenta, sigur au prins ele macar cutremurul din ’77, si mai toate Plenarele Tovarasului.

Si o sa put groaznic.

Bine ne zice faimosul blogger Vasilescu: duhoarea batranilor este mirosul sărăciei. Este pensia de câteva sute de lei. Dacă este și aia. Este caloriferul dat la minim, din singura cameră pe care o mai încălzesc. Este geamul ținut închis toată iarna, ca să nu “intre frigul”. Este robinetul de apă caldă pe care-l deschid cu teamă, doar când trebuie să meargă la doctor. Este haina de piele, ținută decenii întregi în dulap, pentru că alta nu-și mai permit. Este bătaia de joc a tuturor celor care au condus sărmana Românie în ultimii cincizeci de ani.

La duhoarea de pensionar, sa stiti ca nu mizeria, nu emanatiile de descompunere, ci deshidratarea are cel mai activ rol.

Pielea bătrânilor se descuamează mai mult, deoarece nu se mai simt atât de însetați, iar astfel se deshidratează. Celulele de piele moartă capătă, așadar, un miros stătut.

Oricum nu prea se mai spala pensionarii – ca pentru orice adevarat votant Ilici, aiurelile astea occidentale, decadente: apa, sapunul, dusul sunt dujmani de clasa!

Acesta este specificul national, sentimentul rromanesc al Fiintei. Dar sunt si probleme globale ale Omenirii in varsta, asa cum spunea Tovarasul Ion Ilici!

Au stabilit-o redutabilii cercetatori britanici, care rareori se inseala.

O echipă de cercetători a descoperit, în anul 2000, că substanța 2-nonenal, care se găsește pe piele și în transpirație, își mărea concentrația pe măsură ce oamenii înaintau în vârstă. Cantități de până la trei ori mai mari decât cei de vârstă mijlocie se regăseau la indivizii care aveau peste 70 de ani.

Un alt factor este reprezentat de către mediul de viață, mai ales de strânsul compulsiv al lucrurilor vechi. Pai ce ati vrea sa stranga pensionarii, ca doar nu isi permit sa cumpere lucruri noi?!

Brenda Thompson de la Tri-Country Home Nursing opinează: „Toate acele cărţi şi ziare, lenjerii şi haine vechi adăpostesc praf şi umezeală şi emană un miros de stătut care se poate răspândi în întreaga casă. Dacă te-ai mutat în casa respectivă în 1945, e posibil ca acele cărţi să fie acolo de 60 de ani. Am văzut şi draperii care au rezistat atât de mult.”

Iar atunci cand tinerii ne vad pe noi, pensionarii, la metrou sau in autobuze, ne fac o severa critica, ne iau la misto: Te cauta Moartea pe acasa, si matale umbli prin oras!

Sau mai subtil: Pensionari! Pe cât posibil încercați să utilizati metroul exact în orele cele mai aglomerate, dimineața între 8.00 și 9.00 sau seara între 17.30 și 19.00. Pentru că în restul zilei v-ați plictisi de moarte acasă. Uitați-va cât mai urât la persoanele care nu vor să vă cedeze locul pe scaun. O replică de genul “pe vremea mea ținerii erau altfel” va fi binevenită, apreciată și ne va duce cu gândul la zilele de aur, din perioada interbelică, atunci când Bucureștiul era supranumit Micul Paris!

Drumul spre școală

de Cristian Malide

Data trecută am văzut ce era inspre Traian si pe Parfumului.

Acum tratez directia opusa, inspre Scoala generala Barbu Stefanescu Delavrancea.

Spre scoala mergeam aproape numai pe partea mea, cea numerelor pare. Deci vedeam mai bine casele si curtile de pe partea opusa!

Erau cam doua statii de transport public. Nu mai stiu cum era la gradi sau in clasa intai, dar ulterior mergeam SINGUR la scoala! Scoala generala era la doua statii de casa, iar Liceul, la trei statii, desigur ca mergeam singuri. De aceea, dupa 2000 am ramas uimit vazand ca o buna parte din traficul de dimineata este dat de parintii ce isi duc copilul la scoala, cu masina!

Inainte de intersectia cu Romulus, in dreptul casei Labirint 61, era statia de autobuz.

Casa de pe colt, Romulus 57, ce a supravietuit, devenise prin 1985 sediul CEC-ului de la Cauzasi, mutat aici din cauza demolarii celui din Cauzasi.

