despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
În „lupta” cu șoferul mitocan, primăriile noastre au aruncat tot ce aveau mai scump și mai bun.
Cataroaie gigantice, bile metalice, borduri înalțate una peste alta, lanțuri. Numai oraș nu se mai cheamă că sîntem – ci staul.
E nevoie de atîtea? Cică altfel nu merge. E nevoie, însă, să fie atît de mari, de vizibile și de costisitoare? Aș zice că nu!
Stîlpișorii pe care-i montam încă de-acum 15-20 de ani erau de ajuns. Supli, trainici, nu ocupau nimic din trotuar și oamenii puteau păși în voie pe lîngă ei. De acord: nu-s fățoși… dar își fac treaba.
 
Cealaltă soluție elegantă și eficientă a fost montarea bordurilor astea „știrbe”. Suficient de înalte ca să împiedice parcarea și de ajuns de mici ca să nu spurce vizual trecătorii.
Orice altceva e prea mult.
„Ce bine” – îți vine să-ți spui – „în sfîrșit, trotuarul e numai al nostru, al oamenilor”. Nici n-ai greși: mașinile nu mai au voie să parcheze, să ne facă să ne frecăm de garduri și ziduri.
Trotuarul, deci, e numai al oamenilor. Cît a mai rămas din el. Căci, precum vedeți, pietrele astea de juma’ de metru sînt puse înăuntru, pe trotuar, la o distanță respectuoasă de carosabil.
Așa că nouă – oamenilor – ne-a mai rămas tot tradiționala fîșie pe care ne strecuram și pînă acum.
   
Uitîndu-ne mai bine la „buturugile” astea uriașe legate cu lanțuri, pricepem că nu puteau fi puse pe bordură, prea aproape de trafic, prea aproape de bicicliștii care trec pe lîngă ele. Dar de ce trebuie să înțelegem teoria acestor opritori artificiale? Ele, în realitate, n-au ce căuta în oraș, în centru, acolo unde trotuarele sînt înguste și spațiul e deja asfixiat de atîtea elemente urbane.
Și nu vă mințiți: Primăria Sectorului 4, cea care le-a montat (aici, pe Calea Șerban-Vodă veche) nu dă doi bani pe pieton și pe ideea de a-l ști în siguranță, ferit de trafic. A făcut-o doar ca să interzică șoferilor folosința gratuită a trotuarului, fiindcă a trasat parcaje contracost pe carosabil.
Nu doar Ceaușescu a urît tramvaiul. Ne-am descotorosit de el cu mult înainte, cînd am socotit că Centrul nu-i demn să fie stricat cu șine: cînd, după Război, l-am scos de pe axele principale Nord-Sud și Est-Vest.
Știm asta; dar măcar – cît de cît – reușisem să împînzim periferiile și zonele industriale comuniste cu linii folositoare.
Vina perioadei ceaușiste e, desigur, scoaterea tramvaiului din Centru; ruperea legăturilor din Piața Unirii.
Ce mai – uitați-vă pe harta actuală a rețelei: zona albă, în care nu există tramvai, e uriașă.
De reparat… n-am reparat nimic. Cel mai optimist scenariu e că dacă în viitorul apropiat ne-am apuca să legăm la loc traseele ce vin din Rahova cu cele care se duc spre Răsărit, tot ar fi aproape patru decenii de chin ce nu se răscumpără vreodată!
Cu toate nenorocirile ei, în perioada anilor ’80 începuse un lucru bun: prelungirea traseelor ce deserveau Băneasa și Pipera în partea sudică a Bucureștiului.
Tramvaiele 5 și 16, care azi se opresc la Sfîntu Gheorghe și Sfînta Vineri, ar fi mers mai departe – urmînd traseul care a apucat să fie creat pe strada Paleologu – spre zona Mircea Vodă, pînă la Timpuri Noi. Era, de fapt, „repararea” legăturii distruse anterior de pe fosta Cale Văcărești.
Nefiind nici atunci timp pentru toate, nu s-a mai terminat: tramvaiul nu era o urgență pentru Bucureștiul ceaușist, mai ales cînd nu deservea nemijlocit vreo platformă industrială.
Dar pentru Bucureștiul de azi ce bună ar fi fost legătura asta dată uitării: confortabilă, convenabilă, rapidă.
Iar pentru Bucureștiul de mîine – ăla la care nu se mai gîndește nimeni – legătura asta încă e rușinos de ușor de practicat.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Da, avem niște tramvaie noi: ieee!
Cu altceva nu ne-am ales anul ăsta, să știți.
Nimica din transportul public n-a fost optimizat și îmbunătățit în folosul direct al călătorului. Ce? Unificarea liniilor de autobuz 173 și 232 și cele cîteva schimbări în liniile ce deservesc Ilfovul nu-s decît mărunțișuri.
Avem, în continuare, aceeași rețea de transport cu aceleași legături neîndestulătoare.
Greva transportului public de suprafață de la-nceputul anului nu a schimbat nici ea nimic.
