pregătit cu C. D. Mocanu

După ce am aflat despre vremelnica existență a fabricii de biciclete bucureștene, am rămas cu întrebări; și la una era cel mai greu de răspuns.

Anume… unde – unde era fabrica asta?

Greu de crezut că nicăieri, în presa vremii, nu apare o amărîtă de adresă! Nici măcar în cartea de telefon din 1954 nu scrie vreuna… Ce să mai zici de anunțurile de angajare? Nici în ele n-am avut mai mult noroc:

Bun – ne-am zis; poate, dacă om urmări cumva numerele de telefon, le-om putea corela cumva cu vreuna din unitățile industriale ce funcționaseră înainte. N-am reușit decît să „restrîngem” căutarea pe undeva prin aria sectorului 2 de azi, ipoteză care ni s-a confirmat dintr-un articol dedicat fabricilor din raionul 23 August, printre care era pomenită și fabrica noastră.

Sigur, presa de atunci era mai ocupată de dimensiunea agitatorică decît de cea informativă; dar alt motiv al lipsei „detaliului” adresei e și că inițiativa înființării fabricii de biciclete din 1954 era, un pic, o încropeală… o încercare, să-i zicem… un folositor prilej de a acumula experiență înainte de a pune bazele veritabilei industrii de biciclete, în același an, la Tohan. Și nu doar în București se petrecea „nașterea” bicicletei autohtone, dar și la Sibiu, cu un an înainte.

De ce nu? Asemănător s-a procedat și în alte industrii; să ne aducem aminte că, înainte de construirea fabricii de autobuze „Tudor Vladimirescu”, primele vehicule se fabricaseră la „Vulcan”.

Așadar, fabrica noastră de biciclete – care a produs puțin, doar doi-trei ani – a fost un pas; și a funcționat, de bună seamă, într-o mai veche unitate industrială bucureșteană cu profil metalurgic.

Am văzut deja că pe lîngă biciclete se realizau aici fel de fel de unelte agricole, pompe portabile și carosabile, volane de tractor, rame pentru mașini de gătit, paturi metalice pentru copii, roți de căruțe, cărucioare pentru transportul buteliilor de aragaz, tigăi, ustensile casnice…

Pregătirile de iarnă din septembrie 1954 ne ofereau un tablou grăitor despre măsurile de amenajare a secțiilor: „verificarea şi înlocuirea geamurilor sparte, revizuirea şi completarea instalaţiei electrice din secţii, sistemul de încălzire centrală la sectorul 2 producţie să fie terminat, se vor confecţiona din mijloace proprii radiatoare pentru toate atelierele. In ceea ce priveşte sistemul de încălzire în sectorul 1, aci se va executa instalaţia de încălzire centrală pentru hala de subansamble şi pentru atelierul montaj biciclete. Tot central se va da căldură statiei de nichelaj-cromaj. In celelalte ateliere vor fi montate sobe speciale care vor funcţiona cu injectoare de ţiţei. De asemenea, tot pînă la 30 octombrie toate sobele cu combustiune lemnoasă vor fi revizuite şi montate în locurile respective. Paralel cu aceasta, serviciul aprovizionării se va îngriji îndeaproape pentru a asigura întreprinderea cu combustibil lichid, lignit şi lemne. Să se amenajeze subsolul halei de subansamble unde se vor face magazii de materiale. De asemenea, pina la 1 noiembrie vor fi amenajate pentru iarnă marchize în diferite ateliere”

Cît despre producție în sine, deși nu pare foarte mare – n-avea cum! – este lăudabilă. Dar din articolul omagial din august 1954 deslușium numai creșteri; numai procente bune; dar… nimic clar:

În contrapartidă, inerentele lipsuri și „dificultăți” urmau să-și țină cursul firesc; dacă cineva își închipuia altfel, zău că se înșela!

Cît despre fabrică, cam de prin 1956 producția de biciclete cade în desuetudine, iar din 1957 nu mai auzim nimica despre ele. Numele întreprinderii devine „Victoria”, la fel ca și al modelului de biciclete (care, de altfel, se producea și la Tohan…)

Dar dacă vă-nchipuiți că lăsăm lucrurile așa… nu! Ne-am pus la treabă, și-am început serios să căutăm odată ce am găsit numele acesta, „Victoria”. Cu puțin noroc, iată și un anunț de angajare din 1957, care ne dă – în sfîrșit! – o adresă:

Strada Sergent Chiriac – mai precis, Chiriac Ion – nu se mai află azi în nomeclatorul nostru stradal.

… dar ce-are a face; știm unde a fost… și ce a fost pe-acolo: Uzinele Metalurgice Ilbra de pe Sergent Chiriță Ion 14 ale lui Leon Iliescu. Puțin documentate, apar tîrziu, după cel de-al doilea Război.

Prin februarie 1945 Leon Iliescu devine administrator la Întreprinderile „Boureanu” aflate pe Heliade Rădulescu; în august „Boureanu” devin „Ilbra”. Nici „Boureanu” nu erau vechi; apăruseră cam prin 1942 cu obiectul de activitate „industria și comerțul de lucrări de strungărie în orice metal, mecanică de precizie, armament, munițiuni”.

„Boureanu” avea adresa pe Heliade Rădulescu 42; „Ilbra”, pe Sergent Chiriță 14… ar putea fi, foarte bine, cam chiar același loc – întrucît strada Heliade Rădulescu s-a numit Heliade-Moși iar Sergent Chiriță… Heliade.

… mai notăm – dacă ne-o ajuta la ceva – că-n iulie 1945 „Ilbra” căuta să cumpere un teren industrial de 2-3000 de metri pătrați. 

Pentru a-nțelege contextul, ne-ntoarcem mult în timp, prin zona industrială adiacentă Gării Obor; bogată zonă, din care azi n-a mai rămas nimica. A funcționat aici – de la 1882! – fabrica metalurgică „Cireak & Fii” care devine celebră, după primul Război, ca „Dumitru Voina”. După Naționalizare se va numi „Vasile Roaită” iar în anii următori – prin comasări succesive care includ și fabrica noastră de biciclete aflată în vecinătate – va ajunge uriașa „Aversa”:

„După naţionalizare – pentru extinderea şi dezvoltarea uzinelor – Centrala Industrială a Metalurgiei Prelucrătoare (forul tutelar de la acea dată) a aprobat achiziţionarea prin cumpărare a unor terenuri şi clădiri proprietate particulară, aflate în vecinătatea fabricii care au fost înglobate întreprinderii şi cărora li s-au adus modificările corespunzătoare utilizării unei întreprinderi de stat. Tot în 1948, la data de 5 noiembrie, Comisia Interimară a Municipiului Bucureşti, a decis închiderea străzii Donca Simo şi înglobarea ei în proprietatea „Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită”. În 1949 Uzinei Metalurgice Vasile Roaită i se comasează „Întreprinderea Metalurgică Construcţia Agricolă” (fost Tricorache), iar pentru o folosire mai raţională a spaţiului Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită şi al fostei fabrici „Andrei Prot”, s-a hotărît trecerea în folosinţa Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită a unui teren şi construcţiilor aflate pe el in suprafaţă de 8858 mp (aflate în proprietatea fabricii „Andrei Prot”). La 16 iunie 1958 au fost expropiate şi trecute în folosinţa Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită şi terenurile cu construcţiile aferente cu o suprafaţă de 7513 mp, proprietatea lui Gh. Bîrsan şi Heliade Mircea Rădulescu. La 15 septembrie 1958, Uzinelor Metalurgice Vasile Roaită li se comasează, cu data de 1 octombrie 1958, Uzina Metalurgică Victoria, ce fabrica: aparate de stropit portabile şi carosabile, maşini de împrăştiat îngrăşăminte, semănători universale, semănători de porumb, lăzi trifoliere şi maşini de recoltat mazăre.”

Deci făbricuța noastră de biciclete – „Victoria” – ca entitate industrială distinctă, dispare în 1958.

Acum, putem crede că acea „Ilbra” de pe Sergent Chiriță Ion 14 ar fi fabrica de biciclete. Dar, atîta vreme cît nu putem fi cu adevărat siguri… ne mulțumim să vă prezentăm datele pe care le-am cules pînă acum. Știți, uneori vînătoarea-i la fel de interesantă ca… vînatul.

din presa vremii (127)