de la Cristian Malide
Ne obișnuisem s-o știm așa, părăginită.
Dar se demolează, după o îndelungă delăsare.
despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul 
|
de Mini-Economicus Trecătoare sunt vremurile, iar noi – vorba poetului – suntem sub ele… Nu mă aplec asupra „cartierului Crucea de Piatră” căci s-au scris și povestit destule! Mă gândesc mai degrabă la ceea ce însemna „sexul la liber” în anii 70-80… Pentru neavizați, în speță hipsterii veseli de azi, atunci femeia purta o uriașă responsabilitate! Legea interzicerii avorturilor din 1966 era de groază, se putea intră la „gherlă”… pentru o sarcina nedeclarată ori un avort făcut artizanal. Când lucrurile și-au mai „revenit”, spre ’79-80, deja situațiile erau mai decente; toată lumea știa cum să se ferească de o sarcina nedorită, unele metode stârneau chiar râsul… Asta nu înseamnă că nu erau eficiente… Poate cei de vârstă mea își aduc aminte de celebrele prezervative chinezeșți „fluturaș” (HANG-SEN) ori DERMATINA CLUJ, dispărute rapid prin 1981, înlocuite pentru premianți cu cele „din pachet”. Prezervativele chinezești făceau niște baloane nemaipomenite, erau cât de cât solide, erau mare fericire… Cele de la Dermatina Cluj erau atât de solide cat permitea Partidul – adică de KKT – băgai degetul în ele, se făceau praf…. Ciudat ori ba, bărbatul trebuia să fie cel ce protejază partenera, dar cu ce!? Dacă n-ar fi tragic, ar fi comic – cum prezervative nu se mai găseau de mult, întrebarea înainte de orice era: „ai acasă vitamina C, aspirină, săpun FA, Rexona, bicarbonat, etc”… În funcție de cât de „farmacist” erai… te lipeai ori nu… și credeți-mă că un refuz, tocmai în acele momente… te lăsa marcat pe viață 🙂 Existau desigur și „fete de consumație” care aveau „sârme” (știu ele ce zic) și nu puteau rămâne gravide, nici după ce trecea armata 🙂 Dacă Doamne ferește „o greșeai” rămânea să-ți treci copilul pe numele tău… eventual și pe mamă și… drum bun, cale bătută, ți-ai futut norocul! Desigur că DSMB – Direcția sanitară a municipiului București – urmărea ca un buldog sarcinile. Ceea ce nu apărea în statisticile oficiale era numărul fetelor care o luau… fără a rămâne gravide! Daca tot vorbim de luat… era sincer o veselie, un joc de’a șoarecele si pisica… Tot luatul „berbantului” se rezuma la niste chestiii simpatice, cilindrice… care se lățeau imediat ce te culcai! Îmi aduc cu „fericire” aminte de momentul în care colegii de serviciu m-au vopsit cu gaz… de sus până jos. de Mini-Economicus Ehhh, dragii noștri, să fi fost și noi (mai) tineri și să fi gustat o discotecă toată noaptea…
Ia’n să vedem care ne ieșea în cale!? Începem cu cele de cartier – care ar putea fi rezumate în câteva cuvinte: Pantelimon, Turturele, cum se vine către centru, slabe și pline de corvide… În plus, mergând în același sens găsim în spate la Jariștea Veche o extensie unde se rupea podeaua de „orășeni”… proaspăt mutați în Dristor. Se afla pe un mic delușor, la intersecția Dristor/Unității, iar partea cea mai nouă a localului și cea mai spălată o reprezenta discoteca, proiectată inițial că și club al Fabricii de Ace aflată pe Unității… De ce nu s-a mai făcut Club nu știu, dar de demolat s-a demolat tot… Mergem mai departe, avem și ceva stil, găsim (de acum celebra) Inter-Macedonia, etajul 