despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Comerț, puzderie, oriunde-n jurul nostru: doar ca să ne regăsim captivi în monopolul retailului.
„Lidl” deschide oriunde găsește o pîrloagă printre case; „Profi” se bate cu „Shop&Go” pentru fitece parter de bloc unde nu-i deja casă de pariuri ori farmacie!
Ni-i tot mai comod să cumpărăm și cu toate astea simțim că ceva-i greșit, că pe undeva nu ieșim în cîștig!
De-aia lumea se suie-n tramvai, să străbată și juma’ de oraș, ca să cumpere medicamentele la prețul corect din „Farmacia Tei”.
De-aia iau oamenii calea Vitanului, ca să facă o afacere umplîndu-și căruciorul de cumpărături din supermarketul „La Cocoș”.
Intrați să vedeți și băbuța cu pensia pitită în portofelul învelit într-o pungă din fundul sacoșei; dar și pe ăl cu bani, pentru care diferența scutită-nsemnează și mai mulți bani.
Fiindcă alternativele comerțului bucureștean sînt, în realitate, aproape inexistente.
„Badigardul” a fost, cu siguranță, una din instituțiile noi ale societății contemporane.
Într-o vreme-l întîlneam… dar unde nu-l întîlneam? Poate la mercerie, la aprozar, la librărie; în rest era la post peste tot.
Subiect de caterincă, cînd îl găseam, mai degrabă, păzindu-se de Moș Ene pe vreun scăunel la bancă, la farmacie…
S-au mai schimbat lucrurile, cel puțin în farmacii – agentul de pază a devenit o specie tot mai rară.
De ce, nu știu. Poate nu merita cheltuiala. Poate-l confundau clienții cu Arșinel – cel de pe vitrină – și-i cereau autografe.
… scîrba pe care-o am faţă de farmaciştii care pun etichete cu preţul peste informaţia destinată nevăzătorilor nu-i de ieri, de alaltăieri.
Nu vindem parizer, nu vindem brînză, nu vindem pantofi, nici bere! Vindem medicamente, iar dacă cineva s-a gîndit că nevăzătorii trebuie să aibă posibilitatea să citească cu degetele numele medicamentului pe care-l au în casă, păi s-a gîndit cu cap!
Deci – cine eşti tu, farmacist de căcat, care-ţi permiţi să-ţi baţi joc de orbi?
Ai atîta loc pe nenorocita aia de cutie ca să-ţi lipeşti eticheta aia de cîrnăţar, lipeşte-o altundeva.
Pizda mă-tii, de parcă n-ai lucra cu oameni bolnavi şi amărîţi toată ziua; mai trebuie şi să-ţi baţi joc de ei.
… îmi place de farmaciile noastre. Cum dete oleacă frigul, cum de schimbară şi ele programul. După ce că ăle mai multe farmacii deschid cam după ora 9 dimineaţa, acuma se şi închid mai devreme. Unele pe la 7 seara… altele pe la 8; cu mare noroc dai de una care mai ţine deschis pînă la 10 noaptea; că de farmacii non stop, cred că mai multe erau în 1935, decît în 2011. Iar în weekend – oameni sîntem şi noi, farmaciştii – plecăm acas’ pă la 2, pă la 4… hai, mai stăm şi pîn’ la 5, pentru fraieri.
Da – cum de-a-nceput sezonul răcelilor, farmaciile – în loc să ţie mai mult deschis – închid mai devreme.
Sîntem martorii atîtor porcării şi de obicei ne-am obişnuit să credem că ni le face altcineva nouă – cineva abstract, ca Statul. Aiurea: ni le facem noi; singuri.
Ştiţi poate că orice medicament care se vinde în ţara noastră trebuie să aibă numele scris în Braille pe cutie. Şi producătorii de medicamente scriu numele produsului în Braille, pe faţa principală a cutiei.
… pe aceeaşi faţă, pe care – din comoditate, nepăsare şi nesimţire – farmaciştii lipesc eticheta cu preţul; te-ai fi aşteptat să ştie că astfel nevăzătorii nu mai pot citi cu degetele despre ce medicament e vorba.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii