despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Cîțiva pași pe strada asta… și o mînă de noutăți și de povești.
Întîi, iată noua clădire de pe colțul cu Cîntarețul Macarie: reconstruită oarecum după cea veche, dar și cu un hambar deasupra. Cu un pic de grijă în plus, ar fi fost mai acceptabil.
 
După ea – tot pe străduța cu cîntărețul – una din cele mai interesante cutii poștale bucureștene a dispărut. Ce inepție!
 
Nu departe, acest building contemporan ascunde o istorie legată de automobilism.
 
Fostul garaj „Gironi”, cunoscut după vînzarea lui ca „Saral” – specializat în vînzarea mărcilor americane -, a fost apoi folosit de Ministerul Industriei Construcției de Mașini. După Revoluție devine service și reprezentanță auto și e demolat după mijlocul anilor 2000. Fascinanta imagine interbelică este colorizată de Stelian Popa.
  
Știți ce e în spatele lui? Mai precis… ce era! Fosta fabrică de medicamente „Galenica” care tocmai s-a demolat.
 
Din tramvai – fabrica dînd spre Iancu de Hunedoara – poza distrugerii a ieșit prost; mai bine așa.
Avem și două vești bune însă: încep niște renovări la numerele 28 și 43.
 
Revenim la actualitatea bucureșteană cu o veste tristă.
 
S-au demolat clădirile fostei fabrici „Nalbandian” de la intersecția Giurgiului cu Luică.
„Şi iată că în zona Pipera se înfiripează o nouă platformă, a industriei electronice. Deocamdată, doar cîteva clădiri, înălţate după croiala modernă a arhitecturii secolului, tronează peste cîmpul întins, răscolit de screpere şi excavatoare. Sunt ale Fabricii de elemente pentru automatizare (F.E.A.). In rest — gropi uriaşe din care se vor înălţa viitoare construcţii. Următorii ani vor şterge peisajul de azi, de şantier în plină construcţie. Se edifică o fabrică de aparate electronice de măsurat şi industriale (F.E.M.I.), o secţie de montaj aparate de radio şi televizoare, un grup şcolar pentru pregătirea viitoarelor cadre din domeniul eletronicii şi alte componente ale platformei.”
Etichetele-s un lucru prost, dăunător. Ne dau confort, sigur – dar, lăsîndu-le lipite pe sertărașele din mintea noastră, firește că nu mai putem ține pasul cu schimbările.
Uite, Pipera: acel iad corporatist, unde de două ori pe zi se scurg șuvoaie omenești – așa ne-am obișnuit să vedem cartierul altoit pe fosta platformă industrială apărută-ncepînd cu sfîrșitul anilor ’60.
Doar că nu mai e chiar așa, întrucît cartierul ăsta s-a reașezat de cîțiva ani încoace, devenind din ce în ce mai rezidențial – și blocuri de locuințe continuă să se ridice; partea dinspre lacuri e în plină transformare.
Clădirile de birouri și cele de locuit coexistă; urbanistic, ne aflăm într-un mleci periculos, nedefinit, al nimănui.
Nepăsarea cu care Pipera e tratată de București e vădită. Tramvaiul 5 n-a mers ani de zile și linia lui e încă nefuncțională, deși e reparată; tramvaiul 16 a fost oprit din cauza șinelor cumplite.
… un pic de istorie? de ce nu: aici și aici.
   
… aici a fost – pe vremea cînd industria duduia pe strada Sebastian – cantina uriașei întreprinderi „Vulcan”. Pe locurile halelor au fost construite centrele comerciale de azi „Kaufland” și „Vulcan Value” și, apoi, cîteva blocuri de locuințe. Ne-a mai rămas doar clădirea de birouri, în stare de părăsire.
În fosta cantină – care se demolează zilele astea, umplînd tot cartierul cu un praf cumplit – a funcționat mult timp o mare firmă care de vînzări, suport, call-center.
Floreasca: cartier cuminte, verde, liniștit, ocolit parcă de cei aflați pe fugă.
Revenim la ciudata și frumoasa „rupere” a străzii Rahmaninov; privind în zare, la groapa rămasă după demolările unor rămășițe semi-industriale, vedem un șantier nou.
   
… dar și urma unei porți de acces, care și acum e o reușită.
pregătit cu C. D. Mocanu
După ce am aflat despre vremelnica existență a fabricii de biciclete bucureștene, am rămas cu întrebări; și la una era cel mai greu de răspuns.
Anume… unde – unde era fabrica asta?
Greu de crezut că nicăieri, în presa vremii, nu apare o amărîtă de adresă! Nici măcar în cartea de telefon din 1954 nu scrie vreuna… Ce să mai zici de anunțurile de angajare? Nici în ele n-am avut mai mult noroc:
Bun – ne-am zis; poate, dacă om urmări cumva numerele de telefon, le-om putea corela cumva cu vreuna din unitățile industriale ce funcționaseră înainte. N-am reușit decît să „restrîngem” căutarea pe undeva prin aria sectorului 2 de azi, ipoteză care ni s-a confirmat dintr-un articol dedicat fabricilor din raionul 23 August, printre care era pomenită și fabrica noastră.
Sigur, presa de atunci era mai ocupată de dimensiunea agitatorică decît de cea informativă; dar alt motiv al lipsei „detaliului” adresei e și că inițiativa înființării fabricii de biciclete din 1954 era, un pic, o încropeală… o încercare, să-i zicem… un folositor prilej de a acumula experiență înainte de a pune bazele veritabilei industrii de biciclete, în același an, la Tohan. Și nu doar în București se petrecea „nașterea” bicicletei autohtone, dar și la Sibiu, cu un an înainte.
De ce nu? Asemănător s-a procedat și în alte industrii; să ne aducem aminte că, înainte de construirea fabricii de autobuze „Tudor Vladimirescu”, primele vehicule se fabricaseră la „Vulcan”.
Așadar, fabrica noastră de biciclete – care a produs puțin, doar doi-trei ani – a fost un pas; și a funcționat, de bună seamă, într-o mai veche unitate industrială bucureșteană cu profil metalurgic.
Am văzut deja că pe lîngă biciclete se realizau aici fel de fel de unelte agricole, pompe portabile și carosabile, volane de tractor, rame pentru mașini de gătit, paturi metalice pentru copii, roți de căruțe, cărucioare pentru transportul buteliilor de aragaz, tigăi, ustensile casnice…
Pregătirile de iarnă din septembrie 1954 ne ofereau un tablou grăitor despre măsurile de amenajare a secțiilor: „verificarea şi înlocuirea geamurilor sparte, revizuirea şi completarea instalaţiei electrice din secţii, sistemul de încălzire centrală la sectorul 2 producţie să fie terminat, se vor confecţiona din mijloace proprii radiatoare pentru toate atelierele. In ceea ce priveşte sistemul de încălzire în sectorul 1, aci se va executa instalaţia de încălzire centrală pentru hala de subansamble şi pentru atelierul montaj biciclete. Tot central se va da căldură statiei de nichelaj-cromaj. In celelalte ateliere vor fi montate sobe speciale care vor funcţiona cu injectoare de ţiţei. De asemenea, tot pînă la 30 octombrie toate sobele cu combustiune lemnoasă vor fi revizuite şi montate în locurile respective. Paralel cu aceasta, serviciul aprovizionării se va îngriji îndeaproape pentru a asigura întreprinderea cu combustibil lichid, lignit şi lemne. Să se amenajeze subsolul halei de subansamble unde se vor face magazii de materiale. De asemenea, pina la 1 noiembrie vor fi amenajate pentru iarnă marchize în diferite ateliere”
Cît despre producție în sine, deși nu pare foarte mare – n-avea cum! – este lăudabilă. Dar din articolul omagial din august 1954 deslușium numai creșteri; numai procente bune; dar… nimic clar:
În contrapartidă, inerentele lipsuri și „dificultăți” urmau să-și țină cursul firesc; dacă cineva își închipuia altfel, zău că se înșela!
   
Cît despre fabrică, cam de prin 1956 producția de biciclete cade în desuetudine, iar din 1957 nu mai auzim nimica despre ele. Numele întreprinderii devine „Victoria”, la fel ca și al modelului de biciclete (care, de altfel, se producea și la Tohan…)
Dar dacă vă-nchipuiți că lăsăm lucrurile așa… nu! Ne-am pus la treabă, și-am început serios să căutăm odată ce am găsit numele acesta, „Victoria”. Cu puțin noroc, iată și un anunț de angajare din 1957, care ne dă – în sfîrșit! – o adresă:
Strada Sergent Chiriac – mai precis, Chiriac Ion – nu se mai află azi în nomeclatorul nostru stradal.
… dar ce-are a face; știm unde a fost… și ce a fost pe-acolo: Uzinele Metalurgice Ilbra de pe Sergent Chiriță Ion 14 ale lui Leon Iliescu. Puțin documentate, apar tîrziu, după cel de-al doilea Război.
Prin februarie 1945 Leon Iliescu devine administrator la Întreprinderile „Boureanu” aflate pe Heliade Rădulescu; în august „Boureanu” devin „Ilbra”. Nici „Boureanu” nu erau vechi; apăruseră cam prin 1942 cu obiectul de activitate „industria și comerțul de lucrări de strungărie în orice metal, mecanică de precizie, armament, munițiuni”.
„Boureanu” avea adresa pe Heliade Rădulescu 42; „Ilbra”, pe Sergent Chiriță 14… ar putea fi, foarte bine, cam chiar același loc – întrucît strada Heliade Rădulescu s-a numit Heliade-Moși iar Sergent Chiriță… Heliade.
… mai notăm – dacă ne-o ajuta la ceva – că-n iulie 1945 „Ilbra” căuta să cumpere un teren industrial de 2-3000 de metri pătrați.
Pentru a-nțelege contextul, ne-ntoarcem mult în timp, prin zona industrială adiacentă Gării Obor; bogată zonă, din care azi n-a mai rămas nimica. A funcționat aici – de la 1882! – fabrica metalurgică „Cireak & Fii” care devine celebră, după primul Război, ca „Dumitru Voina”. După Naționalizare se va numi „Vasile Roaită” iar în anii următori – prin comasări succesive care includ și fabrica noastră de biciclete aflată în vecinătate – va ajunge uriașa „Aversa”:
„După naţionalizare – pentru extinderea şi dezvoltarea uzinelor – Centrala Industrială a Metalurgiei Prelucrătoare (forul tutelar de la acea dată) a aprobat achiziţionarea prin cumpărare a unor terenuri şi clădiri proprietate particulară, aflate în vecinătatea fabricii care au fost înglobate întreprinderii şi cărora li s-au adus modificările corespunzătoare utilizării unei întreprinderi de stat. Tot în 1948, la data de 5 noiembrie, Comisia Interimară a Municipiului Bucureşti, a decis închiderea străzii Donca Simo şi înglobarea ei în proprietatea „Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită”. În 1949 Uzinei Metalurgice Vasile Roaită i se comasează „Întreprinderea Metalurgică Construcţia Agricolă” (fost Tricorache), iar pentru o folosire mai raţională a spaţiului Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită şi al fostei fabrici „Andrei Prot”, s-a hotărît trecerea în folosinţa Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită a unui teren şi construcţiilor aflate pe el in suprafaţă de 8858 mp (aflate în proprietatea fabricii „Andrei Prot”). La 16 iunie 1958 au fost expropiate şi trecute în folosinţa Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită şi terenurile cu construcţiile aferente cu o suprafaţă de 7513 mp, proprietatea lui Gh. Bîrsan şi Heliade Mircea Rădulescu. La 15 septembrie 1958, Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită li se comasează, cu data de 1 octombrie 1958, Uzina Metalurgică Victoria, ce fabrica: aparate de stropit portabile şi carosabile, maşini de împrăştiat îngrăşăminte, semănători universale, semănători de porumb, lăzi trifoliere şi maşini de recoltat mazăre.”
Deci făbricuța noastră de biciclete – „Victoria” – ca entitate industrială distinctă, dispare în 1958.
Acum, putem crede că acea „Ilbra” de pe Sergent Chiriță Ion 14 ar fi fabrica de biciclete. Dar, atîta vreme cît nu putem fi cu adevărat siguri… ne mulțumim să vă prezentăm datele pe care le-am cules pînă acum. Știți, uneori vînătoarea-i la fel de interesantă ca… vînatul.
din presa vremii (127)
scris de Ando
Până de curând, dacă mă întreba cineva ce pot să spun despre o bicicletă de fabricaţie românească, automat, primul răspuns era ceva de genul Tohan – Zărneşti – Carpaţi – Pegas… şi cam atât. Fugitiv, răsfoind presa vremii cu alte ocazii, am întâlnit în reclamele de la Loto şi numele bicicletei „Ideal” oferită drept premiu, dar apoi am aflat că era vorba de o bicicletă doar asamblată la Mediaş. Aşa că am fost surprins când, destul de recent, AGERPRES a scos din arhiva sa aceste fotografii cu aspecte de la „Fabrica de biciclete din Capitală”, datate 29 martie 1954.
  