Coltul Labirint numărul 50 cu Romulus avea inca imobilul ce adapostea Centrul de paine si lactate. In 1979, acesta nu mai exista! Era o casa nu prea mare, cu intrarea chiar pe coltul tesit al strazii. Acel colt de strada NU a fost afectat de demolarile din 1985-88, casuta fusese deja demolata mai devreme. Cred ca a fost una din victimele indirecte ale seismului din 1977…

Centru de paine pentru toata vecinatatea noastra, avea in interior si vanzare de lapte si iaurt. Se gaseau si specialitati, cornuri si chifle. Navetele cu sticle de lapte erau afara, daca veneam dimineata inainte de deschidere, lasam sticla goala si o moneda de 3 lei, si luam pe cea plina. Laptele la sticla de un litru era in doua versiuni, cu capac de staniol argintiu sau rosu, in functie de concentratia de grasime.

Pentru cei de acum, nascuti dupa Revolutie, pare un basm faptul ca lumea se autoservea cu sticlele de lapte, si lasa banii. Iar pentru cei care au trait anii ’80, suna ca un basm ca se gaseau lapte si iaurt, fara coada!

Si mai inedit: vanzatoarea de paine avea un cutit mare, cu care taia painea rotunda. Da, existau franzele, impletite mai scumpe sau painea de doi lei, cu sectiune dpreptunghiulara, si paine neagra, dar painea intermediara, rotunda, era IMENSA. Una era suficienta pt familia noastra, de cinci persoane. Firesc deci, un cuplu sau o persoana singura nu aveau ce face cu paine asa mare, cerea o jumatate sau un sfert! Cred ca deja pin 1978 acest sistem devenise depasit, nu se mai vindea paine ce trebuie taiata in patru…

La intrarea in strada Matei Basarab, la intersectia cu Romulus, pe plan se vad clar pe ambele parti cele doua parculete. Desi mici, nu erau terenuri virane, ci chiar fusesera amenajate ca parculete, cu pomi, alei si banci! Cel dinspre Lucaci, in drepata, era mai mare, avea pe trotuar si o tisnitoare. Acolo ne intalneam seara cu colegii de scoala sau de liceau care erau din zona. Cel din stanga, spre continuare Labirintului (acum bucatica de strada a fost redenumita Cauzasi) era mai mic, mai simplu.

In anii 2000 disparusera ambele parculete, si pentru asta nu Pigleica este de vina! Acum in stanga este o parcare, iar in drepata, o cladire rotunda de beton, ce a fost abandonata…

Mergem mai departe pe Matei Basrab. Tutungeria aflata la demisol era pe la numarul 36. Nu, nu fumam in scoala generala, dar pe vremea accea la tutungerie se vindeau ziare si reviste, ba chiar si un sortiment redus de papetarie. De exemplu, plicuri pentu scrisori si carti postale!

Liceul Matei Basarab este mare, situat la numerele 34, 32 si 32A.

Vizavi se vede foarte bine triughiul verde, existent si acum: in cartier mai erau astfele de intersectii de strazi in unghi foarte ingust, ce aveau acolo cate un minuscul spatiu verde inchis de o bordura.

Peste triunghi, mai departe, era in dreapta biserica Lucaci, ale carei turle se vedeau de pe acoperisul casei din Labirint. Nu aveam habar de Sfantul Stelian, asa ii ziceam totdeauna, „biserica Lucaci” desi intrarea principala era pe partea cealata, dinspre Logofat Udriste.

Inainte de scoala, venea straduta Profesor Demarat. La numarul 8 era un consulat, unde vedeam persoane de culoare!

O luam pe Demarat, deoarece intrarea elevilor era numai dinspre Anton Pann. Poarta mica a elevilor, din scanduri verzi, era pazita de vigilentul om de servici al scolii, Costache.

In anii 2000 am fost surprins sa vad pe Google Earth ca intarile dinspre Demarat si Anton Pann ale scolii sunt inchise, iar elevii intra pe intrarea profesorilor, intrarea principala a scolii, de pe Matei Basarab!

Pe Google, curtea pare sinistru de pustie, numai asfalt.

Pe vremuri, in afara terenurilor de sport, diversitatea era mult mai mare: cand intrai pe poarta mica dinspre Anton Pann, in dreapta era casa ingrijitorului și dupa aceea, era o movila de pamant, pe care ne urcam.
De acolo am vazut candva funigeii, paianjenii-calatori cu pinza aeriana. Tot de pe movila am vazut pe strada prima Dacie 1100!
Iar in centrul curtii, erau cele doua ateliere: inspre Demarat cel de tamplarie, iar in partea dispre Matei Basarab, cel de prelucrari mecanice.
Inspre Demarat, unde jucam fotbal in recreatie, era o parcela de pamant, fost spatiu verde.

Înapoi pe Labirint

de Cristian Malide

Deslușiri de pe planul cadastral din anii ’70.

Labirint:

  • Consilul Popular al sectorului, pe colt.
  • Casa mea, cu cele doua corpuri, pe Labirint la 70 si 70A. Nu exista Parfumului 1, desi uneori primeam corespondenta pe adresa asta inexistenta! Normal, casa este pe Labirint, pe Parfumului era doar curtea. Curtea mea nu este prea mare de forma neregulata. In curte este figurata magazia mare, fostul chiosc de vara. Dar magazia mica si bazinul nu apar!
  • Dupa noi, la 72, casa Sacalis. Si casa, si curtea, sunt foarte lungi si inguste.
  • la 74, casa Luciei Avram. Curtea foarte mare, cu gradina la strada, un corp de cladire in fund, si altul perpendicular pe strada.
  • la 76, alta curte extinsa foare mult in adancime.
  • La 78, azilul Calist. Imensa curte interioara. Apare un „bazin”, dar nu zice absoult nimic de capela, a carei turla – de mult fara cruce- se vedea de departe!
  • la 80 nu mai stiu sigur, 82 foarte ingusta, dar la 84 si 86 erau intreprinderi, ale carori curti mari se extindeau foarte mult in adancime.
  • 90 nu este clar
  • 94 o casa cu retragere, colega de scola Virginia locuia la demisol, dar nu imi aminteam de cutrea IMENSA!
  • 96, corect, un teren viran.
  • 98 coltul cu Traian, era Alimentara de la „Tabacu” Cum intrai, in drepata era partea cu vanzatori: bacanie, lactate, mezelui. In stanga si spre Traian, era autoservire!
  • Toata zona numerelor pare, deci si Alimentara, a disparut, dar cladirea de vizavi, de la 113, fusese renovata in anii ’80 si este si acum in picioare!
  • Cladirea mare, inalta, de pe coltul cu Moga, la 103, ce pare sigur in pozele mele, a fost renovata dupa 2000, si s-a cam banalizat. Insa inaltele cosuri de fum “artistice” ce impododobeau acoperisul cred ca au cazut la cutremur! In copilarie, mama spunea ca atunci cand venea singura casa, sera, cosurile pareau niste oameni ce stau pe casa, aspect sinistru.
  • Partea cu numere impare a strazii a supravietuit – nu integral.
  • La 79 este Casa de Casatorii. In 2000 deja nu mai avea functia asta, insa a fost renovata, si arata bine, chiar daca deocamdata nu este accesibila publicului.
  • Cladirile de la 77 si 75 sunt vizibile in multe din pozele facute la mine in curte.
  • De 77 nu stiu, dar cea de la 79 nu numai ca a fost renovata, dar are inca pe acoperis paratrasnetul cu sageata, ce apare in pozele mele!
  • la 73 o curte mare, iar la 71 figureaza „teren de sport”, al Asociatiei Sportive Recolta. Inspre strada se vedea zgura terenului de tenis.

Parfumului:

  • Casa Banu, la nr. 3 La mijloc avea, vizibila de la mine, o minuscula curte interioara
  • Inca o casa, la 5, si aceasta a fost demolata.
  • Sirul de case de la 7 face parte din Alee, si au scapat. Noi spuneam totdeauna Aleea Parfumului, dar si acum, si pe plan, denumirea oficiala este Intrarea! Da, partea dinspre strada este mai ingusta. Apoi are micro-trotuare. In fund se largeste, nu este chiar piateta, dar are loc o masina sa intoarca!
  • La nr 19 pe Parfumului este casa Silviei Kerim.
  • Pe coltul cu Vulturilor, la 23, este un bloc interbelic, ce avea la parter o croitorie. Si dupa 1990 veneam sa imi comand acolo pantaloni, dar dupa 2000 nu a supravietuit – chiria devenise exceisva!

Ceauș Radu:

  • La nr 9 mergeam sa cumpar cu 1 leu bors, facut in casa.
  • Biserica, la nr 6, avea o curte foarte mare. Aveam impresia ca si casa de la nr. 8 tinea de biserica… Din Ceaus Radu era intrarea secundara in curte, cea principala era pe partea cealalata, dinspre Vulturilor, pe linga casa parohiala. Biserica are altarul spre Parfumului.
  • Intrarea Ceaus Radu, pe partea opusa biserici, este scurta. Dar, asa cum imi aminteam, chiar are o piateta, un rotund in capat!

din zbor (256)

Nefericit, celebrul imobil „Bazaltin” din piața Aviatorilor! Degradat, apoi tîrît printr-o renovare chinuită, a ieșit ca vai de el.

În plus, s-a mai procopsit și cu-n acvariu sus, de zici că vrea cineva să dirijeze avioanele.

de la Cristian Malide

„Köksal” – așa arată acum

de la Cristian Malide

„Turcul” din Vitan, deschis recent după renovare și extindere; are și ditai loc cu mese pentru cofetărie și ce-o mai fi acolo.