despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Cea mai de «actualitate» veste din Capitala noastră rămîne aia că… nu e nici o veste.
Nu: în realitate nu se întîmplă nimic.
Orice vine de la vreuna din cele șapte primării bucureștene valorează mai puțin decît timpul pierdut dîndu-ne cu părerea.
Nu-nsemnează nicidecum că nu știm și – mai ales – că nu pricepem ce-i în jurul nostru.
Doar că… doar că nu-i căderea noastră să reacționăm – la ce? – la nimicuri.
Da: sancționăm mizeriile administrative țipătoare, puturoșenia, nepriceperea; dar și astea-s, parcă, de o mediocritate căcăcioasă!
Ce deșteptăciuni, deci, ce înțelesuri noi să deslușim din «actualitatea» ce ne-nconjoară?
Aia e! Sperăm, măcar, să nu vă fi plictisit de poze cu case – mai vechi, mai noi; mai frumoase, mai urîte – fiindcă cu altceva nu ne trece prin cap să venim în fața voastră.
Atîta vreme cît nu se-ntîmplă mai nimic cu infrastructura, cu transportul, cu civilizația și cu conviețuirea noastră orășenească… nu ne răcim gura.
Păi… am putea, totuși, să ne bucurăm!
Scoatem nasul pe-afară și ghici ce? – miroase a Primăvară.
Cum de-a venit, cînd nici nu putem socoti c-am trecut prin iarnă?
Unde-au fost zloata, crivățul, troienele, ghețușul, mizeria?
A – pardon – mizeria, mizeria a fost, totuși, cu noi.
Da’ parcă întoarcem un pic privirea, n-o băgăm în seamă: e Primăvară.
Știați că vine, vine mereu: la noi, în București, e drept, vine așa, cu-n soi de silă, de rușine – din obligație? – de parcă n-am merita-o.
Ce-are a face: e aici cu noi și măcar s-o facem, cît de cît, frumoasă.
… ia, făcurăm 11000 de articole publicate? Da.
scris de C. D. Mocanu
Constat cu îngrijorare cum în on-line îşi face loc cu insistenţă o manevră prostească, o şmecherie ieftină, de doi bani sau împuţită cum i se spunea în mahalaua Vitanului, care abuzează de buna credinţă a tuturor (administratori, autori, cititori, comentatori…).
„Neşte băeţi zmecheri, dăştepţi în cap”, găzduiţi cu generozitate pe blogurile unor oameni de toată isprava, postează la adăpostul pseudonimelor (curajoşi dumnealor!) articole, nimic de zis, interesante şi apoi tot ei, folosind alte nume de împrumut, le comentează în registru laudativ: „Excepţional articol! Felicitări!”. Poate că este chiar aşa, dar alţii ar trebui să constate, să aprecieze şi să-i răsplătească. Altfel este doar autosatisfacere intelectuală în văzul lumii, nedemnă şi descalificantă.
Din păcate, mediul on-line nu este reglementat de reguli administrative scrise, decât în mică măsură. Asta le permite să-şi facă de cap călcând în picioare principiile morale pe care, cel puţin teoretic, le-au agonisit prin educaţie.
Vin acum şi zic acelora:
Frăţiilor Voastre,
Dacă Vouă v-am greşit şi rău înaintea Voastră am făcut, să mă iertaţi!
Dacă nu, potoliţi-Vă!
Ne-am obișnuit să ne uităm așa, de sus, la urările care-ncep cu „fiți mai buni de sărbători”.
Ne plictisesc, ne agasează, ni se par – pe undeva – false.
Așa o fi.
Dar e, acolo, undeva, un miez de înțelepciune în „bunătatea” asta dorită.
Da: se cade să fim mai buni – cu noi, cu ceilalți – și dacă nu ne iese tot timpul, ce-i rău s-o facem măcar la zile mari?
„Fiți mai buni”, așadar: fiindcă înseamnă cu totul altceva decît să fiți mai buni decît celălalt – celălalt de care vi-i frică ori scîrbă fiindcă nu-i la fel de bun ca voi.
Hei, ăsta-i tot chichirezul bunătății: nu face nici cît o ceapă degerată dacă nu-i și omenie în ea.
    
E bun Nicușor Dan.
E bun: fiindcă toată lumea poate da pe el tot ce nu merge-n Capitală.
Prin „toată lumea” mă refer și la toată lumea care ar trebui, mai ales, să lucreze cu el.
Da’ e bun, e bun primarul: și-așa a fost și Oprescu, așa a fost și Firea – pe cîrca lor restul părților implicate în administrara Bucureștiului s-a făcut că n-au nici o vină.
Vedeți voi, de pildă mi-ar place să-mi dau seama cine face opoziție la noi în oraș… și cui.
Avem partide care-s într-o parte la putere și-n cealaltă în opoziție: de înțeles pînă la momentul în care vedem că din cauza asta, în același timp, au agende complet opuse legate de administrare.
Viceprimarii Bucureștiului sînt fiecare de capul lui – dacă așa pare, înseamnă că așa o fi – și, mai ales, sînt la fel de lipsiți de rezultate precum primarul general, cu care altminterea lasă impresia că nici măcar n-au de-a face nimicuța.
Dar noroc – încă o dată – cu Nicușor Dan: a rămas singurul nepriceput din Capitală.
Belea… căci, din păcate, cam cu toții am avea nevoie să reușească să facă ceva.
Am avea nevoie – întîi de toate – noi, oamenii. Ne-am dumirit iute că primarul Dan nu a simțit nici măcar vreo clipă c-ar avea vreo datorie față de toți cetățenii care, timp de un deceniu, l-au susținut, l-au împins, l-au „crezut în stare” și lăsăm asta la o parte. Dar, ca bucureșteni, chiar avem nevoie de un primar care să reușească!
Mai mult decît noi… au, însă, nevoie ei: anume cei din partidele care l-au susținut și care acuma nu știu cum să se distanțeze de el fără să deconteze cumva mișcarea.
Ei, pe undeva cred că primarului Dan chiar îi plac toate astea.
… a crescut.
Nu mai e de mult maimuțica blonduță care bătea orașul cu noi, știind la număr toate vitrinele unde dorm pisici, toate abțibildurile colorate de pe burlane, toate parcurile, părculețele, statuile, librăriile, muzeele, terasele…
Ce s-o fi prins din toate astea? S-o fi prins.
A crescut. Are, de-acum, orașul ei – așa cum îl știe, îl înțelege, îl folosește.
 … da, o făcurăm și pe asta.
Păi da, a-nceput școala!
Cu toate ale ei: în funcție de dispoziție, noi vedem ba aglomerația din oraș, ba emoțiile și veselia copiilor.
Și, desigur, zbaterile părinților – cum să le lăsăm deoparte?
Mai vine cîte unul – deștept – ce se miră, de pildă, de cei ce lasă pe ultimele zile pregătirile.
Oho, și sînt multe, multe pregătiri; și toate cer și timp, și drumuri, și bani.
Rechizitele… poate acuma nu-mi mai vine să rîd de felu-n care ăi bătrîni, cînd eram mic, le poceau, zicîndu-le „rechiziții”: știau ei ce știau!
În fine: doar să lămurim de ce oamenii lasă pregătirile astea chiar în pragul școlii.
Poate… poate n-au bani! Anul ăsta școala a-nceput mai devreme – ticăloșii ne-au halit ultima săptămînă de Vacanță – și mulți oameni de-abia acuma, pe sfîrșit de lună august, și-au luat salariile.
Poate s-au dus și ei în concediu: e o rușine, după un an de tras, să uiți de atîtea obligații?
Și-apoi, pentru cîți dintre cei din jur școala nu-i decît o bătaie de cap? Parcă ei – pe vremea lor – cu mare drag așteptau să vină 15 Septembrie! Așa că nu-i decît o tradiție pe care-o transmit generației următoare.
S-or fi gîndit să nu le strice cheful ălor mici și să le mai prelungească, cît mai mult, senzația de vacanță – da, poate și de asta n-au fost la cumpărături mai de dinainte.
Cine știe!
Că ne place și ne pasă, nu-ncape îndoială; altminterea n-am face – de paișpe ani – treaba asta aici.
Ne place Bucureștiul, deși… nu merită; n-ar trebui, dar ne place! L-am folosit, l-am bătut cu piciorul și mintea, l-am înțeles, l-am ales ca loc de joacă…
Și încă ne place – din ce-n ce mai puțin, în starea lui de degradare și de nepăsare.
Uite… anu’ ăsta, bunăoară, tot mai rar ne-am plimbat prin oraș. Nu că n-ar fi fost atîtea ocazii: pietonale de sfîrșit de săptămînă, locuri de ieșit.
Și atunci?
O fi scîrba.
Scîrba de mizerie, de gunoi, de felu-n care totul decade și nimica nu se păstrează.
Nu mai găsim, în Centru, nici un loc mai de Doamne-ajută. Calea Victoriei – privind-o mai bine – e tot mai neîngijită. Stîlpișorii scoși rămîn aruncați pe trotuare, partea la modă din zona Amzei e soioasă, ca o șaormerie uriașă. Ateneul e un maidan. Între Universitate și Romană totul pute: găinaț, pișat, gunoaie stivuite pe trepte, oameni prăpădiți pe bănci. Cișmigiul, învăluit de praf, pene, găinaț și mizerie uscată.
Și totuși, lumea iese: orașu-i plin, chiar și-n zilele cînd circulația mașinilor nu-i oprită.
Dar nu-i vezi pe oameni veseli… Nu-i vezi plimbîndu-se, bucurîndu-se de întîlnirile ocazionale, oprindu-se fără rost, doar de dragul de-a fi împreună.
Lumea iese! Dar iese doar ca să aleagă să se ducă undeva: acolo pentru ceva, dincolo pentru altceva, dincoace pentru încă ceva… Nu să se vînture de colo-colo, nu să descopere, nu să-și încarce un sfert de ceas bateriile mergînd o stație pe jos.
Ieșitul în oraș, de la an la an, e tot mai ratat.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii