despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

cineva și-o fi zis că-i o idee bună.

Printre atîtea cutume pe care Societatea de transport se-ncăpățînează să le păstreze, uite că nu s-a putut strecura și culoarea mijloacelor de transport în comun.

Cît de reușită fusese combinația de roșu și cu alb de odinioară!

Au venit însă anii ’80, cei cu sărăcie cumplită; și ne pomeneam cu fel de fel de culori care de care mai urîte – galben-muștar, gri-maroniu – după cum se găsea vopsea. După Revoluție, măcar, am reușit să avem pentru cîțiva ani o imagine destul de unitară a parcului – pe alb, cu o bază gri și o dungă galbenă.

Știai, naiba, cum arată!

Din păcate, importurile din anii 2000 au început să strice orice „design”. Autobuzele și troleele aduse au fost albe. După aia… turcoaz. Și, mai recent, verzi; acel verde care sugerează „ecologism” dar pe care-l întîlnim, prostește, la mai toate flotele modernizate din orașele noastre (mai puțin, desigur, la Cluj și Timișoara, unde movul e socotit eleganța desăvîrșită).

Tipic pentru capacitatea noastră redusă de a crea lucruri frumoase, bag-sama că dorim transportului bucureștean culoarea verde. Așa vin și tramvaiele noi; și la fel se modernizează și droaștele de trolee și tramvaie ce se tîrîie încă pe străzile Capitalei.

Uitați-vă și voi: verde – și încă un verde urît, fără nici un pic de veselie, de strălucire – și… și suprema găselniță cu care „specialiștii” noștri în designul auto ne-au împovărat viața de 50 de ani: cîte o dungă neagră… de efect! Ca la Dacia-1310, căreia dacă nu-i lipeai și-un bandou n-avea nici un chichirez.

N-au, ăștia, bani – că le-ar pune și folie fumurie pe geamuri…

În fine; e doar o dovadă-n plus că nu ne pricepem; că nu ni se pare că merită să ne ocupăm mai mult despre imaginea celei mai importante felii din viața noastră urbană.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici 

Oroare la Răzoare

După mai bine de doi ani de când metroul din Drumul Taberei circulă, ne cîcîim cu terminarea lucrărilor de pe deasupra.

La Moghioroș încă e șantier… și la fel și la Răzoare.

… e dezamăgitor că uriașa intersecție dintre Academia Militară și Răzoare nu a devenit un loc sigur, prietenos, predictibil din punct de vedere al traficului.

Nimica de aici nu e nici pentru pieton, nici pentru transportul public și nici măcar pentru șofer.

Pietonii străbat un deșert urban plin de gunoaie și porcării.

Mijloacele de transport în comun negociază greoi viraje în unghiuri chinuite, iar axa ce unește Centrul de cartierele vestice nu are vreo bandă dedicată.

Iar șoferii au fost lăsați să croșeteze stînga-dreapta peste cinci benzi, doar pentru a se obține o intersecție comodă între Drumul Sării, Trafic Greu, Timișoara și Geniului, care să fie traversată din cît mai puține părți; prețul, însă, e încîlceala fluxurilor pe Panduri și pe Geniului, unde mașinile sînt lăsate să se urce unele peste altele – veritabilă capcană pentru cei începători și cuminți.

Pur și simplu, prin desființarea străzii Răzoare s-a păstrat cea mai simplă „soluție” exclusiv în folosul celor care administrează străzile și traficul bucureștean.

În fine: nu mai căutați strada Răzoare, căci nu mai există. Greu de crezut că odinioară chiar a fost o stradă vie, cu case, cu prăvălii.

Imaginile au aproape 40 de ani și le avem datorită lui Cristian Popescu.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

ceva greșit

… locurile de parcare-s îndestulătoare – să nu credeți altceva; chiar sînt – dar contracost.

Nu costul în sine ne interesează azi.

Ci costul în plus!

Vedeți voi, prețul parcării publice în București e fix: îl vedem scris pe panouri. Scrie „5 lei pe oră”? Dai 5 lei parcagiului, îți scoate chitanță și stai o oră.

Dar… dacă plătești prin aplicația „am parcat” costul nu mai e ăla de pe panou – adică 5 lei. E 5 lei și 95 de bani.

Aplicația „am parcat” îți ia la fiecare plată a parcării aproape un leu un plus.

Aici e ceva greșit: foarte greșit.

o scurtătură nouă!

Ieri s-a deschis un magazin „Lidl” nou pe Tudor Vladimirescu, între 13 Septembrie și Chirigiu, valorificînd una dintre pîrloagele postindustriale dintre șoseaua asta și Trafic Greu.

Ne-am ales, cu ocazia asta, cu o scurtătură nouă!

Se poate practica, prin parcarea magazinului, o legătură prielnică spre Sebastian dacă ne folosim, după aceea, de căile de acces ale centrului comercial „Vulcan”:

 

Atenție: aleea are sens unic, înspre Trafic Greu. Și atenție mare la linia tramvaiului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

și zicem să lăsăm mașina.

În orașul ăsta al nostru – așa de sucit – ai nevoie de mașină taman pentru momentele în care nu vrei să folosești mașina!

Ia, vrei să mergi în parc, să te plimbi, să te recreezi, să te dai cu bicla.

Sau vrei să te duci în centru, să-ți porți picioarele pe străzi deschise pietonului.

Dar îți dai bine seama că n-ai cum s-ajungi lesne, fără să te umpli de nervi, ba chiar fără să simți că viața ți-i pusă-n pericol.

Astea-s treburi știute – doar noi scriem despre ele de atîția și atîția ani!

Și nici unul din cetățenii Capitalei nu-nțelege de ce niciodată n-au fost rezolvate; ba – mai mult – de ce nici acuma n-au fost măcar luate în seamă.

Culmea – pentru început nu e nevoie, pentru îmbunătățirea locuririi noastre, de o revoluție a infrastructurii, ci de ajustarea ei.

Cum ar veni, pînă la crearea unor veritabile culoare de acces a bicicliștilor și pietonilor din fiecare cartier atît către inima orașului, cît și către punctele locale de interes reprezentate de centre comerciale și locuri de recreere, oamenilor le-ar fi de folos practicarea și unor improvizații cît de cît sigure, fără obstacole deosebite.

Fiecare ar înțelege folosul și – după o vreme – fiecare și-ar găsi locul din spațiul public!

Dar – uite, na! – în continuare bucureșteanul își cațără bicicletele pe mașină ca să se ducă-n parc, la cîteva stații.

De ce? De-aia, fiindcă preferă să se chinuie așa decît să se știe-n primejdie.

Citiți și:

scopul „pietonalului”

Încă dinainte de-a ne apuca să producem veun „pietonal” veritabil în Capitală, am uitat scopul acestuia.

Nu, pietonalul nu se face ca să pedepsim șoferul!

Și nici ca să propășim afacerile, serviciile și comerțul…

Scopul pietonalului e s-aducă bucurie cetățeanului, să-i folosească: toate cele de mai sus vin cu vremea.

Creearea unor zone pietonale centrale – atît în inima orașului, cît și-n zonele importante ale cartierelor de locuit – aduce schimbarea obiceiurilor cetățenești. Oamenii încep să iasă, să se plimbe, să se întîlnească; asta se-ntîmplă primordial, nu faptul că vin să consume.

Oamenii se bucură mai mult ca zona pietonală să aibă magazinașe, ateliere, servicii și afaceri mici decît să fie o continuă înșiruire de restaurante și terase.

Oamenii se bucură să vadă că o stradă e numai a lor.

… dar mai mult decît atît, se bucură dacă asta se petrece fără amplasarea de bolovani, bucăți cretine de beton, garduri și porți. Oamenii nu vor să simtă că „li se dă ceva”, nu vor să se-ntîlnească cu mașini de poliție puse de-a curmezișul, cu echipaje bosumflate, cu restricții necunoscute, nepredictibile.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

ce nu e bicicleta

Pare că sîntem într-un soi de punct mort.

Bicicleta – în București – stagnează.

Cine o folosea ca mijloc plăcut de deplasare o face-n continuare, conștiincios: înțelegînd limitările, constrîngerile, minusurile.

Cine o-nțelegea – pieton ori șofer – o face de asemenea și acum: respectînd locul tuturor de pe stradă.

Doar că interesul pentru bicicletă n-a crescut!

O vedem: serviciile de închiriere sînt la fel de prăpădite, scumpe și-n nici un caz socotite ca o utilitate publică. Pistele n-au fost încurajate și nici duse la nivelul următor, de folos adus cetățenilor care vor să ajungă de colo-colo și nu bicicliștilor în sine.

Bicicleta – în București – nu aduce plăcere. Pasionatul își urcă mai degrabă bicla pe mașină și pleacă unde vede cu ochii.

Și, să fim tare drepți, bicicleta nici măcar nevoie nu este: și nici aparentul schimbat al obiceiurilor din ultimii doi ani n-a încurajat oamenii să se deplaseze pe două roate.

A – e folosită ca mijloc de deplasare utilitar de curieri și livratori; dar asta-i cam altceva!

… bicicleta a retrogradat din statutul firav de obiect de fițe; nu-i privită nici ca mijloc de practicare a sportului.

Deocamdată am stabilit ce nu e: nu e aproape nimic; nu aici, în Capitală.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

o pasarelă folositoare

Un oraș bun, prietenos – așa cum cică ni-l dorim – are o sumedenie de mărunțișuri care fac viața locuitorilor mai lesnicioasă.

… scurtături pietonale, stații puse acolo unde călătorii au nevoie de ele – cîte și mai cîte!

Paradoxal: cînd le dai șansa oamenilor să meargă mai puțin pe jos – fiindcă nu sînt siliți – o să vezi că ei o să meargă mai mult – dar de plăcere!

Oamenii nu-s împotriva mersului pe jos în sine, ci împotriva mersului pe jos inutil.

Uite aici o scurtătură care-ar însemna mult pentru pieton, dac-ar fi o pasarelă peste Dîmbovița între strada Costache Negri și zona Facultății de Drept.

Cît ar scuti… trei sute de pași? Da – dar ar fi pașii aceia inutili, care adunați la un traseu de plimbare și fugă altminterea încîntător, îi pot face pe oricine să se lase păgubaș de o frumoasă experiență pietonală.

Și mai înseamnă redarea Gîrlei bucureșteanului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

gînduri pietonale

A venit vremea călduroasă, oamenii ies în oraș. Sînt zone centrale unde – seara și la sfîrșitul săptămînii – nu mai ai loc să te strecori pe trotuar.

E frumos, e plăcut, e normal.

Cît de curînd o să-nceapă și acțiunile de pietonalizare pe Calea Victoriei și pe alte străduțe din centru, dînd carosabilul tuturor în weekenduri.

Iar: e frumos, plăcut și normal.

E, însă, de ajuns? 

Privind la sumedenia de alte orașe unde calitatea locuirii ni se pare de invidiat, băgăm de seamă cît de mult din zonele lor centrale a fost transformat din șosea în loc de plimbare, de întîlnire, de făcut orice și ne-făcut nimic.

Și-apoi ne-ntoarcem privirea la Capitala noastră, unde singurul loc pietonal permanent este juma’ din Centrul Vechi.

O să vină și vremea aia cînd o să-nchidem și noi străzi, dar oferindu-le oamenilor și nu instituțiilor?

Pîn-atunci, ar doar nevoie să mai îngustăm dintre ele, reducînd aproape peste tot înăuntrul așa-numitului inel central arterele la cel mult două benzi de circulație pe sens, laolaltă cu folosirea corectă a fiecărui metru pătrat rămas din urma nealinierilor istorice bine-cunoscute.

  • Orice plimbare între Unirii și Romană e un adevărat chin: trotuarele-s meschine, traficul prea aproape de oameni – fiindcă sîntem oameni înainte de-a fi pietoni – e larmă, e vuiet!
  • Deși premisele pietonale ale bulevardului Unirii nu-s nici acum incorecte, punerea lor în operă nu mulțumește trecătorul îndeajuns!
  • Lipsa oricărei posibilități de promenadă de-a lungul Gîrlei e-n continuare o rușine!

Toate astea-s știute și „adresarea” lor ar însemna un uriaș folos pentru bucureșteni. Doar că orașul nostru nu-nsemnează doar zona centrală; viața concetățenilor se petrece-n cartiere, unde crearea de zone și culoare pietonale e o idee tabu.

Cu cît un loc atrage mai multă lume și mai mult trafic, cu atît e nevoie s-apară-n jurul lui un tampon pietonal și coridoare prietenoase pe care cei din vecinătate s-ajungă-n liniște și siguranță pe jos sau pe două roți.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

Din fugă (106): câte un pic, pic, pic…

scris de Ando

Aşa, mai uşurel, ca să nu ne ia ameţeala, iată că s-a ajuns şi la montarea panourilor de plastic pe cadrele cupolelor de protecţie pentru scările pasajului subteran Bucur Obor – Şos. Colentina.