Se circulă la fel cu călătorul. Ici-colea, într-adevăr, pare că-i mai curat înăuntru; pe dinafară, însă, mijloacele de transport continuă să arate jalnic; despre starea tehnică nu știu ce să zic – ținînd cont că depanările și mașinile de tractare nu prididesc, simt că e pe măsură.
La cîteva luni mai citim cîte un titlu îmbietor: „Primăria va moderniza liniile de tramvai”! Situația reală, însă, e: „Intenția primăriei de lansare de cerere de ofertă în vederea realizării unui antestudiu de prefezabilitate pentru stabilirea indicatorilor pe baza cărora se va bugeta întocmirea caietul de sarcini care stă la baza aprobării hotărîrii pentru lansarea licitației de execuție a lucrării”. Mă rog, caricaturizăm oleacă – dar cam aici sîntem și acum!
Am „reușit” ca după un an și-o vară să dăm drumul tramvaielor și troleelor de la Apaca, ceea ce ne pune serios pe gînduri la fiecare știre despre viitoarele astea proiecte de infrastructură.
La Răzoare… să zicem că se circulă în sfîrșit; dar nici acuma nu-s gata toate accesurile la stațiile metroului din Drumul Taberei.
Se parchează mai binișor în Centru; iar în Sectorul 4 nu a rămas nici un metru pătrat de arteră publică pe care primăria locală să nu-ți ceară măcar 50 de bani pentru lăsat mașina.
„Marile proiecte” ale Primăriei Generale se cîcîie – pardon: sînt „deblocate”; estimp, primăriile mici rad, într-un ritm uluitor, fiecare petec uitat și construiesc parcaje, ridică borduri, stîlpi și bariere; peste noapte parcă le vezi gătînd cîte-un pasaj ori o stradă de acces printre blocurile din suburbii.
Benzi pentru transportul public? Benzi pentru biciclete? Zero: dacă vă-ntrebați, de exemplu, despre schimbările din zona Floreasca-Dorobanți, sincer… nu-s gata.
Infrastructură pietonală? Nu: căci închiderea unui bulevard peste weekend ca să avem loc să mîncăm pizza și înghețată nu e decît un lucru drăguț.
Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici
Printre atîtea cutume pe care Societatea de transport se-ncăpățînează să le păstreze, uite că nu s-a putut strecura și culoarea mijloacelor de transport în comun.
Cît de reușită fusese combinația de roșu și cu alb de odinioară!
Au venit însă anii ’80, cei cu sărăcie cumplită; și ne pomeneam cu fel de fel de culori care de care mai urîte – galben-muștar, gri-maroniu – după cum se găsea vopsea. După Revoluție, măcar, am reușit să avem pentru cîțiva ani o imagine destul de unitară a parcului – pe alb, cu o bază gri și o dungă galbenă.
Știai, naiba, cum arată!
Din păcate, importurile din anii 2000 au început să strice orice „design”. Autobuzele și troleele aduse au fost albe. După aia… turcoaz. Și, mai recent, verzi; acel verde care sugerează „ecologism” dar pe care-l întîlnim, prostește, la mai toate flotele modernizate din orașele noastre (mai puțin, desigur, la Cluj și Timișoara, unde movul e socotit eleganța desăvîrșită).
Tipic pentru capacitatea noastră redusă de a crea lucruri frumoase, bag-sama că dorim transportului bucureștean culoarea verde. Așa vin și tramvaiele noi; și la fel se modernizează și droaștele de trolee și tramvaie ce se tîrîie încă pe străzile Capitalei.
Uitați-vă și voi: verde – și încă un verde urît, fără nici un pic de veselie, de strălucire – și… și suprema găselniță cu care „specialiștii” noștri în designul auto ne-au împovărat viața de 50 de ani: cîte o dungă neagră… de efect! Ca la Dacia-1310, căreia dacă nu-i lipeai și-un bandou n-avea nici un chichirez.
N-au, ăștia, bani – că le-ar pune și folie fumurie pe geamuri…
În fine; e doar o dovadă-n plus că nu ne pricepem; că nu ni se pare că merită să ne ocupăm mai mult despre imaginea celei mai importante felii din viața noastră urbană.
listă de articole selecționate despre transportul public – aici
După mai bine de doi ani de când metroul din Drumul Taberei circulă, ne cîcîim cu terminarea lucrărilor de pe deasupra.
La Moghioroș încă e șantier… și la fel și la Răzoare.
… e dezamăgitor că uriașa intersecție dintre Academia Militară și Răzoare nu a devenit un loc sigur, prietenos, predictibil din punct de vedere al traficului.
Nimica de aici nu e nici pentru pieton, nici pentru transportul public și nici măcar pentru șofer.
Pietonii străbat un deșert urban plin de gunoaie și porcării.
Mijloacele de transport în comun negociază greoi viraje în unghiuri chinuite, iar axa ce unește Centrul de cartierele vestice nu are vreo bandă dedicată.
