despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

După Leonida

Leonida-i unul acele nume vechi care încă mai dăinuie-n București; dăinuie și după mai bine de șapte decenii de cînd a ieșit din uzul oficial.

Dar prea puține – rușinos de puține! – știm despre Leonida. A fost Leon Leonida – la începtul secolului trecut – unul din primii pasionați, comercianți și piloți de automobile. De unde venise, din ce familie, cît de mulți bani avea, mister. Moare în 1911, la nici 30 de ani; nu deslușim dacă are descendenți. Unii-l consideră primul român care-a murit într-un accident auto. Tînăr teribil, la 20-și ceva de ani înființează firma ce i-a purtat numele. Trece Primul Război; firma rămîne, se dezvoltă și devine celebră, nu doar ca reprezentanță de vînzări cu filiale în toată țara, ci și ca veritabilă fabrică de carosări auto.

Cine conduce afacerea în tot acest timp, e neclar; sfîrșitul acesteia – odată cu Naționalizarea – e previzibil; ce s-a petrecut apoi e-n pîcla nedreaptă a istoriei: se vorbește despre un Leonida care „a sfîrșit prin a lucra într-un atelier de reparat frigidere”. Cel mai probabil „industriașul Leonida” al cărui nume apare ici-colo în perioada interbelică este Constantin – tatăl lui Leon. Familia trece prin multe nenorociri. După cîțiva ani de la moartea lui Leon, lui Constantin i se naște următoarea descendentă, Ioana Maria (Peggy) care piere și ea tragic de tînără: la înmormîntare, conform jurnalului Irinei Procopiu, „tatăl e disperat, mama nici măcar nu a venit”; episodul e evocat și de Steindhart.

Știm de casa familei Leonida pe bulevardul Dacia, pe mîna stîngă între Polonă și Aurel Vlaicu la numărul actual 81, fost 31. La vreo două case mai încolo, locuiește, la un moment dat, Paul Leonida; el e din cealaltă familie celebră Leonida, cea care i-a dat și pe Dimitrie, Elisa și Gheorghe. E vreo legătură între familii? Nu reiese de nicăieri. S-o fi petrecut, în timp, și vreo amestecare firească a amintirilor urbane legate de ele? Mai mult ca sigur.

… Să vedem ce știm; ce ne-a rămas. În primul rînd, blocul cu magazinul „Leonida” de pe Magheru.

Blocul (îl vedem chiar azi în reparații) a fost construit la mijlocul anilor ’30 și spațiul comercial, firește, nu era de… mîncare – ci de mașini; dar după Război, cînd se transformă în magazin alimentar, își păstrează numele atît de bine, încît bucureșteanul ar putea jura că dintotdeauna Leonida fusese vreun… băcan!

Primul garaj Leonida apare într-o reclamă publicată pe la 1906-1907 ca fiind pe „strada Cătunu Nou 10”. Peste vreun an, îl găsim pe Leon însuși pozînd lîngă unul din automobilele importate în fața garajului. Numele străzii – pierdut azi – se trage de la actuala Tache Ionescu, care s-a numit Nikos Beloiannis, Atena, Costaforu și… Cătunului. Inițal o fundătură adiacentă, Cătunul nou devine odată cu tăierea marelui bulevard un soi de bretea care i se asimilează. Celebrul bloc Leonida urmează, deci, să se ridice pe locul garajului, vadul păstrîndu-se. E doar o „potriveală” că sediul actual A.C.R. – Leon Leonida aflîndu-se printre fondatori și fiind primul președinte – e la doi pași.

Al doilea reper e garajul cel mare – mai bine zis, atelierele. La doi pași de Piața Victoriei, păstrează încă, după mai bine de un secol, funcțiunea inițială, cu toate că acum vreo cinci ani s-a vorbit de demolarea construcției și înlocuirea ei cu alt edificiu public.

Spicuim din informațiile strînse în proiectul „Parcul Filipescu – 100 de ani de arhitectură românească”:

„Societatea anonimă pe acţiuni „Garajul Leonida” a fost înfiinţată în 1911 de către I. Boambă (președinte), dr. I. Costinescu, D. Darvari (vice-președinte), L. Leonida și V. Toroceanu. Pentru o vreme au închiriat garajele Leonida din str. Cătunu Nou nr. 10, pentru suma de 10000 lei, urmând ca ulterior să achiziţioneze și casele vecine lor. A urmat apoi tranzacţia cu Alexandru Filipescu, pentru terenul din Șoseaua Jianu, în limita sumei de 100000 lei.  Planurile din 1911-1912 au fost semnate de arhitectul Radu Culcer; asupra acestora, mai ales în ceea ce privește unele corpuri de clădire cu etaj, primăria a intervenit reducând înălţimea lor și chiar anulând un set de planuri, concepute în stilul Art Deco. Stilul adoptat a fost cel eclectic academist, în prezent păstrându-se unele elemente decorative în partea superioară a corpului central, precum și iniţialele G. L. în feroneria porţilor din stânga. Remarcăm deschiderile ample ale faţadelor, la care s-a folosit metal și geamuri. În aceste ateliere au fost transformate în Primul Război Mondial 500 de automobile pentru Crucea Roșie. Inginerul N. I. Brătescu adaugă un acoperiș metalic între clădirile existente în 1920. Lucrări majore au loc în 1927 când se ridică o magazine de beton, sub coordonarea Antreprizei inginerului T. Eremia. La acea dată Societatea Leonida deţinea și proprietatea vecină, a Societăţii Române de Automobile, realizându-se fuziunea sub denumirea „Societatea Română de Automobile LEONIDA & Co. Unite”. Din planurile de situaţie prezente în dosarele din perioada 1920-1927 observăm că deţineau terenuri în porţiunea Aleea Alexandru nr. 6-12, iar la nr. 2 există încă o clădire în formă de L (arh. G. Simotta), cu latura lungă pe Șoseaua Jianu.”

Activitatea de aici a fost impresionantă. Pe șasiurile importate s-au carosat autovehicule utilitare și autobuze iar în vremea Războiului producția a asimilat blindate ușoare. După Naționalizare ajunge în administrarea C.F.R., fiind nucleul de la care ulterior se naște Intreprinderea de reparații auto – I.R.A. Grivița – unde obiectul de activitate inițial se păstrează chiar și-n prezent. Activatea industrială, firește, se mută repede din centrul orașului, aici rămînînd partea de garaj și service, îndeosebi pentru flota auto a entităților guvernamentale învecinate.

Articolul din martie 1937 pe care-l cităm – dacă ne permiteți divagarea – ne înfățișează și-o cutumă simpatică pe care S.T.B. n-a uitat-o întrutotul nici azi: folosirea autobuzelor noi pe linia 31.

N-avem nici un motiv să ne îndoim că autobuzul de mai jos – surprins la mijlocul anilor ’60, în timp ce dădea „probă” pentru filmul „Duminică la ora 6” – nu fusese carosat cu aproape 30 de ani înainte, la atelierele „Leonida”. Nu era însă singurul loc unde Societații de transport i se asamblau autobuzele – cu asta se ocupa și garajul Peleanu.

Altă urmă – alt garaj – pe Luterană. Se găsea în convenabilă apropiere de alt sediu al companiei, de pe Calea Victoriei 53 – loc dispărut de multă vreme, din care ne-a rămas imaginea interiorului.

E interesant de stabilit dacă această clădire – construită în anii ’30 – n-a luat, cumva, locul alteia mai vechi în care-ar fi funcționat un precedent garaj, activitatea fiind atestată ca atare încă de la-nceputul anilor ’20. După Naționalizare garajul ajunge o vreme la Ministerul metalurgiei și industriei chimice; imediat după se transformă și el în Intreprindere de reparații auto; dar mai apoi intră sub O.N.T. (ca direcție de transporturi turistice și asociație a automobiliștilor). Într-o ultimă etapă devine I.A.P.I.T. – intreprindere care se ocupa de aparatele de agrement din parcuri și stațiuni turistice, de la „păcănele” la felurite tiribombe și mașinuțe. După Revoluție funcționează celebrul club „Salsa 2”. Clădirea, nefolosită de aproape două decenii, nu credem să mai reziste mult.

… obiectele de activitate ale firmei „Leonida” au fost mai variate decît comerțul auto. Registrul importatorilor din 1944 enumeră „automobile, motociclete, mașini agricole, aparate tehnice și piese de schimb”. S-ar fi ocupat și cu distribuția produselor petroliere. Cu siguranță a fost implicată în comerțul cu aparate de radio și frigidere – numele devenit azi comun vine de la marca răcitorului automat produs de „General Motors”. Garajul de pe Magheru, de altfel, rămîne și după naționalizare alocat domeniului. Cu atît mai tristă-i soarta acelui Leonida care ajunge să repare frigidere-n anii puterii populare!

   

Cît de puțin, iată, cunoaștem despre una din cele mai importante firme care-a funcționat în București. Pe-onoarea noastră dac-am scris vreodată un material mai frustrant; sperăm doar că în timp, cumva, să putem completa istoria „Leonida”.

Material pregătit împreună cu Ando și C. D. Mocanu. Resurse la dispoziția redacției: Garaje bucureștene •  Atelierele LeonidaLeonida&Co. • Leon LeonidaComerțul bucureștean în anii 1984-1985 • Istoria tehnicii și a industriei româneștiBoierii zilelor noastreCălăuze prin Bucureștiul vechiTacam T-60Mașini utilitare în presa vremiiNaționalizarea în presa vremii 

după Garajul Peleanu

Plimbîndu-ne pe Calea Dorobanților, am trecut și pe lîngă clădirea de garaj din apropierea ASE, unde azi e un supermagazin „Carrefour”.

 

Am folosit și de-o imagine veche, de dinainte de Război, în care se vedea… dar ce se vedea?

… în nici un caz nu se vedea clădirea din Dorobanți 31.

Așa cum ne place, discuțiile ne-au ajutat să dibuim unde se găsea clădirea asta a Garajului Peleanu. Și, cu mulțumirile cuvenite, purcedem mai jos, tot pe Dorobanți, la numerele 127-129 – îndărătul blocurilor construite-n anii ’70:

… dacă ai curiozitatea să te înfunzi pe-o alee ce se deschide din strada Washington, descoperi ce-a rămas din garaj.

Volumul și detaliile clădirii corespund; iar dac-o privești de sus, scopul ei utilitar e de netăgăduit; în plus, urma-i este documentată-n cartea de telefon din 1950, din care reiese că încă mai funcționa „Fabrica Caroserie de Automobile, Reparațiuni Mecanice” – în paralel cu Serviciul Transporturi al Ministerului Agriculturii.

Cu bucurie, așadar, completăm colecția noastră de garaje și mai deslușim una din poveștile ascunse ale Capitalei. Încă o dată, mulțumim.

Case căzute 132 – Str. Vasile Lascăr 47 și 49

Rămînem pe Vasile Lascăr (de ce-or fi numit-o comuniștii Galați? – habar n-am) unde vedem și-un front decăzut de clădiri: numerele 47 și 49. A fost aici, pîn-acum cîțiva ani, și-un centru de bilete și abonamente de transport.

Dar – și asta nu se ghicește din stradă – ditai garajul; trebuie să te uiți pe-o hartă din satelit ca să vezi cît se-ntinde. Garajul „Rira”…

Se vede – spoită țipător – și frumoasa clădire adiacentă unde-și are Republica Slovacă reședința ambasadorului. Mai departe – spre intersecția cu Maria Rosetti – a fost nemernicia aceea de consulat al Austriei, unde mii și mii de oameni au fost umiliți, ca vitele, la coadă.

mai multe despre Case căzute

Garajul Mișu Sontag

Strada s-a numit Sălciilor, apoi Tomas Masaryk, apoi Julius Fucik; azi și-a recăpătat numele primulul președinte cehoslovac…

Cam pe la numărul 11, te-ai opri să vezi o casă cam căzută; și-n spatele ei o hală cu o siluetă inconfundabilă: da, e un garaj.

… de cîte ori am trecut pe-aici fără să caut să deslușesc istoria din spate! E vorba despre garajul Mihail Sontag.

Îl găsim pomenit în cărțile de telefon de la sfîrșitul anilor ’30. Inginerul Mișu Sontag fusese pilot de curse; ba chiar unul tare. A făcut echipă cu Petre Cristea la Raliul Monte Carlo, cu un an înainte ca Petre Cristea să cîștige ediția din 1936.

Ce s-o fi ales de Sontag, n-am aflat. Soarta de mai apoi a garajului e banală. Clădirea din față pare să fi fost și grădiniță.

Un garaj şi… o factură

scris de Ando

Când am făcut aceste poze, în ianuarie 2011, habar n-aveam ce reprezintă perechea de clădiri de pe strada Romulus. E vorba de aceste două imobile pe care, în lipsa unui aparat performant, e greu să le pozezi, frontal şi împreună, dată fiind lăţimea străzii. Ele sunt legate, la stradă, printr-o arcadă sofisticată dar şi comunică, în curte, printr-o pasarelă, aflată mai în spate.

 

Clădirea de la nr. 17 are o faţadă impozantă, şi o remarci imediat, chiar de la intersecţia cu Calea Călăraşilor.

Dar mie, mi-a plăcut mai ales faţada sofisticată a clădirii din stânga, de la nr. 15. Din păcate, proasta administrare a imobilului în anii comunişti şi-a lăsat amprenta, multe din elementele decorative fiind deteriorate.

 

Intre timp, pe net, au apărut destule informaţii despre cele două cladiri. Ele adăposteau „Marele Autogarage Hermann J. Rieber şi Fabrica de Trăsuri”! 

Lucrurile fiind clarificate, iar lista noastră de garaje din nou actualizată, totuşi nu mă lăsa inima să nu vă prezint o factură emisă pe 15 octombrie 1911 de firma cu pricina. Priviţi antetul! Este minunat şi, mai ales, se văd, clar reprezentate, cele două clădiri despre care vorbeam.

Sursa foto: Artmark

ce stradă vie!

… uneori nu știi unde duce un articol – subiectul fuge de tine, te plimbă prin locuri și timpuri – e frumos.

În ziua Crăciunului, porniți la plimbarea obișnuită prin orașul gol – numai al nostru și-al cîtorva turiști hăbăuci – dădurăm pe Luterană, unde ne sări-n ochi, pentru a cîta mia oară, mizeria de la fostele galerii, club, garaj: știți voi prea bine…

 

Despre istoria garajului, încercat-am a desluși cîte ceva la vremea potrivită. Clădirea – laolaltă cu celelalte care-o învecinează – ar merita cuprinsă și-n serialul nostru despre case căzute; cu siguranță va veni și vremea cînd toate vor fi date jos, pentru a clădi ceva demn de-a însoți blocul urît de toată lumea din coasta Catedralei. Mașina ce-nfruntă veacul pe frontispiciu ar merita trecută-n lista vestigiilor pe care le vedem tot mai greu – nu pentru că n-am avea tehnologia să ne apropiem detaliile orașului, ci pentru că ochiul ni-i tot mai obosit…

Și-atunci, încotro să duci povestea? Ei, uite că am dus-o pe 11 Iunie – strada mea preferată; întotdeauna mi-a fost greu să explic de ce-mi place bucata asta mică dintre parc și Mitropolie. Poate pentru că le-a avut, concentrate, pe toate: industrie, cinematograf, dughene, case socotite, necazuri, mizerie, tramvai…

Pe Luterană a ființat clubul „Salsa”; e mult însă de-atunci: mult de cînd s-a închis! Clubul ăsta însă era „Salsa 2” – pentru că fusese altul, înainte. Unde? Pe 11 Iunie, undeva cam peste drum de Gramont – unde azi te bagi într-un complex rezidențial…

Interesant loc, retras, mare: trebuie să fi fost ceva acareturi de-ale casei de cultură „Nicolae Bălcescu”, ce se găsește mai încolo pe stradă. Poate chiar vreo discotecă și înainte de Revoluție – căci erau și atunci. Imediat după, aici a funcționat clubul „You & me”, devenit curînd „Salsa You & me” – celebru în a doua jumătate a anilor 90.

Cine bate azi locurile astea, ducîndu-se în cluburile cunoscute (Fabrica, B52) s-ar mira să afle că distracția nu s-a oprit niciodată pe 11 Iunie, nu?

Oare s-ar mira și mai mult dacă ar ști că strada asta era la fel de vie și-ntre Războaie? Că găseai aici „Leul și cîrnatul”? Că actuala casă de cultură de azi era ditai restaurantul? Și că unde se-nvîrteau, acum două decenii, fete pe ritmuri sud-americane, era grădina – parcul! – „Parisiana” a lui Vasiliu?

… cu-atît mai mult îndrăgesc strada asta – și azi – așa surprinzătoare.