Nefiind însoţite de alte detalii, curiozitatea m-a împins spre arhiva Arcanum şi, astfel, am putut creiona un mic parcurs al acestei fabrici. Ianuarie 1954: conducerea ministerului de resort anunţa înfiinţarea „uzinei” care va produce în serie biciclete, fără a preciza însă localitatea unde va activa respectiva unitate.
O paranteză: cei mai în vârstă, ştim bine că în deceniile ce vor urma după 1954, aşa zisele „produse de larg consum” adresate direct populaţiei au fost codaşele industriei „mari”, care – pe cât putea – le pasa industriei locale sau cooperaţiei. De exemplu, nici în cazul nostru nu m-am dumirit dacă fabrica în discuţie avea alocat un sediu propriu sau activa grefată pe structura altei întreprinderi bucureştene cu profil confecţii metalice, de unde (bănuiesc) provenea şi nucleul iniţial de lucru (ingineri, maiştri, muncitori). Spun asta pentru că am găsit şi relatări despre implicarea fabricii în sprijinul muncitorilor agricoli, prin confecţionarea de pompe și vermorele, dar despre dezvoltarea producției de asemnea bunuri de larg consum, precum paturi metalice pentru copii, roți de căruțe, cărucioare pentru transportul buteliilor de aragaz, tigăi… și cîte și mai cîte:
    
Revin. Apariţia unei fabrici de biciclete era, evident, un subiect gras pentru ziarele vremii: veştile încep să se adune, iar noi căpătăm, uşor-uşor, detalii suplimentare:
     
Bicicleta bucureşteană (acum ştim că îi zicea „Pionier”) avea să fie şi vedetă la tradiţionala manifestaţie de 1 Mai.
 
Iar apoi, în cinstea marii sărbători de la 23 August, fabrica pregăteşte modele îmbunătăţite după o experienţă externă căpătată în Cehoslovacia:
  
Firesc, pasul următor este punerea în vânzare a loturilor fabricate:
  
Curios însă, a fost destul de dificil, dar până la urmă am găsit şi un preţ de vînzare, în publicaţia piteşteană „Secera şi ciocanul” din 7 decembrie 1955:
850 de lei? asta însemna cam jumătate din salariul mediu al unui muncitor din fabrica de biciclete.
Cam asta ar fi mica istorie a bicicletei bucureştene. N-am reuşit să aflu când şi în ce condiţii a încetat producţia fabricii, dar rămîn la părerea că scurta (şi nemeritat uitata) ei existenţă a fost unul din paşii importanţi pentru apropiatul start al veritabilei industrii de biciclete româneşti: bicicleta „Carpaţi”.
din presa vremii (126)
Ce hardughie misterioasă!
     
O găsim în partea Vitanului de peste drum de Mall, ascunsă de blocurile stradale. De fapt, doar dosul clădirii este generos vizibil; fațada – orientată, desigur, spre Calea Vitan – e mascată de tot.
Adresa actuală este la numărul 19 pe Vlaicu Vodă – stradă al cărei traseu a fost prelungit pe aici odată cu sistematizarea din anii ceaușiști – dar la-nceput ținea de Calea Vitan 70-72 și (vedeți doar că este retrasă de la șosea) mai avea în față un imobil, care a fost demolat în anii ’80; o frumoasă vilă unde a funcționat după Naționalizare și o școală profesională, un dispensar și birouri ale altor unități industriale din vecinătate.
Arhivele menționează înființarea în 1924 a unei fabrici de șepci, căciuli, pălării și uniforme școlare, numită „Carmen Sylva” la numărul 72 ; și, mai tîrziu – în 1931 – „Industria plușului” (Iropluș – Industria română pentru fabricația de pluș și catifele) la numărul 70.
O descriere a activelor ne ajută să reconstituim locul de acum un secol: „In dreapta, la intrare, este un corp de case de zid, acoperit cu tablă, compus din subsol și parter cu câte cinci camere fiecare cu parchet pe jos, zugrăvite și sobe de teracotă și antreu mare. In stânga un alt corp de case cu subsol și parter, cu câte 5 camere, fiecare cu scânduri pe jos la intrarea și antreu și înainte scări de beton, asemenea și corpul din dreapta care mai are o umbrelă de sticlă și fier la intrare. In fundul curții un corp mare de case servind de fabrică, parter și etaj și subsol, ia subsol o sală mare pentru mașini, la parter pe o parte și alta de la intrare, patru camere, la etaj o singură cameră mare și podul. La intrare scări de beton, iar la etaj balcon de fier la mijloc. Sala de jos betonată, curtea pavată cu piatră de pârâu, și gardul curții de beton de jur împrejur cu poartă mare și alte mici de lemn văpsite galben.”
Dar clădirea pe care-o întîlnim azi pare deja modernă, așa că n-om greși crezînd că s-a edificat ulterior – cînd a început să funcționeze în ea „Industria Textilă Vitan”. Societatea s-a înființat la 1936.
 
Poate și în urma legilor „pentru combaterea camuflării bunurilor, drepturilor şi intereselor evreeşti”, fabrica de țesături își schimbă acționarii și apoi numele în 1942 în „Industria Textilă Kammgarn”. Numele acestei stofe de lînă (cunoscută, popular, drept „camgar”) era deja folosit de către Petre Creci – deținătorul majoritar de acțiuni și administratorul – în comerțul cu produsele fabricii de la magazinul din Gabroveni 7.
    
„Kammgarn” devine una din unitățile industriale emblematice ale vechiului Vitan.
     
Dar după Naționalizare fabrica își pierde imediat importanța. Clădirea ajunge să fie folosită – pentru mulți ani – doar pentru depozitare de intreprinderea comerțului de produse textile; înainte de a fi părăsită ultimul beneficiar cunoscut a fost însă Centrul de librării.
Tot ca depozit ar putea fi și viitoarea ei soartă; Primăria Capitalei ar vrea să renoveze clădirea pentru a muta aici arhivele municipale.
Și proprietarului – Petre Creci – i se pierde urma: la-nceput de ani ’50 aflăm doar despre inculparea-ntr-un proces pentru gestiune frauduloasă. Cu toate astea, el străbate vremurile tulburi, sfîrșindu-se – înconjurat de familie – în iunie 1981. Anul este nefast: soția Elena se prăpădește șase luni mai tîrziu, la fel și fratele Robert.
Familia Creci s-a tras din Constanța; frații Petre (Petru), Robert și Venus sînt naturalizați de-abia la 1944, surorile Thereza și Wilhelmina se mărită în familiile Cassanova și Costea (soțul Constantin Costea e și el acționar la „Kammgarn”). Robert Creci are o activitate mai modestă, funcționărească; Venus Creci înființează o afacere tipografică și după Naționalizare rămîne în domeniul chimic.
Petre Creci își va duce viața pe strada Rădiței – mai sus de Chirigiu – în blocul retras și interesant de la numărul 11, din care i se naționalizaseră cele șase apartamente. Venus va locui cîțiva pași mai departe, pe segmentul distrus azi al străzii Stan Tabără.
  
pregătit cu C. D. Mocanu • surse: Digiteca Arcanum
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii