Poftim tărășenie! Numa Ieșii nu-i văzusem – pîn’ de curînd, de Sîntămărie.

Tot norodul se dusese la munte și la mare – iar noi la Iași. Cum să nu vezi capitala Moldovei, orașul care – poate – era cît pe ce să fie, odinioară, capitala Țării noastre? Căci n-am uitat că, la vremea unirii Principatelor, au fost oameni care s-au gîndit că Iașiul era aproape la fel de nimerit să le fie capitală, ca Bucureștiul. Dar – deh – Iașiul a dat Domnul, iar Bucureștiul a pus la bătaie masa și dansul; cu toate că și azi tot aici – la Iași – se dansează Hora Unirii…

Frumos oraș, Iașiul. Bine-mi pare c-am fost să-l văd, chiar și-așa, la repezeală. Căci Iașiul e-un oraș mare; nu-i ca altele, cu centru-nghesuit în mijloc pe care ți-i de-ajuns ca să-l vezi într-o zi…

Frumos oraș, Iașiul, zic – ca o poveste. Destul ți-e să-i privești așezarea, de deasupra hărții; te-ncîntă toponimia, zici că-i o poveste și-o povestire tot: Copou, Sărărie, Podu roș, Ciric, Socola, Bucium, Păcurari, Galata, Golia – și cîte nu-s, altele!

N-am avut cum vedea tot orașul, dar cît am văzut, am văzut temeinic – și cu-ncîntare.

Am găsit Iașiul la capătul unui drum lung și destul de obositor; lumea circula-n toate părțile-n ziua de sărbătoare. Bucureșteanul n-are ce face, trebuie să ia drumul Buzăului pentru a ajunge aici. Ce rușine e să nu avem o șosea bună, o autostradă, care să ne-apropie cu Moldova – acum, la mai bine de un veac și jumătate de la facerea Unirii! Am ajuns, zic, în Iași, cam greu. Lăsînd în spate Focșaniul, ori te duci în dreapta, luînd drumul Bîrladului – și mai departe al Vasluiului -, ori o ții drept, ajungînd la Iași prin Bacău și – mai apoi – Roman.

Eu… eu am luat-o cam pe la mijloc; făcînd dreapta, spre Bîrlad, de-abia după Adjud; ceea ce nu-i tocmai cea mai potrivită rută…

Dealurile Moldovei sînt minunate, dar drumul e tare, tare prost –  o fi el liber, dar nu-i plăcut mașinii. La-ntoarcere am venit pe unde trebuie – adică pe Bîrlad-Tecuci-Tișița; altă mîncare de pește…

Am intrat în Iași dînd tîrcoale dealurilor ce-l păzesc; Iașiul – aidoma Romei – e-un oraș al celor șapte coline. Am coborît, și-am tot coborît dealul Buciumului și – de-odată – am pătruns în oraș.

Unde-s plopii fără soț? Unde-i Bahluiul? Unde-i Copoul? Unde-i Palatul? Unde-i bojdeuca? Unde-s Trei-Ierarhii? Unde-i, unde-i teiul poetului? Pe toate-ai căuta să le vezi.

Punînd mașina la odihnă, schimbînd hainele de peste drum, trăgînd oleacă sufletul, iacătă turistul de Iași gata să găsească tot ce căuta. Dar că – fir-ar să fie – turistul era bucureștean, așa că prima dată… trecu mallul; așa se nimeri: să fie nevoie, ca s-ajung la Palat, să-mi fac drum prin mallul cel mai frumos pe care l-am văzut în țara noastră: anume Palas.

Felul în care mallul Palas a crescut în spatele Palatului e o lecție pentru orice oraș viu, care vrea să-și păstreze și istoria, dar să fie și legat de viața de azi. Nu-i hangarul de mall pe care-l știm noi în Afi ori la Băneasa; e un spațiu desfășurat, terasat, generos și elegant, care nu apasă vechiul Palat, ci-l sprijină peste timp. Bună treabă s-a făcut aici.

Apropiindu-te de Palat, îți dai seama că-i ca un copac uscat: e-n reparații și renovare de ani buni; și încă ani buni o să mai fie. Pe dinafară, arată fain – dar e doar un șantier, văzut de-aproape. Dar o să fie gata, cîndva – sigur.

Peste drum de Palat, intri în zona pietonală recent făcută de primărie – aceea, știți, care-a-nsemnat tăierea teilor și-nlocuirea lor cu niște copăcei inepți. Păcat, păcat de moartea copacilor. Nimeni n-o să-i ierte vreodată asta, primarului Nichita – oricîte alte lucruri bune i-ar fi lui ieșind!

Doar că uiți de tei, uiți de necaz – pentru că-ți iese-n față Biserica Trei Ierahi.

Puține biserici sînt așa de frumoase ca asta. De-o vezi din stradă, e doar o altă biserică drăguță; cînd te-apropii de ea, vezi încrengătura de motive, de flori, de dungi – toate perfecte, toate cu rost, toate fără vreo crăpătură. I-am dat roată, și i-am dat roată iar – Doamne, frumoasă mai e.

După ea, nu te mai dă pe spate biserica cealaltă, cea cu Sfînta Parascheva. Și nici Golia, cu tot turnul ei care-o să rămînă-n picioare cît veacul.

Desigur, iei din nou la picior centrul Iașiului. Teatrul, Piața Unirii, Hotelul Traian, strada Lăpușneanu… Admiri traficul – da, Iașiu-i casa moldoveanului molcom, nu a celui aprig…

Încă ai ce vedea. Nu statui – că-i plin, Iașiul, de Cuzi și Eminești – ci clădiri mari și bulevarde largi și umbrite, perspective încîntătoare, deschideri generoase. Ia drumul Copoului, lasă Universitatea de-o parte (frumoasă-i!) și parcă începe să ți se clatine convingerea că Bucureștiul e cel mai cu moț oraș al nostru.

Ba chiar e nevoie doar de-o vizită la Grădina Botanică ca să te lămurești că Iașiul ține destui ași în mînecă. Păi, ce-avem noi în Cotroceni e doar un scuar, nenică! Are, Iașiul, o mîndrețe de grădină în care te poți pierde o zi-ntreagă!

Păcat că n-aveam ziua aia doar pentru asta…

Străzi umbrite, întortocheate, care se lasă-nspre fel de fel de văi misterioase – n-ai timp nici de ele, toate. Doar e liniște, e-nceput timid de toamnă; parcă te-ai pune pe-o bancă și-ai scrie o poezie și tu.

Iei și urma prietenului poetului, și te duci să-i cauți bojdeuca; încă loc unde copiii cască gura a fermecare. Pînă și cățaua din curte – Vulpița – are-un așa aer sfătos, de-ți vine să-i ceri – ei – lămuriri despre viața lui Creangă. Caprele-alea-mpăiate din poză sînt într-un parc, altundeva; doar de nu le vede David Lynch, că face-un film pe seama lor de nu mai dormi o lună-ntreagă.

Istoria mustește-n Iași. Pe strada Lăpușneanu găsești casa lui Cuza; și trebuie s-o vizitezi. E lună, înăuntru. Totul e muzeu, dar nu știu cum să zic; un muzeu dintr-ăla mai viu, nu mausoleu – ca la Peleș. Am ieșit și pe balcon, gîndindu-mă cum s-o fi simțit Domnul nostru la vremea cînd puhoaiele de oameni se strînseseră să-l vadă.

Iașiul e și simpatic, seara. Peste vară orașul – centru universitar – e cuminte. Dar nu-i cu supărare, asta; ai ce face. Ai și ce mînca, ai și unde te-opri; am găsit și bunătăți la preț pe jumătate ca-n București și timpul s-a scurs tare, tare frumos.

Ar merita Iașiul mai mult turism – ar fi cazul să facă mai mult pentru a aduce aici omul curios. Lipsesc hărți, lipsesc pînă și indicatoarele stradale; trebuie să-și găsească aerul de oraș mîndru, deschis, care are cu ce să se laude. Mie mi-a plăcut; și-am văzut că nu numai mie; și-ar fi frumos dacă tot mai multă lume ar cunoaște mai bine locul ăsta.

Nu știu ce-aș mai putea să vă zic. Iașiul nu-i distrus de actuala administrație, ci de vremurile cînd clădiri disciplinate de beton se îndeseau în centrul său vechi – clădiri comuniste, urîte, apăsătoare. Se lucrează mult în oraș – și mai e încă mult de lucru. Dar ce-i făcut, e făcut mai trainic ca la noi, aici. Uite ce lucru grozav a putut face-aici gospodarul, același Nichita care-a tăiat teii:

Uite-un trotuar care se duce atît de lin spre partea carosabilă. Fără bordură, fără diferențe de nivel de-o șchioapă; doar o rigolă discretă și-un șir de stîlpișori. La fel se poate face și pe mijlocul șoselei – uite cît de frumoasă-i viața cînd nu ești nevoit să mergi prin canioane de beton! Tramvaiele merg lin, dar tare, tare repede; șinele, mai înguste ca ale noastre, îs puse elegant în asfalt. Tramvaiele-s cam toate droaște, la fel ca și autobuzele. Transportul ieșean e mereu în faliment, dar văd că… mișcă.

De-am lua de la alţii exemplele bune, am duce-o mai bine și noi.

Şi-am duce-o sigur mai bine dacă n-am fi uitat Hora Unirii.