1, destrăbălare totală 🙂 Cred sincer că globul cu multiple fațete era hipnotizant, nu altceva… Hai mai sus… la Bucur Obor, latura dispre piață, la etajul 1… Apoi venea Pizzeria Moșilor, Colț cu Argeș, cunoscută că la „Nea Voicu”… unde pe lângă că aveau o pizza excelentă, Vodcă și Pepsi, se putea dansa în limite normale un disco de toată dragostea 🙂 Era inițial una dintre cele 4-5 pizzerii din București, chiar pe colțul Moșilor aproape de Eminescu, pe dreapta cum se merge către Republicii, făcând parte inițial dintr-un conglomerat „gastronomic”: Gospodina, bufet la varice, alimentară, restaurant… S-a considerat prin 1980 că spațiul trebuie reîmpărtit așa că au mai rămas doar restaurantul, împinge-tava, iar colțul generos a fost transformat în pizzerie… mai mult spre discotecă! Atunci când nu mai aveau ce servi la mese, tot se găsea o vodcă cu Pepsi – se putea dansa până târziu, designul localului fiind cu ring în mijloc și globuri din oglinzi colorate ce se roteau, mai degrabă specifice discotecilor!! Dacă tot nu mai era pizza, era din belșug până târziu muzică „străineză”, iar noi eram protejați de draperiile maron covor ale localului… peste ora oficială a închiderii… N-am văzut o dată Miliția intrând acolo să ceară buletine. Dacă vrem chiar să avansăm către centrul orașului, atunci mergem pe Ștefan Cel Mare, unde găsim la parterul fostului Cinema Volga, un salon mare și frumos, unde ne puteam produce „talentele”… până la ore îndepărtate… printre coloane de marmură și granit! Și chiar în spatele (oarecum lateral) al Restaurantului Perla era un mic complex, ce avea în compunere: cofetărie, gogoșerie, frizerie și o săliță de bar (ce ținea de Perla) nu mai mare de să zicem 100 pers capacitate, unde se mai proiectau filmele ce nu puteau intră la „Volga” iar seara târziu, spre anii ’80 înainte de demolarea totală a Ștefan cel Mare, se chema complexul Ghiocelul. Se pare că o dată aparținuse de Teatrul Regional, aflat vis-a-vis și demolat ulterior, din care a mai rămas până spre anii 2000, grădina cinema… Posibil să mă înșel, având în vedere că nu prea umblam treaz prin zona aia. Decum alcoolul nu stă fix la orizontală, drumurile ne duc către centru, unde găsim în ordinea firească a lucrurilor, Discoteca Mozaic aflată în Pasajul dintre Palatul Telefoanelor și Str. Enei. Pasajul respectiv m-a fascinat întotdeauna, mai ales că în anii ’70 vindea „hot-dog” varianta autohtonă… dar bun de tot!! Revenind la Discoteca Mozaic, cum intrai, pe stânga, erau câteva scări apoi intrai într-un hol/recepție mare, unde pe stânga erau niște acvarii imense cu pești, apoi mai jos mese plusate cu scaune mici și mese rotunde, unde se serveau doar clienții casei…. Rar apucăm o masă lângă acvariu unde mai mult de un pepsi nu pupam! Desigur că enervat de „neatenție”… zburăm în Zalomit, în spatele Cișmigiului, cred că se numea Casa de cultură Petofi Sandor… unde era chiar dezmăț!! Dacă nu-mi ajungea „distrugerea” o luăm pe jos spre Cotroceni, unde la parterul fostului cinema era o selectă discotecă. Mai încolo – 303. Mergem înainte, copăcel, copăcel… Capacul îl punea Apaca, mare cât o zi de post, unde fetele erau cam 90%, iar noi, matrafoxați deja… eram victime sigure și rapide!! Poate ca am uitat sa amintesc de celebra discotecă „ideologică” – Farmacia. Despre ceea ce se întâmpla în cartiere… data viitoare 🙂
