despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

comentarii

arhiva

Înainte nu era mai bine

Înainte era mai bine…

De câte ori nu auzim vorba asta? “Înainte era mai bine!”

Nu – nu era. Nici înainte nu era mai bine.

Apucîndu-mă de seria de articole de sfîrşit de Decembrie şi de sfîrşit de comunism, am intrat în dialog cu prieteni care au trăit mai mult decît mine atunci. Multe din consideraţiile din articolul de azi le aparţin. E un articol ca un schelet reconstituit plecînd de la un osişor; iar osişorul este întrebarea: era înainte mai bine?

Eu ziceam că nu era mai bine…

Inexact!
Sunt mai multe aspecte sub care chiar ERA mai bine. Vreau să zic, mai bine pentru categorii largi ale populaţiei, nu pentru “unii”, că aşa întotdeauna au fost unii ce au profitat de necazurile altora, la fel cum în caz de catastrofă, groparii prosperă…

De exemplu, „facultăţile muncitoreşti” însemnau practic conferirea de diplome universitare unor tovarăşi de nădejde, dar analfabeţi, cam ca Spiru Haret acuma. Asta e rău, dar fapt este ca în socialism accesul gratuit la învăţământ pentru cei din fostele categorii sărace, defavorizate, era o realitate! Nu era doar propagandă… Sigur că au existat perioade întunecate, de abuzuri – în 1950 mama nu putea găsi de lucru, nu o angajau pentru că era „fiică de chiabur”. Măcar părinţii terminaseră şcoala, tot atunci la admiterea la facultăţi la fel, era cotă de muncitori şi ţărani, deci copii de telectuali aveau puţine şanse.

Însă eu mă refer la anii 60-80, când învăţământul era deschis şi accesibil tuturor! Cine vroia să înveţe, putea să o facă, fără a fi nevoit să cheltuie prea mult. Învăţământul gratuit şi obligatoriu, eliminarea analfabetismului, nu erau doar sforăitoare fraze de propagandă, ci însăşi realitatea! Sigur, astea ţin de NORMALITATE, însă la noi normalitatea este ceva rar. Tragic este că acum a scăzut dramatic calitatea învăţământului, iar asta ne afectează pe toţi. Ca şi la Sănătate, ca şi în infrastructură ţi transporturi, este un întreg sistem ce s-a degradat, astfel că în prezent, chiar dacă ai destui bani şi eşti dispus să cheltui pentru ceva de calitate, este greu să găseşti spitale bune, medici cu experienţă, şi scoli sau facultăţi unde SE FACE carte!

Şi-apoi, ne întrebăm când este înaintele ăsta?

Pentru unii, înaintele este perioada de dinainte de Război.

Pentru părinţi, a fost perioada interbelică, şi chiar războiul, până la instaurarea comunismului! Chiar ei recunoşteau că nu curgeau lapte şi miere pe atunci, dar categoric ERA mai bine, plus că atunci au fost copii sau adolescenţi…

Pentru alţii, înaintele înseamnă anii “deschiderii” – când comunismul, în plină construcţie, era mai uman.

Da, da, da! Eu sunt de părere că anii “60 şi “70 chiar au fost buni – ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi perioada de început a Cizmarului, când se lucra cu avânt la construcţia socialismului, s-au făcut mari realizări, pe care le utilizăm şi astăzi. Iar Cârmaciul nostru, ce făcea de zor vizite de lucru cu preţioase indicăţii în ţară şi vizite „de pretinie cu toate popoarili” peste hotare, era eminamente ridicol – nu sinistru cum a devenit ulterior, în anii ’80.

Îmi pare sincer rău pentru cei care nu au apucat adevărata Iepocă de Aur, ci doar agonia comunismului.

Sunt date concrete ce atestă “bunătatea” – de exemplu un coleg îmi spunea, prin 1988 când categoric la noi era rău, că a găsit nişte numere vechi din Scânteia, din 1962 sau ’63, unde în afară de laudele şi exagerările comunismului, erau cifre concrete: salariile au crescut, iar unele preţuri s-au redus!!!

Pentru anii ’80, când ne confruntam cu o inflaţie MARE pentru comunism (ehei, dacă am fi ştiut ce ne aşteaptă DUPĂ 1990!) erau amintiri dintr-o perioadă bună… La începutul anilor 60, creşterea salariilor, şi deci a nivelului de trai pentru “clasa muncitoare” era perfect reală, însă trebuie ţinut cont că se pornea de foarte jos. Tata nu mai este, dar chiar acum în primăvară, putea să dea detalii concrete despre cât de greu o duceau în anii ’45-’55. La începutul anilor ’60 situaţia se redresa vizibil, însă pornea de la un nivel foarte scăzut.

În calitate de copil de patru ani nu simţeam dificultăţile, dar ţin minte foarte bine că la începutul anilor ’60 NU EXISTAU multe lucruri pe care nu acum în Mileniul III, în România postdecembristă ce face parte din UE, ci chiar prin anii 1975 le luai drept garantate: telefon, televizor, maşină de spălat, frigider… Da, în 1960 arhaicul “gheţar” ce utiliza blocuri de gheaţă era încă folosit într-o casă din zona centrală a Capitalei! Maşina de spălat era simplă, cu o cuvă verticală deschisă, şi o paletă mică de bachelită ce agita apa, iar storcătorul de rufe era manual!

Telefoane erau doar două la casa din Labirint 70 şi 70A, pentru vreo patru familii.

Da, era o formidabilă criză de locuinţe – blocurile “staliniste” construite în anii ’50 erau puţine, şi doar P+3, insuficiente. Deşi părinţii erau proprietari, le băgau chiriaşi mult peste capacitatea normală a locuinţei. Înainte de a mă naşte eu, familia locuia cinci într-o cameră (e dirept, substanţial mai mare decât una de bloc). Abia valurile de blocuri din anii ’60 şi ’70 au rezolvat problema locuinţelor… Trebuie să mă uit în Cartea de Imobil ca să văd datele exacte, dar ţin minte că aveam chiriaşi si în pod – care teoretic nu era locuibil! Nu doar apa curentă lipsea, ci şi lumina naturală – nu existau ferestre, ci doar un luminator şi lucarne. Şi desigur podul are rol de izolare termică, de protecţie pentru restul clădirii – iarna era frig, iar vara, excesiv de cald. Erau amenajate doua boxe acolo, o familie locuia, pentru chiuvetă şi toaletă coborau la cei de la etajul întâi. Care etaj aveau mai multe camere, bucătărie, toaletă, dar existau doar chiuvete, nu şi cadă!

Deci, erau două telefoane la două corpuri de clădire, patru apartamente, cinci familii şi vreo 19 oameni…

Nu mai ştiu când am avut primul televizor şi ce marcă era (gama de posibilităţi se rezuma la sovieticele Temp-2 sau Rubin), dar îmi amintesc bine când NU aveam încă, şi mergeam cale de două staţii, până la unchiul de pe Calea Călăraşi, ca să vedem “cutia magică” cu imagini mişcătoare.

La fel, îmi amintesc bine entuziasmul survenit într-o seară, când tata a adus acasă ASPIRATORUL, un formidabil Buran sovietic, cu o carcasă emisferică, cu vopsea metalică “lovituri de ciocan!”
Avea ca accesorii pe partea de refulare un pulverizator, şi un dispozitiv de făcut bule, ca să înlocuiască maşina de spălat! Pe atunci, electrocasnicele erau scumpe şi făcute să dureze, nu eram în „societatea de consum”…

Spun toate astea ca să subliniez că anii 1960 au fost de incontestabil progres, tocmai pentru că se pornea tare de jos …

Şi mai sunt şi unii-alţii care cred că înainte înseamnă orice moment de dinainte de ’89…

Da, sunt, însă este greu de explicat DE CE. Atenţie, asta NU este doar o părere personală ci un fapt obiectiv! Acum ştim bine că evenimentele din 1989 au fost declanşate din exterior. Dar DE CE mămăliga a putut fi făcută să explodeze?

Pentru că oamenii erau foarte nemulţumiţi! NU „unii” oameni – că nemulţumiţi şi contradicţii, interese divergente, vor fi totdeauna – ci marea majoritate. Chiar şi securiştii, care l-au trădat pe Ceauşescu… Aşadar este o mare prostie să spui că era bine în ORICE moment de dinainte de 1990!

Era bine! Se făceau blocuri, se construia metrou, toată lumea avea de muncă.

DAR REALIZĂRILE SUNT! EXISTĂ!

Nu are rost să comparăm cu o Românie ne-comunistă ideală, că nu a existat. Da, înainte de război ţara noastră era grânarul Europei, iar leul avea acoperire în aur. Însă democraţie nu prea a fost – dictatura lui Carol al II-lea, apoi a lui Antonescu. Sigur că nu se compară cu teroarea stalinistă, chiar daca Regele sau Mareşalul au executat sumar câţiva duşmani personali, nu exista un SISTEM concentraţionar, nu exista un arhipelag Gulag sau lagăre de exterminare ca la nazişti!

Însă acum, după 1990, dezamăgirea a fost foarte mare, din toate punctele de vedere!

Dar „mândrele realizări” ale comunismului sunt o realitate! Cum să nu regrete lumea perioada în care se construia, se lucra, ţara era „în curs de dezvoltare” ? Nu în curs de distrugere, cum este acum…

Blocuri gri cu apartamente schiloade? Cutii de chibrituri?

Sigur că da, însă se poate şi mai rău, ne-o arată dezvoltările de după 2000. Finisajul e în general bun, arată frumos, împărţirea mai inteligentă, iar spaţiile generoase, dar preţul este prohibitiv, iar structura de rezistenţă ridică serioase semne de întrebare.
Ce să mai zicem de utilităţi, de amplasarea faţă de oraş, sau de căile de acces, de structura de rezistenţă, de respectarea normelor seismice sau de PSI… Garsonierele lui Robert Negoiţă, ce au ars ca o şură de paie, sunt un elocvent exemplu în sensul ăsta – şi din păcate nu reprezintă un caz izolat.

Metrou?

Desigur că nu “Ceauşescu a făcut metroul”, aşa cum nu Keops a construit cu mâinile lui piramida! Şi nici nu a inventat Cizmarul metroul, nu este o idee genială pe care alţii nu au avut-o de loc!
Dimpotrivă, după mine cel mai mare păcat al metroului bucureştean este că a sosit greu, este tardiv, o Capitală cu trei milioane de locuitori trebuia să aibă de mult reţea de transport subteran.
Rămâne însă FAPTUL incontestabil că degeaba a avut ideea Dimitrie Leonida încă de la începutul secolului (1908-19110), degeaba în 1934-‘36 când s-a turnat planşeul peste Dâmboviţa constructorii au lăsat pe margini buzunare pentru viitorul metrou, degeaba în 1952-54 comuniştii proiectează trasee mai logice decât cele realizate, fapt este că abia în 1975 sub Geniul Carpaţilor a început efectiv construcţia metroului!

Sigur că metroul se putea face MULT mai bine!

Ţin minte că atunci când atunci când s-a dat în folosinţă prima linie, eram bucuros, şi desigur mândru de realizările noastre, ale poporului român, sub înţeleapta conducere a Tovarăşului şi a lenuţei-Academician.
Totuşi, nedumerirea era mare: CINE merge de la Timpuri Noi la Semănătoarea?!

La vremea respectivă, era perfect firesc ca metroul să unească „marile platforme industriale socialiste” cu cartierele dormitor, dar ce sens avea o line care să lege între ele DOUĂ mari întreprinderi?

Personal, eu mi-aş fi dorit o legătură pe direcţia nord-sud, ceva de genul BIG Berceni – Piaţa Unirii (de acolo puteam să îl iau) – Gara de Nord, ori metroul a ajuns destul de târziu la gară … chiar la Facultate a ajuns cam târziu, ţin minte că în iunie 1981, când am fost la repartiţie, am plecat de la Grozăveşti cu metroul, ceea ce era o noutate! Dar până atunci, mergeam la Politehnica din Grozăveşti cu tramvaiul, pe cheiul Dâmboviţei…

În realitate, traseele metroului au fost destul de aiurea, şi abia în 1989 a fost închis şi inelul de la Dristor, pe care acum îl folosesc foarte des (şi nu sunt singurul, chiar este aglomerat) …

Ce să mai zic de staţia Mihai Bravu, amplasată complet ilogic? Înainte de 1989, când coborai spre podul de la Abator, pe stânga era pustiu (harta din 1938 menţiona acolo „grădini”) iar pe dreapta erau ceva întreprinderi, însă cu densitatea foarte mică de oameni – nu fabrici cu sute de muncitori, ci depozite, autobază. Atunci pentru CINE a fost făcuta staţia de metrou acolo?! Mult mai logic era, şi la nivelul anilor 80 dar şi acuma, dacă o făceau la intersecţia lui Mihai Bravu cu Calea Vitan, unde SUNT blocuri!

Un lucru totuşi este bun la Metroul bucureştean: distanţa MARE între staţii, pe care unii i-o reproşează Cizmarului! Am fost la Berlin, am rămas surprins ce apropiate sunt staţiile de metrou acolo!

Sigur, staţiile la distanţă mică sunt foarte comode, însă extrem de costisitoare, şi în subteran, dar mai ales la suprafaţă, prin clădirile anexă şi exproprierile necesare. În plus, indiferent de tehnologie, chiar dacă ai tren MAGLEV, staţiile prea DESE reduc considerabil viteza medie, dacă trenul trebuie mereu să frâneze, iar dup ce s-au urcat călătorii porneşte din nou.
Nu aşa!! Dacă ai treaba la colţul străzii, mergi pe jos, dacă ai la 3-4 staţii, iei transportul de suprafaţă, metroul este pentru distanţe mai mari, traversarea oraşului dintr-un capăt în altul – acolo simţi cu adevărat diferenţa… Deci, Cizmarul a făcut o treabă bună cu staţiile rare, chiar dacă uneori a exagerat în sensul acesta!

Autostrada?

La fel, dacă după 1990 România ar fi urmat o dezvoltare firească, nimeni nu mai plângea după micul tronson de autostradă făcut de Ceauşescu!

Poate că „nu avem nevoie de autostrăzi” , la plural, dar nici măcar de drumuri expres?

Şi dacă nu avem nevoie de reţea de autostrăzi, ca la nemţi, cum poţi spune că nici măcar una nord-sud şi alta est-vest nu sunt utile? Ar fi strict necesare pentru traficul internaţional ce trece pe la noi, dacă nu pt. românii propriu-zis …

La sfârşitul anilor ’60, când s-a dat în folosinţă Autostrada, pe care acum o numim A1, eram foarte mândru – este şi la noi un drum cum văzusem doar în filmele imperialiste, cu treceri suspendate!

Mătuşa conducea cu 110 la oră în drum spre Piteşti, ne simţeam bine.

Totuşi, chiar copilul de 13 ani ce eram pe atunci se întreba: foarte bine, ajungi foarte repede de la Bucureşti la Piteşti, şi după aia? Ce faci, ca drumul nu merge mai departe! (La vremea respectivă, nici vorbă de Transfăgărăşean). Cum rămâne cu accesul nord-sud şi est-vest?

La fel, drumul spre Litoral: în 1970 era o simplă şosea, cu o singură bandă pe sens, iar trecerea Dunării se făcea cu bacul (îmi pare rău că nu am făcut poze!). Abia prin 1985 s-au început lucrările la A2, iar după revoluţie ne-au trebuit 22 de ani ca să o terminăm…

(cu Cristian Malide)

——————

Ei, dragii mei, şi noi terminăm aici – dar mai sînt multe de zis, multe de comentat.

Am încercat să mă gîndesc bine, să nu fiu ridicol, nici încrîncenat. Am încercat doar să vă vorbesc despre lucruri care au fost – despre lucruri care ne-au condiţionat, ne-au influenţat.

Pînă la urmă, e doar Decembrie. Facem cadouri, mergem la cumpărături, mâncăm bine, plecăm în vacanţe. Dacă v-am smuls jumătate de oră din vremea şi cheful vostru – atîta am vrut.

La palavre cu nea Marin frizerul

scris de Ando

Am fost să mă tund. La nea Marin Olteanu, unde mă tund de aproape 20 de ani. M-am întristat când mi-a spus că are de gând să vânda frizeria. Problemele de sănătate nu-l mai lasă să stea in picioare atâtea ore zilnic. Are 74 de ani.

Mi-a plăcut întotdeauna să mă tund la nea Marin. Odată intrat în mica frizerie, parcă totul se potoleşte, se stinge şi vuietul perpetuu al circulaţiei de pe Mihai Bravu. Se aude numai ţăcănitul monoton al foarfecelor, zumzetul unei maşini electrice de tuns sau, cel mult, rafala unui feon. Şi discuţiile dintre clienţi şi frizer sunt molcome, tacticoase, parcă nelalocul lor în oraşul ăsta zgubilitic. Dacă tragi cu urechea, auzi câte-n lună şi-n stele.

Iar nea Marin cu nelipsitul halat alb şi scrobit e volubil, mereu amabil şi atent cu toţi: şi cu clienţii dar şi cu angajaţii. Cu el se leagă instantaneu, fără jenă, discuţia. Despre orice: despre politică sau despre preţuri, despre vreme sau despre cum era…înainte. Dar, nea Marin ştie, din respect pentru client, şi să-şi ţină gura când dă de unul mai taciturn.

Aşa că, fiind la sfârşit de program, ne-am întins “ca băieţii” la taifas.

– Ia zi nea Marine, te-ai gândit vreodată să te apuci de altceva?

– Da’ce, am avut timp să mă gândesc? Musai să faci ceva, mi-a zis mama, sunt vremuri grele, avem nevoie de bani. Şi uite aşa, la 14 ani am intrat ca ucenic la frizeria pe care o ţinea, pe Pantelimon, tatăl vitreg. Pe tăticu’ meu cel bun n-am apucat să-l cunosc. S-a prăpădit la Ţiganca, pe frontul din Basarabia.

Şi ce ucenicie am avut! Dar am deprins meserie… de pildă: mişcările. Toate manevrele cu pieptănul şi foarfeca trebuie făcute din încheietura mâinii, fără mişcări ample din coate, ca să controlezi permanent cât “iei” din părul omului. Seara, după o zi de muncă, mă frigeau încheieturile mâinilor, dar încet-încet m-am deprins…

Au urmat apoi doi ani de armată. Lângă Mangalia. Mamăăă, ce vântoase am mai tras în iernile alea de la malul mării. Parcă te lua pe sus! M-am descurcat şi acolo. Erau zile când tundeam şi douăzeci de inşi. Făceam cam 40 de lei. Erau bani! De la alţii primeam mâncare sau băutură. Le împărţeam cu colegii. Uite aşa, a trecut şi armata.

După armată, m-am angajat la cooperativa Higiena. Mai era una: Progresul. Nu după mult timp, prin ’60, s-au comasat şi i-a zis Igiena şi aşa a rămas şi azi. Îmi mergea bine: aveam clienţi, ieşea banul. Eram mereu fruntaş. Au vrut să mă bage în partid. Mă tot chemau la B.O.B. (Biroul Organizaţiei de Bază):

“Te-ai mai gândit tovaraşu’ Olteanu? Intri în partid?”

“Păi, să vedeţi, eu sunt singur, trebuie să am grijă şi de mama că nu mai are pe nimeni”… şi uite aşa, mă tot fofilam. M-au ţinut utecist până la 35 de ani dar, până la urmă, m-au lăsat în pace.

Ascultam în fiecare seară Vocea Americii şi gândul s-o iau, cumva, pe cont propriu nu-mi dădea pace.

Era în 1970. Am hotărât, împreună cu un bun coleg şi prieten, să fugim în America. Cum să facem? Se dădeau aprobări pentru excursii de cinci zile în Austria. Am plănuit să mergem şi să rămânem acolo, iar pe urmă să luăm calea Americii. Am depus cererile de excursie şi pentru răspuns ne-am dus în audienţă la preşedintele cooperativei – unul Săndulescu, om de treabă. Ne cunoştea, eram meseriaşi buni şi el plecase tot dintre noi.

“Băi bagabonţilor – ne-a zis – voi vreţi să rămâneţi acolo!”

Când ne-a luat aşa, ne-am ridicat şi am tăiat-o spre uşă.

“Staţi bă, fraierilor!” ne-a strigat Săndulescu: “Ce-o fi, o fi. Mă descurc eu.”

A chemat secretara cu cererile noastre şi ne-a dat aprobările.

Când a auzit mama ce am de gând, a început să plângă… Am renunţat. A renunţat şi colegul meu: “Marine, eu fără tine nu plec nicăieri”.

…apăruse legea care dădea voie la meşteşugari să-şi deschidă atelierele lor, aşa că în 1972, am dat examen de meşteşugar. Probă de lucru, cu comisie serioasă cu unul de la ministerul muncii şi unul de la ministerul învăţământului.

Şi nea Marin îmi arată o mică fotografie înrămată, agăţată lângă oglindă. Proba de lucru, o tunsoare impecabilă, de manechin. Păcat că, din cauza ramei, n-am putut s-o scanez:

Am luat examenul şi am primit cartea de meşteşugar:

Când au apărut însă noile instrucţiuni de aplicare, mi s-a tăiat elanul. Trebuia să ai vechime minimă de cinci ani (aveam) dar să fii şi pensionat pe caz de boală, revizuibil anual! M-am lăsat păgubaş. Nu suportam să stau în fiecare an cu sabia la gât: îmi dă sau nu-mi dă revizia. Sau, cine ştie cum modifică ăştia iar legea, cum făcuseră cu mandatarii! Aşa că mi-am văzut de treabă la cooperativă. Aveam deja clientela mea din care am şi acum oameni care vin la mine să se tundă. Uite, de pildă, profesorul Onaca, vestitul neurolog de la spitalul Floreasca, vine la mine de aproape 40 de ani!

A venit revoluţia, mi-a venit şi mie apa la moară! Dacă lucrasem numai în zonă, ochisem locul ăsta mai de demult.

Frizeria lui nea Marin Olteanu se află pe străduţa de legătură dintre Mihai Bravu şi Titu Maiorescu – prima la dreapta cum ieşi din pasajul Bucur Obor spre Bd. Ferdinand, între atelierul de vulcanizare şi spălătoria auto.

Cu aproximaţie, cam pe aici, dar la faţă, adică pe Mihai Bravu, se afla vestitul magazin al lui Predoleanu.

Aici, era doar o magherniţă, ceva de reparat dormeze. Tot anul ’90 am umblat după acte şi aprobări. Noroc că, aproape peste tot, dădeam de clienţi de-ai mei şi mă ajutau. Între timp, dă-i şi aleargă: să dai drumul la curent, la apă, la gaze. Construcţia prăvăliei. Fugi, pe urmă, la Târgovişte şi cumpără scaunele. A fost greu dar, în mai ’91, i-am dat drumul. Şi de atunci, sunt pe picioarele mele.

– Bine, dar matale erai meseriaş de vârf, nu un oarecare. Nu-ţi convenea să rămâi, în continuare, la cooperativă? Clienţi aveai, salariul-salariu , bacşişul-bacşiş, plus că nu te durea capul cu angajaţi, cu acte peste acte, taxe, controale?

-Nu, nu. Asta a fost gândirea mea din totdeauna: să fiu stăpân pe munca mea, să nu depind de nimeni.

Mă uitam la nea Marin. Se terminase programul, dar tot timpul cât am discutat, a dat cu mopul pe jos, a mai rânduit câte ceva ce nu i se părea în ordine pe poliţele lavoarelor, a verificat gazele.

– Şi cu clienţii, cum te împaci, pe care-i preferi?

– Foarte bine. Pe toţi îi tratez la fel. Dacă nu-ţi place de toţi clienţii, nu o duci bine. Singurii care mă supără sunt beţivii. Pe ăştia nu-i primesc. În rest, oricine e binevenit şi-l tratez cu acelaşi respect. Clientul are întotdeauna dreptate. Clientul e ca o mină de aur. Munceşti bine, el e mulţumit şi-ţi merge şi ţie bine.

Socoteala e simplă: 60 de ani de muncă. O să-mi lipsească Nea Marin.

interviul cu Puiu Manu

“Luaţi o gură de cafea întîi, să avem spor…” poate aşa începe un interviu bun. Mă aflu în atelierul lui Puiu Manu; şi, cu toate că am un plan scris frumos pe hîrtie, mi-e greu să mă ţin de el: îmi vine să-i pun prea multe întrebări domnului ăsta simpatic, cu atîtea de povestit. Un domn care are 84 de ani, un domn care desenează pentru copii de mai bine de 55 de ani: carevasăzică, un domn care a crescut generaţii şi generaţii. Mi-am zis să-l întreb şi despre Bucureşti, şi despre oamenii pe care i-a cunoscut, şi despre desenele lui – dar mă găsesc aici, printre vrafuri de planşe şi schiţe, printre cărţi, fotografii cu prieteni şi amintiri strînse de-o viaţă şi-mi dau seama că-i mai bine să las lucrurile să meargă de la sine. M-am îngrijit să am telefonul încărcat şi înregistrez tot ce vorbim. În spate, undeva, se aude încet radio Guerrilla; beau un cappuccino şi mă foiesc pe scaun.

“Cred că o să avem spor” – m-am gîndit atunci – şi am început interviul.

De cînd locuiţi aici? Dintotdeauna?

A, nu… Eu am mai fost căsătorit odată şi am stat în Sandu-Aldea. Acolo au rămas copiii mei. Eu m-am recăsătorit după ce a murit soţia mea. Am avut doi copii în primul mariaj şi am doi copii aicea. Şi am cumpărat casa aceasta… asta ar fi acum 40 de ani.

Suficient de mult! E un cartier frumos… Cartierul Belvedere.

Da… Fiica mea e arhitect şi ea se ocupă de administrarea casei. Mulţi au zis că e o risipă de lux atîta spaţiu. Dar ne simţim foarte bine, pentru că nu avem vecini… E curat, iarbă verde… joc football cu nepoţii…

E un cartier frumos!

Cînd am cumpărat era singura casă mai în picioare… Erau case mici, de pensionari… Care s-au vîndut şi s-au făcut vile în loc.

Am văzut (am ajuns puţin mai devreme şi nu m-am putut abţine – am dat o tură pe toate străzile din jur.)

Este foarte greu să vă spun despre Bucureşti! Ştiţi, am fost într-o tabără de copii la un moment dat… erau nişte instructoare care educau copiii; eu îi învăţam să deseneze. Uneia din instructoare îi plăcea cum povestesc despre trecut – şi avea impresia că în tinereţea mea trebuie să fi fost un domn cu joben şi cu papion! Ceea ce nu era adevărat, eu sînt născut în ’28, dar pînă prin ’40 nu purtam nici joben, nici… Şi i-am arătat nişte poze de-atunci: eram la ski, la sport…. cred că a fost puţin decepţionată.

Aşa şi cu dumneavoastră! Ce pot să vă povestesc despre Bucureşti? Sigur; sînt născut-crescut în Bucureşti! E adevărat, îmi plînge sufletul după minunile care s-au dărîmat în Bucureşti! Nemaivorbind de Casa Poporului et companie… Fiica mea e arhitect – şi într-o zi a venit la mine, cu o lucrare… cu o vilă superbă, din zona aceea, cu Arcul de Triumf. Superbă, absolut superbă! Cu lambriuri, marmură de Carrarra: vezi, tata, am o lucrare pe care am refuzat-o… De ce – întreb? Fiindcă trebuia s-o demolăm!!! Am avut atunci un aşa sentiment de recunoştinţă pentru fiica mea!

Şi noi am avut o casă în perimetrul acela care s-a dărîmat… dar mă rog, asta nu e important.

Ce să vă povestesc despre Bucureşti? Cînd am dat ochii cu lumea – 14, 15 ani – am făcut sport! Viaţa mea e legată de această minunată ocupaţie, sportul.

Era perioada aceea…. erau cluburile pe Herăstrău… acolo am început să fac yachting… acuma e în paragină… Cînd s-a înfiinţat acest parc, al Herăstrăului, îmi aduc aminte, am fost cu tata… era expoziţia deschisă unde este acuma pavilionul H… era o expoziţie germană, impresionantă. Pe Insula Trandafirilor, pentru inaugurare aduseseră un sat de negri din Africa! Negri autentici, cu colibele lor… În spatele cluburilor era cîmp atunci. Avea farmecul lui, parcul: nu era aglomerat, erau cluburi de elită, retrase: canotaj, yachting – şi aici, şi la Snagov…

Apoi, cînd eram la facultate, dacă vedeam că o frunză mişca afară însemna că este vînt pentru barcă!

Cînd am ajuns la Dinamo, în incinta clubului de yachting era o pictură a lui Ştiubei, care îmi plăcea foarte mult… Îmi plăcea şi cum picta Ştiubei; şi bărcile în mod special: am copiat această pictură şi am pus copia în locul tabloului. Mi-am însuşit tabloul – nu ştiam pe mîna cui ar fi putut încăpea. Măcar să intre pe mîna unui cunoscător… (tabloul e agăţat la loc de cinste în atelier.) De altfel, în ceea ce priveşte marea, şi eu desenez foarte bine… poate aţi văzut tablourile din restaurantul The Harbour din Amzei. Acolo e un local cu specific marinăresc… am ajuns prin fiica mea, care – ca arhitect – a făcut proiectarea restaurantului!

planşă pentru Universul Copiilor

(din cînd în cînd, arunc cu privirea prin cărţile şi desenele din atelier. N-am cum să le văd pe toate. Puiu Manu îmi mai arată cîte-o planşă de acum 40 de ani, cîte-un desen făcut pentru cine mai ştie ce revistă. Pe unele le recunosc. M-am documentat serios înainte să vin aici; am citit Istoria benzii desenate româneşti şi am căutat toate materialele disponibile despre Puiu Manu. Continuăm…)

Şi s-o luăm de la patruşopt încoace!

Sau de la douăşopt! (Puiu Manu rîde; e născut în ’28)

Cum s-a întîmplat banda desenată?

Cum îi prinde pe toţi – pe toţi copiii… Primeam Vaillantul la început, apoi Piful, le citeam cu sufletul la gură. Eram student, soţia mea era medic, aveam doi copii, nu o duceam grozav cu banii – era o perioadă de sărăcie în ’50-’60, şi atunci am abordat Scînteia Pionierului (era undeva pe strada Academiei) şi lor le-a plăcut cum desenez… şi acolo am încercat banda desenată. Pentru copii era nevoie de bandă desenată. Şi prima bandă desenată – poate aţi citit – a fost împinsă cu greu; era vorba de un copil sovietic care avea o aventură… era imposibil de refuzat. Apoi au urmat altele.

Vă plac copiii! Pot zice că aţi crescut generaţii de copii!

A, da!!! Vreau să spun că am cîţiva elevi… Nu profesez – elevii care vin la mine la atelier, vin gratuit… Eu fac asta din dragoste, nu pot să mă abţin…

Nepoţii mei desenează… e o expoziţie permanentă (un perete din atelier e plin de desene de-ale copiilor; se simte din ele cît de mult îl iubesc pe Puiu!Eu le interzic să-mi zică bunicul. Eu sînt Puiu!

Eu, cu Nicki Nobilescu şi Radu Duldurescu, am făcut revistele astea: Scînteia Pionierului, Arici Pogonici, Luminiţa, Cutezătorii… apoi a venit Pompiliu Dumintrescu – ei s-au prăpădit toţi! A fost o perioadă în care au fost multe desene… de care eu acuma, nici nu mai am habar! Nici nu mai ştiu cînd le-am desenat.

Acuma, vă spun un secret: erau plătite foarte bine! Mărturisesc, spre ruşinea mea, că inţial, considerînd că banda desenată avea mai multe casete – deci mai multe desene, trebuia să se plătească mai bine. Eu am fost printre primii care a făcut bandă desenată… probabil ca din acest motiv am făcut atîtea… nici nu pot să-mi închipui cum le-am făcut!

Şi aşa am început banda desenată. Nu a fost la început, o specialitate de-a mea. Ce, aia e artă? – m-a abordat un coleg de la facultate… şi i-am zis: un desenator de bandă desenată trebuie să ştie mult mai multe decît un grafician! Eu aveam în toată tinereţea, la subraţ, un bloc de desen! Şi cînd găseam ceva pe care nu-l ştiam, îl desenam, atît informativ, cît şi artistic! Aşa că am desenat tot. Toate genurile. Ilustraţii… grafică… SF-uri… pictură marina…

Fiecare obiect are mecanica lui… nu poţi să-l desenezi oricum… la fel şi maşinile. Am desenat şi planşe cu raliuri (grozave erau! – mi-aduc eu aminte.)

Întotdeauna un desen care iese din creion, de prima dată – acela e cel mai viu, celelalte îşi pierd spontaneitatea, mişcarea, expresivitatea!

Oz - planşă de sfîrşit

V-a inspirat cineva? În primele desene.

Nu! Aşa am desenat de la bun început, în maniera mea.

Faptul că aţi făcut sport (Puiu Manu a făcut (nu numai schi şi yachting de performanţă, ci şi tenis, fotbal, gimanstică) v-a ajutat mult: personajele dumneavoastră se mişcă, sînt dinamice, trăiesc… doar cineva care înţelege mişcarea corpului omenesc poate desena aşa.

Aţi spus bine!

Cît durează o planşă?

Pot s-o fac într-o zi! Dar într-o zi… două e mai bine – depinde de cît sînt strîns cu uşa!

Şi cred că toată viaţa aţi fost strîns cu uşa. Pentru că înainte publicaţi enorm. Noi aşteptam revista aia să apară săptămînal – mergeam la ultima pagină, la banda desenată!

Da! Ciuby (Alexandu Cibotaru, care cu Dodo Niţă a scris Istoria benzii desenate româneşti) – ştiţi, el e ca un fel de arheolog – a venit acum cîteva zile şi mi-a zis: aveţi peste 1200 de planşe! Cum n-are nimeni în lume! M-am crucit: nu are cum să fie adevărat! Şi mi-a arătat planşe de bandă desenată de care habar nu mai aveam că le făcusem!!

Acuma e o pauză firească… există expoziţii, dar editorii refuză să publice din mai multe motive – reiese foarte scump! Tirajul e foarte mic, distribuţia ia şi ea jumătate… şi desenatorul trebuie să ia şi el! Un albun ca Dim Dunăreanu iese la 80 de lei! Eu l-am scos pe banii mei (se vinde cu 30 de lei.) E un preţ foarte bun. Şi n-au mulţi iniţiativa şi curajul să facă aşa ceva!

Aţi făcut foarte multe lucruri în acelaşi timp!

Eu am avut şansa că n-am fost angajat niciodată! N-am avut stressul şefului… Am lucrat – şi am lucrat cît am fost plătit. Şi din fericire, îmi mergea mîna!

Planşele de la Cutezătorii le primeam joi, şi sîmbăta trebuiau să fie gata! Niciodată nu ştiam ce urmează. Nu ştiam scenariul. Am lucrat cu scriitori de mare calitate! Cu Sîntimbreanu, cu Pancu-Iaşi, Iuliu Raţiu, Radu Tudoran… Ovidiu Zotta – Dim Dunăreanu e personaj inventat de Ovidiu Zotta! Au fost nişte oameni extraordinari…

Eu recent am aflat că Ovidiu Zotta şi Sandu Alexandru erau unul şi acelaşi scriitor de scenarii de bandă desenată.

El era redactorul-şef al Cutezătorilor. “Sandu Alexandru” lua colaborarea la revistă şi Ovidiu Zotta lua leafa… păcat – s-a prăpădit şi el.

… şi eu, din motive pecuniare, la un moment dat, m-am numit Vasile Baciu. Ştiţi de ce?

Era prea mult Puiu Manu?

Nu! Staţi să vă spun! Pentru că desenam foarte mult, cînd depăşeam o anumită cotă aveam impozit peste 60%! Şi atunci am devenit şi Vasile Baciu – el de fapt era un coleg, care nici nu desena…

Şi revistele astea pentru copii aveau un anumit gen… A venit un critic de artă – nu-i mai ştiu numele – care m-a criticat că sînt manierst – ceea ce nu e adevărat, eu desenez în toate felurile posibile. I-am arătat nişte desene pe care le făcusem pentru o revistă de cultură, fără să-i spun că sînt ale mele: aşa ar fi bine să desenez? Da! – a zis. Şi i-am spus să se uite la iscălitură atunci: Puiu Manu! Fireşte că pot desena şi în alt gen, dar asta nu merge la revistele de copii! Nu se poate. Şi copiii au iubit banda desenată.

un Dim mai vechi...

Apoi au venit benzile desenate scoase la editura Stadion. Numai Toate pînzele sus! s-a scos în 40.000 de exemplare, în 2 luni n-a mai existat pe piaţă! Şi au scos acolo şi Sandu Florea (el azi desenează în SUA), şi Nicu Russu…

Cum era Nicu Russu? Îmi plăcea Nicu Russu! A murit tînăr…

A murit. S-a sinucis… Dar ştiţi de ce? El avea un gen de desen foarte occidental. Şi a fost criticat tocmai pentru asta! Şi nu a mai primit desene; nu a mai desenat, a fost exclus – nu mai primea de lucru…

(după o pauză, Puiu Manu se întoarce la amintiri mai vesele)

… Am fost colegi, am fost prieteni! Mergeam cu Nicki Nobilescu şi Radu Duldurescu aici, lîngă Bucureşti, la Baloteşti, pescuiam, aveam un ţăran la care stăteam noaptea, mergeam şi cu Matty…

Aţi fost prieten cu Matty.

Da, am fost prieteni! Matty nu a colaborat cu noi la revistele pentru copii, dar eram în aceeaşi gaşcă, mergeam la pescuit, am luat la rînd toate bălţile din jurul Bucureştiului; şi în Deltă am fost… Matty a făcut şi un album: Matty – în Deltă. El scotea o poantă din orice! Matty era adorabil, avea atîta humor, numai prezenţa lui provoca bună-dispoziţie! Şi desenele lui… albumele lui.

Să vă povestesc ceva cu Matty. Eram în barcă pe lac, cu Matty şi Nicki Nobilescu… Şi la un moment dat, Matty trage o lansare lungă şi-i înfige lui Nicky Nobilescu acul în cap. Şi dăm noi să îl scoatem, dar nu se putea… aveam o motocicletă cu ataş şi am plecat la spital. Nicki în ataş… Şi la spitalul de urgenţă, Nicki, ţanţoş, cocoş – aşa era el – s-a dus într-un cabinet. Şi doctorul acolo scria ceva – şi-l întreabă: ce problemă aveţi? Domnu’ Doctor, să vă spun: am un ac în cap! Nu aici – îi spune doctorul: la psihiatrie mergeţi!

(îmi arată poze cu ei, cu gaşca aceea de la Cutezătorii. Poze vechi, de mai bine de 40 de ani…)

Aţi făcut ce-aţi vrut, s-ar zice!

Da. Am fost şi în Thailanda, Singapore, Bangkok… odat-am pescuit şi un rechin – o săptămînă am mîncat din el. Am bătut lumea de la un cap la altul, pînă în America, pe coasta de Est… Pe vremea comuniştilor ieşeam cu sportul: am fost pe toate mările, la toate marile regate. Am acum mulţi colegi de sport! Merg la schi în fiecare an, în Alpi. Ne adunăm şapte inşi, din America, din Germania, din Franţa…

În Thailanda am fost de două ori. Să vă spun cum am ajuns acolo prima dată. Era o sărbătoare de 1 Mai, soţia era plecată – era stewardesă – şi am ieşit din Bucureşti undeva pe la Pucioasa, era un peisaj de Elveţia; a fost o vacanţă splendidă. Cînd am venit acasă, de-abia aşteptam să-i spun soţiei ce minunăţie de vacanţă a fost. Şi i-am povestit. Şi după ce m-a ascultat, mi-a zis că a avut o restricţie de zbor în Thailanda, şi a rămas două zile în plus: s-a dus în junglă, la temple… Şi eu care mă lăudam cu… Pucioasa!

Aşa că prima dată cînd am putut ieşi din ţară – aveam avantajul ca fiind soţul unei zburătoare să am gratuit pe avion – n-am vrut nicăieri altundeva, doar în Thailanda!

Aţi locuit în Statele Unite.

Da, am stat doi ani în America.

De ce aţi plecat? De ce v-aţi întors?

Am o fiică acolo, e măritată cu un căpitan de port, care are un yacht, cu care am făcut croaziere minunate… acolo eram şi pe post de baby-sitter, fiica mea are un băieţel. Am locuit pe yacht tot timpul! M-am simţit foarte bine, am desenat pentru toţi americanii cu bani de acolo, din port, de pe yachturi.

M-am întors pentru că soţia mea s-a îmbolnăvit… avea cancer.

(Puiu Manu povesteşte mult, povesteşte frumos, deşi zice că nu-i talentul lui. Îmi place cum, după pauze şi paranteze, îşi regăseşte firul istoriei, cum îşi aduce aminte de prietenii şi colegii lui. Îi simt amărăciunea cînd pomeneşte de lipsa civilizaţiei de la noi, cînd vorbeşte de distrugerile de patrimoniu, cînd deplînge omul nou creat de comunişti. Megem mai departe…)

din ultimul Dim Dunăreaunu

Cît munciţi pe zi?

Dacă într-o zi nu am de desenat, sînt dezorientat! Nu ştiu ce să fac. Mă duc la plimbare să mă dezmorţesc, să fiu în formă pentru ski, mă întorc… Din fericire am întotdeauna de muncă, nu cred să fi trecut o zi fără să desenez… poate doar în cantonamente.

Aveţi clienţi, primiţi multe comenzi!

Da, mă cunoaşte lumea, rîde Puiu Manu… nu ştiu de ce!

Azi, cînd se face atîta grafică pe calculator! Doar că grafica asta de acum, pentru copii, făcută pe calculator, e urîtă!

Nu fac grafică pe calculator. Nu, ce iese din mînă este cald, este viu! … toate alea făcute pe computer seamănă între ele. Desigur, am programe de grafică, am Adobe – mă ajută, dar nu desenez cu ele!

Mai pregăţiţi ceva nou, pentru viitor?

Am vrut… pentru că am lucrat atît de bine Dim Dunăreanu cu Marius Leştaru, am vrut să facem Istoria românilor în bandă desenată – francezii au aşa ceva! Şi am zis să îi dăm drumul, dar deocamdată e doar un proiect. Ar mai fi un Dim – un subiect de actualitate, cu brăţările dacice… dar se pune problema cine mai citeşte şi mai cumpără bandă desenată? În primul rînd, foştii copii! Ăştia au cumpărat albumul nostru… Acuma e generaţia butonului… de asta nu se mai tipăreşte la noi bandă desenată.

Afară există foarte multă bandă desenată! Şi am întrebat şi eu de ce. Pentru că preţ de 20 de ani – de computer şi de televizor – s-a lansat o generaţie de idioţi: care nu ştiu să citească, să socotească, care n-au imaginaţie!

Şi banda desenată ce le oferă? În primul rînd citesc – chiar dacă puţin! E o artă secvenţială, provoacă şi imaginaţia. De aia e un boom de bandă desenată în toată lumea – ca să-i facă pe copii să plece din faţa calculatorului, ca să le pună mintea la contribuţie! Banda desenată este şi educativă.

Deci, mai este o şansă pentru banda desenată! Şi pentru noi…

Da, mai este o şansă!

… e tîrziu. S-a-ntunecat; e o seară de de sfîrşit de august liniştită şi nu ştiu cum s-au scurs orele. Trebuie să plec, deşi aş mai sta. Puiu Manu ştie şi el că trebuie să plec. Mi-am băut cafeaua de mult, i-am mîncat croasantele, i-am bramburit desenele; plec cu un Toate pînzele sus! cu autograf şi cu o înregistrare pe care nu ştiu cînd o s-apuc să o transcriu. Mă conduce la poartă, arătîndu-mi grădina mare şi elegantă şi întrebîndu-se în ultima clipă dacă tot ce mi-a zis chiar mi-o fi fost de folos. Mă-ntreb şi eu dacă i-oi fi pus, la rîndul meu, întrebările potrivite; pentru că nu mă pricep să fac interviuri. Dar sînt mulţumit.

—————–

puteţi citi / descărca acest interviu, paginat în format pdf, aici

ce mă fac cu Nicuşor Dan?

e greu să fii om public – cît din ceea ce alţii cunosc despre tine e ceea ce ai vrut tu să transmiţi? Cum poţi să controlezi ceea ce un ziarist pricepe din ceea ce declari tu?

… Nicuşor Dan e un om enervant; un procesoman care s-a pus în zeci de rînduri contra intenţiilor de dezvoltare ale adminstraţiei – mi-e uşor să cred asta.

Dar Nicuşor Dan e şi omul în care atîţia alţi oameni de a căror părere îmi pasă şi-au pus speranţele – cum să împac asta cu părerea mea despre el?

… încercînd să-l cunosc.

Nicuşor Dan – ăla care zimbeşte mîndru în ziar că a cîştigat douăzeci-şi-ceva de procese cu Primăria – e un om pe care merită să-l cunoşti.

Omul care a făcut ce trebuia să facă. S-a luptat cu Primăria, dar e vina lui – sau a Primăriei, care e absolut imbecilă? A oprit demolări – dar ştim şi noi că le-a oprit pe alea ilegale. Candidează – e, pînă la urmă, interzis să te baţi pentru a fi ales? N-are şanse – dar dacă n-are şanse acum, poate o să aibă data viitoare. E stîngaci; e amator; e crud. E nepregătit.

Dar s-a băgat în oală, ca să zic aşa.

Şi, după cum ziceam, mi-am promis c-o să-l cunosc. I-am scris; mi-a telefonat; i-am pus întrebări; mi-a răspuns; de văzut, nu l-am văzut, ce-i drept – că n-am avut timp.

—————————–

… a ieşit un soi de interviu; cu cîteva întrebări mai serioase la-nceput:

Socot că nu ai şanse (nu doar în faţa lui Oprescu). În ideea că oricine ar fi contracandidatul lui Oprescu din partea PD-L nu va reuşi să-l învingă pe actualul primar, deoarece unele din voturile sale vor fi luate de tine, crezi că cei care te susţin te vor urî?

Situaţia este foarte simplă. Pe mine mă vor vota cei care consideră că nu se mai poate, că sistemul actual trebuie să dispara, că oricine ar veni din actualul sistem nu poate face mare lucru. Sunt doar reprezentantul unui val care va mătura la un moment dat actualul sistem. E inevitabil. Daca s-ar intîmpla în iunie ar fi foarte bine.

Daca ai fi fost mai cunoscut, daca ai fi avut mai multa notorietate, crezi ca ai fi fost propus sau sustinut de PD-L?

Nu pot sa raspund în numele PD-L. Ştiu ca au existat discutii in interiorul PDL. Am fost una din variantele luate în calcul de PD-L. Nu aş fi acceptat să candidez în numele lor şi pe listele lor. Am spus asta de la bun început, pentru toate partidele, inclusiv PD-L.

În schimb, daca un partid îşi îndeamna votanţii să voteze cu mine, nu mă pot opune.

Tu ţi-ai fi îndemnat simpatizanţii să voteze cu altcineva? – pregătisem întrebarea pentru că la început credeam că va exista şi turul doi.

Nu.

Te văd, mai degrabă, ca omul care te-ai opus, care ai fost contra. Cu toate astea, cred că ai vrea să rămîi în conştiinţa bucureşteanului ca omul care a construit ceva. Cred că într-un mandat vei avea posibilitatea să te concentrezi pe un singur proiect major. Care ar fi proiectul, ideea cu care ai vrea să cucereşti cetăţenii?

Bucureşti – centru regional in tehnologie, IT şi industrii creative. Pe mai multe paliere:

1. Dîmboviţa, axa creativă a oraşului prin încurajarea locării, de-a lungul Dîmboviţei, a acestor industrii în coabitare fericită cu universităţile.

2. Dezvoltarea învaţămîntului superior prin plătirea de către primarie a unor poziţii de profesor unor mari personalităţi universitare mondiale care să se stabilească pentru cîţiva ani in Bucuresti.

Cunoşti tot oraşul? Ai fost în cartiere ca 23 August, Giuleşti, Antiaeriană, Apărătorii Patriei?

Nu cunosc tot oraşul, dar îl cunosc în linii mari. Am fost în 23 August. Am fost în Giuleşti. Am fost în Antiaeriană. Am fost în Aparatorii Patriei.

Ai fost în Prelungirea Ferentari?

Nu am fost în Prelungirea Ferentari. Am fost de mai multe ori în Rahova.

Dacă te întreb care este cea mai mare problemă urgentă a cartierului Rahova, ce ai răspunde?

Sunt mai multe probleme de natura socială, dar daca veţi vorbi cu oamenii de acolo si în special cu mamele, vă vor spune ca principala problemă este educaţia copiilor lor. Printr-un program de educaţie extra-scolara într-un cartier ca Rahova putem să integrăm întregul cartier. Astfel de proiecte au fost făcute de ONG-uri, dar nu au fost ajutate de primării.

Care dintre primarii de primarii de sector îţi este mai apropiat? Îi cunoaşti pe toţi 6? Cu cine ai colaborat mai bine?

Nu existe diferenţe importante între ei. Toţi aruncă cu banii publici. Toţi încalcă legea. Avem procese cîştigate cu toţi, mai puţin cu sectorul 6, dar numai din întîmplare.

Cunoşti bine PIDU? Dar strategia 2035? Priorităţile lor sînt cele ale oraşului?

Strategia 2035 e o analiză lucidă, are nişte principii corecte de dezvoltare urbană, are nişte proiecte corecte, dar nu foarte precise; şi – cel mai important, nu are dimensiunea financiară, adică nu are o perspectivă asupra a cît din aceste proiecte poate Bucureştiul să realizeze.

Despre PIDU – este un proiect pe care îl apreciez special în partea lui de strategie. Proiectele, în marea majoritate, sînt interesante, la fel însă, lipseşte dimensiunea financiară – în cît timp se pot aplica.

Ca o chestiune generală, trebuie să ai o administraţie care să fie în stare să aplice aceste proiecte; pînă acum nici o strategie nu a fost aplicată.

—————————–

… şi cîteva întrebări mai uşurele spre sfîrşit:

Citeşti bloguri despre Bucureşti?

Destul de rar, trebuie să mărturisesc, pentru că nu am timpul fizic.

Unde locuieşti – în ce cartier?

Locuiesc în Cotroceni din 2010, cu chirie. Înainte am stat în zona Berzei-Cişmigiu, din 1998.

Conduci?

Da, am permis şi conduc maşina prietenei mele din cînd în cînd.

Unde mănînci la prînz?

Special m-am aşezat – şi prima oară în ’98 şi acum – în Cotroceni, pentru a fi aproape de Cantina Facultăţii de Drept. Acum nu mai am timp să merg des acolo. Îmi trimit şi părinţii mei mîncare gătită de acasă şi mai gătesc şi eu. Îmi face mare plăcere să mănînc în cantina de la Drept, e o atmosferă corectă, tinerească… stimulantă.

Mănînci pe stradă? Îţi plac merdenelele? Poate o şaorma?

Mi se întîmplă… nu vreau să mi se întîmple, dar mi se întîmplă. Odată la zece zile, mi se întîmplă… E mai bine decît să nu mănînci deloc!

Îmi poţi recomanda o cofetărie şi o patiserie bună?

Mmm…. Cunosc două unde am fost recent şi care mi s-au părut bune. Una, în spatele hotelului – fost – Bucureşti şi alta la intrarea în Parcul Cişmigiu dinspre Sala Palatului… Dar nu am prea mai avut timp pentru asta.

Îmi poţi recomanda un magazin bun?

Mi se pare că librăria Cărtureşti e ceva remarcabil.

Dac-ai avea o zi liberă, unde ai petrece-o în Bucureşti?

Hmmm… probabil că aş explora lacurile din zona de Nord!

Care a fost cea mai lungă plimbare pe care ai făcut-o în Bucureşti?

Am făcut… eu sînt un om care nu prea se plimbă…  dar sînt căutat de ziarişti străini şi fac cu ei plimbări de 3-4 ore şi-i duc în zona Icoanei, să le arăt şi ce-i spectaculos, şi ce s-a construit urît.

—————————–

Ne-am luat la revedere după ce-am mai schimbat vreo două politeţuri; peste două minute m-a căutat iar – să-mi zică, rîzînd, că tocmai îl sunase cineva pe telefonul fix şi că cel de la celălat capăt al firului l-a întrebat dacă este Inspectoratul de Stat în Construcţii…

(poza, de pe site-ul lui)

Trezim copiii – interviu cu Leonard Andreescu

Cînd m-am apucat de Campania “Trezim Copiii” mi-am dat seama că am nevoie de ajutor, că am nevoie de informaţii. Să sun la Salvaţi Copiii a fost cel mai la îndemînă lucru. Am apucat să spun despre ce mă gîndeam şi imediat primeam numărul de telefon al unui specialist – cineva care asta făcea: mergea pe stradă, căuta cazuri, se ocupa de copii şi de familiile lor. L-am sunat pe omul ăsta – Leonard Andreescu îl cheamă – şi după nici un minut vorbeam de parcă ne cunoşteam de multă vreme. L-am întrebat multe lucruri, i-am cerut sfaturi, l-am bătut la cap cu fel de fel de curiozităţi mărunte. După un timp ne-am dat seama – culmea potrivelii! – şi că stăm pe aceeaşi stradă.

Iar într-o zi l-am rugat să-mi dea un soi de interviu…

Leo, cîteva vorbe despre tine.

Lucrez cu “copiii străzii” din 1995 când am început că voluntar într-un proiect privat american. Am renunţat după circa 6 luni pentru că era ceva ciudat. După doi ani americanul a fost arestat – dovedit pedofil. Am continuat la DPC (SPPDCDH pe atunci) sector 6. Acolo am lucrat cu copiii străzii şi cu copiii delincvenţi. Cumva cele 2 categorii se suprapun, prima fiind aproape în totalitate inclusă în a doua. În 2001 am fost “racolat” de Salvaţi Copiii şi am continuat să lucrez cu copiii străzii permanenţi şi cu cei temporari (cei ce prestează activităţi lucrative pe stradă un oarecare număr de ore zilnic). Marea majoritate (peste 90 %) o reprezintă cei care cerşesc.

În toţi aceşti circa 15 ani de muncă pe stradă am întâlnit foarte multe cazuri diferite. Sunt familii, puţine ce-i drept, care sunt “aruncate” de situaţie în cerşetorie. Prin situaţie înţeleg lipsa banilor neapărat corelată cu lipsa educaţiei şi a informaţiei care duc la lipsă accesului la servicii sociale, medicale şi educaţionale de bază. Sunt şi familii, cele mai multe, care ştiu că este ilegal să foloseşti un copil la cerşit (legea 272 prevede pedepse de până la 7 ani de închisoare pentru adultul care îndeamnă sau forţează un copil să cerşească, agravant fiind faptul că adultul e părinte sau tutore legal. Şi Codul Penal sancţionează cerşetoria). Totuşi o fac pentru că legea nu este aplicată şi pentru că este foarte profitabil. Un copil poate “produce” între 70 şi 300 lei pe zi (acestea sunt limitele vehiculate chiar de copii. Desigur sunt şi unii care vorbesc de 10 – 30 de lei pe zi). În cazul acesta adulţii îi învăţa pe copii să mintă şi să se ferească de autorităţi dar şi de serviciile sociale ale ONG-urilor.

Ai întîlnit cazuri care să te facă să te gîndeşti că bebeluşii cerşetorilor sînt sedaţi?

În anumite situaţii am văzut, fără a avea posibilitatea să iau legatura cu ei din varii motive adulţi cu copii foarte mici care păreau a fi cufundaţi într-un somn profund de parcă erau anesteziaţi. Am întîlnit şi situaţii în care cei mici s-au dovedit a fi… papuşi.

Cîţi bebeluşi crezi că sînt folosiţi pentru cerşit? O estimare.

Este greu, dacă nu chiar imposibil, să avem un număr exact al celor care cerşesc. Ei se ascund, se mută dintr-un loc în altul, nu au acte de identitate, dau date false etc. Se pot face estimări şi ultima făcută de Salvaţi Copiii arată circa 1300 de copii şi tineri adulţi permanenţi şi temporari în Bucureşti.

Ce ar trebui să se întîmple, în mod ideal, în astfel de caz? Procedural şi legal.

În situaţia în care un copil este văzut cerşind, teoretic, în urmă unei sesizări de orice fel (telefonice, scrise verbale) făcute de orice persoană sau a autosesizarii serviciile sociale (atât autorităţi cât şi ong-uri) intervin pentru a rezolva situaţia. În urmă deplasării se face o prima identificare a copilului şi o evaluare a situaţiei. Dacă este singur autorităţile au obligaţia şi posibilitatea legală să-l ia şi să-l ducă într-un adăpost/centru până la stabilirea exactă a identităţii şi contactarea familiei. Asta o face poliţia la solicitarea DGASPC-ului. În funcţie de ce evidenţiază ancheta socială desfăşurată în familie se pot lau măsuri de sprijinire sau de sancţionare a familiei sau ambele. E mult de povestit aici şi nu cred că am acum timpul să detaliez dar cam astea sunt posibilităţile.

În astfel de cazuri trebuie să intervină Protecţia Copilului. De ce crezi că nu o face?

În practică nu se întâmplă aproape nimic deoarece nu sunt oameni care să meargă pe teren la sesizare, nu sunt pregătiţi (nu ştiu ce să facă şi cum şi nu cunosc legea) şi sunt demotivaţi de salariile mici (de parcă ar fi obligaţi să facă muncă asta pe banii ăştia) şi de faptul că nu sunt sprijiniţi de poliţie.

Poliţia nu intervine la solicitarea serviciilor sociale sau ale cetăţenilor, la 112, pentru că nu are oameni, nu are bani de combustibil, are alte priorităţi – cazuri serioase/grave (de parcă e mai grav faptul că cineva a fost păgubit prin furt de o sumă – fapt punctual fără repercusiuni grave pe termen lung – decât faptul că un copil e ţinut ore în şir pe stradă într-un mediu extrem de ostil şi toxic, nociv pentru fizic dar şi, mult mai grav pe termen lung, pentru psihic anulându-i-se şansa la o viaţă normală sau chiar la viaţă) şi nu cunoaşte legea. Mulţi poliţişti nici nu au auzit de 272. Am întâlnit şi cazuri în care poliţia minte că nu are date şi că nu poate proba caracterul repetat al faptei (este vorba de adulţi care trimit copii la cerşit şi care sunt organizaţi ca o reţea).

Problema caracterului repetat şi al gradului de pericol public sunt pricipalele obstacole legale şi principalele motive invocate de poliţie şi chiar şi de DGASPC-uri pentru lipsă de reacţie. Legea spune că trebuie probat primul şi că dacă al doilea e scăzut nu se impun sancţiuni drastice aşa că totul se rezumă cel mult la o amendă administrativă care nu e plătită.

Dacă statul nu-şi face treaba, poate fi constrîns să o facă. Iniţiativa noastră este o cale? Cum ar trebui continuată?

Poate că dacă fiecare ar face o sesizare scrisă cu număr de înregistrare avalanşă de sesizări i-ar obliga pe cei responsabili să intervină. Dacă ar mai apărea şi reveniri sau cereri de lămuriri ulterioare, fapt cât se poate de legal şi posibil, atunci chiar ar fi obligaţi să se mişte!

————————–

Dacă vedeţi un cerşetor cu un bebeluş dormind în braţe faceţi repede o poză cu mobilul. Trimiteţi aici pozele (nu uitaţi data şi locul exact) şi scriem noi la D.G.A.S.P.C.