despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Grădina Eden din București

scris de Vlad Slavici

Merge vorba că un PUZ de transformare a Palatului Știrbei a fost pus în discuție publică de către Primăria Capitalei.

Dacă va fi aprobat, acest PUZ ar duce la eliminarea Grădinii Eden care se află în spatele palatului.

Am scris impresiile de mai jos în iulie 2017. Pozele sunt tot de atunci.

Grădina Eden reprezintă chintesența vieții bucureștene. Bucureștiul a fost (și, parțial, mai este) orașul grădinilor. Eden este una dintre cele mai mari (dacă nu cea mai mare) gradini de vară bucureștene, situată pe locul fostelor grădini ale Palatului Știrbei de pe calea Victoriei. De la șosea nimic nu anunță surpriza pe care o găsești dacă te aventurezi dincolo de porțile ruginite și cotești la dreapta pentru a ajunge în spatele palatului.

Un semn discret pe fațada clădirii indică “Eden”, dar e ușor să-l ratezi. Pe o roată veche de piatră se vede o inscripție: “Votează AEUL președinte!”

Odată ajuns îndărătul palatului ești întâmpinat de o explozie de verdeață: oțetari și alți arbori crescuți natural te transportă în acea lume a Bucureștiului laissez-faire, ieșit din scurgerea cotidiană a timpului, atât de specifică capitalei de la porțile orientului, dar și ale occidentului.

Aici natura este regină. Chiar și scările sunt construite astfel ca să nu deranjeze un oțetar care a crescut, mai răzleț, unde s-a ales să fie o cale de acces.

Grădina Eden este o terasă-bar cu scaune și mese de lemn, dar și șezlonguri, hamace și saltele de lenevit, cu o atmosferă hippie ce aduce a Vama Veche și, foarte important, fără muzică.

Este plăcut să visezi, să te relaxezi, să vorbești cu prietenii la o bere în această oază de verdeață încropită într-un loc istoric în buricul târgului, dar și ascuns de zgomotul străzii, întocmai cum sunt atâtea grădini lungi si adânci ale caselor boierești bucureștene.

Să sperăm că într-o lume în care frumosul este adesea sub semnul efemerității, Grădina Eden va fi acolo să-și întâmpine mușterii ce-i trec pragul și că, peste ani, nu va deveni doar o amintire a vremurilor ce vor fi trecut.

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (II) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Citiți prima parte

Am avut şansa să cunosc ultimele două generaţii de măcelari şi mezelari veritabili, cu carnet de lucrător eliberat de breasla profesională şi nepervertiţi de „găselniţele” alimentare ale vieţii moderne. Nu erau numai din familia mea, de-ai lu’ Anghimoft, ci şi de-ai lu’ Dudi, de-ai lu’ Pândaru, de-ai lu’ Boboc, de-ai lu’ Roman, de-ai lu’ Enciu, de-ai lu’ Vlăsceanu, de-ai lu’ Drăcea, de-ai lu’ Topliceanu, de-ai lu’ Capangiu.

Unii erau pensionari, alţii, fiii lor, în plină putere, lucrau în Abator, în cele două fabrici de mezeluri, Mistreţul şi Avântul sau la secţia de tranşare şi prelucrare a cărnii din Antrefrig.

Carnea şi produsele din carne se găseau încă din belşug în comerţ dar se simţea adierea unui vânt rău ce se va transforma, pas cu pas, într-un uragan care va pustii magazinele alimentare. Se fura din ce în ce mai des şi în cantităţi din ce în ce mai mari, cu mult peste nevoile personale. Mezelarii erau obligaţi să respecte reţete „moderne” care, încet dar sigur, nu mai semănau cu cele pe care le învăţaseră în anii lungi de ucenicie şi pe care le desăvârşiseră muncind în fabrici renumite (Rochus, Pescaru, Paţac, Podsudek, Baciu). Nu mai era nevoie de priceperea lor. Chimiştii „rupeau uşile” şi le vor lua locul iar ei se vor îndrepta spre alte ocupaţii. Câţiva s-au refugiat la Gostat sau la Întreprinderea Agroindustrială „30 Decembrie” unde, pentru o perioadă relativ scurtă,  s-au mai produs mezeluri adevărate.

Câte ceva din secretele măcelarilor şi ale mezelarilor, mai ales cele legate de prepararea hranei proprii, s-au păstrat în familiile acestora, transmise din generaţie în generaţie. Noi, acasă, pregătim şi astăzi diverse „chestii” despre care „lumea”, adică prieteni şi cunoscuţi, nici măcar nu-şi închipuie că pot fi gătite şi că rezultatul poate fi, nu numai mâncabil, ci şi foarte gustos. Necazul este că „bucăţile” necesare se găsesc rar şi cu mare greutate. Unele au dispărut cu desăvârşire. Măcelarii de tip nou, cu meseria învăţată la fără frecvenţă, nici nu au auzit de ele.

Şi totuşi! Ce mâncau măcelarii?

▪ Mâncau negreşit carne. Mai ales de porc! Fără carne, nu funcţionau. Munca lor solicita un efort fizic intens, adesea pentru durate mari. O anumită categorie trebuia să suporte şi o povară emoţională grea. Ăştia, pe lângă carne, funcţionau şi cu alcool. Credincioşi, îşi sărbătoreau patronii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la biserica lor de închinare, Cărămidarii de jos și făceau periodic danii celor săraci. Respectau datinile creştine, cu o singură excepţie: posturile.

Fotografia îi înfățișează pe „Lucrătorii măcelari” care în ziua de 8 noiembrie 1934 sărbătoreau „Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri” la Biserica Cărămidarii de Jos, acolo „unde au împărțit alimente copiilor săraci”.

▪ Preferau mâncarea gătită. Deşi în abator aveau la dispoziţie toate cele necesare pentru a prăji, a fierbe sau a frige, dar şi materie primă la discreţie, adesea mâncau la cantina care a funcţionat permanent, indiferent de regimul social – politic. Nimeni, de la măturător la director, nu îşi aducea mâncarea de acasă. În ziua în care aveau chef de o „prăjeală” singura grijă era pâinea, pe care o cumpărau de la brutăria aflată la intersecţia străzii Foişorului cu Splaiul, pe locul unde azi se vând automobile Mazda.

▪ „Gustau” şi un grătar asortat, dar cu rost. „Socializau” destul de des „La Urlătoare”, dar şi la alte cârciumi din împrejurimi ( la „Dumitru Ionescu”, la „Tarapana” (la Gheorghe), la „Papetz – Gât Strâmb” sau la „Mitică” în Foişorului, la „Spirea”, la „Lupitu” sau la „Ştefan” în Laboratorului, la „Lambe”, la „Nae Ruse” sau la „Bobocică” în Vitan). „Urlătoarea” stătea în coasta abatorului în capătul dinspre Văcăreşti al străzii Luncei/Glădiţei. Specialităţile erau alese și aduse de clienţi. Cârciumarul contribuia cu pregătirea lor, cu cel mai bun grataragiu, cu băutura (cel mai adesea, vin) şi cu… lăutarii.

▪ Mâncau slănină doar în perioada friguroasă a anului. Alegeau cu atenţie bucăţi subţiri, nu mai mult de doi centimetri, cu şoriciul fraged, bine pârlit, pe care le ţineau la sare grunjoasă (fără iod!!!) vreo trei – patru săptămâni. Le uitau apoi câteva zile în „zeamă” de usturoi. Erau păstrate peste iarnă, afară, atârnate la streaşina casei.

▪ Mâncau foarte rar tocături (salam, cârnaţi, mititei…) pregătite de alţii. Toată viaţa, bunicul i-a „înjurat” pe mezelari şi din hoţi şi escroci nu-i scotea, deşi unii îi erau buni prieteni. Ştia el ceva! Nu refuzau însă produsele din carne nemărunțită: costiţă, kaizer, muşchi ţigănesc, şuncă de Praga.

▪ Foloseau cu reţinere fumul pentru conservarea cărnii şi a produselor din carne. Iarna păstrau cârnaţii în aer liber, fără să-i afume. Cei care scăpau până în primăvară erau bine uscaţi şi se potriveau de minume cu o cinzeacă de ţuică.

▪ Aveau reţete proprii pentru prepararea cărnii şi a mâncărurilor cu carne. Pregăteau cu mare iscusinţă „miroase”, combinaţii, doar de ei ştiute, de condimente pentru diverse utilizări (fripturi, cârnaţi, mititei, ghiudem, miel, capră, porc, berbec, vacă etc.).

▪ Deşi se „bălăceau” în carne, aproape toţi creşteau şi tăiau de Crăciun un porc sau mai mulţi, după mărimea familiei.

▪ Creşteau găini, raţe şi gâşte. Îi ajutau grădinile şi heleşteiele din împrejurimi. Mâncau cu plăcere carne de pasăre la grătar sau la ceaun dar şi gătită. Raţa pe varză avea căutare!

▪ Nu refuzau peştele. Preferau saramura bulgărească, foarte picantă sau peştele la grătar. Îl acceptau şi pe cel prăjit.

▪ Mulţi dintre ei aveau oi. Le ţineau la ciobanii din jurul Bucureştiului. Anghel Anghimoft spunea adesea că oaia e bună şi vie şi moartă. Împreună cu Nicu Metz, prietenul lui, deţinea 40–50 de oi date în grija unui cioban priceput din Baloteşti. Îşi asigurau astfel, în primul rând, brânza pe care o mâncau cu mare plăcere. Vara cu roşii, restul anului cu măsline şi cu ceapă. În al doilea rând aveau o sursă sigură de carne din care bunicuʼ pregătea o cantitate importantă de pastramă pentru nevoile familiei dar şi pentru vânzare. Altfel carnea de oaie nu era apreciată decât toamna când se înăsprea mustul. În al treilea rând valorificau lâna: plăpumi, saltele, ciorapi, căciuli, veste, jersee… Familii numeroase, necesităţi mari! Femeile ştiau să toarcă şi să împletească!

▪ Vecinătatea grădinilor le oferea o varietate de legume proaspete, de cea mai bună calitate. Nu ocoleau salata verde, roşiile, vinetele, guliile, varza albă, castraveţii, ţelina, ardeii graşi, ceapa verde, mărarul, leuşteanul… în diverse combinaţii care, în stare proaspătă sau gătite, însoţeau de regulă felurile cu carne.

Lista de bucate

Fără pretenţia de a le cuprinde pe toate şi fără detalii de „fabricaţie”, încerc să schiţez o listă a celor mai mâncate feluri de mâncare aşa cum îmi vin ele în minte. Voi începe cu acela de la care lu’ tata mare i s-a tras porecla şi prin el nouă, celorlalţi membrii ai familiei.

  • Anghimaht (din germanul eingemacht, popular anghimoft) de miel sau de berbecuţ. O mâncare cu sos foarte aromat, uşor picant care conţinea şi lămâie. Bunicul, nu numai că era mare consumator de anghimoft dar îl şi pregătea cu meşteşug. Făcea totul singur. Alegea cu ochi de meseriaş carnea, neapărat cu os, după criterii numai de el ştiute şi o ţinea căteva zile pe gheaţă, într-un amestec de mirodenii. Pregătea sosul, după o reţetă proprie şi dădea totul focului de lemne într-un ceaun mare pus pe pirostrii. Avea prieteni care „se rătăceau” de câteva ori pe an între grădini, pe strada soldat Dumitru Z. Nicolae, fostă Abatorului, mai ales primăvara şi toamna, ca să le facă Anghel Anghimoft un… anghimoft. Veneau cu nevestele și aducea fiecare propriile specialităţi. Se umplea curtea. Unul singur venea cu mâinile în buzunare. Îl însoţeau însă… lăutarii.  Era Nicu Metz, pe numele lui real Nicolae Dragomirescu, negustor angrosist de carne. Locuia pe Regenerării, lângă Casa Parohială a Bisericii Foişor. Comportamentul nonconformist şi asemănarea fizică cu un pitoresc personaj bucureştean au făcut ca prietenii să-i atribuie numele aceluia – Nicu Metz. Bunica spunea că e dilimandros!
  • Limbă de vacă, cu maioneză sau cu mujdei cremă.
  • Pastramă de capră sau de oaie, pe care o preparau singuri (ca pentru ei!), la grătar.
  • Supă din coadă de vacă (mosorele), de preferinţă cu tăieţei.
  • Ciorbă din picioare de porc acrită, de preferinţă, cu zeamă de varză sau cu borş.
  • Picioare, urechi şi cozi de porc, fierte şi scoase în mujdei de usturoi (variantă de pacele).
  • Supă din rasol de vacă. Măduva din os se păstra în supă iar carnea se scotea separat şi se mânca cu hrean.
  • Tocană măcelărească.
  • Ciorbă din cap de piept, de mânzat sau de vacă, acrită cu borş.
  • Supă din cap de piept, de mânzat sau de vacă.
  • Tocană din piept de porc.
  • Momiţe, fudulii (porc sau berbec), măduvioare, creier la grătar.
  • Rotocoale de berbec la grătar.
  • Maţe de miel împletite şi prăjite în tigaie.
  • Ciorbă de burtă.
  • Tuslama (muchie şi mură de burtă cu mujdei).
  • Inimă, rinichi, splină de porc (măruntaie) la grătar.
  • Jumări de porc, tescuite, cu ceapă.
  • Untură de porc pe pâine, presărată cu ceapă tocată şi sare.
  • Ciorbă din rasoale de porc, acrită cu borş sau cu zeamă de varză.
  • Nucă de porc la cuptor.
  • Mâncare cu sos, din limbă de vacă şi măsline.
  • Muşchi de porc sau de vacă, la grătar (neapărat în sânge).
  • Tocană din nucă de porc.
  • Piept de porc cu varză călită.
  • Friptură de ied la cuptor (de Sfintele Paşti).
  • Garf şi antricot de porc la grătar.
  • Capac de porc sau de mânzat la grătar.
  • Spată, ceafă şi fleică de porc la grătar.
  • Ciolan de porc, copt la cuptor.
  • Fasole cu cârnaţi, cu ciolan sau cu costiţă.
  • Drob din măruntaie de miel făcut în prapur (de Sfintele Paşti)
  • Ghiudem (mai rar babic) întovărăşit musai cu o cinzeacă de ţuică.
  • Vrăbioare şi antricoate de vacă, la grătar (mai rar).
  • Caltaboşi în zeamă, făcuţi în bumbar (intestin gros) şi mâncaţi cu covrigi uscaţi.

Multe din „specialităţile” utilizate pentru prepararea bucatelor înşirate aici , făceau parte din categoria subproduselor de carne!

Or fi mâncat sănătos? Greu de spus. Ştiu sigur că erau gustoase, că mâncau cu poftă şi nu se gândeau deloc că ar putea să le dăuneze cumva. Toţi cei pe care eu i-am cunoscut au trecut uşor de optzeci de ani după ce toată viaţa au muncit, au „consumat” fără reținere carne, mai ales de porc şi au băut cu măsură, mai ales vin.

 Într-un interviu acordat ziarului on-line Adevărul Mihaela Bilic, medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice, şcolită la Paris în cunoaşterea modului în care nutriţia şi neurobiochimia ne afectează comportamentul faţă de alimente, face o pledoarie argumentată şi nuanţată pentru carnea de porc.

[…] „Carnea de porc merită a fi reabilitată. Se poate vedea cu ochiul liber că grăsimea de porc este bogată în acizi graşi mononesaturaţi similari cu uleiul de măsline. Gândiţi-vă cum arată slăninuţa, în ce fel este de fragedă. În momentul în care o laşi la temperatura ambiantă devine moale, exact ca uleiul de măsline, când stă pe masă e lichid, când îl pui la frigider precipită. Ca şi gust, slăninuţa este plăcută, poate fi mâncată, pe când seul de oaie, de exemplu, ori grăsimea de vită este atât de greţoasă şi de tare încât arată clar cât este de saturată. Nimeni nu poate mânca o bucată de grăsime de vită aşa cum mâncăm o fâşie de slăninuţă. Ani întregi nu am pus la îndoială calitatea cărnii de porc. Ne-am trezit acum să spunem, vai de mine, porc nu, dar de fapt nu ştim de ce. Este un fel de prejudecată. În cărţile de nutriţie, porcul e lăudat. Nu ştiu de unde au învăţat acei oameni şi ce anume, dar cine face astfel de afirmaţii trebuie întrebat: „Dar de ce?“. Şi să vină cu un argument clar, nu că aşa au auzit.”

[…] „Am auzit medici care spun că la diversificare trebuie să-i dai copilului carne de curcan şi de vită. Dar porcul de ce nu? Ce are carnea de porc? Vă spun eu, nu există niciun argument contra cărnii de porc.

Ba dimpotrivă: grăsimea de porc este mai puţin saturată şi mai sănătoasă decât cea de vită. Porcul nu este un animal rumegător, ci monogastric, fiind 94% compatibil cu omul. Cum digeră un copil carnea de porc nu o va digera pe cea de vită. Important este să alegi o bucată slabă de porc. De exemplu, muşchiul de porc este mai slab decât orice bucată de carne de vită, iar muşchiuleţul este mai slab şi decât pulpa de pui. Dacă porcul este hrănit corect şi este crescut în aer liber, carnea lui are şi omega 3.”

Tot domnia sa face pe Instagram o pledoarie pentru utilizarea unturii și alege ca exemplu un preparat drag nouă românilor: cornulețele.

„De ce nu se mai foloseşte untura în bucătărie decât arareori şi în mod excepţional? Nu ştiu să vă răspund, dar e o mare greşeală. Nu există o formă de grăsime mai stabilă la încălzire şi cu gust mai bun decât untura. Ar trebui să uităm de existenţa margarinei sau a untului când vine vorba de prăjeală sau aluat frământat.” […]

„Ce pot să vă confirm este că frăgezimea şi gustul cornuleţelor cu untură trezesc în noi un tip de nostalgie aparte, aceea a lucrurilor simple şi bune, de care nu ne săturăm niciodată.

Dacă aveţi în preajma voastră vreo bunică sau tanti care încă mai ştie să facă aluat cu untură, profitaţi! Chiar dacă nu aveau studii ştiinţifice la bază, tradiţiile şi obiceiurile din bătrâni sunt garanţia reuşitei şi sănătăţii în bucătărie.”

***

În toate băcăniile (și nu erau puține) din mahalaua copilăriei mele, fără excepție, se aflau la vedere trei produse: lădița cu marmeladă, calupul de untură și butoiul cu măsline.

***

Şi doamna doctor Bilic precizează:

[…] „Mâncarea nu trebuie să fie nici perfectă, nici ideală, nici excesiv de sănătoasă. Noi, oamenii, am fost lăsaţi de natură să împărţim produsele în două categorii: comestibile sau necomestibile. Alimentele ori sunt bune de mâncat, comestibile, deci sănătoase, ori nu sunt comestibile, nu sunt sănătoase, nu le mâncăm. Între acestea două nu există grade de comparaţie. A vrea noi să inventăm un aliment mai sănătos ca altul este de-a dreptul stupid. După cum scrie în cărţile de nutriţie, doza face otrava. Dacă ne propunem să mâncăm excesiv de sănătos şi mâncăm numai seminţe de in, bineînţeles, că ne vor face rău. Alimentaţie sănătoasă înseamnă moderaţie ca şi cantitate şi diversitate. Deci, important este să mâncăm puţin din tot.”

Aferim doamnă doctor! Aşa mâncau măcelarii! Fără excese, cam de toate, în special de ale porcului, alese și pregătite cu pricepere. Cine i-o fi povăţuit?

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (I) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Mă trag dintr-o familie numeroasă şi cunoscută de măcelari, aşezată în mahalaua Vitanului la începutul anului 1920. Bunicul, născut şi crescut în Raion (strada Cezar Bolliac nr. 9) s-a însurat degrabă şi cum numărul copiilor se mărea de la un an la altul (ajungând în final la zece), a simţit nevoia să-i scoată din spaţiul limitat al unei străzi „domneşti”, de oraş şi să le ofere mai multă „lărgime” pentru a copilări în libertate.

Ce loc putea fi mai nimerit decât mahalaua Vitanului, dincolo de calea Dudeşti, pe o stradă care atunci se croia în lunca Dâmboviţei, între grădinile din dosul Bisericii Târcă? În plus se apropia la o aruncătură de băţ de Abator, locul lui de muncă.

Aşezarea dezvoltată în jurul şoselei Vitan, adică între intersecţia cu Mihai Bravu (fosta barieră Vitanu) şi Moară (pod Dâmboviţa – fosta moară de apă Vitan), mulţi ani integrată în cătunul Vitan, parte componentă a comunei suburbane Dudeşti Cioplea, şi-a întemeiat devenirea întru bunăstare pe două actvităţi: grădinăritul şi măcelăria.

Scurtă incursiune istorică

În monografia Istoricul Sfintei Biserici „Înălţarea Domnului” numită „Târcă” din capitală, publicată în 1932 de Institutul de arte grafice „Tiparniţa”, str. Dr. Istrate nr. 10, Bucureşti, preotul Dimitrie Micşunescu (1893–1982) descrie astfel locul pe care l-a iubit şi slujit cu devotament timp de aproape şaizeci de ani, din 1 noiembrie 1923 până la trecerea sa la Domnul:

„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acopereau colina. …. În multe din văile ce înconjoară mahalaua Târcă şi care altădată erau acoperite cu apă, acum o impresie foarte plăcută face marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private. Cele dintâi verdeţuri şi legume ce ies primăvara, sunt numai din acele grădini.”

Dumnezeu a binecuvântat această margine de Bucureşti şi a dăruit-o cu grădini, vii şi livezi dar şi cu apa care să le hrănească. Restul au făcut oamenii!

„Gazeta municipală, anul VI, nr. 273 din 16 mai 1937” publica în pagina „Informaţiuni”, la rubrica „Preţurile de en gros la Halele centrale Obor” numele grădinarilor producători care aprovizionau această importantă piaţă. Borţică, Balaurea, Colibăşeanu, Tănase şi Mihalache erau din Vitan!

 

◊◊◊◊◊

Începuturile meşteşugului măcelăriei şi ale comerţului bucureştean cu carne sunt localizate în alte zone ale oraşului. Animalele erau sacrificate de către măcelari în oboarele lor aflate lângă apa Bucureştioarei, în mahalaua Scaunelor Vechi. „Scaunele”, adică buştenii pe care se tranşa şi se tăia carnea, constituiau chiar piaţa unde se comercializa acest produs alimentar.

Descriind mahalalele bucureştene, G. I. Ionnescu–Gion, în „Istoria Bucurescilor”, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, str. Berzei, nr. 59, Bucuresci, 1899, ne lasă mărturie:

„Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi este una din vechile mahalale ale oraşului. Documentele Arhivelor o pomenesc încă din anul 1609 din vremea lui Radu – Vodă Şerban, de când stăpânea pe acolo Cernica Vornicul. Acte din anii 1628, 1675, 1695 ne-o arată populată de o parte de neamuri boiereşti ca Merişanii, Lămoteştii, Isvoranii, Popeştii iar de altă parte de măcelarii Bucurescilor care, pe lângă malurile gârliţei Bucureştioara, îşi aveau scaunele lor de carne”.

I se mai spunea şi mahalaua Măcelarilor aşa cum apare într-un act din 1 iulie 1695 dat de „noi oroşanii, carii sântem… vecinii locului unchiaşului Stănilă din mahalaua Măcelarilor”.

În timp, „Scaunele” s-au mutat din zona Universităţii de azi, spre răsărit, cam pe unde se află actuala stradă Scaune, în spatele Spitalului Colțea. G. I. Ionnescu–Gion notează în lucrarea menţionată că mahalaua „a fost cumplit pârjolită la 27 februarie 1739 de un foc care a distrus vreo 40 de scaune de măcelari şi-n urma căruia poate, scaunele s-au mutat lângă Dâmboviţa. Totuşi, la 1769, măcelarii mai aveau pe aci oboare de vite”.

Organizați în breaslă, plătitori de dări, au continuat să-și practice negoțul în același loc. Dreptul lor asupra acestuia a fost întărit printr-un hrisov domnesc care stabilea și reguli pe care erau obligați să le respecte. Hrisovul este cuprins în Istoria românilorŭ, Cursŭ făcutŭ la Facultatea de litere din Bucuresci de profesorŭ V.A. Urechiă:

La lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, … Dumitru vătafulŭ breslei măcelarilorŭ din Bucurescĭ, împreună cu lude 32 Măcelarĭ, a scris jalbă Domnului Alexandru Ipsilante Vvd. cum-că până la o vreme fórte bine şi cu bună orînduială s’aŭ păzitŭ tagma acesteĭ bresle, în loculŭ lorŭ celŭ strěmoşescŭ, unde sunt scaunele de carne cele vechĭ ce este întru dînsulŭ pentru vîndzarea de carne, iar dela o vreme încóce stricâdu-li-se orânduiala lorŭ cea din vechime, mulţĭ din ómenĭ aŭ începutŭ de sineşĭ, a deschide scaune de vîndŭ carne care pe unde le este voia, dintru a cărorŭ pricină nu potŭ păzi nicĭ poruncile ce li se daŭ pentru îndestularea obşteĭ oraşului acestuia.

Dumné-lorŭ boerĭ Epitropĭ aĭ trebilorŭ obşteĭ …. aŭ însciinţatŭ Domnieĭ mele, cum-că jalba le este adevěrată şi cererea cu cale; dreptŭ aceea dat’am Domnia mea acestŭ hrisovŭ alŭ Domnieĭ mele …. şi hotărîmŭ ca să aibă a se ţiné şi a se păzi precum maĭ josŭ arétă.

Loculŭ pe care sunt scaunele de carne cele vechĭ fiindŭ alŭ lorŭ strămoşescŭ, într’adinsŭ pentru vîndzarea de carne, să fie şi de acum înainte nestrămutaţĭ dela acelŭ dzisŭ locŭ.

Dobitócele să nu le înjunge şi să le jupóie în loculŭ de mai sus dzisŭ, a se face scărbiciune şi putóre, ci să aibă a ţine pentru tăiarea dobitócelorŭ douě séu treĭ salhanale aiurea la apă curătóre, însă afară din Bucurescĭ şi de acolo să aducă carnea curată gata la scaune ca să o vîndză.

Vătăşia acestuĭ rufetŭ după vechiulŭ obiceiŭ să aibă a se păzi şi de acum înainte, adecă toţĭ ceĭ din sus numiţiĭ măcelarĭ, carĭ acum s’aŭ alesŭ a fi rufetŭ la acéstă bréslă, să fie supuşĭ vătafuluĭ lorŭ la toté celea ce-ĭ va pověţui, şi le va da poruncă pentru a obştieĭ îndestulare, şi pentru orênduiala rufetuluĭ lorŭ. …..

Brésla acésta să fie datóre a griji din vreme, să aibă dobitóce din destulŭ pentru câtă sumă de carne se cheltuesce pe anŭ, ca să fie oraşulŭ în tótă vremea fără de lipsă, şi încă să fie datóre a vinde carne bună, grasă de o potrivă, să mănânce şi bogatulŭ şi sěraculŭ, iar pentru preţulŭ cărneĭ după vremĭ, cum va fi cumpěrătórea dobitócelorŭ aşĭa cu cişniŭ se va face nartŭ şi după acela să vîndză, iar nu într’altŭ chipŭ.

Afară dintr’aceştĭ lude 33, măcelariĭ de maĭ sus numiţĭ, nimenĭ altulŭ să nu fie volnicŭ a deschide scaunŭ să vîndză carne fără scirea şi voia vătafuluĭ şi a rufetuluĭ.

Pentru ca să se păzéscă acéstă orênduială în tótă vremea nestrămutatŭ, am întăritŭ hrisovulŭ acesta, cu însěşĭ credinţa Domnieĭ mele Iω Alexandru Ipsilante Vvd. Şi cu credinţa prea iubiţilorŭ fiĭ şi Beizadele a Domnieĭ mele Constantinŭ Vvd., Dumitraşco Vvd., şi cu totŭ sfatulŭ cinstiţilorŭ şi credincioşilorŭ boerilorŭ ceĭ marĭ aĭ Divanuluĭ Domnieĭ mele: Panŭ Toma Creţulescu Vel Banŭ, Nicolae Ştirbeiŭ Vel Vorn. de Ţéra-de-sus, Badea Ştirbeiŭ Vel Vornicŭ de Ţera-de-jos, Ştefanu Mişoglu Vel Spăt., Nicolae Brâncovénu Vel Vistierŭ, Scarlatŭ Caragea Vel Postelnicŭ, Manolache Brâncovénu Vel Clucerŭ, Scarlatŭ Manu Vel Comisŭ, Nicolae Filipescu Vel Paharnicŭ, Constantinŭ Ghica Vel Stol., Ştefanŭ Cioranu Vel Slugerŭ, Constantinŭ Vel Pitarŭ, şi Ispravnicĭ, Ioanŭ Iuliano Vel Logofětŭ, George Mavrocordatŭ 2-lea Logofětŭ; şi s’au scrisŭ hrisovulŭ acesta întru alŭ doilea anŭ alŭ Domnieĭ mele aicĭ în oraşulu scaunului Domnieĭ mele Bucurescĭ, la lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, luna luĭ Augustŭ 23, de Dumitrache Logofětŭ za taină.”

Un document datat 8 septembrie 1801 menţionează că, după ce Curtea Veche nu a mai fost folosită, măcelarii au început să-şi desfăşoare activitatea în grajdurile acesteia de unde s-au extins apoi spre mijlocul oraşului, pe malurile Dâmboviţei.

Murdalâcul” şi „putoarea … nesuferită” determină cârmuirea oraşului să decidă ca locul de tăiere sau „zalhanaua” să fie mutat pe cursul râului, la Radu Vodă, în dreptul jitniței (jicniţei) din Mahalaua Popescului.

Printr-un Pitac din 1802, Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă îi cere lui Aga să-i oprească pe măcelari de a mai tăia vite în Curtea Veche sau în cuprinsul oraşului:

„Cinstite şi credincios boierule, al Domniei mele vel Aga …. pentru ferirea de molipseala aerului care aduce vătămare la sănătatea de obşte şi pentru curăţenia apei Dâmboviţei şi a matcei ei, iată poruncim Dumitale să îndareşti pe toată breasla măcelarilor ca de azi înainte negreşit să ridice şi să fie opriţi cu totul de a mai tăia în Curtea Veche sau în altă parte înăuntrul poliţiei vite ori şi ce fel, mari şi mici, ci toţi măcelarii să-şi ducă vitele să le taie la Zalhana, ce încă de anul trecut, după nizamul ce a fost dat, a fost făcută şi am gătit-o la Radu Vodă, ca acolo să şi le taie şi să le cureţe şi numai carnea vitelor curăţită şi grijită să o aducă în poliţie”.

Odată cu prosperitatea, zalhanalele, abatoare primitive, au adus cu ele „scărbiciune şi putóre”, „binefaceri” care au transformat în infern un colț de oraș aflat în plină dezvoltare economică, urbanistică, culturală, financiară, generată în bună parte de comunitatea evreilor sefarzi.

Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului au trimis la data de 6 februarie 1831 „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii şi Valahii, domnul ghenăral leitenant şi a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu” care tărăgăna punerea în aplicare a unei hotărâri mai vechi a „Divanului Săvârşitor”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile şi sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, şi a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în dooă cu sângele, baliga şi cellalt murdalăc ce să scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie.

„Alt mijloc şi nădejde nici ne-au mai rămas, nici cunoaştem într’aceasta, decăt mila excelenţii voastre, care ne rugăm printr’aceasta de al treilea jalbă, a să răvărsa acum spre izbăviră-ne, mai vărtos că acum, văzănd măcelari că prin dooă jălbi, ce am dat excelenţii voastre, nu am folosit nimic, au mai aşăzat şi altă tăere tot alăturea acolea.”

Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”.

„Regulamentul pentru starea sănătăţii, înfrumuseţarea şi paza bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor”, din 1832, a întărit această decizie şi a stabilit că:

„Trebuinţa neapărată fiind a înceta cu totul de acum înainte de a se tăia vite în oraş, să se orânduiască într’adins loc de măcelării pe apa Dâmboviţei din josul morii mănăstirii Radului Vodă, căreia mori într’aceste zile i s-au tăiat zăgazul pentru înecăciunea ce pricinuia oraşului”.

După nesfârșite pertractări și șmecherii dâmbovițene urmate de tot atâtea „jălbi”, „contraccii” și-au strămutat zalhanalele și s-au așezat spre Sud, în afara „poliţiei”, pe malurile Dâmboviței „în mahalaoa Apostolului, unde este streaja Uliţi Dobrotesi” și „pă moşiia Radului Vodă în Tabaci”.

În prima parte a veacului al XIX-lea, respectând regulile stabilite de autorități, Hagi Moscu, vestit negustor şi bancher, a înființat o zalhana dincolo de „Apostoli şi Tabaci”, pe cursul cel vechi al Dâmboviței, între Vitan și Cioplea. Așa se face că, pe lângă grădinărit, în mahalaua Vitanului s-a împământenit un nou meşteşug, cel al măcelăriei. Stabilimentul „Hagimoskului” apare pe harta Blaremberg din 1842.

Având ca sursă de informaţie „Istoria fondării oraşului Bucureşti” a lui Pappasoglu, preotul Micşunescu desrie astfel locul:

„… există o măgură mare ce se vede la Cioplea în dosul Zalhanalei ce exista pe timpuri şi unde se aduceau vitele la tăiere. Această Zalhana a fost proprietatea unui comersant şi bancher pe timpurile vechi, anume Hagi Moscu, astăzi este strada Dristorului”.

Înainte de a se numi Dristorului, porţiunea de stradă cuprinsă între Calea Dudeşti şi şoseaua Vitan s-a numit Zalhanalei. Acum este împărţită în două străzi, una în continuarea celeilalte: Râmnicu Vîlcea şi Râmnicu Sărat.

În toamna anului 1872 a fost dat în funcţiune Abatorul Comunal, construit de antreprenorul francez Alexis Godillot, la comanda primăriei, pe un teren din preajma Livezii cu Duzi, situat la marginea oraşului pe malul drept al Dâmboviţei, între aceasta şi Calea Văcăreşti, în dreptul străzii Foişorului.

Apariția abatorului a condus la restructurarea activităților specifice, de la sacrificare până la vânzare și a pus bazele unei industrii moderne a cărnii.

Astfel, pentru mai bine de o sută de ani, din Văcăreşti în Dudeşti şi din Nerva Traian în Zalhanalei/Dristorului, pe lângă Abator, se vor dezvolta şi vor dăinui cele mai mari şi mai cunoscute fabrici bucureştene de mezeluri, de pielărie, de încălţăminte, de prelucrare a grăsimilor animale şi a deşeurilor organice de origine animală.

Pe lângă meseria de grădinar sau măcelar, mahalagiii deprind şi ei noi meşteşuguri: tăbăcar, mezelar, măţar, curelar, tălpuitor, cojocar, săpunar, rihtuitor, blănar, care le vor permite să trăiască, adică să-şi construiască o casă modestă dar trainică, să-şi întreţină familia, adesea numeroasă şi să ducă un trai fără lipsuri majore. Au fondat adevărate dinastii transmiţându-şi din tată în fiu secretele meseriei. S-au stins încet după 1948 până ce au dispărut cu totul în anii ’70.

Va urma!

Întoarcere în Bucureștii studenției

scris de Vlad Slavici

Episodul 1

Mulți dintre cei plecați peste hotare visează să se întoarca într-o zi, definitiv, acasă. Fie că atunci când au acumulat suficienți bani, fie pentru că le este greu să se adapteze, fie din dor, fie de nevoie.

Numai că această revenire nu implică doar o deplasare spațială, ci, ca un veritabil exercițiu în teoria relativității, și una temporală. Viața de acasă nu mai e aceeași care a fost lăsată în urmă la plecare. După cum ilustrează superbul film Acasă la Tata (regia Andrei Cohn, scenariul Mimi Brănescu), locurile sunt încă acolo, unii dintre prieteni sunt încă acolo, uneori și familia e încă acolo. Dar, vorba unui celebre melodii Vama Veche, “au trecut ani și viața s-a schimbat”, și pentru ei, și pentru tine. O întoarcere în același loc nu înseamnă și o întoarcere la aceeași viață.

De 14 ani locuiesc în SUA, la Boston. Asta înseamnă că peste o treime din viață mi-am petrecut-o în afara țării natale (m-am născut în 1982). Am plecat din România în august 2006. Tocmai absolvisem Facultatea de Automatică și Calculatoare la sfârșitul lui iunie, iar o lună și jumătate mai târziu pășeam prima dată pe pământ american, pentru studii post-universitare. Primii doi ani după plecare au fost cei mai confuzi: deși încercam sa mă acomodez, gândul îmi zbura deseori la familia lăsată în urmă, la prietenii și la viața studențească din București, cu multele ei plăceri. Rarele vacanțe în țară erau așteptate cu entuziasm, cu multă planificare ca sa bifez cât mai multe experiențe pe care mi le aminteam din facultate. Deseori mă întrebam dacă merită să rămân în SUA, dat fiind că mă simțeam mai bine la București. Dar mi-am continuat studiile, fiindcă n-am vrut ca, mai târziu, să-mi pară rău că mi-am ratat șansa de a trăi într-un loc perceput a fi mai civilizat.

Deseori în acea perioadă făceam exerciții imaginare care constau în scenarii ale întoarcerii mele la București. Am decis să urmăresc îndeaproape evoluția capitalei la nivel social, cultural și politic, așa ca inclusesem, parțial, și aspectul temporal într-o posibilă întoarcere. Pe plan social și cultural îmi plăcea cum evolua Bucureștiul. Erau multe exemple de mici întreprinzători în capitală în domeniul restaurantelor, teraselor și cluburilor, iar numărul de opțiuni incluse în oferta culturală era în creștere. Dezvoltarea vertiginoasă a clasei de mijloc (reprezentată parțial de așa-zisa categorie a corporatiștilor) în capitală putea să susțină, în general, fără probleme aceste localuri, precum și teatrele, sălile de concerte, berăriile, ceainăriile sau cafenelele. În acest sens, Bucureștiul o ducea foarte bine comparativ cu multe orașe de provincie (cu câteva excepții în Ardeal), unde multe localuri nu reușeau să prindă rădăcini. În plan urbanistic câteva ONG-uri deja începuseră să se opună rechinilor imobiliari. Pe multe planuri Bucureștiul înflorea an de an.

Revenind la perioada studenției mele (2001-2006), voi încerca în episoadele următoare un exercițiu al întoarcerii în timp, al rememorării acelor ani din perspectiva mea de acum. O să povestesc despre:

  • serile de joi și de sâmbătă din clubul Fire, cu mixul bucureștean unic de melodii rock si pop din anii 60/70/80/90 și cu băutura ieftină (gin-tonic și bere la echivalentul în lei a vreo 50 de eurocenți).
  • plimbările hai-hui pe străzile Bucureștiului, atât prin centru (11 Iunie, Dealul Mitropoliei, Parcul Carol, Parcul Tineretului; Centrul Vechi, Cișmigiu, Magheru, Grădina Icoanei, Bd. Dacia), dar și prin alte cartiere (Sebastian-Rahova, Militari, Drumul Taberei, Regie sau Piața Sudului, Vitan-Bârzești ori ștrandul Străulești).
  • serile din cluburile de rock (Le Noir și The Jack).
  • ieșirile la terase și grădini de vară (La Mama, Becker Brau, Piranha, La Motoare, Argentin, precum și fenomenul de scurtă durată numit La Ruine).
  • concertele din Piața Revoluției, Piața Universității sau de la Sala Palatului. Dintre acestea aș aminti un concert Phoenix și Vama Veche care a avut loc între niște cămine studențești din Grozăvești, loc găsit de cele două trupe cu câteva ore înainte, după ce căzuseră planurile de organizare în altă parte
  • cumpărăturile făcute la Carrefour Orhideea, care se deschisese când eram în anul 3 de facultate.
  • shaormele și ștrudelele cumpărate de la o sumedenie de shaormerii și patiserii cu vânzare la geam din Grozăvești și Regie, dar și de pe Magheru.
  • serile și nopțile calde de vară din București, care te-ndeamnă la visare.
  • cititul revistei B-24-FUN, o radiografie săptămânală a vieții de noapte bucureștene.
  • ieșirea la o bere și un ping-pong cu colegii de facultate la localul Chez Gabi de vis-a-vis de facultate, după examen.

Acum, la 14 ani mai târziu, încă mi-e dor de București, de familie și de prietenii de acolo. Încă îmi doresc să pot veni în concediu la București mai des. Încă vreau să mă întâlnesc cu prietenii seara la o terasă sau o grădină de vară. Dar știu și că timpul a trecut, și că o întoarcere definitivă la București ar avea cu totul alți parametri decât viața din studenție. Acea viață, orice ar fi, nu se mai întoarce. Se mai pot atinge crâmpeie din ea, dar numai din când în când.

Orașul lui Bucur s-a schimbat. Totuși, aceasta schimbare nu este una rece, una care îmi înstrăinează urbea. Am urmărit, deși de departe, totuși îndeaproape, schimbările bune și rele prin care a trecut Bucureștiul. Am citit despre istoria lui de pe site-uri ale iubitorilor orașului, inclusiv Simply Bucharest. Simt, oarecum, că am evoluat împreună. Am călătorit prin spațiu-timp și eu, și el, împreună, deși de la distanță. Deci nu e chiar ca în paradoxul gemenilor. Încă mai există speranță.

Până la episodul 2, vă las trei poze făcute în iunie 2006, cu două luni înainte să plec în SUA:

o vedere către campusul Universității Politehnica București, cu rectoratul în plan îndepărtat:

unul dintre corpurile Facultății de Automatică și Calculatoare:

Universitatea București văzută dinspre Teatrul Național:

Va urma!

Confesiunile unui fost Agent – Partea II – Poveste cu imobiliara Cosânzeana

scris de Mini-Economicus

A fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povestit, o mare „frasuiala” imobiliara imediat dupa 1990, in anii in care apartamentele se dadeau peste cap si deveneau mai scumpe de la vanzator la vanzator pe aceiasi scara de bloc, mai ales cand isi bagau coada celebrii  „ajentii imo.”..

Pe langa sprinturile de sanatate, fugarit de un octogenar cu o sabie de patrimoniu am sa va povestesc doua „dume tari” ce ar face de rusine orice om, ce se pretinde creativ/ingenios…

Se face astfel ca, intr-un bloc amarat din Baicului confort unsprezece spre duzina, am pus mana de la mana si am luat pe datorie (vorba studentilor) o garsoniera, in fapt o camera sinistra cu baia pe sala si bucataria in debara, asa cum era moda atunci!

Renovaram noi ce renovaram la ea cat sa ia ochii „peizanilor” care tineau mortis sa isi mute copchii la capitala, dar realizaram tarziu si dureros ca cosmelia (cacofonie intentionata) n-are gaze din simplul motiv ca nici n-avea cum dreak’ sa aiba, cand blocul nu era racordat, iar conducta  principala trecea prin… Drumul Taberei!?

Dupa un brain-storming serios „legis-artis” apare Evrika dar nu in cada precum la Arhimede ci in debara/bucatarie, unde o butelie bine zidita si cu o teava de gaze la o plita, dezvaluia fara tagada ca respectiva garsoniera era racordata la gaze…!

Bineinteles ca, musteriul musca momeala o cumpara si peste circa o luna cheama Romgazul cu o falca in cer si una in pamant, cum ca de ce i-s-au taiat gazele, ca el a platit factura!?

Acu’ sa ma ierte Cel de Sus, nu stiu unde si ce factura a platit omul, da pot sa jur ca butelia zidita se terminase, iar Romgazul era cat p’aci sa cheme balamucul ca doar blocul n-a mirosit gaze in viata lui!!

Asta fuse si se duse buhul de stiau si copiii agentilor, cred ca se si preda la academia de studii economice…

Daca tot am vazut zilele trecute un frumos articol despre strada Drobeta, hai sa va mai zic una mai tare, ce pare desprinsa din filme… dar nu este!

Trebuia sa vindem o garsoniera fix in acel bloc dar la etajul 4; liftul nu mergea pe motiv de neplata a facturilor de reparatii, cum naiba sa urci clientul patru etaje pe o scara ingusta si spiralata, fugeau toti, in ciuda pozitiei casei si a pretului!

Dupa alta „busculare” a creierelor la o bere, decid ajentii ca ar fi bine sa adune toti vizitatorii (sa faca cat mai multe vizionari in aceiasi zi) – vorbim astfel cu un amic ce lucra la Ascensorul sa dea drumul la lift pe sestache, taman in ziua aia!! Pentru suma corecta se face treaba, noroc chior, se si vinde garsoniera dupa care incepe circul cu Ascensorul…

Departe de interesul nostru, ne-am cinstit bine si uite asa s-a mai dus buhul, la inca o pozna pe post de studiu de caz…

Aviz amatorilor…

din zbor

scris de Florin

Pe lângă faptul că primăria, prin noile Otokar, ne-a readus în fața ochilor uitatele autobuze articulate, ea ne-a mai rezervat o surpriză: autobuz de trei uși cu doar două.

Explicați afirmației o vedeți în poza de mai jos făcută nu cu mult timp în urmă. Respectiva mașină am văzut-o pe linia autobuzului 112 ce face legătura între complexul Colosseum Chitila și CFR Constanța în apropierea Pasajului Pipera. Linia destul de lungă datorită traseului sinuos are în general un public destul de numeros fiind pe unele porțiuni singurul mijloc de transport pe care te poți baza.

Motivul achiziționării ei ar fi că probabil s-a mers pe ideea folosirii pe trasee mărginașe sau doar în zile de weekend.

De altfel am remarcat că „ciudățenia” a fost pe traseu doar în astfel de zile.

Oricum, este o apariție insolită.

din zbor

scris de Florin

Reamenajarea Bulevardului Bucureștii Noi este aproape încheiată: s-a asfaltat și în curând se vor umple cu pământ și scuarurile de pe mijloc. Trecerile de pietoni au rămas cam aceleași, la Teatrul Masca și la Parcul Bazilescu, cu precizarea că la parc ele au fost mutate la intersecția Bucureștii Noi cu Str. Subcetate, chiar în imediata apropiere a stației de metrou „Bazilescu”. La această intersecție ca și la cea cu Gloriei-Jiului au fost create benzi ce separă fluxul principal de mașini de cele ce fac la stânga.

ATENȚIE MARE la pietonii (unii destul de bătrâni) care încă mai trec prin scuarul gol în special la Parcul Bazilescu.

din zbor

scris de Florin

A început reamenajarea pe Bulevardul Bucureștii Noi! Se scot plăcile de beton și șinele fostei linii de tramvai 20. S-a îndepărtat îmbrăcămintea asfaltică existând pericolul spargerii parbrizelor. Mare atenție le utilaje, muncitori și mai ales pietoni care sunt obligați să fie mai atenți unde pun piciorul decât la mașinile care circulă pe bulevard.

Din fugă: Casa Bazaltin sub asediu… muncitoresc!

scris de Ando

Destul de curând, văzusem din nou Casa Bazaltin îmbracată în schele, dar experienţele anterioare m-au învăţat să fiu circumspect.

Totuşi, zilele trecute, pe schele, şi nu numai, un grup de lucrători robotea de zor la faţada clădirii şi la porţiuni din acoperiş, aşa că nu este exclus ca această interesantă şi valoroasă clădire să reintre în patrimoniul urban al oraşului.

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (11)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

După ce un număr de ani a practicat medicina, odată ajuns în alt sistem, acolo unde lucrurile se fac serios, unde oamenii pun preț pe calitate și unde totul se desfășoară după niște reguli foarte clare și stricte de care el, venit din țara lui „merge și așa”, nu avea habar, se simțea inutil, nu înțelegea ce i se cere și avea impresia că este un biet neprofesionist.  Capacitatea lui de adaptare, de improvizație l-a scos de cele mai multe ori din încurcătură Confruntat zi de zi cu regulile nu avea decât două posibilități: să se supună și să le respecte sau să se întoarcă de unde a venit.

Multe din cele pe care, ca medic, le făcea în Germania nu le făcuse acasă. De exemplu recoltarea sângelui. În România, operațiunea era considerată de competența asistentei. Ca urmare studenții la medicină o executau, dacă o executau, de câteva ori. Apoi, deveniți medici, nici grijă nu aveau. Se ocupa asistenta. Studenții de anul 3 din clinica germană în care lucra și studia ca rezident anul 4 recoltau sânge și aplicau  tratamente intravenoase mai bine ca el.  A recuperat repede dar constatarea a deschis o rană adâncă.

Într-o zi i-au atras atenția câțiva tineri mediciniști care adunați în jurul unei mese meștereau ceva. Erau foarte absorbiți de activitatea lor. Curios, s-a apropiat să vadă ce făceau. Pe picioare de porc executau incizii și  apoi le suturau exersând diverse tipuri de cusături și noduri chirurgicale. El învățase această tehnică în primii ani de rezidențiat, direct pe pacienții operați.

Avea acces nestingherit la toate aparatele din dotarea clinicii. Unele existau și acasă, la București, dar acolo stăteau sub cheie și cheia stătea la profesor. Dacă Brahmanul lipsea, medicii se descurcau cum puteau sau riscau să piardă bolnavul. I s-a întâmplat într-o gardă. Fără ajutorul unor colegi de la alt spital, povestea se termina rău.

Chelnerița a venit cu mâncarea. Comandaseră țipar în stil tailandez. Mâncarea era întotdeauna foarte bună, poate cea mai bună mâncare asiatică din oraș dar restaurantul întruchipa kitsch-ul desăvârșit. Pereții acoperiți cu bambus din plastic erau ornamentați cu tablouri reprezentând tigrii fosforescenți, la intrare trona fotografia familiei regale tailandeze iar boxele răspândeau muzică chinezească amintind de filmele cu Mao.

– Îmi urăsc viața!

– De ce spui așa?

– Pentru că îmi doresc să fiu acasă. Adică, nu că îmi doresc să fiu acasă…

– Îți dorești să se poată acasă.

– Exact, dacă aș putea învăța acasă ce învăț aici…

– Din păcate nu se poate și știi foarte bine asta. Cred că ne-ar prinde bine să mergem din când în când înapoi și să stăm câteva luni.

– Uneori simt că am nevoie de asta dar știu că voi începe să am constrângeri financiare.

– Ba mai mult, vei începe să ai constrângeri profesionale, vei realiza că nu ești lăsată să faci nimic. Pe cine interesează dacă înveți ceva sau nu, dacă îți faci treaba sau nu? Irosești tot ce-ai acumulat aici.

– Așa e! Uneori însă și oamenii ăștia de aici mă scot din minți. Nu știu altceva decât muncă, despre altceva nu discută, altceva nu există. Totul se învârte în jurul postului, a faptului că totul trebuie făcut serios, la timp și dacă de poate în cantitate cât mai mare. Îmi lipsește relaxarea meridională.  Îmi lipsesc oamenii care știu să mai și trăiască, să bea un pahar de vin la prânz, să închidă magazinul mai devreme pentru că au chef să facă sex sau pentru că pur și simplu nu mai au chef de muncă în ziua aia. În Germania așa ceva nu e de conceput. Plus că îmi doresc pur și simplu să merg pe stradă și să înțeleg tot ce se vorbește în jur, să mă ancorez în viața societății, să recunosc show-urile de televiziune și vedetele.

– Ne-au nenorocit ticăloșii ăștia! Am acumulat atâta ură încât cred că aș fi în stare să îi las să moară, să mă uit la ei cum își dau duhul fără să mișc un deget. Vorba unei bătrâne pe care am auzit-o când am fost ultima oară în țară cum îi blestema: Să dea Dumnezeu să fiți pe lumea ailaltă singuri cum am rămas noi pe asta, că ne-ați gonit copiii din țară!

– Chiar așa este, cel puțin pentru medicină! Dacă te apuci de facultate e musai să te obișnuiești cu ideea că vei pleca din țară. Presupunând că ai reușit să înveți ceva, acasă nu poți practica medicina. Dacă o faci mori de foame sau trebuie să te umilești așteptând „recunoștința” pacienților.

– Sau și mai rău, să cazi atât de jos încât să ceri bani de la pacienți pentru a-i trata.

– Groaznic! Nici nu vreau să mă gândesc!

Sfîrșitul primei serii. Va continua!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5 • episodul 6 • episodul 7 • episodul 8 • episodul 9 • episodul 10