despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

cui folosește bulevardul Eroilor?

Cine nu s-a uitat vreodată, de la poalele Academiei Militare, cu drag în jos spre restul Bucureștiului? Frumos punct de belvedere!

Firește, și viceversa-i cam la fel; din lungul Știrbeyului, găseai minunat pusă-n valoare clădirea Academiei, chit că – în sine – ea nu-i vreo pricopseală arhitectonică. Sigur, lucrurile se mai schimbă, întrucît în zilele noastre perspectiva-i spurcată de blocurile ce i se construiesc îndărăt.

Cu siguranță, bucata de bulevard dintre josul esplanadei și intersecția cu Carol Davila e una din cele mai interesante puneri în valoare realizate-n anii comunismului, dar în zilele noastre o privim altfel. Rîndurile de blocuri stradale chiar sînt meschine, cu o arhitectură depășită; degradarea lor evidentă va fi înlocuită cu o mediocritate vizuală inerentă cînd se vor reabilita.

Rostul lărgămîntului uriaș regăsit aici nu-l vedem; traficul auto îl folosește exclusiv ca zonă de stocare între segmentele mai înguste ale axei de legătură cu centrul orașului. Să fim cinstiți pînă la capăt: aglomerația din zonă durează vreo două ore dimineața și vreo trei seara; în restul zilei totul e un deșert urban, neplăcut și dificil de traversat pentru locuitorii Cotroceniului.

Ce mai tura-vura: cartierul e rupt în două! Oamenii-și fac curaj să treacă dintr-o parte-ntr-alta, fiindcă șoferii gonesc nebunește, avînd atîtea benzi la dispoziție.

O dovadă că spațiul generos, atîta vreme cît e un lucru în sine, nu folosește cu adevărat omului!

Să pornim de sus, chiar de la Academie, acolo unde bulevardul se desparte-n două bretele – Rainer și Bagdasar – și privim mai îndeaproape: iată o alee pe care Ministerul Apărării și-a însușit-o; mai lipsește și un gard cu sîrmă ghimpată! Nu-nseamnă că Ministerul o și îngrijește: gropile-s nereparate, pavajul monumentului e spart și gunoaiele-s peste tot: în drum zace și-o pasăre moartă.

 

Monumentul Eroilor, pe lîngă că-i și urît, e înconjurat de mizerie și delăsare. Lipsesc plăci întregi, coroanele depuse acum un an zac veștejite, peste tot numai buruiene și gunoi. Arborii ornamentali ce-ar putea îmbogăți ansamblul sînt neîngrijiți, netunși, inegali.

Mai departe, esplanada din fața e plină de gropi și pietre ieșite din caldarîm. Locul e ratat: nu e nici parc, nici piață, ci doar ceva larg fără frumusețe; chiar dacă ar fi îngrijit, tot n-ar aduce mai multă bucurie celor ce-ar vrea să se simtă bine aici. Însă faptul că e… e bine; cu oarece inspirație se poate valorifica avantajos.

… mașinile se bagă peste tot, mai ales la sfîrșitul săptămînii, cînd se ține și-o piață volantă mai jos. E plin de rable-n care se țin produsele și troacele comercianților; dacă te uiți la numerele de înmatriculare ale dubelor cu care vin, reiese că cei mai mulți sînt de pe lîngă București, deși altminterea originea mărfurilor se vrea mult mai… nobilă.

 

Revenind la bulevard, iată-l: șase benzi pe mijloc, plus bretelele separate care mai fac încă patru; scuarurile-s urîte, meschine, golașe și nu-mbie la nimic. Trecerea de pietoni suplimentară, de la intersecția cu Gheorghe Marinescu, a dispărut de cîțiva ani!

Intersecția cu Carol Davila e absolut imensă. Vă place? N-are nimic atractiv, nimic vizual care să justifice atîta potențială perspectivă. Doar chin pentru bieții oameni care-și tocesc tălpile traversînd.

Ce să mai spui că segmentul următor, spre bulevardul Eroilor Sanitari, e – în buna tradiție a Capitalei noastre – nu doar mai îngust, dar și nealiniat. Nu se miră nimeni! Firește, mai jos de pod, bulevardul se lăbărțează iarăși… c-a așa a rămas de pe vremea cînd ne plăcea monumentalismul.

Ar trebui să rămînă așa – așa cum e acum? Nu. Mai mult loc verde, mai multă ușurință pentru pietoni, mai multă liniște: o zonă care se cere îmblînzită, domesticită, dată înapoi oamenilor.

îndrăzneală și chibzuială.

Planul director de sistematizare păstrează, la aproape nouă decenii de cînd a fost trasat, caracterul fundamental.

Mai ales, din păcate, fiindcă e singurul – Capitala noastră a mai trecut prin trei valuri de prefaceri fără să aibă, în realitate, vreun altul.

Nici comunismul, nici ceaușismul, nici ceea ce le-a urmat n-au creat și urmărit un plan pentru viitorul bucureștean.

Neputința și nepriceperea asta ne-a făcut doar ca de fiecare dată să ne-ntoarcem la inspirația interbelică ce ne-a arătat pașii spre sistematizarea orașului nostru.

Desigur, putem găsi multe înțelesuri actuale în planul de la mijlocul anilor ’30, dar covîrșitor este cum s-a îndrăznit.

Să se taie, să se facă, să le fie mai bine celor care vin după noi: toate cu știința înțelegerii că ce-i strîmb trebuie îndreptat, că ce-i neîndestulător trebuie îmbogățit. Să-nțelegem: un plan bun, nu unul perfect, nu unul ideal – doar unul care a învins vremea; unul care nu ținea să nimicească, să taie, ci să intervină. Nu într-atît vizionar, cît chibzuit.

Devierile de la plan au apărut mai repede decît credem; monumentalismul găunos al carlismului tîrziu, costurile ridicate ale primelor intervenții urbane, nenorocirile Războiului au adus schimbări, întîrzieri, renunțări; dar e așa de ironic cum s-a revenit – mai mult sau mai puțin tacit – la ideile interbelice în vremea comunismului. Pentru că, vedeți voi, sistematizarea gîndită inițial nu era ideologică; ținea doar ca Bucureștiul să progreseze sănătos, frumos, bogat și funcțional – de-aceea a și supraviețuit!

Ne uităm la ideea celor patru inele – „ringuri” – gîndite pentru circulația din București. Un secol mai tîrziu, de-abia dacă ne putem lăuda c-avem unul, cît de cît funcțional – e cel pe care circulă astăzi liniile de tramvai 1 și 10. Al doilea, firește, e neîndestulătoarea șosea de Centură.

Alături de ele, firește, puzderie de artere de legătură – pe cîteva din ele am reușit, cu chin, să le încropim între Război și Revoluție.

Ce să mai zici? – chiar și înspăimîntătoarea distrugere cauzată de construirea Centrului Civic are cîteva reminiscențe interbelice.

   

Să parcurgem o seamă din planșele de detaliu ce prezentau, amănunțit, ceea ce urma presupună construirea noilor străzi: demolări, alinieri, străpungeri.

Iată începutul legăturii directe dintre Parcul Carol și Dîmbovița, care urma mai apoi să se continue, ciuntind Cișmigiul. O altă legătură ce pornea din părțile Filaretului ducea spre Gară; strada Hasdeu de azi face parte din ea iar impactul asupra zonei Uranus putea fi bănuit.

   

Iată și valorificarea străzilor Dr. Felix – Dr. Sergiu, în ideea conectării cu artera de lîngă Cișmigiu. Firește, piețele monumentale-s prevăzute, recunoscîndu-i-se orașului nostru lipsa acestor elemente urbanistice.

  

Nu departe, adiacent Griviței, interesantă e străpungerea dorită între Banu Manta și actuala stradă Turda.

     

În partea de jos a orașului, noua legătură Pieptănari-Drumul Sării, cu ramificația care azi duce la Filaret și o interesantă viziune asupra Chirigiului, mult mai reușită ca cea propusă patru decenii mai tîrziu!

    

Tăieri, lărgiri și îndreptări: Mihai Bravul, Traian, Mărășești:

     

Magistrala, înainte de-a fi mîndria anilor ’60…

  

… interesanta legătură directă lipsă dintre Dorobanți și Tei:

 

Și preschimbările dorite pe Vasile Lascăr, împlinite-n parte de-abia-n anii ’80.

  

Angajarea Capitalei în proiectele astea a-ntîrziat: terminarea bulevardului între Colțea și Unirii a fost o întreprindere mai anevoioasă decît s-a crezut; micile ajustări de pe Hasdeu ori Știrbey Vodă au cerut osteneală și resurse; iar instabilitatea politico-socială și regimurile dictatoriale n-au mai îmbiat pe nimeni să viseze la viitorul promis.

Surse – colecția „Gazeta Municipală” și Planul Director de Sistematizare 1935

# 106 • listă de articole selecționate din presa vremii – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

Metroul din Rahova, tot mai aproape!

Sîntem în măsură să dăm o veste mare!

Se apropie vremea cînd oamenii din Rahova o s-ajungă cu metroul la Unirii.

Șinele de tramvai deja s-au lăsat atît de mult în pămînt, încît e o chestiune de timp ca linia să devină subterană.

o propunere excelentă

Cea mai rușinoasă neputință a Capitalei rămîne neconectarea liniilor de tramvai din Piața Unirii. Între Mitropolie și Sfînta Vineri nu circulă nimic.

Atîta timp pierdut, atîta mizerie aruncată peste oameni!

Asociația „Metrou Ușor” prezintă o propunere care ne arată… cît de simplu ar fi s-o facem.

Da, atît de simplu.

Și știți ce? Dacă ne-am apuca de treabă cît mai repede, am da șansa Capitalei ca, după 40 de ani, să recapete legătura est-vest.

Link direct către fișier (pdf)

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

la Răzoare – pînă cînd?

Bun! Metroul din Drumul Taberei merge de juma’ de an.

Pe dedesubt, cum ar veni, treaba-i cam gata.

Dar pe deasupra?

Mai ales la Răzoare, cea mai nenorocită zonă afectată de lucrări, unde a fost cel mai mare șantier.

… și încă este!

Și ce-i mizerabil e că nu se-ntîmplă nimic: nu se refac străzile deviate, nu se repornesc troleibuzele, oamenii nu au pe unde traversa în siguranță.

Zi de zi ne uităm: poate, totuși, se-apucă de treabă… cineva.

Bucureștiul trage de aproape un deceniu de improvizațiile practicate aici și s-a cam săturat.

nici un coteț nu trebuie lăsați să facă ăștia

Duceți-vă acasă!

La Eroilor s-a proiectat o stație de metrou cu un oareșce dichis: cu luminatoare și cu niște cocoașe care, cîndva, ar trebui să arate armonios, elegant, să fie îmbrăcate-n iarbă iar omului să-i tresalte inima de bucurie cînd le vede.

Cînd colo… ce-a ieșit? Asta!

După ce le-au construit și-au dat seama că-s, totuși, periculoase. Așa că uite: le montează garduri! Nu-i așa că deja ne-am mai procopsit cu un căcăt urban?

Nebunia trebuie oprită

Devine vital pentru viața bucureșteanului să se oprească nebunia primăriilor de sector.

Primăria Sectorului 3 își dorește – pentru „creșterea mobilității urbane” – să construiască două pasaje pe sub Mihai Bravu: unul la Vitan și celălalt la Dudești.

Iar pentru „reducerea punctelor de conflict dintre pieton – vehicul” să sape un pasaj pietonal la stația de tramvai Laborator.

Doamne, e atît de greșită, de nefericită, soluția asta de a favoriza bulevardele, de a crea șosele în inima unui oraș! Atît de împotriva oamenilor – tuturor oamenilor.

Pietonii trebuie să poată traversa cît mai ușor, fără să urce, să coboare, fără să ocolească cu zecile de metri.

Șoseaua Mihai Bravu trebuie să aibă doar două benzi pe sens pentru traficul auto. E de ajuns. Viteza mașinilor trebuie neapărat să scadă. 50 la oră e deja prea mult.

Primăria Municipiului București să se opună din răsputeri acestor proiecte nebunești care se nasc în sectoare.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

(sursa)

ăia care nu.

Faptul că beștelim Primăria nu ne scutește să fim cetățeni buni: ba chiar ne obligă.

Mai mult: încercăm să fim și cetățeni folositori.

Și pentru ca folosul ăsta să fie complet și plăcut, înțelegem că nu-i nimenea obligat să-l înghită.

Sîntem, fără îndoială, parte din ceea ce numim „societatea civilă”.

Așa cum ne place – de fapt, nu; nouă nu ne place – să înfățișăm problemele și disfuncționalitățile administrației, tot așa trebuie să ne purtăm cu ceea ce greșim noi, societatea civilă.

Greșim. Ne-am luat mîna de pe București, nu ne preocupăm de el, nu-l înțelegem.

Cît l-a condus Firea, am privit orașul cu ură, dispreț și dezinteres, de parcă al ei era – și nu al nostru.

Acum, că-l conduce Dan, nu ne-am schimbat optica: fiindcă nu ne place cum comunică și n-avem încredere în el și-n ceilalți oameni cu care vrea să lucreze, ne proiectăm dezamăgirile – din nou! – asupra Bucureștiului.

Noi: societatea civilă, adică oameni și entități ce influențăm pe alții.

Noi: societatea civilă, adică ăia care nu mergem cu tramvaiul, nu mergem pe jos, nu ne băgăm printre oameni și n-am mai avut nici un proiect, nici un plan, nici o inițiativă civică.

Nu sîntem de folos nimănui dacă ne facem, separat, societățile noastre, în care ne purtăm ca niște useri, ca niște clienți. Nu sîntem de folos nimănui dacă din deșteptăciunea noastră Capitala nu e mai bună.

„Podul Constanța”

… una din cele mai rușinoase gîtuiri din Capitală rămîne, desigur, Podul Constanța. Silit să preia – pe o bandă-jumate și fără trotuar – traficul din ce-n ce mai mare dinspre Chitila și Bucureștii-Noi, e chinuitor pentru șofer și pieton.

Să zicem că, măcar, nu mai e periculos – l-au reparat oleacă anii trecuți.

Da’ altceva nu-mi dă mie pace.

Anume – de ce-i el cunoscut ca „Podul Constanța”? Adică, de ce taman el, și nu podul de la Miorița? Doar au fost construite cam în aceeași perioadă: după mijloc de ani ’30. De ce unul s-a-nșurbat atît de bine-n nomenclatorul subiectiv al bucureșteanului, iar cel’lalt niciodată n-a avut un nume clar: ba Miorița, ba Băneasa – ca să nu mai spui că-l încurci și cu podul peste lac din apropiere.

Habar n-am!

Poate pentru că ieșirea asta din București, spre fosta capitală Tîrgoviște, fusese multă vreme destul de importantă; poate chiar mai importantă decît cea spre Ploiești care a „crescut” tot mai mult odată cu era automobilului, cu dezvoltarea interbelică a aviației și a activităților recreaționale din Băneasa și Snagov; să nu uităm de șoseaua dispărută spre Mogoșoaia, care se desfăcea din actuala șosea București-Ploiești și-o ținea înainte, pe unde-i azi Casa Scînteii.

o serie de intervenții urbane nefericite

Cu toate ambițiile lor, locul primăriilor mici – de sector – e tot la coada măturii.

Hai să facă ele treaba pe care cetățeanul o vrea făcută: să măture, să repare garduri, să strîngă gunoaie, să dreagă, să cîrpească, să se-ngrijească de mașini lăsate aiurea, să nu țină cetățeanul la coadă la ghișeu… atît! Atît, zău așa, e de-ajuns.

Doar că e mai de efect și mai lucrativ să se bage în prefaceri urbanistice: cu cît mai drastice, cu atît mai bine.

Nu asta-i treaba lor și – din păcate – exemplele bucureștene din ultimii ani o dovedesc.

Primăriile de sector nu se pricep, n-au resursele, strategia și perspectiva de a duce la capăt asemenea lucrări dezlînate ce schimbă fața și viața întregului oraș, nu doar a unui cartier și a unui sector. Costul beneficiului imediat e vătămarea civilizației și armoniei urbane unitare pe termen lung.

O transformare recentă a cochetei artere Maior Coravu a transformat-o într-o veritabilă parcare. Mașinile circulă pe o bandă, printre stîlpi, indicatoare, borduri și o colecție de tufe, copăcei și boschetăraie. Trotuarele însă au rămas meschine și chiar dacă riveranii se pot bucura că au unde să-și lase mașinile, ar fi fost mult mai potrivit ca refacerea stradală să cuprindă o pistă pentru biciclete.

La doi pași, bulevardul Decebal a trecut printr-un șantier intensiv: dedesubt s-a construit o parcare. Lucrările de refacere nu-s gata, dar putem deja să băgăm de seamă că o să fie mai puțini copaci – dar mai multe tufe – și că bulevardul a rămas inutil de larg; senzația de arteră socialistă s-a amplificat. Cît despre asfaltul așternut acum vreo trei săptămîni, e plin de valuri și denivelări: nu poți merge zece metri fără să te zguduie.

Ajungem pe șoseaua Olteniței. Fiecare centimetru pătrat liber a fost valorificat. Parcările de reședință s-au extins și peste tot sînt numai alei și alte alei de acces, marcate brutal și agresiv. Cel ce trece pe aici are în stînga gardul de apără linia tramvaiului și-n dreapta un alt gard din tablă care delimitează noile parcări care au ocupat fostele trotuare și spații verzi – nimic care să te facă să te simți bine, vesel, ca într-un oraș ce-și respectă oamenii.

Ne alegem cu un magazinaș cu de toate, dar cu nimica din ce avem nevoie.