Iar șoferii au fost lăsați să croșeteze stînga-dreapta peste cinci benzi, doar pentru a se obține o intersecție comodă între Drumul Sării, Trafic Greu, Timișoara și Geniului, care să fie traversată din cît mai puține părți; prețul, însă, e încîlceala fluxurilor pe Panduri și pe Geniului, unde mașinile sînt lăsate să se urce unele peste altele – veritabilă capcană pentru cei începători și cuminți.
Pur și simplu, prin desființarea străzii Răzoare s-a păstrat cea mai simplă „soluție” exclusiv în folosul celor care administrează străzile și traficul bucureștean.
În fine: nu mai căutați strada Răzoare, căci nu mai există. Greu de crezut că odinioară chiar a fost o stradă vie, cu case, cu prăvălii.
 
Imaginile au aproape 40 de ani și le avem datorită lui Cristian Popescu.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.
… locurile de parcare-s îndestulătoare – să nu credeți altceva; chiar sînt – dar contracost.
Nu costul în sine ne interesează azi.
Ci costul în plus!
Vedeți voi, prețul parcării publice în București e fix: îl vedem scris pe panouri. Scrie „5 lei pe oră”? Dai 5 lei parcagiului, îți scoate chitanță și stai o oră.
Dar… dacă plătești prin aplicația „am parcat” costul nu mai e ăla de pe panou – adică 5 lei. E 5 lei și 95 de bani.
Aplicația „am parcat” îți ia la fiecare plată a parcării aproape un leu un plus.
Aici e ceva greșit: foarte greșit.
Ieri s-a deschis un magazin „Lidl” nou pe Tudor Vladimirescu, între 13 Septembrie și Chirigiu, valorificînd una dintre pîrloagele postindustriale dintre șoseaua asta și Trafic Greu.
Ne-am ales, cu ocazia asta, cu o scurtătură nouă!
Se poate practica, prin parcarea magazinului, o legătură prielnică spre Sebastian dacă ne folosim, după aceea, de căile de acces ale centrului comercial „Vulcan”:
 
Atenție: aleea are sens unic, înspre Trafic Greu. Și atenție mare la linia tramvaiului.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.
În orașul ăsta al nostru – așa de sucit – ai nevoie de mașină taman pentru momentele în care nu vrei să folosești mașina!
Ia, vrei să mergi în parc, să te plimbi, să te recreezi, să te dai cu bicla.
Sau vrei să te duci în centru, să-ți porți picioarele pe străzi deschise pietonului.
Dar îți dai bine seama că n-ai cum s-ajungi lesne, fără să te umpli de nervi, ba chiar fără să simți că viața ți-i pusă-n pericol.
Astea-s treburi știute – doar noi scriem despre ele de atîția și atîția ani!
Și nici unul din cetățenii Capitalei nu-nțelege de ce niciodată n-au fost rezolvate; ba – mai mult – de ce nici acuma n-au fost măcar luate în seamă.
Culmea – pentru început nu e nevoie, pentru îmbunătățirea locuririi noastre, de o revoluție a infrastructurii, ci de ajustarea ei.
Cum ar veni, pînă la crearea unor veritabile culoare de acces a bicicliștilor și pietonilor din fiecare cartier atît către inima orașului, cît și către punctele locale de interes reprezentate de centre comerciale și locuri de recreere, oamenilor le-ar fi de folos practicarea și unor improvizații cît de cît sigure, fără obstacole deosebite.
Fiecare ar înțelege folosul și – după o vreme – fiecare și-ar găsi locul din spațiul public!
Dar – uite, na! – în continuare bucureșteanul își cațără bicicletele pe mașină ca să se ducă-n parc, la cîteva stații.
De ce? De-aia, fiindcă preferă să se chinuie așa decît să se știe-n primejdie.
Citiți și:
Încă dinainte de-a ne apuca să producem veun „pietonal” veritabil în Capitală, am uitat scopul acestuia.
Nu, pietonalul nu se face ca să pedepsim șoferul!
Și nici ca să propășim afacerile, serviciile și comerțul…
Scopul pietonalului e s-aducă bucurie cetățeanului, să-i folosească: toate cele de mai sus vin cu vremea.
Creearea unor zone pietonale centrale – atît în inima orașului, cît și-n zonele importante ale cartierelor de locuit – aduce schimbarea obiceiurilor cetățenești. Oamenii încep să iasă, să se plimbe, să se întîlnească; asta se-ntîmplă primordial, nu faptul că vin să consume.
Oamenii se bucură mai mult ca zona pietonală să aibă magazinașe, ateliere, servicii și afaceri mici decît să fie o continuă înșiruire de restaurante și terase.
Oamenii se bucură să vadă că o stradă e numai a lor.
… dar mai mult decît atît, se bucură dacă asta se petrece fără amplasarea de bolovani, bucăți cretine de beton, garduri și porți. Oamenii nu vor să simtă că „li se dă ceva”, nu vor să se-ntîlnească cu mașini de poliție puse de-a curmezișul, cu echipaje bosumflate, cu restricții necunoscute, nepredictibile.
listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii