despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Plimbări în Bucureşti XXXIX – două lacuri

Gîrla noastră – cea atît de urîtă și de nepusă în valoare – s-a ales, odată cu amenajarea prilejuită de schimbările edilitare uriașe de la sfîrșitul anilor ’80, și cu două lacuri.

Unul, mare cît… o mare, pe care-l găsim la intrare, la Ciurel; altul, olecuță mai mic și niciodată terminat, spre ieșire, după Văcărești.

Firește, cel mai fascinant e ultimul, care de la lăsarea lui în paragină a fost cucerit de natură, ajungînd să fie cunoscut drept „delta” orașului. Odată ce tre scobori înăuntru, lăsînd în spate malurile din beton prost, ești oriunde altundeva, nu în București. Poteci, sălcii, nuci și corocoduși ce-au crescut alandala, fînețe, buruiene, păpuriș; liniște, cer înalt și ocazia să te-ntîlnești cu tot soiul de păsări în lumea lor. Locul – deși uneori pustiu – nu e nefrecventabil și atrage destui oameni.

Lacul Morii, în schimb, e un lighean uriaș, plin, pe marginea căruia de curînd s-a reușit amenajarea unei promenade simple și curate, o zonă plăcută seara. Sigur: orașul nostru ar merita ca toată zona să se schimbe, convertindu-se într-un loc viu, de pe urma căruia să tragă folos cît mai mulți locuitori, însă deocamdată începutul e mulțumitor.

 

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Cîte poduri sînt peste Dîmboviţa?

Să le numărăm, coane…

Sînt 13 poduri rutiere, dintre care pe 5 trece şi tramvaiul:

  • Ciurel – trece tramvai
  • Grozăveşti – trece tramvai; va fi refăcut complet odată cu inaugurarea Pasajului Basarab
  • Cotroceni – Ceauşescu nu l-a mai construit odată cu betonarea albiei Dîmboviţei, s-a făcut după 90
  • Eroilor – la Municipal
  • Eroilor – la Operă: aici podul a fost supralărgit după 90; iată cît de mare era înainte:

  • Hasdeu – nici pe ăsta Ceauşescu nu l-a mai construit, s-a făcut după 90
  • Izvor (între Izvor şi Operetă era, odinioară, Podul Mihai Vodă)
  • Operetă
  • Mărăşeşti – trece tramvai
  • Timpuri Noi – trece tramvai
  • Mihai Bravu – trece tramvai
  • Vitan
  • Glina – la Centură

… la Piaţa Unirii nu poţi zice că s-ar afla vreun pod, nu?

Peste Dîmboviţa sînt aruncate şi vreo 9 pasarele pietonale:

  • În Regie, la Semănătoarea şi Politehnică
  • În Cotroceni, peste gîrlă de fostul ICECHIM (mai ales că iniţial nu trebuia să fie pod rutier în Cotroceni)
  • La Operetă
  • La Mărăşeşti, şi între Mărăşeşti şi Timpuri Noi
  • Între Timpuri Noi şi Abator
  • Şi vreo două între Vitan şi Glina.

Peste Dîmboviţa este şi un podeţ feroviar, la Glina – Linia de Centură.

Despre vechile poduri din Bucureşti aflaţi de la Raiden, la Rezistenţa Urbană: a scris despre podurile Mihai Vodă, Eroilor, Rahova, Izvor. Vechile poduri erau frumoase – astea de acum n-au nimic deosebit.

Un articol despre Dimbovita

… si despre viata (sau mai degraba despre lipsa ei) in josul acestui riu; pentru ca Bucurestiul e singura capitala pe care-o stim fara o statie de epurare. In Gindul de azi.

Ca orice rau din lume, Dimbovita are propriile ritmuri. Locuitorii din satele de pe cursul  observa fara sa vrea ca apele parca respira in zori si în amurg: „Dimineata si seara, toata albia Dimbovitei pute a cacat. Daca adie un pic vintul, putoarea invaluie tot satul, pana hat la calea ferata, care-i la un kilometru jumate de riu”, explica nea Fane Ivan (72 ani) din Budesti, localitate din Calarasi cu nume predestinat.

Perspicace, taranii au gasit explicatia pentru ritmicitatea de ceasornic cu care izul fecaloid-menajer li se strecoara prin tinde si prânzitoare, patrunzind pe sub usi pina-n iatacuri, unde se piteste sub plapumi si intre hainele bune din sifonier: „Dimineata si seara sunt momentele cind toata lumea vrea la toaleta sa dea afara tot din stomac. Dar cum la cimpie Dombovita curge incet, viteza cacatului e mic?. De aceea, ce fac bucurestenii la veceu seara ajunge la Budesti de-abia pe la trei dimineata si tine pina la noua. In alea sase ore iti vine intruna sa vomiti. Seara-i aceeasi poveste. Ce fac bucurestenii dimineata trece ca un val prin dreptul Budestiului de-abia seara dupa cinci”.

(Un articul de Daniel Befu)