scris de Mini-Economicus Greu de tot de spus, ce s-a intamplat intre 1966-1968, sigur insa ca (din constrangere)… ne-am facut intre cinci sute de mii si un milion. Generatia asta astazi (se face ca) conduce Romania… Interesant insa, bugetar vorbind, cum si e unde ne vor plati pensiile… care mai apuca! Desigur ca diaspora (cei ce au fugit ca de Dreak de Romania), vor vrea pensia aferenta. Nu sunt putini, doar vreo patru milioane… Sunt curios daca, pe langa pensiile speciale, bugetul va suporta impactul a patru milioane de pensionari…. veniti odata!? scris de Mini-Economicus Ne aflam in 1988, un an greu din toate punctele de vedere! Lipsa produselor elementare, a depasit orice imaginatie, al unui om cat de cat civilizat! Ceea ce ne uneste, nu este neaparat ura fata de conducerea statului, cat SILA/SCARBA fata de cu ce avem de a face… Muncitorii isi „baga picioarele” in ea de productie, se fura cat incape, toata lumea stie ca „sistemul”… se va duce Dracului rapid, mai ales dupa prima vizita a lui Gorbaciov! Nu sunt sociolog dar atitutidea populatiei este revelatoare… si ar fi trebuit sa se afle in rapoartele oficiale catre N. C. Acum ne aflam in 2022, ciudata paradigma, cine l-a citit pe Marx, poate interpreta la liber. Ar fi cinic sa invoc zicala: „comunismul iti inchide lumina si gazul, iar capitalismul te face sa le inchizi singur” Cu toate astea, in contextul actual, fara a vorbi de vreo dictatura, in UK si EU avem de a face cu un „blackout”, fie provocat, de „scarba” de a munci pentru salaraiul minim, fie in a accepta sa stea pe „ajutoare”… Nu vreau sa ma bag in discutii despre inflatie si nivelul de trai… Nu ne aflam departe. scris de Mini-Economicus Fost-au o data o padurice in toata legea, precum si fabrica „de cherestea” a lui Predoleanu, care sa fie acum, peste parcul sahistilor, Strada Chiristigiilor si ceva din Strada Avrig. Desigur ca veni si timpul marilor „prefaceri socialiste” in care paduricea a fost tunsa, pe mijlocul ei asezata o statuie de vesnica bascalie… a foamei anilor ’80… iar parculetul sahistilor a ramas stirb, cam cu o treime… Imi aduc aminte cu drag cum prin 1980, inca circulau veveritele, apoi s-au tuns copacii, pana la raderea completa si uite asa a ramas oaza de sport cam golasa.. Bine ca primarii de dupa 1980 n-au demolat-o… caci de sportul era de masa, iar masa era de sport! Primarii venira si trecura, dar nu stiu cine i-a posedat de facura parcul mai meschin! Intai au fost scoase mesele de ciment cu marmura deasupra (ce puteau sa stea acolo o suta de ani) apoi au fost inlocuite cu ceva semi-decent din lemn… apoi s-a asezat nasolia actuala! Spatiul a fost redus inca o data cu o treime, a fost montata o monstrozitate de labirint din tamplarie, apoi impopotonat cu tuya si alte verdeturi pana la sufocare, completat cu alei CFR pe unde copiii isi pot rupe lejer piciorusele! Daca tot doreati sa-l demolati, dati-l jos ce mai stati, daca nu refaceti-l la un standard normal pentru un parc european, unde chiar se desfasoara concursuri de sah!! S’aude Dom Primar!? scris de Florin Clădirea se află pe diametrala Buzești-Berzei la intersecția cu str. Occidentului – peste drum de Polizu.
 scris de Florin Pe locul fostei întreprinderi socialiste „MARMURA” din Bucureștii Noi, celebră cândva pentru gardul ei făcut din resturile ce rezultau în urma procesului tehnologic, se ridică azi un complex rezidențial format din câteva blocuri. Nu sunt arhitect și nici artist plastic, dar niște construcții mai urâte, mai anoste și mai fără personalitate ca acestea nu am mai văzut prin peregrinările mele în acest oraș. Cine o fi ales această combinație sinistră de culori și acel mod de a integra balcoanele în ansamblu, ce le face să pară mai degrabă niște schele ale constructorilor, nu îmi pot închipui. Să fie oare tributare stilului „minimalist”? Nu o dată ne-am bucurat de felu-n care materialele noastre sînt îmbogățite de comentarii și amintiri. Cu ceva vreme-n urmă, Alex One ne-a făcut bucuria să ne scrie pe marginea articolului „A fost Ștrandul Bragadiru”: La Tineretului, veneam cu tramvaiul 4 din Stefan Cel Mare, am invatat sa inot si eu si copiii mei. Veneam singuri nu ca acum isotiti de mamici, matusi bunici. Parintii erau la servici, ne dadeau 1-2 senvisuri si valea. Daca imi aduc bine aminte pe la mijlocul anilor ’60 cursul de invatat inotul costa 23 lei ne-a luat in primire o instructoare ”tovarasa” si dura doua saptamani mai putin duminicile, doua ore pe zi iar la sfarsit primeai o diploma de “inotator” daca reuseai sa traversezi bazinul de polo pe lat. Cred ca toti am reusit. Am fost tare mandru de ea. Daca nu, parintii eru sfatuiti sa mai plateasca un curs, daca nu erau de acord ramaneai de fraier. Interesant ca la proba de absolvire asistau antrenori de la Cuburile Sportive care puneau ochii pe noi si ne invitau la ei, cele mai multe antrenamente desfasurandu-se vara tot pe Tineretului, Pe mine m-a chemat la Metalul, parca, dar nu m-am dus, am plecat in vacanta cu parintii la mare si asta a fost! Dar adevaratul inot l-am practicat verile pe lac la Foreasca 1 si 2. Traversam de la Bordei pana la platforma-ponton care era la poalele vilei de protocol, Ghe. Gh. Dej, ulterior Basescu. Era pazita de militari in termen dar ne lasau sa ne tragem sufletul. Le mai dadeam uneori 2-3 tigari Carpati pe care le treceam garla in pungulitele de celofan. La Floreasca 2 traversam la strandul MI, unde este astazi Hotel Diesel, dar era pazit de, cred, subofiteri in civil care erau ai dracu si nu ne lasau pe mal, Aveau pepsi si bere la preturi preferentiale, deh, MI. Rar reuseam sa cheltuim banutii, monede de 1 si 3 lei cu care veneam in buzunarelul de la slip. Oh, tempora! In 1960 cand m-am mutat din Iancului, azi Pake Protopopescu, abia se construia CIRCUL care a si luat foc ulterior, erau deja blocuri doar pe dreapta, cum vii dinspre Obor, blocurile lui Dej pe stanga s-au costruit mult mai tarziu anii ’70-80, partea cu IGM, azi IGP, fosta Jandarmerie, cladirea cu turnulete. Intre Tunari si Dorobanti erau vreo patru carciumi mai cunoscute una “la varice”, se bea din picioare secarica rom si rachiu, Ghiocelul, unde se cinsteau Parcalab, Fratila, Varga si alte glorii, si Siretul unde canta vara la gradina un taraf si o balabusta Mica Pariziana pe nume de buzeuza, un cinema 9 Mai si pentru scurta durata teatrul Vasilescu. Blocul Perla inca nu exista in fata era o Fabricuta de paine unde misunau soricei mici, mici, puisori pe care copii fiind reuseam sa-i mai prindem ii bagam in cutii de chibrituri de alea de lemn, si le dadeam drumul in clasa sau in ghiozdanele fetitelor colege, se pisau pe ele inclusiv invatatoarea. Sigur ca ne-o luam la pama cu rigla plus bonusul de acasa de la tata, ce curea “minunata”, m-a facut om! Distractie mare, asta e daca nu aveam tablete. In spatele painariei era Restaurantul Dorobanti mai cu staif local plus gradina. Oblic, peste drum unde incepea Ilie Pintilie, Cinema Volga – primul western “Ultimul tren din Gun Hill” cu K. Douglas iar vis-a-vis Intrep, Poligrafica 13 Decembrie fosta Cartea Romaneasca director Teohari Georgescu, fost ministru de interne cazut in dizgratie, azi Mega Image. Fosta Jandarmerie cladirea cu turnulete, Stefan cel Mare colt cu Dinu Vintila, a fost printre primele constructii de pe dreapa poate dupa Spitalul TBC de peste drum, care azi nu mai stiu la ce serveste. Am aflat de la batranii cartierului, pe locul Complexului Sportiv Dinamo, vorbesc de anii ante 1950 era groapa de gunoi pana in Floreasca unde Autobaza. Revenind la Jandarmerie, unde a facut scoala de subofiteri scriitorul Eugen Barbu, mi-a spus un militian ca avea doua subsoluri de arest. La cel mai dur, cel mai de jos, unde ocupantii stiau cand e zi sau noapte dupa cum auzeau tramvaiele circuland, a fost ”cazat” unul care s-a dovedit spion sovietic. Asta, cica foarte inteligent cu studii de specialitate evident in URSS, ajunsese general de securitate la 29 de ani dupa o o aplicatie militara a reusit cu un comando sa-l captureze pe Leontin Salajan ministrul fortelor armate (MFA). Nu-i dau numele, ca s-ar putea sa aiba urmasi care n-au nicio vina, a fost condamnat initial la moarte, apoi la opt ani inchisoare, cred ca a apucat ceva “secializari” la Aiud, apoi la interventia energica a rusilor a fost gratiat astfel ca in anii ’70 face pe economistul la o institutie centrala! De pe cladirea Jandarmeriei, ajungad de pe blocul lipit proaspat construit s-a cacat un golan zonal nimerind un cetatean care trecea pe trotuar pe langa institutie, Asta plin de cacat pe umar si in cap s-a dus la poarta la ofiterul de servici ,”bai tovarase de la dumneavoatra chiar nu ma asteptam”! E, altadata se te astepti. scris de Vlad Slavici Început și sfârșit de an universitar.Cluburi, baruri, terase, restaurante, cantine din preajma PolitehniciiM-am născut la Constanța în 1982. Acolo am copilărit și am locuit pană la sfarșitul liceului, în 2001. Dar în tot acest timp am avut o legătură strânsă cu Bucureștiul, dat fiind că bunicii mei paterni locuiau acolo, mai precis pe Str. Parfumului nr. 21, nu departe de locuința domnului Cristian Malide, deși probabil nu se cunoșteau. (Bunicii locuiau pe Str. Parfumului de la începutul anilor ‘70, dupa aproape 20 de ani petrecuți într-un bloc mic de pe Str. Sfinții Apostoli, probabil că nu foarte departe de locurile unde a copilărit Ando. Blocul unde-și aveau locuința în Sfinții Apostoli a dispărut ulterior, la demolările pentru construirea Casei Poporului.) O parte bună a vacanțelor de vară, precum și în întregime vacanțele de iarnă și de Paști le petreceam la București, la casa bunicilor. Deci când am venit la București în 2001 pentru a începe facultatea veneam într-un loc familiar. În plus, recentele lecturi ale nuvelelor fantastice ale lui Eliade transformaseră Bucureștii, în ochii mei, într-un loc magic. Cel mai mare impact asupra mea a avut-o nuvela “Pe Strada Mântuleasa”, poate într-un fel și pentru că mergeam deseori la complexul alimentar de la Mântuleasa cu bunicul meu când eram copil. De aceea, nu e întamplător că primul club vizitat cu prietenii dupa ce am sosit la București (numit “Trinity”) se afla într-un beci de pe Strada Mântuleasa. Nu gåsesc nicio referință la el online, deci probabil că a disparut de mult timp, întocmai ca săgeata lui Lixandru din nuvela eliadescă. Venisem la București cu două săptămâni înainte de începerea cursurilor, ca să mă desfăt plimbându-mă pe frumoasele străzi ale capitalei singur sau cu colegii de liceu (căci, trebuie spus, trei dintre cei mai apropiați patru prieteni ai mei din liceu intraseră și ei la Automatică, deci gașca din liceu urma să fie împreună și în facultate. Al patrulea prieten apropiat intrase la ASE, deci nu foarte departe.) Știam Bucureștiul binișor dinainte, dar acum il vedeam cu alți ochi, de student și de major, și părea că o întreagă lume nouă mi se deschide în față. Capitala părea și mai frumoasă ca înainte, și adevărul este că dezvoltarea ei începuse să se accelereze. Ajuta și faptul că încă eram în vacanță, cu grija examenului de admitere la facultate în urmă, și că frumos e în septembrie la București! (pentru a parafraza spectacolul Frumos e în Septembrie la Veneția, dupa o carte de Teodor Mazilu). Pentru un student fără griji, perioada 15 septembrie – 1 octombrie e specială și are un iz de suprarealism amestecat cu romantism. Motivul este urmatorul: studentul își mai amintește că, timp de 12 ani, acele două săptămâni marcau începutul anului școlar, cu anxietățile aferente și cu regretul recentei dispărute vacanțe de vară. Dar deși aceste reflexe sunt bine stabilite în mintea sa ca urmare a recenților 12 ani de școală, dintr-o dată studentul se vede liber pentru înca două săptămâni, în timp ce observă, plimbându-se pe străzi și trecând intamplător pe lângă clădirile liceelor, ceremoniile de începere ale anului școlar pentru elevi. Dar cursurile facultăților încep abia la 1 octombrie, iar asta aduce cu sine o multitudine de gânduri, și îl face pe student să se simtă atemporal, măcar pentru două săptămâni. Când mă gândesc la acea perioadă de la sfârșitul lui septembrie, îmi vine în minte frumoasa melodie “Mai lasă-mă” a lui Nicu Alifantis, pe versurile poemului “Viața mea se iluminează” de Nichita Stănescu. Această perioadă de tranziție este un simbol al trecerii de la copilărie la maturitate, de la eternitatea reprezentată de vară la efemeritatea simbolizată de toamnă, de la lipsa de griji și exuberanța tineretii la preocupările si seriozitatea omului adult. De aceea eul liric imploră pe cineva (iubita sa? vara? tinerețea?, aici intervenind procedeul superb atât de folosit de Nichita Stănescu al cifrării poemelor sale în mai multe chei de interpretare) să mai rămână cu el, să îl mai lase să zăbovească în starea plină de beatitudine în care se află: “Mai lasă-mă un minut. Eul liric știe că se află în perioada de tranziție atât de efemeră, de care însă își dorește să se agațe până la ultimul fir: “Trec fantome-ale verii în declin, Sufletul studentului îi cere și el timpului să-l mai lase în acel teritoriu în care vara s-a terminat, dar vacanța continuă, în care poate să guste, în același timp, din oferta culturală de toamnă (deschiderea teraselor, a cluburilor, începutul stagiunii de concerte și de teatru), dar și din libertatea vacanței care a ramas. Sfârșitul de septembrie este una dintre cele două perioade ale vieții studențești în care te afli într-o tranziție pe care alții nu o cunosc. Cealaltă este sesiunea de vară, care se termină spre sfârșitul lui iunie. Acolo este invers: dacă între 15 – 30 septembrie studentul se bucura de lipsa de griji pe care numai el o are (fiindcă adulții s-au întors din concediu, iar copiii s-au intors deja la școală), între 15 – 30 iunie studentul suferă, fiindcă trebuie să studieze asiduu pentru examenele din sesiune, în timp ce adulții își fac deja planuri de concediu (sau măcar ies seara pe la terase să se relaxeze după o zi de muncă), iar copiii au terminat deja anul școlar. În plus, verile bucureștene sunt calde (uneori chiar fierbinți), dar plăcute. Trebuie să stai în casă să studiezi pentru următorul examen, dar soarele îți dă ghes să ieși. Încerci uneori să-ți iei cursurile și să înveți în parc, dar îți dai seama repede că nu merge. Parcul are prea multe moduri de a te distrage. Totuși, studentul mai are câte o jumătate de zi de respiro chiar și în sesiune: în zilele în care se țin examenele, restul zilei după terminarea lucrării este dedicat relaxării. Se știe că ziua următoare va da startul unui alt sprint de 4-5 zile către următorul examen. Pentru noi, studenții de la Automatică și Calculatoare, barul și terasa “Chez Gabi” de pe Bd. Iuliu Maniu era locul unde ne adunam la un suc sau o bere după efortul intens al unui examen în sesiune. Localul (care mai există și azi, renovat și extins) era bine plasat chiar vis-a-vis de facutate. Deseori jucam câteva meciuri de ping-pong în sala de jocuri, și mai rar biliard. Pe atunci nu mai erau alte localuri în apropierea Politehnicii pe Iuliu Maniu (deși în afara sesiunii facultatea avea un mic bufet la etajul 1, unde puteai să iei o gustare, un suc sau o cafea și să stai cu colegii la o șuetă în pauze). Dacă voiai altceva decât “Chez Gabi” trebuia să mergi ori până la Facultatea de Electronică (între APACA și Leu), unde erau două opțiuni: cantina de la subsolul Facultății de Electronică (care era excelentă: aveau deseori sărmăluțe în foi de varză, mămăliguță și ficăței prăjiți) sau un local mai jigărit gen fast-food din curtea facultății, lângă clădirile căminelor din Leu, cunoscut printre studenți după numele “La jeg” sau “La fum” (ambele denumiri fiind apte). Cea mai populară mâncare oferită de “La jeg” se numea schnitzburger și era exact ce spune denumirea, un schnitzel cu o roșie și o frunză de salată între două chifle, la care studenții adăugau ketchup și muștar din belșug. Nu știu dacă acest local mai există, dar nu cred ca mai e în forma de pe atunci. Micul campus de la Leu a mai oferit, cel puțin pentru o perioadă, o sală cu câteva mese de biliard (contra cost) la etajul 1 al căminului de la intersecția Bd. Iuliu Maniu cu Bd. Vasile Milea. Cam la aceeași distanță de facultate, dar spre Grozăvești, numărul de opțiuni creștea dintr-o dată: acolo era Str. Economu Cezărescu, un micro-univers parcă rupt din alt film, complet diferit de tot cartierul din jur. Ar fi interesant un istoric al zonei respective, poate colegii de la SimplyBucharest știu mai multe. Bănuiesc că acea stradă, împreună cu cele doua-trei din jur, erau ultima reminiscență a unui cartier de case vechi care era mult mai extins pe vremuri, înainte de a se construi campusul Politehnicii și toată zona industrială din jur. Am frecventat rar acea zonă, și mai ales în anii 4 și 5 de facultate. N-am fost acolo decât la restaurantul “Pui de Urs”, celebru pentru organizarea de evenimente, și o dată la “Shorley”. Fără a ieși din campus, studenții puteau frecventa cantina de la etajul 5 din Rectorat, care era deschisă atât profesorilor, cât și studenților. Iar chiar lângă campus erau deschise porțile celebrului bar-terasă “Piranha”. Acest club binecunoscut s-a închis în Februarie anul acesta, deci înainte să înceapă pandemia în țară. Îmi amintesc câteva seri frumoase petrecute alături de prieteni la “Piranha”, consumând carafă după carafă din vinul casei (cel mai ieftin din meniu) și discutând fel de fel de subiecte, filosofând pe teme variate. Acele seri le asociez cu o altă melodie frumoasă a lui Nicu Alifantis, “Poştalionul”, pe versurile poemului “Buffalo Bill” de Radu Stanca, o altă creație care poate fi citită în mai multe chei de lectură: “Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă. Dacă folosim prima cheie, poemul poate fi citit ca o narațiune în versuri despre o bandă de tâlhari din Vestul Salbatic care pune la cale jefuirea unei trăsuri. A doua cheie transformă narațiunea din western în aventură metafizică, în care banda de tâlhari caută să prindă însuși Timpul. A treia cheie, cea metaforică, arată că, de fapt, nu este vorba despre o aventură cu bandiți, ci despre o seară între prieteni în care speranța este că se va atinge acea stare de bucurie specifică acestor tipuri de întâlniri și care, măcar pentru puțin, va face timpul să pară că stă în loc: “Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară, Dacă mergem mai departe, până la Splaiul Independenței, intrăm în Regie, unde terasele și restaurantele abundă. Pe atunci, multe erau pizzerii (Pub 18, Pub 29, numite după camine: P18, P29), dar serveau și alte bucate, și, desigur, bere și vin. Iarna, vinul fiert din Pub 29 era la mare căutare. Când eram în anul 4, faimoasa Discotecă Maxx din Regie și-a deschis pizzerie la parter (avea și o terasă frumușică), și aceea a devenit pizzeria mea favorită din București. Nu știu dacă mai există ca restaurant, dar văd că discoteca încă există (sub numele Club Maxx). Regia era plină de terase mai mici și mai mari, marea majoritate amenajate minimal, și multe dintre ele cu prețuri foarte mici. Clientela lor era, desigur, formată în mare parte din studenți, care nu-și permiteau să cheltuiască prea mult, dar cărora le plăcea sa iasă la terase. Câteva dintre aceste terase erau amenajate la intrarea în câte un magazinaș și nu aveau servire la masă: pur și simplu te ridicai de la masă, intrai în magazin, cumpărai o bere sau mai multe (depinde câți comeseni mai voiau un rând), plăteai și te întorceai cu sticlele înapoi la masă. Cam în felul în care a funcționat și terasa Argentin multă vreme vis-a-vis de Club A. Desigur, niciuna dintre aceste terase efemere din Regie n-a ajuns la nivelul de faimă al lui Argentin. Regia era (și poate mai este și acum) un loc unic în București, care emula într-un fel funcționarea unui întreg oraș: într-o zonă relativ mică studenții locuiau în cămine, aveau acces la o multitudine de terase, baruri, restaurante, câteva magazine alimentare, câteva discoteci, două cantine (R1 și R3, cu mancare destul de bună și la prețuri rezonabile; fosta R2 devenise discotecă, aproape de o fabrică de pâine la cotitura lui Vasile Milea dinspre Gara Basarab spre Grozăvești), o farmacie, un cabinet medical, o clătitărie de mare succes chiar la Splai (erau clătite din acelea mari făcute pe plită; nu la fel de bune ca cele din tigaie, dar mai rapide și acceptabile. Le știa toată Regia și deseori se făcea coadă acolo de trebuia să aștepți jumătate de oră) lângă care era o altă pizzerie. Regia se continua cu Grozăveștiul, care era destul de similar. La marginea lor se ridica Carrefour Orhideea, care oferea studenților ce nu se găsea în micile magazine din Regie. Înspre Crângași, studenții aveau acces la piața de zarzavaturi și vreo două autoserviri. Cu toate aceste facilități la o aruncatură de băț, mulți studenți nu ieșeau prea des din zona Regie – campusul Polithenicii. Când o făceau, de obicei calătoreau cu autobuzul 601 până la Universitate, unde se deschidea o altă lume, despre care vom vorbi într-un episod viitor. |
articolele noastre sînt preluate și de: 
|
|
Copyright © 2005 - 2024 Simply Bucharest Log in Powered by WordPress & Atahualpa |
||
comentarii